ARTICULAŢIA COTULUI

Cotul realizează legătura dintre braţ şi antebraţ, are un dublu rol : de alungire sau scurtare a
„tijei" care poartă organul de prehensiune, pentru punerea acestuia în poziţie, precum şi de
stabilitate în transmiterea presiunilor.
La alcătuirea cotului participă trei oase:
1. extremitatea inferioară a humerusului,
2. extremitatea superioară a cubitusului,
3. extremitatea superioară a radiusului.

Este formată din trei articulaţii:

1. humerocubitală,
2. humeroradială,
3. radiocubitală superioară,

Cotul este o articulaţie cu un singur grad de libertate (flexie-extensie), pe o axă ce trece

transversal prin cot.
Poziţia de zero, de start, este cea cu cotul în extensie totală, membrul superior fiind pe lingă
corp şi palma „privind" înainte. Poziţia corectă de funcţiune în care se imobilizează cotul este în
flexie de 90—100°, cu mâna în semipronaţie (ca atunci cind scriem).

Flexia porneşte de la 0°, atingând 145—160° (prima cifră pentru flexia activă, cea de-a doua
pentru flexia pasivă). Extensia reprezintă reîntoarcerea antebraţului la poziţia 0. Din poziţie
anatomică, cotul nu are extensie decît în cazuri speciale de hiperlaxitate, când se poate realiza o
hiperextensie de 5-10°, mai ales la femei si copii.
Testarea antebraţului, se referă la aprecierea mişcării de pronosupinaţie, mişcare de
rotaţie a antebraţului în jurul axei sale longitudinale.

1
 Mişcarea este realizată, de fapt, de radius în jurul cubitusului prin articulaţiile
radiocubitale superioară şi inferioară.

Mişcarea de pronosupinaţie are un mare rol în funcţia mîinii, în orientarea acesteia ; de

asemenea, are rol în funcţia cotului, deoarece supinaţia „economiseşte" flexia cotului .— spre
exemplu cînd trebuie să ducem mîna la gură. Pronaţia — mişcarea de orientare a palmei în jos —
progresează de la 0 la 90°. Supinaţia, cu aceeaşi amplitudine de 90° ca şi pronaţia, orientează palma
în sus.
Poziţia corectă de funcţiune este semipronaţia de 30—45°, care corespunde poziţiei la scris
— este şi poziţia de repaus. În cursul mişcării de pronosupinaţie, humerusul are mişcări
complementare. Când pronosupinaţia se realizează cu cotul la unghi drept, odată cu supinaţia
antebraţului are loc şi o rotaţie internă a humerusului, iar odată cu pronaţia antebraţului, o mişcare
de rotaţie externă a humerusului.

ARTICULAŢIA GÂTULUI MÂINII= ARTICULAŢIA PUMNULUI ŞI MÂNA

Membrul superior se termină cu mâna, segment indispensabil complicatelor procese de
prehensiune şi de muncă alcătuit din: 27 de piese osoase, 30 de articulaţii, 19 muşchi intrinseci; este
un organ specializat al sensibilităţii. Segmentele regiunii terminale ale membrului superior sunt:
-gâtul mâinii = regiunea care face legătura între antebraţ şi mână SAU articulația pumnului
-mâna.
Cele 27 de oase care alcătuiesc scheletul gâtului mâinii şi al mâinii sunt reprezentate de trei
grupe:
1. oasele carpiene,
2. oasele metacarpiene,
3. oasele degetelor = falange.

2
 Oasele mâinii
1. Oasele carpiene: sunt în număr de 8, dispuse în două râduri: un rând superior = antibrahial, un
rând inferior = metacarpian; din afară înăuntru, sunt următoarele oase:
 rândul superior: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform.
 rândul inferior: trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig.

Oasele carpiene (C) – vedere anterioară

2. Oasele metacarpiene: sunt oase lungi, aşezate cu extremitatea proximală spre rândul metacarpian
al oaselor carpiene, iar prin extremitatea lor distală (cap) se continuă cu oasele degetelor.

3
 Oasele metacarpiene (MC)
3. Oasele degetelor = falange, oase lungi care continuă direcţia metacarpienelor.
- Degetele II-IV au trei falange:
o proximală = prima falangă = falanga,
o mijlocie = a II-a falangă = falangina,
o distală = a III-a falangă = falangeta
- Degetul mare are două falange.
- Fiecare falangă are o extremitate proximală (bază), un corp şi o extremitate distală (cap).

Oasele şi articulaţiile degetelor

Segmentele osoase se articulează între ele printr-un număr de 30 de articulaţii:

1. articulaţiile intercarpiene (între oasele carpiene prin feţele lor laterale),
2. articulaţiile radiocarpiene (RC),
3. articulaţia mediocarpiană (a celor două rânduri carpiene între ele),
4. articulaţiile carpometacarpiene CMC),
5. articulaţiile intermetacarpiene,
6. articulaţiile metacarpofalengiene (MCF),

4
7. articulaţiile interfalangiene (IF).

Articulaţiile mâinii

TESTAREA ARTICULAŢIEI PUMNULUI

Pumnul este un complex osteoarticular în care distingem, în principal, articulaţia
radiocarpiană şi articulaţia mediocarpiană. In aceste două articulaţii se execută mişcările
pumnului. Mulţimea de articulaţii intercarpiene nu intră în calculul acestor mişcări.
Mişcările pumnului care se execută în articulaţia radiocarpiană avînd două grade de
libertate (flexie-extensie şi abducţie-adducţie), la care se adaugă pronosupinaţia, ne dovedesc că şi
pumnul are trei axe de mişcare.
În articulaţia mediocarpiană se realizează tot două grade de mişcare..
1. Flexia (flexia volară, flexia palmară) progresează de la 0 spre 90°, mişcare pasivă (60̊ mişcare activă).

