TEMA DE CASĂ NR.

Metode și tehnici în proiectele logistice

ACADEMIA NAVALĂ „MIRCEA CEL BĂTRÂN” CONSTANȚA

Titular: conf.dr. ing. Pricop Mihail

Student: Curtgeafar Aysen

Grupa: 581C
 1. Grupurile de interes. Noţiuni introductive

Viaţa politică este structurată şi de alte organizaţii decât partidele. Acestea sunt
grupurile de inerese, numite de asemenea, grupuri de presiune. Mult timp acuzate în Franţa că
ameninţă unitatea naţiunii, ele nu au obţinut niciodată recunoaşterea juridică a lobby-urilor
americane. Cu toate acestea, ele participă la exprimarea pluralismului democratic.
Putem defini grupul de interes drept o organizaţie constituită, care în vederea apărării
intereselor pe care la gestionează, va căuta să influenţeze puterile publice.
În interiorul sistemului politic, care operează, într-un mediu, activează unităţile
politice. În calitate de unităţi politice pot apărea atât subiecţii individuali cât şi subiecţii
colectivi: grupurile, partidele, sindicatele, mişcările.
În termenii cei mai generali, un grup este orice ansamblu uman, deosebit de societatea
globală şi de sistemul politic global. Cu alte cuvinte, grupul este orice asociaţie, voluntară sau
naturală ce se plasează între individ şi organizaţia politică centrală 1 (în lumea modernă, de
obicei statul), dacă adoptăm formule preponderent politice.
Gupul este atât familia, cât şi partidul, atât asociaţia sportivă ori culturală, cât şi
confensiunea religioasă, atât sindicatul cât şi comunitatea locală, atât întreprinderea cât şi
etnia.
Cuvântul “grup” poate fi întâlnit în expresiile: grup de interes” şi “grup de presiune”.
În literatura patologică internaţională ambele expresii sunt deseori folosite ca sinonime, ceea
ce nu este correct. Dar un grup de interes nu întotdeauna devine un grup de presiune.
Diferenţa, se referă atât la scena în care operează grupurile cât şi la modalităţile de acţiune ce
le sunt proprii.
Conform definiţiei clasice a lui David Truman, un grup de interes este “orice grup
care, în baza uneia ori a mai multor atitudini împărtăşite, solicită altor grupuri din cadrul
societăţii instaurarea, menţinerea sau sporirea formelor de comportament care corespund
atitudinilor împărtăşite”.
Grupul de interes este privit ca “un grup de atitudini împărtăşite care avansează
anumite revendicări faţă de alte grupuri ale societăţii” (Truman 1962).
Pentru a patrunde problema, ar trebui să începem cu evidenţierea faptului că grupul de
interes este un actor din cadrul sistemului social şi că, în această postură el îndeplineşte
funcţia de articulare a intereselor, adică acţiunea de a conferi raţionalitate, congruenţă,
1
Domenico Fisichella – “Stiinţă politică: Probleme, concepte, teorii”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag.

2
imagine, viabilitate acelor solicitări care vin din partea celor ce împărtăşesc o anumită
atitudine vis-a-vis de alti actori ai sistemului social, precum şi în raport cu ei.
Sistemul social include atât subsistemul economic, cât şi subsistemul cultural, pot
exista aici grupuri care manifestă urmărind, în mod exclusiv ori predominant valorile.
Trebuie să remarcăm că prezenţa unei culturi favorabile, pluralismului social este un
factor important ad adiuvandum în dezvoltarea grupurilor de interes. Totuşi, Grupului de
interes poate să nu-i fie suficientă antrenarea în sistemul social. I-ar putea fi necesar, pentru
apărarea şi pentru extinderea solicitărilor şi revendicărilor sale, accesul pe arena politică. Prin
urmare un grup de interes devine un grup de presiune atunci când apare pe arena politică şi
operează ca actor politic. Atât timp cât grupul se mişcă în cadrul dimensiunilor (sociale,
economice, culturale) determinate de non-politic, acesta rămâne grup de interes 2 şi trebuie
calificat ca atare. Atunci când intră în politică şi atât timp cât rămâne în ea (căci poate şi s-o
abandoneze odată ce îşi va considera atins scopul propus), devine grup de presiune.
Un grup de presiune poate exercita funcţia socializării politice, promovând fie
apărarea valorilor existente (grupuri orientate spre inovaţie). Un grup de presiune poate fi şi
un canal semnificativ de recrutare politică (exemplul care vizează acea perioadă de lupta după
cel de-al doilea război mondial, când Federaţia Universitară Catolică Italiană a avut rolul de
pepiniera pentru o parte însemnată a clasei diriguitoare democrat-creştine).

2. Caracteristicile grupurilor de interese

2.1. Un grup organizat
Un grup de interes trebuie să aibă o organizare durabilă, stucturată, în fruntea sa cu
conducători capabili să aleagă strategiile de acţiune. Aceste criterii organizaţionale permit
distingerea grupurilor de interes de simple mişcări ale mulţimii, manifestaţie (organizată, dar
nu durabilă) sau revoltă (neorganizată şi eruptivă).

