Al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945,
deși unele conflicte asociate lui au început și mai devreme. El a implicat marea majoritate a
țărilor lumii—inclusiv toate marile puteri—care au format două alianțe
militare opuse: Aliații și Axa. A fost cel mai întins război din istorie, și a implicat direct mai mult
de 100 de milioane de oameni din peste 30 de țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat
întreaga capabilitate economică, industrială și științifică efortului de război, într-o stare de
„război total”, ștergând distincția între resursele civile și cele militare. Marcat de moartea masivă
a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși aproximativ 11 milioane de oameni)[2][3] și
de bombardamentele strategice ale centrelor industriale și demografice (în care au murit
aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au distins bombardamentele atomice de
la Hiroshima și Nagasaki),[4] el a dus la între 50 și 85 de milioane de decese, mai mult
decât orice alt conflict(d) din istoria omenirii.[5]
Imperiul Japonez avea ca obiectiv dominația asupra Asiei și Pacificului și era deja în
război cu Republica China în 1937,[6] dar în general se consideră că războiul mondial a început
pe 1 septembrie 1939[7] cu invazia Poloniei de către Germania Nazistă și, ulterior, cu declarațiile
de război ale Germaniei, Franței și Regatului Unit. De la sfârșitul anului 1939 până la începutul
anului 1941, într-o serie de campanii și tratate, Germania a cucerit sau controlat o mare parte
din Europa continentală, și a format Axa Roma-Berlin-Tokyo împreună cu Italia și Japonia.
Conform Pactului Molotov–Ribbentrop din 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au
divizat anexat teritoriile vecinilor lor europeni, Polonia, Finlanda, România și Statele Baltice.
Războiul a continuat în primul rând între puterile europene ale Axei și coaliția între Regatul Unit
și Commonwealth-ul Britanic, cu campanii inclusiv în Africa de Nord(d) și Africa de Est, cu bătălia
aeriană a Marii Britanii, campania de bombardamente Blitz, campania din Balcani precum și cu
îndelungata bătălie a Atlanticului. În iunie 1941, puterile europene ale Axei au lansat o invazie a
Uniunii Sovietice, deschizând cel mai mare teatru de război din istorie, care a angajat cea mai
mare parte a forțelor militare ale Axei într-un război de uzură. În decembrie 1941, Japonia a
atacat Statele Unite ale Americii și coloniile europene(d) din Oceanul Pacific, și a cucerit rapid o
mare parte a Pacificului de Vest.
Înaintarea Axei s-a oprit în 1942, când Japonia a pierdut critica bătălie de la Midway, în
apropiere de Hawaii, iar Germania a fost învinsă în Africa de Nord și apoi, în mod decisiv,
la Stalingrad, în Uniunea Sovietică. În 1943, după o serie de înfrângeri germane pe Frontul de
Est, invaziile aliate a Siciliei și a Italiei care au condus la capitularea Italiei, și victorile aliate în
Pacific, Axa a pierdut inițiativa și s-a angajat într-o retragere strategică pe toate fronturile. În
1944, Aliații au invadat Franța ocupată de Germania, în timp ce Uniunea Sovietică și-a
recăpătat toate pierderile teritoriale și a invadat Germania și aliații săi. În 1944 și 1945, japonezii
au suferit pierderi majore în Asia continentală în China Central-Sudică(d), și Birmania(d), în timp
ce Aliații au schilodit Marina Japoneză și au capturat insule-cheie din Pacificul de Vest.
Războiul din Europa s-a încheiat cu o invazie a Germaniei de către Aliații Occidentali și
Uniunea Sovietică, care a culminat cu capturarea Berlinului de către trupele sovietice și
ulterior capitularea necondiționată a Germaniei la 8 mai 1945. După Declarația de la
Potsdam dată de către Aliați la 26 iulie 1945 și după refuzul Japoniei de a capitula în
conformitate cu termenii acesteia, Statele Unite ale Americii au detonat bombe
atomice deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, la 6 și, respectiv, 9 august. Cum
o invazie de arhipelagului Japonez(d) era iminentă, și erau posibile și alte bombardamente
atomice, iar Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei(d) și a invadat Manciuria, Japonia a
capitulat și ea la 15 august 1945. Astfel s-a încheiat războiul în Asia, cimentând o victorie totală
a Aliaților.
Al Doilea Război Mondial a modificat alinierea politică și structura socială a lumii. S-a
înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a promova cooperarea internațională și a
preveni conflictele viitoare. Marile puteri victorioase—Statele Unite, Uniunea Sovietică, China,
Regatul Unit și Franța—au devenit membri permanenți(d) ai Consiliului de Securitate al ONU.
[8]
 Uniunea Sovietică și Statele Unite au devenit superputeri rivale, pregătind scena
pentru Războiul Rece, care a durat următorii 46 de ani. Între timp, influența unor mari puteri
europene s-a diminuat, în timp ce a început decolonizarea Asiei(d) și Africii. Cele mai multe țări
ale căror industrii au fost afectate s-au reorientat spre redresarea economică(d). Integrarea
politică, mai ales în Europa, a apărut ca efort de a pune capăt dușmăniilor dinainte de război și
de a crea o identitate comună.[9]