2. Extensia (dorsiflexia) evoluează de la 0 la 60°. Tehnica măsurătorii este aceeaşi ca la flexie. Extensia
pasivă ajunge la 80—85.
5
3. Adducţia (înclinarea cubitală, flexia cubitală, deviaţia cubitală) atinge 40—45° in pronaţie şi mai
cîştigă aproape 10˚cind mina este în supinaţie.
4. Abducţia (deviaţia radială, înclinarea radială, flexia radială) are amplitudinea maximă de 20—30°.
Testarea urmează aceleaşi reguli ca la adducţie. Mişcarea de abducţie-adducţie se execută pe o axă
antero-posterioară în plan frontal.
5. Circumducţia este o mişcare în care se combină cele patru tipuri de mişcări descrise mai sus.

Poziţia de funcţiune a pumnului care favorizează activitatea flexorilor degetelor pentru

prehensiune este în : extensie de 30—35°, deviaţie cubitală de 15° şi semipronaţie de 30—45°.

Testarea mîinii

Mina s-a adaptat la funcţia de prehensiune, respectiv de a se modela pe un obiect, de a

apuca, de a forma pense. În executarea diferitelor tipuri de prehensiune palma se poate scobi ca un
căuş, ultimele patru degete se pot flecta independent sau în grup, iar policele se plasează in opoziţie
faţă de celelalte degete, ca si de palmă. Opoziţia policelui este principala adaptare a mîinii, care
caracterizează însăşi fiinţa umană.
Articulaţiile mîinii sînt considerate :
 cele 4 artrodii carpometacarpiene (dintre trapezoid, osul mare, osul cu cîrlig şi ultimele 4
metacarpiene) şi articulaţia selară (trohoidă) dintre faţa inferioară a trapezului şi primul
metacarpian — articulaţie mai specială care va permite opozabilitatea policelui ;
 cele 3 artrodii intermetacarpiene, articulaţiile dintre capetele proximale ale celor 4 ultime
metacarpiene;
 cele 5 articulaţii condiliene metacarpofalangiene ;
 cele 9 articulaţii trohleartroze interfalangiene proximale şi distale.
Mişcarea în articulaţiile carpometacarpiene creează căuşul mîinii, care se formează cînd
apucăm minerul unui ciocan etc. Această depresiune, ca un şanţ, orientată de la eminenţa
hipotenară spre a doua articulaţie metacarpofalangiană, se datorează opozabilităţii primului şi
celui de-al V-lea metacarpian în articulaţia carpometacarpiană. Metacarpienele IV şi III se
6
 flectează şi ele uşor, în timp ce metacarpianul II rămîne aproape imobil. Această mişcare nu poate
fi măsurată, ci se apreciază în cadrul studierii prizelor sau tipurilor de prehensiune (vezi mai
departe).
Mişcările în articulaţiile metacarpofalangiene sunt de două feluri : de flexie-extensie şi de
lateralitate. Pasiv, se poate roti falanga cu aproape 45° în jurul axului propriu.
1. Flexia-extensia degetelor. Poziţia zero este cu pumnul şi degetele întinse. Flexia activă măsoară 90°,
crescînd de la degetul II spre V, unde poate ajunge la 100°, cînd sînt flectate concomitent toate
cele patru degete. Flexia independentă a cîte unui singur deget este mai redusă datorită
ligamentului palmar interdigital. Pasiv, se pot obţine flexii mai rnari. Extensia este foarte variabilă,
în funcţie de subiect, pornind de la 0 şi ajungînd pînă la 90° în cazuri de hiperlaxitate
(hiperextensie).
2. Lateralitatea (abducţia-adducţia) este o mişcare de îndepărtare - apropiere a celor 4 degete faţă de
axa mediană a mîinii (care trece prin degetul III). Aceste mişcări nu se pot executa decît cu
degetele în poziţia de zero sau extinse, cînd ligamentele laterale sînt relaxate (în flexia degetelor
se întind, blocând mişcarea de lateralitate). Amplitudinea acestei mişcări este variabilă de la
subiect la subiect şi de la deget la deget (indexul avînd-o pe cea mai mare) — în medie, este de cca
15—20°. Amplitudinea acestei mişcări se apreciază mai rapid măsurînd (în cm) distanţa dintre
două vârfuri ale unor degete alăturate.
3. Circumducţia este posibilă (mai ales la index) datorită combinării mişcărilor de flexie-extensie şi
lateralitate.
4. Rotaţia axială este o mişcare care nu poate fi făcută decît pasiv.

Mişcările în articulaţiile interfalangiene

Aceste articulaţii permit doar flexia-extensia pe un ax transversal, dar nu şi într-un plan
strict sagital, deoarece planurile fiecărui deget converg spre un punct la baza policelui.

1. Flexia in interfalangiana proximală poate ajunge la 100°, mai amplă la degetele IV şi V decît la II
şi III. În interfalangiana distală flexia nu depăşeşte 90°.
2. Extensia plecând de la poziţia zero este posibilă doar în interfalangienele distale şi doar la unele
persoane. Amplitudinea variază de la 0 la 20°. în interfalangienele proximale în mod normal nu
există extensie peste poziţia neutră, nici chiar pasivă.
Mişcările în articulaţiile policelui sînt diferite ca amplitudine după sediul lor :
 în articulaţia scafotrapezoidală, mişcarea este foarte limitată şi nu poate fi apreciată.

7
 în articulaţia trapezoidometacarpiană se realizează mişcări ample de :
-abducţie : mişcarea de îndepărtare a policelui de planul palmei, mişcare în plan perpendicular pe
palmă, cu amplitudinea de 60—70°;
-adducţie : mişcarea de revenire a policelui abdus la poziţia iniţială ;
-flexie : mişcarea în plan frontal, paralelă cu palma, care baleiază policele de-a latul palmei,
ducîndu-1 spre baza ultimelor degete, amplitudinea ei nu depăşeşte 10—15° ;
-extensie : mişcarea ce se face în acelaşi plan ca şi flexia, îndepărtînd policele în afară de marginea
indexului şi realizând o amplitudine de 25—30°;