2.2. Apărarea intereselor

Interesul este o problemă, o plângere, o frustrare pe care un grup înţelege să o ridice la
statutul de cauză care trebuie apărată. Nu este deci natural, ci situat în istorie şi construit prin
intermediul actorilor sociali care vor încerca să-l prezinte ca legitim 3 în faţa opiniei publice
sau/şi a puterilor publice. Extrema diversivitate a intereselor apărate nu trebuie să ascundă
necesitatea acestei “acţiuni de revendicare” (M. Offerlé, Sociologie des groupes d’intérêt,

2
Domenico Fisichella – “Ştiinţă politică: Probleme, concepte, teorii”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag.
3
Michel Hastings – “Abordarea ştiinţei politice”, Ed. Institutul european”, Iaşi, 2000, pag. 54;

3
1994). Astfel, asociaţiile de apărare animalelor (SPA) s-au creat şi dezvoltat în a doua
jumătate al secolului al XIX-lea atunci când , din punct de vedere cultural, animalul a început
să fie perceput ca o fiinţă vie şi nu doar ca un simplu mijloc de muncă.

2.3. Exercitarea unei presiuni

Un grup de interes se manifestă acţionând în moduri diverse asupra autorităţii publice
abilitate să ia o decizie. Acest criteriu semnifică, pe de o parte, că interesul care trebuie apărat
este bine conceput de către grup ca politică şi pe de altă parte, că obiectivul este influenţarea
puterii şi nu cucerirea sau exercitarea ei. Aceasta distinge grupul de interes de partidul politic.

3. Tipologia grupurilor de interes

Aparţinând unei categorii foarte eterogene, grupurile pot să se claseze după caracterul
global sau specializat al intereselor apărarte.

3.1. Grupurile de interes cu vocaţie globală

Definiţie. Obiectivul acestor grupuri este de a-şi asuma interesele unei categorii
particulare a populaţiei a cărei existenţă sociologică este deja identificată: muncitorii, cadrele,
ţăranii, femeile sau tinerii… Apărarea intereselor poartă asupra ansamblului aşteptărilor
populaţia ţintă, de unde obligaţie pentru aceste organizaţii de a realiza o sinteza a cererilor,
pentru revendicări coerente.
Tipologie. Distingem, de obicei, grupuri socio-economice – nu numai sindicatele de
salariaţi (CGT, CFDT, FO…), organizaţii patronale (CNPF…), sindicatele agricultorilor
(FNSEA…), dar, de asemenea, asociatii de consumatori, adică de apărare a consumatorilor,
cum sunt anumite sectoare ale armatei (complexe utilitare industriale favorabile nuclearului) –
şi grupuri socio-culturale care pun individul în faţa aceleiaşi experienţe ideologice (club de
reflecţie), confesionale (asociaţii religioase) sau istorice (asociaţii ale vechilor combatanţi sau
deportaţi).

3.2. Grupuri de interes cu vocaţie specializată

Aceste grupuri se fac purtătoare de cuvânt ale unei cauze specifice la care se aliniază
în mod liber simpatizanţii. Aceştia pot să vină din orizonturi speciale şi culturale diverse, dar
ei se recunosc prin voinţa de a apăra un interes comun şi circumscris, adesea exterior propriei
condiţii. De exemplu, apărarea prizonierilor politici de către “Amnesty International”, lupta
De Exemplu lupta contra rasismului şi antisemitismului dusă de către Liga drepturilor omului
sau LICRA, apărarea mediului de către Green Peace, a umanitarului de către Medicii fără

4
frontiere. O aceeaşi cauză poate deveni obiectul intereselor divergente făcând că grupurile
care le apără să intre într-un sistem de competiţie şi înfruntare (de exemplu, avorturile).

4. Acţiunea grupurilor de interes

Apărarea intereselor pe care şi le asumă, conduce grupurile la trasarea diferitelor
acţiuni care au ca scop de a se face ascultate. Modalităţile de acţiune sunt variate şi se înscriu
într-un program de iniţiative vizibile sau ascunse, violente sau pacifiste.

4.1. Modalităţi de intervenţie

Presiunea exercitată de către grupurile de interes este orientata fie direct asupra
puterilor conducătoare, fie indirect asupra opiniei publice susceptibile să le influenţeze pe
acestea din urmă.
a) Presiuni directe
Este vorba de presiunile mai mult sau mai puţin oficiale făcute asupra aleşilor locali
sau naţionali, ministrilor sau administraţilor. În timpul celei de-a patra Republici, deputaţii
constituiau ţinta privilegiată a grupurilor de interes4 deoarece din punct de vedere
constituţional Parlamentul era suveran. Încă din 1958 şi din timpul celei de-a cincea
Republici, acţiunea de presiune tinde să se deplaseze către cabinetele ministeriale. Ea poate să
ia mai multe forme.
Informaţia. Ea constă în a trimite autorităţilor însărcinate cu decizia politică, o
documentaţie detaliată, destinată convingerii justeţei revendicării. De câţtiva ani asistăm la un
apel din ce în ce mai sistematic al experţilor (profesionişti ai dreptului pentru apărătorii
familiei, geografi sau fizicieni pentru apărarea mediului) care permit cauzei apărate să apară
într-o lumină mai ştiinţifică, deci legitimă.
Consultaţia. Puterile politice organizează câteodată, ele însele, într-o maniera
punctuală sau permanentă, consultaţii cu asociaţiile interesate de realizarea unui anumit
proiect (un drum).
Corupţia. Ea a luat mult timp, înainte ca legile din 1990 şi 1991 să moralizeze
situaţia, forma unei finanţări secrete a partidelor politice. Corupţia nu încetează să continue
sub forma cadourilor personale, a traficului de infuenţă sau şantajelor.
b) Presiunile indirecte
Ele caută să ia ca martor opinia publică în cel mai rău caz pentru a obţine neutralitatea
sa, sau în cel mai bun caz, susţinere. Apelul la opinia publică va fi cu atât mai benefică cu cât
4
Michel Hastings – “Abordarea ştiinţei politice”, Ed. Institutul european”, Iaşi, 2000, pag. 56;

