Marin F.

Georgeta – Iulia
Psihologie
Anul II idd 2011/2012
Psihologia Personalitatii

Abordarea psihanalitica si cea fenomenologica

Freud versus Rogers

Freud a definit instinctul ca fiind o reprezentare mentală a unui stimul de origine

internă, organică. Instinctele sunt elementele de bază ale personalităţii, forţele motrice care
conduc comportamentul şi îi determină direcţia. Instinctele sunt o formă de energie fiziologică
transformată – care leagă nevoile corpului de dorinţele mentale. Instinctul nu este o stare a
organismului, ci mai degrabă este nevoia corporală (organică) transformată în stare mentală,
este dorinţa
Teoria lui Freud poate fi considerată “homeostatică” deoarece ea sugerează că noi
suntem motivaţi în a păstra starea de echilibru fiziologic, sau balanţa, de a păstra corpul liber
de tensiuni Freud a grupat instinctele în două categorii: instinctele vieţii (de supravieţuire:
“Eros”) şi instinctele morţii (“Thanatos”). Primele servesc scopul supravieţuirii individului şi
speciei prin căutarea satisfacerii nevoilor de hrană, aer, apă şi sexuale. Ele sunt orientate în
acelaşi timp spre creştere şi dezvoltare. Energia psihică, manifestată prin instinctele vieţii, este
libidoul. Acesta poate fi ataşat sau investit în obiecte, concept numit de Freud – catexie. Spre
exemplu, dacă îţi place colegul(a) de cameră, Freud ar spune că libidoul tău este catectat spre
el sau ea. Cel mai important instinct de supravieţuire, în concepţia lui Freud, este pulsiunea
sexuală, pe care o defineşte în termeni generali. El nu se referă doar la erotism, ci include
aproape toate comportamentele şi gândurile de plăcere, îşi descrie viziunea ca lărgind,
extinzând conceptul de sexualitate.
In opoziţie cu instinctele vieţii Freud a pus instinctele de distrugere sau instinctele
morţii. O componentă a instinctelor morţii este agresivitatea, dorinţa de moarte îndreptată
către sine sau alte persoane şi lucruri. Agresivitate ne îndeamnă să distrugem, să cucerim, să
ucidem. Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea implică o anumită latură sexuală a naturii
umane.
Freud a dezvoltat ideea de instincte ale morţii mai târziu, atunci când interesul lui
pentru acest lucru devinise personal. Problemele sale fiziologice şi psihologice, cât şi
cancerul, s-au agravat, a fost martor la măcelul din Primul Război Mondial, iar una din fiicele
sale a murit la vârsta de 26 de ani, lăsând în urmă doi copii. Toate aceste evenimente l-au
afectat şi rezultatul lor a fost acela că moartea şi agresivitatea au devenit teme majore ale
teoriei sale. Conceptul de instincte ale morţii s-a bucurat de o acceptare limitata, chiar şi în
rândul discipolilor devotaţi ai lui Freud.
In rezumat: toată energia psihică de care personalitatea are nevoie, este direct derivată
din instincte; acestea asigură energia, motivaţia şi direcţia pentru toate laturile personalităţii.
S.Freud considera că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore: inconştientul,
preconştientul şi conştientul sau mai târziu sinele – partea biologica a personalităţii; eul –
partea psihologica a personalităţii; supraeul – partea morala a personalităţii, contribuţia
societăţii în formarea personalităţii.
Inconştientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman. El este sediul
dorinţelor şi actelor refulate (reprimate), al instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al nevoilor
primare.
Preconştientul conţine toate gândurile, informaţiile, deprinderile care nu sunt în
prezent conştiente, dar care pot fi actualizate uşor în conştiinţă. Acest nivel al psihismului
acţionează ca un fel de „filtru” care permite accesul în conştiinţă doar acelor impulsuri şi
tendinţe care sunt acceptabile pentru ea.
Conştientul este partea de la suprafaţă a aparatului psihic, iar conţinutul lui este
reprezentat de un flux continuu de percepţii, sentimente, informaţii. Funcţia lui principală este
de a răspunde cerinţelor realităţii, de a evita pericolul şi de a menţine un comportament
acceptabil din punct de vedere social.
SINELE (id-ul). Pentru Freud, originea personalităţii este Sinele, cel mai vechi dintre
cele trei sisteme. Sinele cuprinde tot ceea ce este dat omului la naştere. Se supune principiului
plăcerii, ce vizează obţinerea rapidă a trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea
disconfortului, durerii şi tensiunii. Sinele îşi satisface pulsiunile prin procese primare, care
constau într-un flux continuu de evenimente, care cer o satisfacere imediata şi directă. Sinele
este un rezervor al instinctelor, forţe înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât şi psihice
(dorinţele).
Freud considera cele trei componente ale personalităţii ca fiind rezultatul libido-ului
definit ca “dorinţă fizică”, “tendinţă erotică”, “dorinţă sexuală”, “motiv al vieţii sexuale”.
EUL (ego-ul). Se dezvoltă din Sine, însă, spre deosebire de acesta, Eul se supune
principiului realităţii, care vizează satisfacerea nevoilor Sinelui într-un mod care susţine
autoconservarea. Fiinţele echipate doar cu Sine ar avea dificultăţi în supravieţuire.. Eul
funcţionează la un nivel mintal mai înalt decât Sinele, folosindu-se de procese intelectuale.
Acestea implică operaţii intelectuale precum: gândirea, evaluarea, planificarea, luarea