- rotaţie axială;
- circumducţie a metacarpianului I : posibilă prin combinarea tuturor mişcărilor de mai sus.
 în articulaţia metacarpofalangiană se realizează:
- flexia de 70—75°, considerînd ca poziţie de start falanga întîi, în prelungirea primului metacarpian;
această flexie, adăugîndu-se flexiei din articulaţia trapezoidometacarpiană, face ca vîrful policelui
să ajungă la baza ultimului deget;
- o extensie propriu-zisă de fapt nu există ;
- rotaţia axială.
 articulaţia interfalangiană permite :
- flexii de 80—90° ;
- extensii de 10 (active) pînă la 20—25° (pasive).
Mişcarea specifică policelui este mişcarea de opozabilitate, care se realizează printr-o
combinare a mişcărilor din întreaga „coloană articulară″a degetului: abducţie, flexie şi rotaţie
axială, în aşa fel încât pulpa policelui să ajungă faţă în faţă cu celelalte degete. Aprecierea acestei
mişcări se face prin măsurarea distanţei dintre pulpa policelui şi baza degetului V.
Funcţia mîinii este mai bine testată prin posibilităţile de prehensiune, prin capacitatea de
realizare a penselor.

8
ARTICULAŢIA UMĂRULUI (CENTURA SCAPULARĂ, UMĂRUL ŞI BRAŢUL)
Umărul reprezintă o unitate anatomică structurată pentru a realiza o mare mobilitate în
toate direcţiile, orientând în acest fel mâna în cea mai convenabilă poziţie de lucru.
Elemente osoase care alcătuiesc umărul: scapula, clavicula, humerusul;
Articulaţiile sunt în număr de cinci, trei adevărate şi două false:
- articulaţii adevărate: scapulohumerală, acromioclaviculară, sternoclaviculară;
- articulaţii false: scapulotoracică, bursa seroasă subacromiodeltoidiană;
Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase, clavicula şi scapula.

Oasele centurii scapulare

Unitatea cinematică centură scapulară-umăr-braţ dispune de cinci articulaţii din care trei
ale centurii scapulare şi două ale umărului. Dintre acestea, trei sunt adevărate şi două false.
Realizează o mare mobilitate, care permite trei grade de libertate, mişcare în trei planuri
sau pe trei axe, la care se adugă şi combinarea lor în cadrul circumducţiei.

ARTICULAŢIILE CENTURII SCAPULARE

-articulaţia sternoclaviculară
-articulaţia acromioclaviculară
-articulaţia interscapulotoracică

ARTICULAŢIILE UMĂRULUI
Umărul prezintă două articulaţii:
-articulaţia propriuzisă a umărului = articulaţia scapulohumerală = articulaţie adevărată,
-articulaţia subdeltoidiană = articulaţie accesorie, un plan de alunecare între faţa profundă a
deltoidului şi manşonul rotatorilor; bursa de la acest nivel permite alunecarea părţilor moi.

9
MOBILITATEA CENTURII SCAPULARE ŞI A UMĂRULUI
Articulaţiile sternoclaviculară, acromioclaviculară şi scapulotoracică formează centura
scapulară, care contribuie în mod decisiv la marea mobilitate a braţului.
Centura scapulară are ea însăşi o mişcare în raport cu toracele care sunt:
-mişcări de proiecţie anterioară (antepulsic) şi posterioară (rotropulsie), care realizează deplasări de
10—12 cm (aceste mişcări nu se pot măsura în grade), în această mişcare scapula se translează,
îndepărtindu-se sau apropiindu-se de coloana vertebrală.
-mişcări de ridicare şi coborîre a centurii pe o distanţă de 12— 13 cm (3 cm pentru ridicare şi 9—
10 cm pentru coborîre).
Poziţia zero, poziţia de start, va fi cu membrul superior de-a lungul trunchiului, mina în
supinaţie — palma „priveşte" înainte.
Abducţia, este mişcarea de ridicare laterală a braţului, pînă ce acesta atinge urechea, amplitudinea
mişcării este de 180°;

Adducţia, este mişcarea de apropiere a braţului la trunchi, respectiv revenirea spre poziţia zero a
braţului abdus. Adducţia pură din poziţia zero este imposibilă, datorită trunchiului. Abducţia şi
adducţia sînt mişcări care se execută în jurul unei axe antero-posterioare, deci în plan frontal.
Flexia - numită şi anteducţie, antepulsie sau proiecţie anterioară, se execută de la 0 la 180°, pînă ce
braţul ridicat ajunge la verticală, pe lingă ureche.

10
Extensia - denumită şi retroducţie, retropulsie sau proiecţie posterioară, mişcarea activă măsoară 50
—60°, iar cea pasivă, cu oarecare forţare, poate atinge 90° prin accentuarea basculării scapulei spre
coloană şi a retropulsiei centurii scapulare.
Mişcările de flexie şi extensie se fac pe axa transversală, în plan sagital.
Rotaţia internă sau rotaţia medială, realizează 90—95° de amplitudine maximă. Poziţia preferabilă
de start este decubitul dorsal, la marginea mesei, cu braţul abdus la 90° (se sprijină pe masă) şi cotul
(în afara mesei) flectat la 90°. Palma „priveşte" corpul (se abate de la poziţia clasică).

Rotaţia externă sau rotaţia laterală, realizează 80—90° de amplitudine maximă.

Circumducţia este mişcarea complexă pe care articulaţia umărului o realizează datorită tuturor celor
3 grade de libertate pe care le are, ea descrie un con deformat.
Poziţia corectă de funcţiune în care trebuie să se imobilizeze articulaţia umărului este în : flexie
45°, abducţie 60°, rotaţie 0°.

BILANŢUL ARTICULAR AL COLOANEI VERTEBRALE

11
 Coloana vertebrală reprezintă cel mai important segment al aparatului locomotor, de ea
sunt legate toate celelalte segmente ale trunchiului, toracele şi bazinul. Pe ea se inseră membrele
superioare şi inferioare şi conferă simetria corpului şi direcţia de mişcare.
Alcătuire: 33/34 segmente osoase, 344 de suprafeţe articulare, 24 de discuri
intervertebrale, 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserţie; asupra coloanei vertebrale
acţionează aproximativ 730 de muşchi cu acţiune directă.
Vertebrele în număr de 33/34, reprezintă piesele osoase care prin suprapunere alcătuiesc coloana
vertebrală, sunt alcătuite dintr-o parte anterioară=corpul vertebral, şi o parte posterioară=arcul
vertebral.