5
va şti să se mobilizeze mass-media, mai ales televiziunea. Mai multe forme de acţiune sunt
observate şi aici în aceeaşi măsură.
Constângerea. Ea se exercită asupra populaţiei pentru a obliga puterea să cedeze.
Poate să fie vorba despre o grevă sau de o manifestaţie care va încerca întotdeauna să pară
populară. Într-adevăr, acţiunea grupurilor de interes constă în a beneficia de un capital de
simpatie, deci să îl formeze prin acţiuni fie spectaculoase (gratuitatea circulaţiei, distribuţia
alimentară), fie de masă.
Convingerea. Este vorba, de exemplu, de a convinge opinia publică printr-o
publicitate intensivă difuzată în presă sau televiziune. Sprijinul opiniei publice va avea cu atât
mai mult şansa de a fi obţinut cu cât grupurile de interes vor ajunge să-şi prezinte
revendicările categoriale ca relevând interesul general (căile ferate vor reclama astfel
securitatea călătorilor sau apărarea serviciului public, medicii vor pune în vedere calitatea
serviciilor de îngrijire medicală).

4.2. Participarea la decizia publică

Fie că au o capacitate de a împiedica (veto groups) sau suscită iniţiative pozitive,
grupurile de interes contează din ce în ce mai mult pe procesele de decizie politică. Ceea ce
nu se întâmplă fără să afecteze natura regimului democratic.
a) Progresele parteneriatului
Contribuţia grupurilor de interes la elaborarea legii se explică prin participarea lor
acerbă atât local cât şi naţional la comisiile de ştiinţă care schimbă informaţii. Multiplicarea
acestor instanţe de consultare oferă o serie de avantaje. Ea permite mai întâi ajustarea
intereselor contradictorii în probleme adesea complexe. Ea consolidează apoi legitimitatea
puterilor politice graţie consensului care se creeaza în jurul ei. În sfârşit, ea întăreşte greutatea
grupurilor de interes în ordinea socială existentă, asociindu-le la decizia politică.
Eficacitatea acestui parteneriat nu trebuie să fie totuşi exagerată. Nu numai că el poate
vehicula un anumit număr de prejudecăţi politice şi strategice (făcând grupurile complice la o
decizie constângătoare), dar este, de asemenea, supus crizei generale a sindicalismului care
slăbeşte astăzi organizaţiile reprezentative.
b) Un model neocorporatist
Asocierea grupurilor de interes la procesele decizionale în democraţiile Europei
Occidentale au fost terorizate de către Ph. Schmitter şi Gerhard Lehmbruch prin termenul de
neocorporatism. Putem defini neocorporatismul ca un sistem închis şi monopolist de
reprezentare a intereselor care permit puterilor publice de a alege din multitudinea grupurilor

6
de presiune pe cele pe care le consideră cele mai reprezentative şi de a le promova în
interlocutori privilegiaţi şi permanenţi. Grupurile de interes beneficiază astfel de o
instituţionalizare crescândă în procesele de funcţionare a statelor democratice.
Sistemul francez prezintă astăzi multe trăsături caracteristice neocorporatismului.
Numeroase texte de lege prevăd în mod concret procedurile de tranzacţie între stat şi grupurile
de interes prin intermediul unor comisii regrupând organizaţiile aşa-zis reprezentative.
Această etichetă de reprezentativitate consacră nu numai o recunoaştere a ordinii publice, dar
mai ales posibilitatea sindicatelor de a colabora la decizia politică 5 şi de a participa la
stabilirea unui minim al consumului social, uneori cu preţul pierderii identităţii lor
revoluţionare.

5. Modele de grupuri de interes

5.1. Modelul european
Este ştiut faptul că grupurile de interese şi de presiune funcţionează pe lângă
instituţiile UE, iar rolul lor în procesul decizional este unul instituţionalizat. La Bruxelles
există zeci de mii de lobby-şti profesionişti, între care 15.000 numai pentru marea industrie,
care îşi desfăşoară activitatea pe lângă principalele instituţii europene. Grupurile de lobby sunt
recunoscute şi acreditate, dar nu sunt obligate să se înregistreze. Din acest motiv, neexistând o
evidenţă, fondurile şi cheltuielile lor nu pot fi cunoscute. În ultimii ani însă, activitatea acestor
organizaţii de lobby a fost subiect de critici care acuzau supradimensionarea influenţei
acestora şi cereau mai multă transparenţă în ceea ce priveşte modul lor de acţiune. Activitatea
grupurilor de interese este privită cu multă reticenţă în unele ţări din Uniunea Europeană. În
Franţa bunăoară, termenul are o semnificaţie, în mare parte, peiorativă, desemnând un grup de
presiune secret care doreşte să impună deciziile politice într-o manieră nedemocratică.