Cronologie
Începutul războiului în Europa este în general considerat a fi ziua de 1 septembrie 1939,
[10][11]
 începutul invaziei germane a Poloniei; Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei
două zile mai târziu. Data de început a războiului în Pacific este uneori dată ca fiind cea a
izbucnirii celui de al Doilea Război Sino-Japonez la 7 iulie 1937,[12][13] sau chiar invazia japoneză
a Manciuriei(d) din 19 septembrie 1931.[14][15]
Alții îl urmează pe istoricul britanic A.J.P. Taylor(d), care considera că Războiul Sino-
Japonez și războiul din Europa și din coloniile sale au fost două războaie diferite simultane, care
au fuzionat în 1941. Acest articol folosește datarea convențională. O altă dată de începere a
celui de al Doilea Război Mondial avansată de alți istorici este invazia italiană a Abisiniei la 3
octombrie 1935.[16] Istoricul Britanic Antony Beevor consideră începutul celui de al Doilea Război
Mondial a fi luptele de la Halhin Gol între Japonia și forțele de Mongoliei și Uniunii Sovietice din
perioada mai-septembrie 1939.[17]
Nici data exactă a sfârșitului războiului nu este unanim convenită. În general se acceptă
ideea că războiul s-a încheiat odată cu armistițiul din 14 august 1945, și nu cu capitularea
formală a Japoniei (2 septembrie 1945). Un tratat de pace cu Japonia a fost semnat în 1951
pentru a încheia formal unele chestiuni cum ar fi despăgubirile ce trebuie plătite prizonierilor de
război ai Aliaților, care au căzut victime ale atrocităților.[18] Un tratat privind viitorul Germaniei a
permis reunificarea Germaniilor de Est și de Vest în 1990 și a rezolvat și alte probleme
postbelice.[19]