Schema unei vertebre, văzută de sus şi din lateral

REGIUNILE COLOANEI VERTEBRALE:

1.regiunea cervicală=7 vertebre,
2.regiunea dorsală=12 vertebre,
3.regiunea lombară=6 vertebre,
4.segiunea sacrococcigiană=9-10 vertebre care fuzionează între ele, primele 5 formează osul
sacru, următoarele 4-5 formează osul coccige.

Vertebrele din fiecare regiune a coloanei vertebrale au caracteristici morfofuncţionale

care sunt legate de îndeplinirea celor două funcţii importante ale coloanei vertebrale umane şi
anume:
- funcţia de a suporta greutatea capului, trunchiului şi a membrelor superioare,
- funcţia de a asigura mobilitate suficientă.

Suprafeţele de sprijin ale vertebrelor cresc de la o vertebră la alta, forma lor fiind
determinată de solicitările dinamice.

12
 Vertebrele văzute de sus (cu creşterea suprafeţei de sprijin)

În regiunea cervicală şi în cea lombară, diametrul transversal al corpurilor vertebrale este

proporţional mai mare ca cel antero-posterior, ceea ce explică posibilităţile mai mari a acestor
regiuni de a realiza mişcările de flexie şi extensie.

ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE

Între vertebre se realizează o serie de linii articulare care se clasifică în:
-articulaţiile corpurilor vertebrale (articulaţiile intersomatice),
-articulaţiile apofizelor articulare (faţetelor articulare)=art. interapofizare (art. interfaţetale),
-articulaţiile lamelor vertebrale,
-articulaţiile apofizelor spinoase,
-articulaţiile intertransverse.

13
 Articulaţiile coloanei vertebrale

ARTICULAŢIILE CORPURILOR VERTEBRALE = DISCURILE INTERVERTEBRALE

- Între suprafeţele osoase se află discurile intervertebrale.
Discurile intervertebrale – sunt formaţiuni fibrocartilaginoase constituite din:
-o porţiune periferică fibroasă = inelul fibros
-o porţiune centrală = nucleul pulpos

Discul intervertebral

Inelul fibros periferic este format din fibre conjunctive, mai numeroase la partea
anterioară a inelului fibros şi mai puţin numeroase la partea lui posterioară, unde şi orientarea

14
devine mai paralelă. De asemenea şi cimentul interlamelar la partea posterioară se găseşte în
cantitate mai mică, ceea ce permite hernierea nucleului pulpos spre canalul vertebral.

Hernia nucleului pulpos

Nucleul pulpos central, alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este oval ca o lentilă
turtită, se comportă fizic ca un gel care pierde apă şi îşi diminuă fluiditatea în raport direct cu
presiunea care se exercită asupra lui. Când gelul pierde apă, se dezvoltă în interiorul lui o forţă
de imbibiţie ce creşte proporţional cu cantitatea de apă pierdută, până când cele două forţe
(presiunea exercitată şi forţa de imbibiţie) se echilibrează. Nucleul pulpos are o forţă de imbibiţie
foarte mare. O coloană vertebrală proaspătă, căreia i se secţionează toate ligamentele
longitudinale, se alungeşte cu câţva centimetrii ca urmare a imbibiţiei cu apă a nucleului pulpos.
În regiunea dorsală şi lombară, nucleul pulpos este situat la unirea 1/3 mijlocie cu 1/3
posterioară a discului; în porţiunea cervicală, nucleul pulpos se găseşte la unirea 1/3 anterioare
cu 1/3 mijlocii.
Nucleul pulpos se mobilizează în timpul mişcărilor. Deplasările acestuia sunt posibile
deoarece este deformabil, elastic şi expansibil, aceste calităţi fiind legate de conţinutul de apă.
Rezultă că nucleul pulpos se află într-o permanentă presiune şi este uşor de înţeles de ce orice
defect al inelului fibros care-l înconjoară permite hernierea lui.

La terminarea creşterii, discul intervertebral nu mai este vascularizat. Nutriţia cartilajului se face
prin imbibiţie, prin lamelele terminale ale suprafeţelor articulare vertebrale.
Rolurile discurilor intervertebrale:
-contribuie prin rezistenţă la menţinerea curburilor coloanei vertebrale.
-prin elasticitate, favorizează revenirea la starea de echilibru după terminarea mişcării.
-transmit greutatea corpului în toate direcţiile diferitelor segmente ale coloanei vertebrale.
-amortizează şocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment, în mod special în timpul
mişcărilor sau eforturilor.

15
ARTICULAŢIILE INTERAPOFIZARE sunt articulaţii plane şi permit doar mişcările de
alunecare a suprafeţelor articulare una pe cealaltă

Fig. 18 Rolul articulaţiilor apofizelor articulare

a. în repaus; b. în mişcarea de flexie a coloanei; c. în mişcarea de extensie a coloanei – are loc o
îndepărtare a faţetelor articulare în partea lor superioară şi o apropiere la partea lor inferioară,
până la blocarea mişcării

Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot mişca,
articulaţiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabili ghizi ai mişcărilor, limitând
deplasarea excesivă a vertebrelor.
În poziţia stând, aceste articulaţii preiau 20% din încărcătura vertebrală. Dar în poziţia
stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând
întreaga sarcină în seama discurilor intervertebrale.

ARTICULAŢIILE LAMELOR VERTEBRALE

Ligamentele coloanei vertebrale

16
Între lamele vertebrale nu există articulaţii propriu-zise, lamele vertebrale sunt unite prin
ligamente speciale = ligamente galbene. Sunt alcătuite din fascicule de fibre elastice, care prin
structura lor permit apropierea şi îndepărtarea lamelor vertebrale una faţă de alta.