5.2. Modelul american

În Statele Unite, în schimb, grupurile de presiune sunt instituţionalizate şi
reglementate de mai multe legi. Diferenţa de percepţie şi de acţiune a acestor grupuri se
datorează, în bună măsură, sistemului politic american 6 care funcţionează după alte reguli
decât cele din Europa. În fond, democraţia americană s-a născut pe alte fundamente decât cea
europeană. În urma acţiunii acestor grupuri, anumite legi sunt rescrise sau chiar retrase, sau,
dimpotrivă, promulgate. Sistemul politic american este construit, însă, astfel încât să dispună
5
Michel Hastings – “Abordarea ştiinţei politice”, Ed. Institutul european”, Iaşi, 2000, pag. 58;
6
www.cadranpolitic.ro;

7
de un cadru instituţional şi legislativ care să permită o acţiune eficientă şi transparentă a
acestor grupări. Putem aprecia că percepţia americană asupra noţiunii de grup de interes se
datorează, în mare parte, unui anumit tip de cultură politică şi civică.

5.3. Cum este în România

În România termenul este asociat, la nivelul opiniei publice, cu cel ce presupune
diverse interese obscure, mafiote chiar. Este dificil de apreciat o cauză precisă a acestei
percepţii. Pe de o parte nivelul încă scăzut al unei culturi a democraţiei, pe de alta,
discreditarea clasei politice, în ansamblul său, din ultimii ani. Probabil cauza rezidă într-o
îmbinare a celor două aspecte. Opinia publică receptează difuz acţiunea acestor structuri, de
regulă ea gândeşte în termenii de toţi sunt la fel, ba chiar o surprinde în mod inconştient
spunând că politicienii se sprijină reciproc, fără a ţine cont de la ce partide sunt. Ca şi în cazul
partidelor politice, grupurile care transcend politica, economia, mass-media, presupuse a
reprezenta grupuri de interese, sunt percepute per ansamblu în mod negativ de către cetăţeni.
Este greu de crezut că o modificare de percepţie a noţiunii de grup de interes se va produce
foarte curând. Ea depinde în mare măsură şi este legată în mod inevitabil de percepţia asupra
clasei politice în general. Profesionalizarea clasei politice, dar şi transparentizarea mediului
economic vor atrage şi o nouă accepţiune a termenului de grup de interes, cea pe care i-o
atribuie, în mod firesc, normele democratice. Aceasta se va opera în timp, dar şi prin
reglementări care să susţină o funcţionare eficientă şi transparentă a acestor structuri.

6. Sindicatele
6.1. Noţiuni introductive
Recunoscute oficial ca parteneri ai dialogului social şi economic, sindicatele sunt
persoane juridice de tip asociativ 7 care au drept principală finalitate apărarea drepturilor şi
promovarea intereselor personale.
Conform Codului Muncii Adnotat sindicatele sunt persoane juridice independente,
fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării şi promovării drepturilor colective şi
individuale, precum şi a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale
membrilor lor.
Definite ca grupuri cu caracter privat şi pluralist, independente atât faţă de puterea
publică, cât şi faţă de alte organizaţii, inclusiv sindicatele concurente, sindicatele constituie

7
Vasile Stănescu – “Societatea civilă”, Ed. Expert, Bucureşti, 2001, pag. 85;

8
grupări private care funcţionează prin ele însele şi care îşi desfăşoară activitatea în temeiul
statutelor proprii şi în conformitate cu celelalte dispoziţii legale în vigoare.
Sindicatele participă prin reprezentanţii proprii, în condiţiile legii, la negocierea şi
încheierea contractelor colective de muncă, la tratative sau acorduri cu autorităţile publice şi
cu patronatele, precum şi în structurile specifice dialogului social. Sindicatele, utilizând un
mijloc de acţiune ce s-a dovedit în repetate rânduri eficient: greva, reprezintă o forţă socială
reală de care deseori factorii decizionali sunt nevoiţi să ţină seama.
Sindicatele se pot asocia în mod liber, în condiţiile legii, în federaţii, confederaţii sau
uniuni teritoriale.
Exerciţiul dreptului sindical al salariaţilor este recunoscut la nivelul tuturor
angajatorilor, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate prin Constituţie şi în
conformitate cu dispoziţiile Codului Muncii şi ale legilor speciale.
Este interzisă orice intervenţie a autorităţilor publice de natură a limita drepturile
sindicale sau a le împiedica exercitarea lor legală. Este interzis, de asemenea, orice act de
ingerinţă8 al patronilor sau al organizaţiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentanţii sau
membrii lor, în constituirea organizaţiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor.
La cererea membrilor lor, sindicatele pot să îi reprezinte pe aceştia în cadrul
conflictelor de drepturi.
Primele structuri sindicale democratice din România au fost create la începutul lui
19909. Lipsa de experienţă a celor care s-au ocupat de organizarea sindicatelor a determinat o
structurare de tip industrial a acestora.

