3.

LIBERALISMUL ECONOMIC
CLASIC
 Reacțiile la unele consecințe ale politicii economice
mercantiliste nu s-au lasat așteptate. Ordinea economică
gândită exclusiv prin voința suveranului, atotputernicia
statului cu înăbușirea liberei inițiative, imoralismul
economic ridicat la rangul de principiu, exacerbarea rolului
comertului și sacrificarea agriculturii etc., nu puteau rămâne
fără contrareacții.
Ca urmare, o nouă filosofie socială, cu valori
fundamentale în ordinea naturală, se instalează și se impune
la finele secolului XVII și începutulul secolului XVIII.
 Fiziocrații dau forma cea mai slefuită noii paradigme.
Ei făuresc o noua doctrină, în esență liberală. Punerea ei in
practica are nevoie de o noua conceptie despre mecanismul
economic de ansamblu. Pregatirea terenului este facut de un
numar de economisti francezi si englezi. Aportul lor la
dezvoltarea stiintei economice si la conturarea doctrinei
fiziocrate merita a fi subliniat si retinut.
 Dacă mercantiliştii şi gânditorii de la sfârşitul secolului
al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea au fost
precursorii economiei politice a liberalismului clasic,
fiziocraţii au marcat efectiv existenţa şi afirmarea sa ca
atare.
Cei mai de seamă reprezentaţi ai gândirii fiziocrate au
fost francezii Francois Quesnay (1694-1774) - medic al
curţii regale a lui Ludovic al XV-lea şi Anne Robert Jacques
Turgot (1722-1781) - ministru de finanţe al aceluiaşi rege.
Concepţiile fiziocraţilor (denumire care vine de la cuvintele
greceşti “physis”- natură şi “kratos”- putere) s-au afirmat ca
exponenţi ai intereselor burgheziei franceze în dezvoltare de
la mijlocul secolului al XVII-lea.
 În principalele lor lucrări, Fr. Quesnay cu “Tabloul
economic” (1758-1759) şi “Analiza tabloului economic”
(1766) şi A. R. J. Turgot cu “Reflexiuni asupra formării şi
distribuirii bogăţiilor” (1766) - fiziocraţii au introdus în
gândirea economică idei noi de mare însemnătate teoretică
şi practică pentru afirmarea liberalismului burghez clasic.
Ei şi-au elaborat doctrina economică în lupta împotriva
mercantilismului situând în centrul preocupărilor analiza
producţiei şi cercetarea mecanismelor şi mobilurilor
acesteia. Folosind în cercetare abstractizarea, inducţia,
deducţia, fiziocraţii au depăşit aria şi nivelul unităţilor
economice izolate şi s-au ridicat la viziunea de ansamblu a
interdependenţelor din economie, ceea ce le-a permis să
facă ştiinţă.
 În structura logică a concepţiei fiziocrate se disting
patru componente:
- concepţia asupra ordinii naturale din economie;
- teoria schimburilor echivalente;
- teoria produsului net;
- teoria reproducţiei capitalului,
idei închegate într-un sistem coerent logic care a marcat o
mutaţie reală şi o nouă etapă în gândirea economică.
 Opunându-se voluntarismului mercantilist,
fiziocraţii susţineau existenţa unei ordini naturale în
economie şi desfăşurarea vieţii economice pe baza unor
legi naturale, de origine divină, imuabile şi eterne. În
această viziune, concepţia fiziocrată cu privire la
funcţionarea economiei a fost exprimată prin celebra
deviză “laissez faire, laissez passer, la monde va de lui
meme” (lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc).
Cu toate limitele ei, concepţia ordinii naturale a
fost o pledoarie burgheză progresistă întrucât prin
promovarea politicii economice a liberului schimb,
susţinea cadrul economic liberal, favorabil diferenţierii
subiecţilor economici prin raporturile de schimb pe
piaţă şi implicit, extinderea şi ascensiunea sistemului
capitalist.
 Abordând problematica bogăţiei, spre deosebire de
mercantilişti care pretindeau că aceasta sporeşte în sfera
circulaţiei de mărfuri, fiziocraţii au susţinut teoria
schimburilor echivalente, apreciind corect că pe piaţă se
schimbă mărfuri şi bani pentru care s-au făcut cheltuieli
identice (echivalente) şi deci, comerţul, atât interior cât şi
exterior, nu putea să constituie izvorul avuţiei.
Fiziocraţii nu au dus însă raţionamentele până la capăt
şi, din această cauză, în opera lor nu este dezvoltată o teorie
închegată despre valoarea economică, ci numai frânturi,
elemente fragmentare în care, la Turgot, apar primele
interpretări subiectiviste asupra valorii bazate pe utilitate şi
raritatea bunurilor.