ARTICULAŢIILE APOFIZELOR SPINOASE

Apofizele spinoase sunt legate prin două feluri de ligamente:
-ligamentele interspinoase – se găsesc între două apofize spinoase
-ligamentul supraspinos = un cordon ce se întinde pe toată lungimea coloanei vertebrale.

În regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este foarte bine dezvoltat. Prin extremitatea
proximală se inseră pe protuberanţa occipitală. Este denumit ligamentul cervical posterior şi are
rolul de a menţine pasiv capul şi gâtul, pentru a nu se flecta înainte.

ARTICULAŢIILE APOFIZELOR TRANSVERSE – sunt unite prin ligamentele intertransverse.

STATICA COLOANEI VERTEBRALE

Statica coloanei vertebrale se evaluează pornind de la poziţia 0 a coloanei vertebrale.

Poziţia 0 a coloanei vertebrale este cea realizată în ortostatism, în rectitudine, având ca repere  :
-verticala firului cu plumb care cade de la protuberanţa occipitală, de-a lungul apofizelor
spinoase vertebrale, în şanţul interfesier, între cele două maleole interne;
-linia dintre vârful scapulelor şi linia bicretă (dintre crestele iliace ale oaselor coxale) sunt
orizontale şi paralele;
-occiputul, zona dorsală medie, fesele şi taloanele (câlcâiele) sunt tangente în plan vertical, la
perete;
-apofiza spinoasă a vertebrei C7 este proeminentă şi se palpează cu uşurinţă iar la persoanele
slabe se exteriorizează;
-orizontala care uneşte spinele scapulelor corespunde vertebrei D3;
-orizontala care uneşte vârfurile scapulelor corespunde vertebrei D8;
-linia bicretă (orizontala care uneşte crestele iliace) corespunde spaţiului dintre vertebrele
lombare L4-L5 (şi reprezintă reperul pentru abordul peridural - infiltraţii, anestezie).

17
 Repere semiologice la nivelul spatelui

CURBURILE COLOANEI VERTEBRALE

În ortostatism, coloana vertebrală are o direcţie verticală şi o formă sinuoasă, mai ales în
plan sagital (anteroposterior); aceste curburi fiziologice ii cresc rezistenţa la presiunile verticale
de aproximativ 10 ori faţă de aceeaşi coloană fară curburi. Curburile atenuează şocurile verticale
şi favorizează menţinerea echilibrului coloanei pe bazin, uşurând deci eforturile centurii
musculare a coloanei. Atitudinea coloanei depinde de vârstă, sex, profesiune, stare de oboseală.
Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale în plan sagital sunt:
- lordoza cervicală – cu convexitatea anterior,
- cifoza dorsală – cu convexitatea posterior,
- lordoza lombară – cu convexitatea anterior,
- segmentul sacro-coccigian are o curbură imobilă cu convexitatea posterior.
Curburile vertebrale impreună cu ligamentele şi discurile intervertebrale contribuie la
realizarea unui echilibru intrinsec adecvat al coloanei, la care se adaugă echilibrul extrinsec, pe
care îl realizează grupele musculare care suţin coloana vertebrală în mod direct, sau prin
intermediul altor structuri.

TIPURI DE ŢINUTĂ
Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizează în acelaşi mod la toţi indivizii normali.
Apar accentuări sau diminuări ale ale curburilor în plan sagital/anteroposterior, ca urmare a
gradului de înclinare înainte a bazinului.
Sunt descrise cinci tipuri generale de ţinută după Staffel: spatele normal, spatele rotund,

18
spatele plat, spatele concav-plat, spatele concav-rotund.

Tipuri de postură ale spatelui (după C. Baciu)

a – spate normal ; b – spate rotund ; c – spate drept; d –spate concav-plat; e – spate concav-
rotund

MOBILITATEA COLOANEI VERTEBRALE

Aprecierea mişcărilor coloanei vertebrale se face pornind de la poziţia 0, fixând bazinul,

realizabil din ortostatism sau eventual în poziţie şezândă.

Atenţie:
În ortostatism, la flexia coloanei vertebrale se sumează şi flexia din articulaţiile
coxofemurale (ca şi la proba degete-sol).
Testarea coloanei vertebrale cervicale – cu goniometrul special pentru măsurarea
mobilităţii coloanei vertebrale se apreciază mobilităţile de : flexie 30-45°, extensie 35-45°,
inflexiune laterală 15-30°, rotaţie 45-70° şi circumducţia rezultată din sumarea mişcărilor
precedente.
Indici utilizaţi la evaluarea mobilităţii coloanei cervicale (larg utilizaţi în serviciile de
recuperare medicală şi reumatologie ; permit aprecierea în dinamică a mobilităţii coloanei
vertebrale atât d.p.d.v. al evoluţiei bolii cât şi al rezultatelor tratamentului) :
Indice occiput-perete (pentru extensia coloanei cervicale) = 0 cm ;
Săgeata occipitală (măsurată din mijlocul lordozei cervicale până la perete) = 2-3 cm ;
Indice menton-stern (pentru flexia coloanei cervicale) = 0 cm ; (menton=vârful bărbiei)

19
Indice trago-acromial (pentru inflexiunea laterală) = 4-6 cm; (tragus=lobul inferior al urechii)
Indice menton-acromion (pentru rotaţia coloanei cervicale) = 8-12cm.

Testarea coloanei vertebrale dorsolombare – se apreciază o mobilitate de : flexie 80-

90° (50˚ din coloana dorsală şi 40˚ din coloana lombară), extensie 20-30°, lateralitate 25-30°,
rotaţie 30-40° şi circumducţie rezultată din sumarea mişcărilor anterioare .