6.2. Studiu de caz

Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici
SNFP există !
Tot mai des se vorbeşte despre servicii publice, funcţionari publici, responsabilitatea
acestora, despre profesionalism, calitate şi obiectivitate, dar foarte rar se vorbeşte despre
finanţarea acestor servicii publice, despre problemele economice, despre deprofesionalizarea
corpului funcţionarilor publici, datorată migraţiei acestora în domenii mai bine plătite, despre
presiunile politice apărute în exercitarea sarcinilor de serviciu şi despre multe altele care
împiedică organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii.

8
www.codulmuncii.ro, Titlul VII, Capitolul 2, art. 221, (2);
9
În perioada regimului comunist, sindicatele au reprezentat cureaua de transmisie a partidului comunist în
raporturile cu salariaţii. Ele erau structuri formale, conduse de activişti ai partidului, neavând nici un fel de
pregătire în domeniul negocierii – codiţiile de muncă, nivelul salariilor, timpul de lucru, etc., toate acestea fiind
stabilite prin lege. Practic, aşa-zisele sindicate erau structuri complet diferite de ceea ce trebuie să fie un sindicat
al salariaţilor;

9
 Reforma administraţiei publice din România este o necesitate. Ea trebuie finanţată.
SNFP s-a înfiinţat pe structura instituţiilor de control, indiferent de ministerele în
subordinea cărora se află, având ca liant activitatea de control. Funcţionarii publici au simţit
nevoia unui suport, a unei forţe colective, care să le asigure protecţia, stabilitatea şi să le apere
integritatea, atunci când situaţia o cere.
Astăzi, SNFP reprezintă funcţionarii publici din administraţia publică centrală şi locală
din România, trăieşte în jurul acestora, însoţindu-i pe tot parcursul carierei profesionale,
lucrând pentru ei şi împreună cu ei.
SNFP este exponentul public al acestor instituţii, apelând la pragmatismul
funcţionarului public, dublat de diplomaţia personalului MAE, componentă importantă a
sindicatului. Astfel, munca de reprezentare a SNFP prinde valenţe noi, revoluţionează
mişcarea sindicală din România, asumându-şi rolul de partener în reforma administraţiei
publice şi de protector al funcţionarului public.
Proiecte de viitor
SNFP este o organizatie tânără, care doreşte să îmbunătăţească imaginea
funcţionarului public şi să întărească ideea că un funcţionar public puternic creează o instituţie
publică puternică10, capabilă să deservească cu succes interesele comunităţii.
http://snfp.ro/
Sindicatul îşi doreşte să atragă cât mai mulţi membri din rândul funcţionarilor publici,
dornici să lupte cu profesionalism şi fermitate pentru instaurarea unei conduite desăvârşite,
care să ducă la eficienţa instituţiilor de control ale statului şi la întărirea statutului
funcţionarului public.
În acest sens, SNFP va iniţia curând un instrument de comunicare dedicat în
exclusivitate membrilor săi, Revista SNFP, menită să confirme tuturor membrilor apartenenţa
la un organism puternic, dinamic şi activ, care să sprijine buna funcţionare şi coerenta
comunicării acestei organizaţii.

7. Patronatele
7.1. Noţiuni introductive
Legea nr. 356/2001 defineşte patronatele drept organizaţii 11 ale patronilor, autonome,
fără caracter politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, fără scpo patrimonial, ce
10
www.snfp.ro
11
Organizaţiile patronale au luat naştere în anul 1991, cu referire însă la regiile autonome şi la societăţile
comerciale cu capital integral de stat;

10
asigură pentru membrii lor informaţii, facilitarea de relaţii între aceştia, precum şi cu alte
organizaţii, promovarea progresului managerial, servicii de consultanţă şi asistenţă de
specialitate, inclusiv în domeniul formării forţei de muncă.
Patronul, denumit în Codul Muncii angajator, este persoana juridică înmatriculată sau
persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează şi utilizează capitalul, indiferent de
natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă, şi care angajează muncă
salariată.
Patronatele sunt parteneri sociali în relaţiile colective de muncă, participând, prin
reprezentanţi proprii, la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, la tratative
şi acorduri cu autorităţile publice şi cu sindicatele, precum şi în structurile specifice dialogului
social.
Personalitatea juridică a patronatului se dobândeşte potrivit legii asociaţiilor şi
fundaţiilor, cererea de acordare a personalităţii juridice urmând a fi însoţită de procesul-verbal
de constituire, statultul autentificat, tabelul cuprinzând adeziunile, dovada existenţei sediului
şi a mijloacelor financiare necesare în vederea desfăşurării activităţii.
Patronatele reprezintă, susţin şi apără interesele membrilor lor în relaţiile cu
autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, în raport cu obiectul şi
scopul lor de activitate, atât în plan naţional cât şi internaţional 12, potrivit propriilor statute şi
în acord cu prevederile legii. Ele sunt constituite pe tipuri de activităţi economice şi
organizate pe secţiuni, diviziuni, ramuri şi la nivel naţional.
Patronatele îşi pot constitui stucturi organizatorice teritoriale proprii, cu sau fără
personalitate juridică. Structurile organizatorice teritoriale fără personalitate juridică îşi
desfăşoară activitatea în baza statutului patronatului din care fac parte.
Patronatele se pot constitui în uniuni, federaţii, confederaţii sau în alte structuri
asociative. De asemenea, ele au dreptul să se afilieze la organizaţii interna
Patronatele se pot constitui în uniuni, federaţii, confederaţii sau în alte structuri
asociative. De asemenea, ele au dreptul să se afilieze la organizaţii internţionale. Două sau
mai multe patronate pot constitui uniuni sau federaţii patronale. Mai multe uniuni sau federaţii
patronale se pot asocia în confederaţii patronale.
Constituirea şi funcţionarea asociaţiilor patronale, precum şi exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor acestora sunt reglementate prin lege. Este interzisă orice intervenţie a autorităţilor
publice de natură a limita exercitarea drepturilor patronale sau a le împiedica exercitarea
legală. Este interzis, de asemenea, orice act de interventie ilegala al salariaţilor sau al
12
Vasile Stănescu – “Societatea civilă”, Ed. Expert, Bucureşti, 2001, pag. 124;