Context
Primul Război Mondial a schimbat harta politică a Europei, cu înfrângerea Puterilor
Centrale—între care Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman—și cu preluarea puterii de
către bolșevici în Rusia în 1917, care în cele din urmă a condus la fondarea Uniunii Sovietice.
Între timp, Aliații victorioși din Primul Război Mondial, cum ar fi Franța, Belgia, Italia, Grecia și
România, au dobândit teritorii, și s-au creat noi state naționale prin prăbușirea Imperiilor Austro-
Ungar, Otoman și Rus.
Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, Liga Națiunilor a fost creată
la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Obiectivele primare ale organizației au fost
prevenirea unui conflict armat prin securitate colectivă, prin dezarmare, și prin soluționarea
diferendelor internaționale prin negocieri pașnice și arbitraj.
În ciuda puternicului sentiment pacifist de după Primul Război Mondial,[20] urmările sale
încă au produs naționalism iredentist și revanșard în mai multe state europene. Aceste
sentimente au fost deosebit de marcante în Germania din cauza pierdierilor semnificative
teritoriale, coloniale, și financiare suferite prin Tratatul de la Versailles. În temeiul tratatului,
Germania a pierdut în jur de 13% din teritoriul inițial și toate posesiunile sale de peste mări, se
interzicea anexarea de alte state de către Germania, se impuneau despăgubiri, și se limitau
dimensiunile și capabilitățile militare ale țării.[21]
Imperiul German a fost dizolvat în Revoluția Germană din 1918-1919, și s-a instaurat un
guvern democratic, mai târziu cunoscut sub numele de Republica de la Weimar. Perioada
interbelică a adus conflicte între susținătorii noii republici și adversarii extremiști de dreapta și
de stânga. Italia, ca aliat al Antantei, a obținut unele câștiguri teritoriale după război; cu toate
acestea, naționaliștii italieni erau iritați de faptul că promisiunile făcute de Regatul Unit și Franța
pentru a asigura intrarea Italiei în război nu au fost îndeplinite în acordul de pace. Din 1922
până în 1925, mișcarea fascistă condusă de Benito Mussolini a preluat puterea în Italia cu un
discurs naționalist și cu o agendă totalitară și de colaborare între clase(d) care a abolit
principiul democrației reprezentative, a reprimat mișcările socialiste, de stânga și liberale, și a
urmărit o politică externă agresivă, expansionistă, care viza transformarea Italiei într-o putere
mondială, promițând crearea unui „Nou Imperiu Roman”.[22]
După o încercare nereușită de a răsturna guvernul german în 1923, în cele din
urmă Adolf Hitler a devenit cancelar al Germaniei în 1933. El a abolit democrația, adoptând
o revizuire radicală, motivată rasial, a ordinii mondiale(d) și, în curând, a început o campanie
masivă de reînarmare(d).[23] În acest moment, politologii au început să prezică că ar putea izbucni
un nou Mare Război.[24][necesită  pagina] Între timp, pentru a-și asigura alianța, Franța a dat Italiei
mână liberă în Etiopia(d), pe care Italia o dorea ca posesiune colonială. Situația a fost agravată
la începutul anului 1935, când Teritoriul Bazinului Saar a fost reintegrat legal în Germania, iar
Hitler a repudiat Tratatul de la Versailles, a accelerat programul de reînarmare, și a
introdus serviciul militar obligatoriu(d).[25]
Pentru a ține Germania în frâu, Regatul Unit, Franța și Italia au format Frontul Stresa(d) în
aprilie 1935; cu toate acestea, în luna iunie a acelui an, Regatul Unit a încheiat un acord naval
independent(d) cu Germania, relaxând restricțiile anterioare. Uniunea Sovietică, îngrijorată
de obiectivele Germaniei de a cuceri zone vaste din Europa de Est(d), a elaborat un tratat de
asistență reciprocă cu Franța. Înainte de a intra în vigoare, însă, pactul franco-sovietic(d) trebuia
să treacă prin birocrația Ligii Națiunilor, care l-a știrbit complet.[26] Statele Unite, îngrijorate de
evenimente din Europa și Asia, au adoptat Legea Neutralității(d) în luna august a aceluiași an.[27]
Hitler a sfidat tratatele de la Versailles și Locarno remilitarizând Renania în martie 1936,
confruntându-se cu o opoziție minimală.[28] În luna octombrie 1936, Germania și Italia au
format Axa Roma–Berlin. O lună mai târziu, Germania și Japonia au semnat Pactul
Anticomintern, la care Italia avea să adere în anul următor.
Asia
Partidul Kuomintang (KMT) din China a lansat o campanie de
unificare(d) împotriva căpeteniilor regionale(d) și a unificat nominal China la mijlocul anilor 1920,
dar curând a fost implicat într-un război civil împotriva fostului său aliat, Partidul Comunist
Chinez.[29] În 1931, un Imperiu Japonez din ce în ce mai militarist(d), care demult încerca să
obțină influență în China,[30] ca prim pas în ceea ce guvernul său considera a fi dreptul său de a
domina Asia(d), s-a folosit de Incidentul Mukden ca pretext pentru a lansa o invazie a
Manciuriei(d) și de a crea statul marionetă Manchukuo.[31]
Prea slabă pentru a opune rezistență Japoniei, China a făcut apel la Liga
Națiunilor pentru ajutor. Japonia s-a retras din Liga Națiunilor, după ce a
fost condamnată(d) pentru incursiuna din Manciuria. Cele două țări s-au luptat apoi în mai multe
bătălii, în Shanghai(d), Rehe(d) și Hebei(d), până la semnarea Armistițiului de la Tanggu(d) în 1933.
Ulterior, forțele militare chineze au continuat rezistența împotriva agresiunii japoneze
în Manciuria(d), și în Chahar și Suiyuan(d).[32] După incidentul de la Xi'an(d) din 1936, Kuomintang
și forțele comuniste au convenit asupra unui armistițiu pentru a face front comun(d) împotriva
Japoniei.[33]