Liniile de mobilitate
ale coloanei

cervicodorsolombare
Indici utilizaţi la evaluarea mobilităţii coloanei dorsolombare:
Indicele Ott pentru aprecierea flexiei coloanei dorsale : se marchează vertebra C7 "proeminenta"
se măsoară caudal 30 cm şi se marchează. Se face proba degete-sol prin care distanţa măsurată
iniţial se alungeşte cu 8 cm ; indicele Ott = 30-38 cm (= +8 cm).
Indicele degete-sol pentru aprecierea globală a flexiei coloanei vertebrale ; se execută mişcarea
de flexie a trunchiului şi se apreciază nivelul la care ajung vârfurile degetelor faţă de membrele
inferioare : 1/3 sup, 1/3 mijl, 1/3 inf a gambei sau pe sol. Indicele apreciază global atât flexia
coloanei dorsolombare cât şi flexia şoldului.
Indicele Schőber apreciază selectiv flexia coloanei lombare ; se marchează apofiza spinoasă S1,
se măsoară proximal 10 cm şi se marchează, se face proba degete-sol şi se măsoară creşterea în
cm dintre cele două marcaje, alungire care este de aproximativ 5 cm ; proba Schőber = 10-15 cm
(= +5 cm).
Indicele Schőber inversat apreciază selectiv extensia coloanei lombare ; marcajele se efectuează
ca la proba Schőber pentru flexie, dar se apreciază scăderea în cm în timpul extensiei ; în mod
normal scurtarea este de aproximativ 2 cm ; indicele Schőber = 10-8 cm (= -2 cm).
20
 Indici de flexie ai coloanei dorsolombare
a. în ortostatism; b. în flexie

Inflexiunea laterală – se execută înclinarea laterală a coloanei dorsolombare şi se apreciază

nivelul la care ajung vârfurile degetelor faţă de membrele inferioare :1/3 inf a coapsei, 1/3 sup,
1/3 mijl sau1/3 inf a gambei ; în mod normal se ajunge la 1/3 sup a gambei.
Mişcarea de rotaţie a coloanei lombare – se apreciază unghiul realizat prin intersecţia liniilor
biacromială cu linia bicretă ; cu cât unghiul este mai mare cu atât libertatea mişcării de rotaţie
este mai mare.
Considerând rahisul (coloana vertebrală) în ansamblu, mişcările maxime pe care le poate
realiza sunt: flexie 110-135˚, extensie 50-75˚, lateralitate 60-80˚, rotaţie 75-105˚.
Poziţia de funcţiune a coloanei corespunde poziţiei 0, cu coloana făcând curburile
fiziologice – cervicală (36˚), dorsală (35˚), lombară( 50˚), calculate radiologic pe baza înclinării
platourilor vertebrale.
Manevra de flexie ventrală a trunchiului pe membrele inferioare se realizează prin
participarea sumată a coloanei vertebrale şi a şoldurilor.
.

Aplecarea trunchiului înainte se realizează nu

numai prin mobilizarea coloanei vertebrale, ci
şi a şoldului.
O – poziţia ortostatică; S – amplitudinea ce
revine şoldurilor; T – amplitudinea ce revine
coloanei vertebrale; DPD – distanţa podea-
degete.

21
 Se apreciază prin proba degete-sol menţionată anterior. Nu toate segmentele participă în
aceeaşi măsură la mişcarea de flexie. Amplitudinea cea mai mare de flexie se realizează în
regiunea cervicală şi lombară. Mişcarea de flexie are amplitudinea cea mai mare de flexie la
niveluil ultimelor două vertebre dorsale şi al vertebrelor lombare.
În mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în
timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase,
ligamentele supraspinoase şi muşchii spatelui sunt puşi sub tensiune.

TESTAREA ŞOLDULUI
Articulaţia coxofemurală (CF) are 3 grade de libertate, ca şi umărul, dar cu mobilitate mai
redusă decît acesta, deoarece ea este structurată în aceeaşi măsură şi pentru stabilitate, şi pentru
mobilitate. Capul femural şi cavitatea cotiloidă, completată cu un burelet fibrocartilaginos, sînt
menţinute de o capsulă puternică, întărită de o serie de ligamente :
a) ligamentul iliofemural (Bertin-Bigelow) anterior, care limitează extensia şi abducţia ;
b) ligamentul pubofemural, care limitează abducţia şi rotaţia externă;
c) ligamentul ischiofemural, care limitează rotaţia internă şi adducţia.

Mişcările şoldului făcute cu genunchiul flectat sînt mai ample cu 20—30° decît cele cu
genunchiul întins. De asemenea, la şold, diferenţele dintre mişcările active şi cele pasive sînt mai
mari decît la alte articulaţii. Din aceste motive valorile înregistrate la testarea articulaţiei şoldului
vor fi însoţite de specificările respective.
Mişcarea de flexie:
-flexia activă se face de la 0 (poziţia de start) la 90° (genunchi întins) şi ajunge la 125° (genunchi
flectat);
-flexia pasivă atinge 145 - 150°.
Poziţia de testare de preferat, este în decubit dorsal sau, mai rar, în decubit lateral, cu partea
de testat în sus.

Mişcarea de flexie din articulaţia coxofemurală (cu genunchiul flectat)

22
 Atenţie trebuie să se evite bascularea bazinului, motiv pentru care este fixat prin presarea cu
mîna a spinei iliace antero-superioare. Muşchii ischiogambieri retracturaţi limitează flexia cînd
genunchiul este întins.
Mişcarea de extensie:
-extensia activă: cu genunchiul întins este de 15—20°, cu genunchiul flectat nu depăşeşte 10°.
-extensia pasivă atinge 30°.
Poziţia preferabilă pentru testare este decubitul ventral. (uneori, se recurge şi la decubitul lateral)
Flexia-extensia se realizează pe un ax transversal în plan sagital.

Mişcarea de extensie din articulaţia coxofemurală (cu genunchiul extins)

Mişcarea de abducţie:
-are valori variabile în funcţie de modalitatea de testare, amplitudinea medie este de 45°,
măsurarea standard se execută din poziţia de decubit dorsal, cu genunchiul întins.
Se măsoară abducţia şi din decubit lateral, şi din decubit dorsal, în acest ultim caz
executîndu-se însă o abducţie asociată cu flexia genunchiului, ceea ce dă o amplitudine de 50-60°.
Atenţie o mişcare de abducţie a şoldului opus măreşte aparent unghiul coxofemuralei testate iar
bascularea laterală a bazinului poate fi de asemenea cauză de eroare în măsurătoare.