11
sindicatului, fie direct, fie prin reprezentanţii lor sau prin membrii sindicatului 13, după caz, în
constituirea asociaţiilor patronale sau în exercitarea drepturilor lor.

7.2. Studiu de caz

Patronatul Naţional Român
Prima organizaţie patronală apărută după căderea totalitarismului, în decembrie 1989,
Patronatul Naţional Roman a luat fiinţă în scopul susţinerii şi promovării unor politici
economico-sociale capabile să determine dezvoltarea şi consolidarea iniţiativei private în
România, să protejeze interesele acesteia şi să contribuie la crearea unui mediu de afaceri cât
mai stimulativ şi mai dinamic, pe coordonate specifice economiei de piaţă.
Patronatul Naţional Român, este organizaţie nonprofit, apolitică şi independentă,
reprezentativă la nivel national, care reuneşte pe baza liberului consimţământ, patroni
individuali din toate ramurile de activitate economică şi socială.
Se poate considera că istoria acestei entităţi organizaţionale începe la data de
1.06.1990, dată la care înfiinţarea ei fusese consemnată în baza Decretului Lege
nr.8/31.12.1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor din
România, a prevederilor Legii nr.21/1924 privind persoanele juridice, precum şi ale
Decretului nr.31/1954.
Un moment deosebit de semnificativ pentru evolutiţia calitativa a structurilor, ca şi
pentru impactul demersurilor strategice ale patronatului, se înregistrează la data de 3.12.1997,
dată la care prin sentinţa nr.24 a Secţiei a III-a civile a T.M.B., a fost recunoscută întrunirea
condiţiilor de reprezentativitate la nivel naţional conform legii nr.130/1996, reconfirmată prin
Sentinţa civila nr.l a Secţiei a III-a a T.M.B. la data de 09.1.2002
La data de 5.12.1995 P.N.R. a devenit membru fondator al Patronatului Român şi -
ulterior - de la data de 27.01.2000 se numară între membrii fondatori ai Confederaţiei
Patronatelor din România.
Recunoscut ca partener social de guvernele României, P.N.R. a fost prima organizaţie
patronală care a stabilit şi consolidat legături cu organizaţiile similare din Franţa, Turcia,
Grecia, Camerele de Comerţ din Anglia şi SUA.
P.N.R. are filiale teritoriale (judeţene) în toată ţara, afilierea în mod direct de către
fiecare entitate în parte. Pentru informarea membrilor săi, P.N.R. apelează la urmatoarele
mijloace: organizarea de simpozioane şi conferinţe, telefon, fax, e-mail, site web.
Patronatul oferă membrilor următoarele servicii:

13
www.codulmuncii.ro, Titlul VII, Capitolul 4, art. 235 (3);

12
- asistenţă juridică, reprezentare în instanţă;
- consulting şi asistenţă economică şi administrativă;
- reprezintă interesele membrilor săi în faţa instituţiilor centrale şi locale ale puterii;
- efectuează studii de marketing şi fezabilitate în interesul membrilor;
- facilitează, prin intermediul organismelor specializate, accesul membrilor la credite şi la
ajutoare, cu precădere pentru acei membri care se găsesc la începutul activităţii lor;
- asigură, în funcţie de cerinţe, accesul membrilor la publicaţii de specialitate, din ţară şi din
străinătate;
- organizează cursuri de calificare şi recalificare profesională a şomerilor şi a altor categorii
de persoane, conform Nomenclatoarelor de Profesii şi Meserii ale MEN şi MMSS, precum şi
alte forme de pregătire (PNR se declară singura organizaţie patronală care iniţiează cursuri de
calificare şi recalificare pentru a pregăti personal pentru întreprinderi private).
Obiectivele prioritare ale Strategiei P.N.R. pentru care pledează în prezent în cadrul
structurilor tripărtite:
- sprijinirea întreprinzătorilor mici şi mijlocii şi a întregii iniţiative private româneşti;
- crearea unui mediu de afaceri eficient şi concurenţial bazat pe un cadru legal coerent şi
stabil;
- diminuarea poverii fiscale şi reducerea costurilor creditării;
- asigurarea continuării creşterii economice;
- realizarea stabilităţii macroeconomice;
- reducerea inflaţiei;
- încurajarea investiţiilor printr-o participare semnificativă a capitalului naţional şi atragerea
de resurse exteme sub formă de investiţii directe;
- dezvoltarea şi diversificarea formelor de realizare a dialogului tripărtit în vederea creării
unui climat benefic de armonizare a punctelor de vedere între partenerii sociali într-o forma
activă.
P.N.R. este reprezentat în toate strucurile de dialog social de la toate nivelurile:
naţional, de ramură, teritorial şi de întreprindere.
La nivel naţional este reprezentat în:
 Consiliul Economic şi Social;
 Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
 Consiliul pentru Standarde Ocupaţionale şi Evaluare;
 Comisia Naţională de Indexare;