Lupte importante
1.Bătălia pentru Anglia

Bătălia Angliei (10 iulie – 31 octombrie 1940) este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse
pentru câştigarea superiorităţii aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii
terestre şi aeriene asupra Marii Britanii (Operaţiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Bătălia Angliei a fost prima luptă purtată integral doar de forţele aeriene. A fost
de asemenea cea mai mare şi susţinută campanie de bombardamente desfăşurată până la
acea dată şi primul test adevărat al teoriilor bombardamentelor strategice dezvoltate după
Primul Război Mondial. Eşecul Germaniei Naziste de a distruge forţa aeriană a Angliei sau de
înfrângere a stării de spirit a guvernului sau poporului britanic este considerată prima înfrângere
majoră a celui de-al Treilea Reich.

2. Bătălia de la Stalingrad

Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură dintre cele mai importante ale celui de-al
Doilea Război Mondial şi este considerată cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria
omenirii. Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit
Volgograd) din sudul Rusiei, atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul
oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele
germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din raionul oraşului.  Numărul total al
pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului
guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut
prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din
efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei
înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă
care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.

3. Operaţiunea Barbarossa

Operaţiunea Barbarossa a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea

Germaniei naziste pentru operaţia militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, acţiune începută la 22 iunie 1941. Scopul iniţial al operaţiunii a fost
cucerirea Rusiei Europene şi a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord şi Astrahan în sud. Se
presupune că eşecul Operaţiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei
naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler. 
Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operaţiune avea să devină cel mai mare
teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele
mai mari şi violente bătălii, cu uriaşe pierderi de vieţi omeneşti, în condiţii cumplite atât pentru
germani cât şi pentru sovietici. Numele de cod al operaţiunii vine de la numele împăratului
romano-german Frederic Barbarossa (1122 - 1190) al Sfântului Imperiu Roman.

4. Bătălia de la Midway

Bătălia de la Midway este cea mai importantă bătălie navală din războiul din Pacific, parte a
celui de-al Doilea Război Mondial. Între 4 iunie şi 7 iunie 1942, la aproximativ o lună după
bătălia din Marea Coralilor şi la şase luni după atacul de la Pearl Harbour, Marina Statelor Unite
a învins în mod decisiv Marina Imperială Japoneză, care atacase Atolul Midway, şi a provocat
pierderi ireparabile flotei japoneze. Operaţiunea japoneză, ca şi atacul anterior de la Pearl
Harbour, urmărea să elimine poziţia strategică a Statelor Unite din Pacific, dând astfel Japoniei
mână liberă în stabilirea sferei sale de influenţă în Marea zonă de prosperitate a Asiei Orientale.
Japonezii au plănuit să atragă portavioanele americane într-o capcană. De asemenea, au
intenţionat să ocupe Atolul Midway ca parte a unui plan mai mare de a-şi extinde perimetrul de
apărare ca răspuns la raidul Doolitle. Această operaţiune era considerată şi ca o pregătire
pentru viitoarele atacuri îndreptate împotriva Insulelor Fiji şi Samoa. Pentru americani a fost
esenţial că Staţia HYPO (unitatea de informaţii din Hawaii specializată în interceptarea
comunicaţiilor şi în decriptarea acestora) a fost în stare să determine data şi locul atacului,
Marina Militară a Statelor Unite putând astfel să pregătească propria ambuscadă. Patru
portavioane japoneze şi un crucişător greu au fost scufundate cu costul unui portavion american
şi al unui distrugător. Bătălia de la Midway şi uzura extenuantă din Campania din Insulele
Solomon au făcut ca Japonia să nu mai poată ţine pasul cu construcţia de nave şi pregătirea
piloţilor, în timp ce Statele Unite ale Americii măreau ritmul în ambele direcţii.