Mişcarea de adducţie:
-este imposibilă din poziţia anatomică zero. cu membrele pelviene aliniate unul lîngă altul. Pentru
aprecierea acestei mişcări membrul opus trebuie abdus, măsurarea făcîndu-se în acelaşi fel ca şi în
cazul abducţiei. Valoarea amplitudinii ei este de 30°. Abducţia şi adducţia se execută în plan
frontal pe axa sagitală a şoldului.
Mişcarea de rotaţia internă (medială) are o amplitudine de 35—45°, mai mare în cazul celei
pasive. Există mai multe poziţii pentru testarea rotaţiilor :
-din şezînd sau culcat, cu genunchiul la marginea patului sau mesei flectat la 90°; este important ca
spina antero-superioară, linia de mijloc a rotulei şi feţei dorsale a gleznei, precum şi spaţiul dintre
degetele II şi III să fie aliniate, toate acestea laolaltă fiind repere.
-din decubitul dorsal, cu genunchiul extins, cu piciorul la 90° faţă de gambă înclinîndu-se intern,
mişcare ce exprimă rotaţia medială a şoldului ;

23
-din decubit ventral, cu genunchiul la 90°, ducerea spre înăuntru a gambei se realizează prin
rotaţia internă a şoldului.
-din decubit dorsal, cu şoldul şi genunchiul la 90°, ducerea în afară a gambei determină rotaţia
internă în şold.
Mişcarea de rotaţie externă (laterală) are aceeaşi amplitudine (45°) ca şi rotaţia internă, se
testează în aceleaşi moduri ca şi aceasta. Mişcările de rotaţie se execută în jurul axei verticale.
Circumducţia este rezultanta tuturor celorlalte mişcări ale şoldului, avînd o amplitudine mai
mică decît a umărului.
Poziţia funcţională de imobilizare (artrodeză) este în flexie de 15°, abducţie de 5°, iar poziţia
de repaus articular este în flexie de 30°, abducţie de 30° şi rotaţie externă.

Testarea mobilităţii şoldului

TESTAREA GENUNCHIULUI
Genunchiul este format din trei articulaţii, dintre care femurotibiala şi femurorotuliana
participă la mişcările sale, în timp ce articulaţia tibioperonieră superioară, o artrodie strînsă, care nu
permite decit mici mişcări de alunecare, participă la mişcările gleznei.
Articulaţia femurotibială este formată din condilii femurali şi cavităţile glenoide tibiale, pentru o
congruenţă cît mai perfectă, există cele două meniscuri. Această articulaţie este cea mai
voluminoasă şi puternică din corp.
Articulaţia femuropatelară, se formează între trohleea femurală şi faţa posterioară a rotulei.
Capsula articulară este întărită de şase ligamente: anterior (ligamentul rotulian), posterior
(ligamentul Winslow), colateral intern şi extern şi două ligamente încrucişate. Aceste ligamente au
rol în stabilitatea pasivă a genunchiului şi în limitarea unor mişcări.

24
 Genunchiul este o articulaţie cu un singur grad de libertate, mişcarea de flexie-extensie,
deşi aceasta se asociază, obligatoriu, cu o rotaţie internă şi respectiv externă, datorită inegalităţii
condililor şi ligamentelor încrucişate. Există şi mişcări foarte mici de lateralitate şi „de sertar", dar
nici acestea, nici rotaţiile nu se testează în mod obişnuit. Mişcările de lateralitate şi cele „de sertar"
patologice se înregistrează ca atare.
Flexia: porneşte de la 0 la 120—140°, cînd şoldul este întins şi, respectiv, flectat ; forţînd
pasiv, se poate ajunge la 160° . Poziţia de preferat pentru testing este din şezînd, cu genunchiul în
afara mesei de testare. Ca alternativă, este poziţia de decubit ventral.

Extensia propriu-zisă este nulă, se apreciază deficitul de extensie sau de hiperextensie în

cadrul gravei diformităţi genu recurvatum. Flexia şi extensia se execută în plan sagital, în jurul axei
transversale.
Rotaţia internă activă, începe să apară în timpul flexiei, cînd aceasta depăşeşte 70°. Rotaţia
se observă prin devierea internă a piciorului cu cea 20-30° in momentul testării flexiei. În rotaţie
internă, ligamentele încrucişate se întind, iar cele laterale se relaxează.
Rotaţia externă activă se produce odată cu extensia genunchiului (cînd se revine la poziţia
zero), piciorul orientîndu-se în afară. În această mişcare ligamentele încrucişate se relaxează, iar
cele laterale se întind.
Rotaţiile pasive se execută cu genunchiul flectat la 90°, din poziţia de decubit ventral. Se
prinde piciorul de călcîi şi antepicior şi se rotează înăuntru (rotaţie internă de 30—35°) sau în afară
(rotaţie externă de 40—50°). Rotaţiile se execută în jurul unui ax vertical care trece prin spinele
tibiale.
Lateralitatea se poate realiza în special cu genunchiul în semiflexie, cînd se obţine o
relaxare maximă a ligamentelor colaterale, amplitudinea este foarte mică.
Mişcările „de sertar" sunt patologice, căci ligamentele încrucişate le opresc, aceste mişcări
reprezintă alunecări antero-posterioare ale tibiei faţă de condilii femurali.

25
 Există un „sertar" anterior şi altul posterior, în funcţie de direcţia mişcării, care se
evidenţiază doar pasiv. Testarea se face cu genunchiul flectat la 90°.
Poziţia funcţională este cea anatomică cu genunchiul complet extins.
Poziţia de repaus articular este la o flexie de 30—40°.
Devierile genunchiului pot fi de patru feluri:
Genu flexum = diformitatea genunchiului în care gamba se găseşte într-un oarecare grad de
flexie pe coapsă, extensia complectă fiind imposibilă.
Genu recurvatum = diformitatea genunchiului în care gamba nu prelungeşte coapsa în timpul
extensiei maxime, ci face cu aceasta o arcuire mai mică sau mai mare cu concavitatea înapoi.
Genu varum = o deviere a genunchilor în plan frontal,caracterizată prin proeminarea în afară a
acestuia, membrul inferior formând o curbă cu concavitatea internă, cu maximum de diformitate
la nivelul genunchiului. În formele bilaterale are aspectul literei O sau de paranteze
Genu valgum = o deviere în plan frontal a genunchiului, caracterizată de proeminarea înăuntreu a
acestuia. În forma bilaterală apare aspectul literei X.