13
  Institutul Naţional de Statistică;
 Comisia Naţională de Promovare a Ocupării Forţei de Muncă;
La nivel sectorial este reprezentat în:
 Comisiile de Dialog Social de la nivelul ministerelor.
La nivel teritorial este reprezentat în:
 Comisiile de Dialog Social de la nivelul prefecturilor în toate judeţele şi prefectura
Municipiului Bucureşti;
 Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate;
 Comisiile Judeţene de Autorizare a Furnizorilor de Formare Profesională;
 Secţiile tripărtite de judecată pentru conflicte şi litigii de muncă;
 Comisia de Autorizare a Furnizorilor de Formare Profesională a Municipiului
Bucureşti.
P.N.R. este parte la negocierea Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel Naţional
2001 - 2003.
De asemenea, P.N.R. este reprezentat în Grupul de lucru pentru coordonarea
implementării măsurilor prevăzute în Carta Europeană precum şi în Comitetul Consultativ
pentru Dezvoltarea Întreprinderilor Mici şi Mijlocii. Colaborează cu Biroul Internaţional al
Muncii în cadrul Programului Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copiilor.
Este semnificativ faptul că a participat în mod activ în cadrul comisiilor de lucru
pentru elaborarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare Economică a României inaintată
Comisiei Europene la Bruxelles.
În ultimii trei ani Patronatul Naţional Român a fost nominalizat şi a avut
reprezentativitate la ediţiile anuale ale Conferinţei Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu
sediul la Geneva.
Patronatul National Român este interesat şi acţionează pentru constituirea unei
agriculturi asociative moderne, dotate tehnic şi material14, care să asigure obţinerea unor
producţii superioare cantitativ şi calitativ.
Pentru membrii noştri din ţară, care desfăşoară activităţi agricole, sau pentru cei care
sunt interesaţi de afaceri în acest sector, s-au organizat întâlniri periodice şi s-au distribuit,
prin filialele noastre, materialele publicitare primite de la Agenţia SAP ARD şi Agenţia
pentru Dezvoltarea rurală a Munţilor Apuseni printre care menţionam Ghidul infomativ
masura 1.1 editat în scopul de a face cunoscute instrumentele prin care Uniunea Europeană

14
www.pnr.org.ro;

14
sprijină procesul de preaderare a Româiei la structurile europene în domeniul agriculturii şi
dezvoltării rurale.
Încă de la începutul activităţii sale, P.N.R. a militat continuu pentru dialogul tripărtit,
în accepţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, definit la Conferinţa Europeană asupra
tripartitismului, accepţie care: "descrie un aranjament instituţional special pentru consultări,
cooperare şi/sau negociere între reprezentanţii patronilor, ai angajaţilor şi ai guvernului având
ca scop formularea politicii publice".
Considerând că tripartitismul este caracteristic pentru modelul European, P.N.R. s-a
manifestat permanent. Prin iniţiative, propuneri şi demersuri active în toate momentele care
au avut în obiectiv edificarea structurilor şi strategiilor acestui tip de relaţii.
Se ştie că această edificare s-a dovedit a fi un proces dificil care, nici în momentul
actual, nu a atins parametri de funcţionalitate optimă.
P.N.R. s-a implicat şi se implică în continuare în efortul de elaborare şi adecvare,
potrivit intereselor iniţiativei private, a unor proiecte legislative cum au fost Proiectul de lege
al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, propunerile de îmbunătăţire a fiscalităţii, ca şi propunerile
destinate unor alte domenii de interes social economic. Între acestea se înscrie propunerea
privind înfiinţarea Registrului unic de control.
Având în vedere principalele scopuri declarate ale P.N.R. (crearea unui mediu de
afaceri favorabil, promovarea şi apărarea intereselor patronale la nivel naţional şi
internaţional), prioritatea centrală a P.N.R., pentru următorii ani, este consolidarea structurii
organizaţionale a patronatului, întărirea bazei materiale, îmbunătăţirea imaginii, ofertă de
servicii cât mai eficiente adresate membrilor, prin iniţierea de proiecte şi schimburi de
experienţă.

8. Rolul grupurilor de interese (stakeholders)

Grupurile de interese reprezintă o noţiune puţin cunoscută în cultura guvernării

corporative din ţara noastră. În România se întâlnesc numai două categorii de grupuri de
interese15 ale căror interese sunt luate în considerare în procesul decizional: salariaţii şi
creditorii. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu este tratat în mod sistematic de către
Consiliile de Administraţie ca grupuri de interese legitime.