5. Bătălia de la Kursk

Bătălia de la Kursk (Operaţiunea Citadela), 4 iulie 1943 – 20 iulie/23 august 1943), a fost ultima
acţiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial.
Beneficiind de cele mai bune informaţii asupra intenţiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat, realizat
şi disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive şi câmpuri minate şi au concentrat şi
camuflat cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanşării unui contraatac strategic. Bătălia de
la Kursk, care include şi mai mica bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare
bătălie de blindate din toate timpurile şi a inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din
întreaga istorie. Deşi germanii concepuseră iniţial o lovitură ofensivă, apărarea bine organizată
a sovieticilor nu numai că a stopat cu succes acţiunea germană, dar le-a permis să contraatace,
după încheierea cu succes a fazei defensive, în două operaţiuni consecutive: Operaţiunea
Kutuzov şi Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev.  După încheierea luptelor din arcul de la Kursk,
sovieticii au câştigat definitiv iniţiativa strategică de-a lungul întregii perioade care a mai rămas
până la încheierea războiului. Din acest punct de vedere, bătălia de la Kursk poate fi
considerată faza a 2-a a punctului de cotitură al războiului, în care prima fază este considerată
victoria sovietică de la Stalingrad. Atacurile sovietice care au urmat eliminării forţelor germane
de la Kursk au dus la eliberarea Oriloului şi Belgorodului pe 5 august şi a Kievului pe 23 august,
împingându-i înapoi pe germani pe un front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul
unei ofensive de vară. Bătătlia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat
de cea mai mare concentrare de trupe din timpurile moderne. Defensiva sovietică a fost atât de
bine gândită, încât atunci când Armata Roşie a trecut la faza de contraatac, ea a fost capabilă
să dezvolte ofensive pe patru axe separate de înaintare, evitând capcana întinderii prea mari.

6. Bătălia pentru Moscova 

Obiectul principal al lui Hitler a fost să invadeze Moscova. Capitala Rusiei era considerată
extrem de importantă din punct de vedere militar şi politic. Planul original era să cucerească
Moscova în primele patru luni după începerea invaziei URSS. Ploile de toamnă şi rezistenţa
consolidată au încetinit trupele germane, dar în decembrie acestea au ajuns la mai puţin de 35
de km de Moscova. Armata Roşie epuizată a fost salvată de iarna rusă teribilă şi de trupele
proaspete din Siberia care erau antrenate pentru război pe timp de iarnă. Temperaturile au
ajuns la -50 de grade. Trupele germane nu aveau haine de iarna şi tancurile nu erau făcute să
reziste la temperaturi aşa joase. Pe 5 decembrie 1941, ruşii au atacat împingând înapoi armata
germană. Operaţiunea Barbarossa a eşuat. Hitler avea de-a face cu un război de durată.

7. Bătălia din Golful Leyte

Bătălia a avut loc în apropierea insulelor Filipine, lângă insulele insula Leyte şi insula Samar
între 23-26 octombrie 1944 între forţele americane şi australiene Combinate, precum şi Marina
Imperială Japoneză. La 20 octombrie trupele Statelor Unite au invadat insula Leyte ca parte a
strategiei de izolare a Japoniei de ţările ocupate în Asia de Sud Est şi în special privarea forţelor
şi industriei japoneze de resursele vitale de petrol. Marina Imperială Japoneză şi-a mobilizat
aproape toate forţele navale rămase în încercare de a înfrânge trupele aliate de invazie, dar a
fost respinsă de flotele Flota a 3-a Americană şi Flota a 7-a Americană a Forţelor Navale ale
Statelor Unite. Marina Imperială Japoneză nu a reuşit să-şi atingă obiectivele, a suferit pierderi
grele şi nu a reuşit niciodată în viitor să prezinte într-o luptă o forţă comparabilă ca mărime.
Marea majoritate a navelor sale mari lipsite de combustibil aveau să rămână în baza lor pentru
restul războiului din Pacific Bătălia din Golful Leyte include patru mari bătălii navale: Bătălia din
Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño şi Bătălia din
Samar, precum şi alte acţiuni aeriene şi navale. Bătălia din Golful Leyte este notabilă şi pentru
faptul că a fost prima bătălie în care portavioanele japoneze au organizat atacuri kamikaze. De
remarcat şi faptul că în această bătălie Japonia avea un număr mai mic de avioane decât
numărul navelor folosite de Forţele aliate, o demonstraţie clară a diferenţei mari dintre cele două
părţi combatante în această fază a războiului.