TESTAREA GLEZNEI
Articulaţia gleznei sau articulaţia tibiotarsiană, de tip trohlear, este formată din pensa
tibioperonieră şi din faţa superioară şi părţile superioare ale feţelor laterale ale astragalului. Este o
articulaţie cu un singur grad de libertate, permiţînd mişcarea în plan sagital, flexia şi extensia
piciorului.
Poziţia anatomică de la care se apreciază valoarea mişcărilor de flexie-extensie este cu
piciorul în unghi drept cu gamba.
Flexia (flexia dorsală, dorsiflexia) măsoară 20—25°, putînd fi mărită prin flexia
genunchiului, care relaxează tricepsul sural.
Poziţia de preferat pentru testare este din şezînd la marginea mesei, (cu genunchiul flectat)
sau din decubit dorsal, cu genunchiul flectat.

26
 Extensia (flexia plantară) are amplitudine mai mare ca flexia şi ajunge la 45° ; se măsoară în
acelaşi fel şi în acelaşi timp cu flexia. În mişcarea de flexie-extensie un rol important îl joacă
articulaţia tibioperonieră inferioară (o articulaţie ligamentară), ajutată de cea superioară.
Poziţia funcţională a gleznei este cu piciorul la 90° sau în uşoară extensie.

TESTAREA PICIORULUI
Cea de-a treia şi ultima pîrghie a membrului inferior pe care se sprijină întreg corpul este
o structură arhitectonică foarte complexă cu nu mai puţin de 32 de articulaţii.
Articulaţia astragalocalcaneană (subastragaliană) este compusă de fapt din două articulaţii —
una formată de faţetele antero-interne, alta de cele postero-externe ale suprafeţei infe rioare a
astragalului — cu suprafaţa superioară a calcaneului. între aceste articulaţii rămîne un spaţiu
liber, ca un tunel (sinus tarsi), în care se află un ligament puternic interosos, care, împreună cu
ligamentul extern şi cu cel posterior, formează chingile de menţinere a articulaţiei
astragalocalcaneene.

Articulaţia mediotarsiană (Chopart) este de asemenea formată din două suprafeţe articulare :
astragaloscafoidiană (intern) şi calcaneocuboidiană (extern). Aceste articulaţii sînt menţinute de un
ligament comun (ligamentul „în Y") şi de două ligamente proprii (inferior şi superior).
Articulaţia subastragaliană şi cea mediotarsiană determină mişcări complexe mai greu de
definit, pentru că se fac concomitent în mai multe planuri, oscilînd în mare în jurul axei Henke —
linie imaginară, oblică dinainte-înapoi, dinăuntru-în afară, de sus-în jos, trecînd prin marginea
internă a colului astragalului şi tuberculul postero-extern al calcaneului.
Astfel, descompunînd aceste mişcări complexe în mişcări elementare, se pot descrie pentru
piciorul posterior :
-adducţia (aducerea spre interior a vîrfului piciorului) şi

27
-abducţia (mişcarea inversă), care au o amplitudine totală de 35—40° (după alţii, doar 10—20°),
desfăşurîndu-se pe un plan orizontal, în special în subastragaliană.
Pentru aprecierea corectă a acestor mişcări genunchiul trebuie menţinut extins, pentru a
nu executa rotaţii care ar falsifica mişcarea piciorului posterior, şi trebuie blocat pentru a nu
permite rotaţia din şold.
-supinaţia (planta „priveşte" intern) de cca 45° şi
-pronaţia (planta „priveşte" extern) de cea 25—30° se execută, mai ales, din mediotarsiană şi mai
puţin din subastragaliană.
Flexia-extensia calcaneului, de mică amplitudine, se adaugă acestor mişcări executate de
astragal în articulaţia tibiotarsiană, de care s-a vorbit.
Toate aceste mişcări, de fapt, se compun pentru a realiza următoarele mişcări complexe:
1.inversia: mişcare ce reprezintă asocierea adducţiei cu supinaţia şi o uşoară extensie si care poate
realiza (teoretic) 90°.

Poziţia preferabilă pentru testare este din şezînd sau decubit dorsal la marginea mesei, cu
genunchiul flectat, pentru a se evita astfel rotaţia şoldului.
2.eversia: mişcare compusă din pronaţie, abducţie şi o uşoară flexie, care poate realiza, teoretic, tot
un sector de 0—90°.

Articulaţia tarsometatarsiană (Lisfranc) este formată din 5 artrodii foarte strînse, nu are rol în
orientarea piciorului, ci doar în modificarea curburii bolţii lui, prin apropierea metatarsienelor
mărindu-se această boltă.
Articulaţiile intertarsiene sunt de fapt 5 artrodii, de asemenea foarte strînse.
Articulaţiile intermetatarsiene se găsesc la bazele metatarsienelor şi la capetele distale, unde
sînt unite printr-un ligament transvers.
Articulaţiile metatarsofalangiene sunt articulaţii care, permit mişcări de flexie-extensie ample
şi extrem de reduse mişcări de îndepărtare-apropiere (abducţie-adducţie).
-flexia realizată mai ales pasiv — are 30—40°, fiind prea puţin utilizată în activităţile obişnuite.
-extensia activă re 70° pentru haluce, dar pasiv (aşa cum se întîmplă şi în mers) poate ajunge la 90°.
Celelalte 4 degete au o amplitudine mult mai mică, scăzînd spre degetul V.
Articulaţiile interfalangiene permit doar flexia-extensia:
-flexia, pentru haluce este de 30—60°, iar pentru celelalte degete de 30—40°, fiind realizată mai ales
pasiv.
-extensia este aproape nulă (inclusiv cea pasivă), nu se măsoară instrumental.

28