15
Mihaela Onofrei – “Management financiar”, Ed. All Beck, 2006, pag. 26.

15
 Drepturile salariaţilor în calitatea lor de „părţi interesate” sunt reglementate de
Constituţie, legislaţia muncii şi a sindicatelor. Pe lângă drepturile garantate de lege, cum ar fi
salariul minim şi drepturile la asistenţă socială, salariaţii au dreptul de a fi informaţi şi de a-şi
exprima poziţia în faţa Consiliului de Administraţie în probleme cum ar fi restructurarea
activităţii şi reducerile de personal.
Conform datelor prezentate în Rapoartele OECD privind guvernarea corporativă în
ţara noastră (pentru perioada 2001-2004), se apreciază că în practică se întâmplă cu totul
altfel. De exemplu, în fostele şi actualele întreprinderi cu capital de stat, angajaţii tind să aibă
mai multă influenţă, mai ales în privinţa adoptării deciziilor legate de majorări salariale,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi reglementarea drepturilor de asistenţă socială. Spre
deosebire, la societăţile cu capital privat, salariaţii rareori au un cuânt de spus atunci când se
adoptă decizii care îi infuenţează în mod direct.
Cazurile în care angajaţii sunt informaţi în mod sistematic despre performanţele
financiare ale societăţii lor sau sunt consultaţi cu privire la decizii importante au un caracter
excepţional. Există unele cazuri în care liderii de sindicat sau alţi reprezentanţi ai salariaţilor
sunt numiţi de Consiliile de Administraţie ale propriilor societăţi (sau ale altora). Tot
excepţionale sunt şi cazurile în care reprezentanţii salariaţilor sunt invitaţi sistematic la
şedinţele Consiliului, cu excepţia situaţiilor în care se negociază salariile. Raporul mai
precizează că drepturile salariaţiilor de a contacta autorităţile, membrii Consiliului de
Administraţie şi acţionarii pentru a sesiza comportamentele ilegale şi lipsite de etică ale
conducerii au fost încălcate. În ansamblu, se poate aprecia că protecţia celor care au curajul să
atragă atenţia asupra celor nedreptăţiţi este slabă şi ar trebui să i se dea mai multă atenţie de
către autorităţi.
De asemenea, salariaţii au dreptul la reprezentare colectivă, indiferent dacă fac sau nu
parte dintr-un sindicat. Acest drept este, în general respectat, iar sindicatele sunt puternice,
mai ales la societăţile de stat. Grevele şi acţiunile sindicale asemănătoare au fost frecvente în
România, un domeniu specific de conflict reprezentându-l opoziţia sindicatelor faţă de
restructurare şi privatizare.
Un exemplu reprezentativ în acest domeniu îl constituie privatizarea ALRO SA
Slatina. ALRO este singurul producător de aluminiu din România, 60% din prodcţia sa este
exportată, iar produsele sale sunt tranzacţionata la Bursa de metale de la Londra. Din anul
1997, acţiunile ALRO au fost tranzacţionate de Categoria I a Bursei de Valori Bucureşti. Deşi
statul deţine încă peste 50% din capitalul ALRO, performanţele economice ale societăţii sunt

16
bune; în anul 2000, ALRO a plătit dividende nete în valoare de peste 17 milioane USD, o
valoare mare, după standardele româneşti.
În anul 1997, la cererea Fondului Proprietăţii de Stat (FPS) şi a Ministerului Industriei
şi Comerţului, s-a efectuat de către experţi străini un studiu de privatizare pentru ARLO şi
ALPROM, o altă societate din industria aluminiului amplasată pe aceeaşi platformă ca şi
ALRO. Ei au sugerat o fuziune urmată de privatizarea unei societăţi. În octombrie 2000, un
alt consilier străin a susţinut ideea privatizării ALRO şi ALPROM, prin vânzarea lor ca un
singur pachet unui investitor strategic, fără o fuziune anterioară a celor două societăţi. Această
nouă decizie a FPS a provocat un protest masiv al sindicatelor celor două societăţi implicate.
Acţiunile de protest care au urmat acestor declaraţii au stopat procesul de privatizare.
În martie 2001, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participanţilor Statului
(APAPS) a făcut o nouă încercare de a majora capitalul print-o ofertă publică, precedată de
exercitarea drepturilor de preempţiune. Conform legii privatizării, statul nu are dreptul să
participe la nici o majorare de capital, prin urmare operaţia propusă însemna o privatizare
mascată. Această iniţiativă a provocat din nou protestul sindicatelor. S-au organizat din nou
marşuri de protest şi s-au făcut declaraţii incendiare, astfel că opoziţia sindicală a dus efectiv
la suspendarea privatizării celor două societăţi, în ciuda rentabilităţii şi a valorii lor potenţiale
pentru investitorii externi.

17
 BIBLIOGRAFIE

1. Domenico Fisichella – „Ştiinţă politică: Probleme, concepte, teorii”, Ed. Polirom,

2007;
2. Michel Hastings – „Abordarea ştiinţei politice”, Ed. Institutul european, 2000;
3. Vasile Stănescu – „Societatea civilă”, Ed. Expert, 2001;
4. Mihaela Onofrei – „Management financiar”, Ed. All Beck, 2006;
5. www.codulmuncii.ro;
6. www.cadranpolitic.ro;
7. www.pnr.org.ro;
8. www.snfp.ro.

18
19