 Teoria produsului net ocupă un loc central în doctrina
fiziocrată întrucât, prin această concepţie, ei au încercat să
explice unde şi cum se creează bogăţia în mod real.
După opinia fiziocraţilor, produsul net putea fi creat
numai în sfera productivă, limitată, însă, doar la
agricultură.
Ei înţelegeau prin produs net surplusul de produse şi de
valoare care rămâne după ce se scad cheltuielile efectuate
din valoarea producţiei agricole obţinute.
 Drept consecinţă, recunoscând utilitatea tuturor
ramurilor producţiei materiale, inclusiv a industriei,
fiziocraţii o calificau pe aceasta din urmă ca fiind sterilă, în
sensul că se limitează să prelucreze materia primă provenită
din agricultură, dar este incapabilă să creeze produs net,
adică un spor peste elementele pe care le prelucrează. Deci,
identificat cu renta funciară, produsul net reprezintă la
fiziocraţi conţinutul conceptului general de plusprodus.
 Meritul esenţial al fiziocraţilor constă în analiza
capitalului sub aspectul definirii, originii, structurii,
circulaţiei şi reproducţiei acestuia. Analizând componentele
materiale ale capitalului productiv (avansurile productive),
fiziocraţii au făcut delimitarea în
- avansuri iniţiale (capitalul fix) şi
- avansuri anuale (capitalul circulant),
folosind criteriul corect al modului cum se consumă, cum
îşi transmit valoarea asupra bunurilor create şi cum se
înlocuiesc diferitele elemente care alcătuiesc capitalul.
 Prin analiza produsului net şi a capitalului, fiziocraţii
au căutat să dezvăluie mecanismul de funcţionare a
economiei capitaliste în ansamblul său, astfel punând bazele
analizei reproducţiei capitalului social.
Instrumentul acestei analize şi, totodată, rezultanta
sintetică a cercetării efectuate, a fost modelul economico-
matematic elaborat de Fr. Quesnay în celebrul său “Tablou
economic”, explicat apoi pe larg în “Analiza tabloului
economic”.
 “Tabloul economic” se compune dintr-un sistem de
corelaţii cifrice între valoarea mijloacelor cu ajutorul cărora
se desfăşoară producţia şi valoarea producţiei obţinute
precum şi între repartiţia şi circulaţia produsului social şi
crearea condiţiilor pentru reluarea procesului de producţie
pe aceeaşi scară (reproducţia simplă).
În elaborarea “Tabloului economic”, Fr. Quesnay a
pornit de la o serie de premise metodologice şi ipoteze de
lucru.
 Astfel, se consideră că unitatea de bază a economiei
este ferma agricolă care îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile unei depline libertăţi de acţiune în scopul creării
produsului net, iar societatea era împărţită în trei clase
sociale:
- clasa proprietarilor funciari, cuprinzând regele,
proprietarii funciari, funcționarii de stat și biserica;
- clasa productivă sau clasa fermierilor, alcătuită din
arendași și muncitori agricoli;
- clasa sterilă, cuprinzând persoanele ocupate în comerț,
industrie, etc.
Se făcea abstracţie de oscilaţia preţurilor mărfurilor, de
comerţul exterior şi de actele de vânzare-cumpărare dintre
membrii aceleiaşi clase sociale (circulaţia în interiorul
aceleiaşi clase).
 Astfel, Quesnay a ajuns la concluzia că, în urma
circulaţiei produsului total, la sfârşitul anului s-a restabilit
situaţia de la începutul anului, a avut loc compensarea
valorii cât şi restabilirea formei naturale a elementelor cu
care s-a început procesul de producţie. În felul acesta,
procesul de producţie putea să reîncepă pe aceeaşi scară ca
şi în anul anterior, înfăptuindu-se, deci, reproducţia simplă.
 Concepţia fiziocrată asupra reproducţiei sintetizată în
Tabloul economic, are o relevanţă deosebită în istoria
gândirii economice, constituind prima încercare de
explicare a mecanismului de ansamblu al reproducţiei
capitaliste, iar sub aspect metodologic a însemnat folosirea
pentru prima dată a modelului economic-matematic ca
instrument de cercetare.
 Chiar dacă doctrina fiziocrată are şi slăbiciuni şi limite,
contribuţia fiziocraţilor la dezvoltarea teoriei economice a
fost esenţială ceea ce a îndreptăţit istoriografii gândirii
economice să-i numească "părinţii economiei politice
moderne", în fapt, prin contribuţia lor, fiziocraţii au marcat
începutul fazei ştiinţifice a economiei politice.