8. Bătălia de la Guadalcanal

Bătălia de la Guadalcanal, nume de cod Operation Watchtower (Operaţiunea Turnul de Veghe)

în cadrul forţelor aliate, s-a desfăşurat între 7 august 1942 şi 9 februarie 1943 în zona Insulei
Guadalcanal şi a făcut parte din teatrul de operaţiuni din Pacific al Celui de Al Doilea Război
mondial. Această campanie militară a fost aprig disputată pe uscat, pe mare şi în aer şi a fost
prima ofensivă majoră lansată de forţele aliate împotriva Imperiului Japonez.[8] La 7 august
1942, forţele aliate, predominant americane, au iniţiat debarcări pe insulele Guadalcanal, Tulagi,
şi Florida (Nggela Sule) din Insulele Solomon cu scopul de a împiedica utilizarea lor de japonezi
ca baze pentru a ameninţa rutele de aprovizionare dintre SUA, Australia şi Noua Zeelandă.
Aliaţii intenţionau să utilizeze Guadalcanal şi Tulagi ca baze ale unei campanii de a ocupa sau
neutraliza marea bază japoneză de la Rabaul de pe New Britain. Aliaţii au depăşit numeric pe
japonezi, care ocupaseră insulele din mai 1942 şi au capturat Tulagi şi Florida, precum şi un
aerodrom (ulterior denumit Henderson Field) care era în construcţie pe Guadalcanal. Surprinşi
de ofensiva aliată, japonezii au efectuat între august şi noiembrie 1942 câteva tentative de a
recupera Henderson Field. Trei bătălii terestre majore, cinci mari bătălii navale, şi bătălii aeriene
continue şi aproape zilnice au culminat cu Bătălia Navală de la Guadalcanal de la începutul lunii
noiembrie 1942, în care s-a făcut ultima tentativă japoneză eşuată de a debarca suficienţi
soldaţi pentru a reocupa Henderson Field. În decembrie 1942, japonezii au renunţat să mai
încerce să recâştige Guadalcanal şi au evacuat restul forţelor la 7 februarie 1943. Campania de
la Guadalcanal a fost o victorie strategică importantă a forţelor aliate împotriva japonezilor pe
teatrul din Pacific. Japonezii ajunseseră la apogeul cuceririlor lor în Pacific, iar Guadalcanal a
reprezentat trecerea Aliaţilor de la operaţiunile defensive la o ofensivă strategică pe acest teatru
de operaţiuni, ofensivă ce a avut ca rezultat capitularea Japoniei la sfârşitul războiului.

9. Operaţiunea „Overlord “

Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte
a celui de-al Doilea Război Mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operaţiunea
Overlord şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau,
după alţi autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne
până în zilele noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a
aproape trei milioane de soldaţi, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia.
Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod Operaţiunea Neptun. În faza iniţială
a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30
iunie. Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit
şi Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei
Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi
Norvegia.[4] Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti
şi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din
noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de
debarcare pe plajele Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în Ziua Z din
porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia
din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire,
extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acţiuni au
dus la închiderea pungii de la Falaise şi la eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944.
Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spaţiilor ne
va .... permite o pierdere de teritoriu ... fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere
o lovitură mortală. Nu e acelaşi lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici
... vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte scurt timp”.[5]Germania a fost forţată să-şi
întărească frontul de vest cu resurse de la cel de est şi de la frontul italian. Rezultatul a fost
victoria aliaţilor.

10. Bătălia Franţei

Hitler a invadat Ţările de Jos ( Olanda, Luxemburg, Belgia) şi Franţa. Armata germană era
depăşită numeric de aliaţi, numai că naziştii i-au natras într-o cursă. După ce nemţii au cucerit
Ţăprile de Jos, armata franceză şi Forţele Expediţionare ale Marii Britanii (FEMB) s-a mutat
înspre nord pentru a îi „întâmpina”. Acest lucru le-a permis germanilor să atace prin Ardeni, să
treacă prin defensiva aliaţilor şi să se îndrepte înspre Canalul Mânecii, încercuind foreţele
franceze şi britanice cu spatele la mare. Apoi, au lansat o nouă ofensivă împotriva Parisului,
Franţa a căzut şi FEMB a fost evacuat la Dunkirk. Ţara a fost divizată în zone sub ocupaţie
germană şi „guvernul liber” francez de la Vichy.