Cum să scriem un eseu 

filosofic
 
aug. 25de Florin George Popovici

1. Introducere

Din punct de vedere pedagogic, eseul se înscrie în categoria itemilor

subiectivi (alături de rezolvarea de probleme), adică a acelor instumente de
evaluare care solicită din partea elevilor elaborarea unor răspunsuri deschise.
Itemii cu răspuns deschis „dezvoltă capacitatea elevului de a formula, a
descrie, a prezenta sau a explica diferite concepte, relaţii, argumente, metode
de lucru. Permit elevilor să construiască răspunsuri, detectându-se astfel atât
cunoştinţele depozitate, cât şi capacitatea de elaborare şi exprimare.”
(Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.408) Printre
avantajele unor astfel de itemi, sunt menţionate: formarea gândirii productiv-
creative, a gândirii divergente, a imaginaţiei şi capacităţii de a generaliza şi de
a reformula o problemă; activarea atitudinii critice şi autocritice; posibilitatea
abordării unor rezultate ale învăţării de mare complexitate; dezvoltarea
capacităţii de exprimare în scris. Termenul de eseu este prezent atât în limba
franceză (essai) cât şi în limba engleză (essay) şi înseamnă încercare, probă,
tentativă. Astfel, eseul este încercarea de tratare a unei probleme filosofice
într-o manieră creativă, plecând de la un concept (om, libertate, dreptate,
fericire etc.), de la termeni corelativi (libertate-constrângere, putere-
autoritate, existenţă-devenire, spaţiu-timp etc.), de la o interogaţie (Ne
naştem sau devenim oameni?, Unde putem căuta fericirea?, Ce este filosofia?
etc.) sau de la o afirmaţie („Omul este o trestie cugetătoare” – Blaise Pascal,
„Existenţa precedă esenţa” – J.P. Sartre etc.).

Eseul structurat constituie o lucrare care tratează o anumită temă, indicată

în cerinţă. Acest reper general are la rândul său un număr variabil de cerinţe,
de regulă 3 – 5, care trebuie respectate în redactare cu menţiunea că ordinea
tratării nu este una prestabilită, fiecare având libertatea de a trata cerinţele în
ordinea dorită. Condiţia cu caracter de obligativitate se referă la necesitatea
tratării tuturor cerinţelor într-o succesiune logică, argumentată, prin recurs la
ilustrări/exemplificări convingătoare. Eseul structurat trebuie să aibă o
structură clară, coerentă, echilibrată în ceea ce priveşte părţile eseului
(introducere, cuprins şi încheiere sau concluzie), idei subliniate prin
construcţia paragrafelor ce conţin idei principale, un bun raport între ideile
principale şi cele secundare, orice idee trebuie susţinută argumentat (abilitate
de a formula judecăţi de valoare şi capacitate de interpretare personală a
informaţiilor), respectarea normelor de ortografie şi punctuaţie, lizibilitatea
etc.

2. Structura unui eseu

Orice eseu trebuie să conţină elemente structurale care îi conferă coerenţă şi

armonie.

Modelul structural 1:

 introducerea – se explică succint cerinţa textului de la care se pleacă

sau se identifică importanţa punerii problemei respective; nu trebuie să
fie echivalentă cu planul sumar al eseului, chiar dacă în partea de sfârşit
a introducerii problema pusă poate să implice marile diviziuni ale
eseului, fără a anunţa însă şi soluţia problemei;
 cuprinsul – cuprinde tratarea subiectului în manieră progresivă,
respectând relevanţa conţinuturilor şi realizarea unui demers critic;
fiecare conţinut sau paragraf trebuie să conţină o informaţie precisă şi
distinct formulată, conţinuturile trebuie să fie legate între ele în mod
logic, coerent;
 concluzia – enunţă soluţia la cerinţa din titlul eseului în manieră
precisă, fără a avea pretenţia că exprimă tot ceea ce se putea spune, ci ea
trebuie să fie deschisă şi să lase posibilitatea unei abordări viitoare, fără
a relua sau rezuma ceea ce s-a spus în eseu. Concluzia se formulează cel
mult în două fraze.

Modelul structural 2:
  problematică – caracterizarea generală a problemei; identificarea
interogaţiilor esenţiale; relevarea importanţei problemei; schiţa
dezvoltării ulterioare a eseului (precizarea temei susţinute, menţionarea
diviziunilor eseului).
 cuprins – analiza temei filosofice; precizarea poziţiilor filosofice
implicate (identificarea tezelor susţinute/studierea diverselor sfere
semantice ale conceptelor/analiza exemplelor reprezentative;
determinarea unor modele teoretice de „soluţionare” a problemei;
efectuarea unui demers critic asupra modelelor teoretice; elaborarea
unei reflecţii personale.
 concluzie – regândirea problemei iniţiale în lumina noilor interogaţii
descoperite pe parcursul eseului.

3. Condiţii de elaborare a unui eseu filosofic

Pentru ca scrierea unui eseu filosofic să constituie o experienţă reuşită, este

necesară respectarea unor condiţii:

A. pregătirea subiectului

 studierea atentă a conceptelor şi problemelor referitoare la tema care

urmează a fi abordată;
 reţinerea exemplelor/ilustrărilor care permit o mai bună înţelegere a
temei;
 ortografierea corectă a termenilor şi numelor care urmează a fi folosite;
 schiţarea atentă a argumentelor necesare întemeierii unei idei filosofice;
 prelungirea studiului prin reflecţii personale şi notarea lor pe fişe de
lectură.

B. înţelegerea enunţului subiectului

 stabilirea sensului precis al problemei puse în discuţie;

 plasarea subiectului în contextul cerut (istoric, curent filosofic, temă,
gândirea unui autor etc.).
C. căutarea ideilor

 alcătuirea unor eseuri prealabile înaintea celui pe care îl propuneţi

evaluării;
 evitarea plagiatului, a prezentării unei idei împrumutate ca fiind idee
proprie;
 punerea între ghilimele a citatelor şi precizarea autorului, a lucrării, a
paginii de unde au fost extrase;
 evitarea citării autorilor de manuale şcolare;
 evitarea „recitării” unei lecţii din manual; eseul este o compoziţie
proprie, originală;
 apelul la toate cunoştinţele deţinute cu privire la subiectul tratat;
 utilizarea experienţei personale şi a reflecţiilor proprii, fără substituirea
lor cu ideile studiate;
 tratarea subiectului ca pe un întreg, nu ca pe o colecţie de idei puse una
lângă alta.

D. stabilirea unui plan

 stabilirea diviziunilor mari ale eseului;

 schiţarea ideii care urmează a fi dezvoltată în fiecare diviziune;
 evitarea transformării planului într-un cadru rigid, prefabricat, obstacol
al gândirii creative;
 formularea unor idei secundare derivate din ideile principale.

E. redactarea propriu-zisă 

 eseul filosofic este o discuţie în jurul unor idei;

 eseul filosofic nu trebuie confundat cu cel literar; ideea nu trebuie
sacrificată în favoarea prezentării literare;
 trebuie evitat abuzul de citate;
 trebuie evitate judecăţile de ordin estetic sau sentimental;
 opinia personală nu trebuie subliniată ostentativ; mai mult, este chiar
recomandată folosirea excesivă a persoanei întâi singular (eu, mie);
  TREBUIE EVITAT PLAGIATUL!!! (indiferent de sursele alese, ele
trebuie precizate onest, între ghilimele, iar referinţa se consemnează fie
în note de subsol, fie la finalul eseului (în bibliografie).