deciziilor. Eul menţine legătura cu realitatea şi cu conştiinţa, dar nu este în totalitate conştient.
Eul este mai degrabă o “armă” a Sinelui decât o entitate independentă. Atunci când vorbea
despre relaţia dintre Sine şi Eu, lui Freud îi plăcea să folosească metafora “calului şi a
călăreţului”: energia calului (Sinele) trebuie controlată de călăreţul lui (Eul). La acţiunea
nevoilor imperioase ale Sinelui, Eul răspunde uneori printr-o stare de anxietate, definită ca o
stare neplăcută de disconfort emoţional. Eul urmăreşte micşorarea acestor stări de anxietate şi
menţinerea controlului Sinelui prin mecanisme de apărare. Mecanismele de apărare protejează
personalitatea, ţinând în frâu ideile inacceptabile care tind să ajungă la nivelul conştiinţei. In
opinia lui Freud, aceste mecanisme de apărare intervin mai ales în nevroză (o formă de
anxietate datorată unui supracontrol al instinctelor).
SUPRAEUL (superego-ul). Este rezultatul unei interiorizări a normelor şi standardelor
impuse de societate. Acţionează în conformitate cu principiul moralităţii. Ca şi Eul, se
dezvoltă din energia Sinelui. Supraeul colaborează la realizarea controlului asupra
impulsurilor Sinelui, prin direcţionarea energiei spre inhibarea instinctelor sexuale şi agresive.
Conţinutul fiecărui Supraeu este specific fiecărei persoane şi rezultă din introspecţie, un
proces prin care personalitatea se conformează normelor şi standardelor impuse de părinţi sau
de alte persoane (preoţi, profesori), încercându-se o identificare cu aceştia. în cadrul
personalităţii, Supraeul poate fi o forţă relativ independentă şi dominatoare. Poate acţiona
împotriva Sinelui şi Eu-lui, conformând excesiv personalitatea la normele sociale. Rezultatul
este reprezentat de tipurile de comportament anxios precum şi de tendinţa de perfecţiune
totală în absolut tot ceea ce facem. Freud vede personalitatea ca un câmp de luptă interior,
unde luptătorii sunt Sinele, Eul şi Supraeul. Aceste structuri duc o luptă permanentă pentru
dominarea personalităţii. Rezultatul este capturarea energiei unuia dintre cele trei sisteme de
către celelalte două. Câştigătorul poate folosi această energie pentru scopurile proprii. Poate
exista şi un final temporar: alianţa a două dintre cele trei sisteme.
Comparaţia celor trei sisteme ale personalităţii, identificate de Freud se poate de
schematizat astfel:
Freud consideră că aceste trei instanţe care determină personalitatea unui individ se
află într-un permanent conflict: Sinele încearcă să obţină satisfacerea impulsurilor, în timp ce
Supraeul stabileşte uneori standarde morale foarte înalte şi greu de atins. Eul este cel care
trebuie să asigure echilibrul între cele trei tipuri de exigenţe care îi sunt impuse: de către Sine,
de către Supraeu şi de către realitate. Pentru a se proteja împotriva presiunilor exercitate de
Sine şi de Supraeu, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare: refularea, negarea,
proiecţia, raţionalizarea, sublimarea.
Freud a presupus existenţa a cinci stadii secvenţiale ale dezvoltării personalităţii. Patru
dintre acestea sunt asociate cu zonele erogene, suprafeţele sensibile ale corpului de la care pot
fi obţinute satisfacţii instinctuale. In ordinea apariţiei lor, ca zone focale, acestea sunt: gura,
anusul, penisul, clitorisul, vaginul. Freud a presupus clitorisul a fi un penis în miniatură,
deoarece ambele structuri sunt organe sexuale externe, care devin erecte în timpul stimulării
sexuale. Freud considera “sexul” (sexualitatea) a cuprinde orice sentiment plăcut asociat cu
stimularea zonelor erogene, chiar dacă sau nu stimularea implică gura, anusul, penisul,
clitorisul, vaginul. Libidoul a fost folosit ca un termen substituent pentru satisfacţiile şi
dorinţa sexuală; care sunt de asemenea reflectări ale lui Eros, instinctul spre viaţă. Un
exemplu de satisfacere ale libidoului în special de eliberare a tensiunii asociată cu defecaţia.
Fiind dat acest punct de vedere asupra sexualităţii este uşor să vedem de ce Freud s-a referit la
stadiile de dezvoltare ca “psihosexuale”, folosind termenul de sex în cel mai larg sens,
deoarece câteva stadii implică organe, de obicei, privite ca “sexuale” si alt; organe cu un sens
mai puţin sexual. Declaraţia lui Freud: „copilul este tatăl adultului” reprezintă credinţa sa
fermă că personalitatea de bază a fiecărei persoane este stabilită la vârsta de cinci ani. Această
idee este înrădăcinată în noţiunea lui Freud de determinism, care lasă puţin spaţiu libertăţii
personale.
Stadiul oral. Faza I. în timpul stadiului oral sau narcisistic (centrat pe sine), care începe
la naştere, activitatea psihică a organismului se focalizează asupra nevoilor gurii şi tubului
digestiv, inclusiv limba şi buzele. “Narcis”, figură mitologică greacă care şi-a zărit imaginea
într-o apă şi s-a îndrăgostit de el însuşi; ţelul lui Eros de ocrotire de sine este determinat de
producerea de energie, posibilă prin hrana primită în gură. Independent de hrană, mişcările de
supt ale unui copii, deasemenea, îl aprovizionează cu plăcere. “Sugerea degetului mare” arată
că plăcerea câştigată de la sân sau sticlă este bazată nu doar pe gratificarea foamei dar şi a
stimulării membranei mucoasei orale erogene; astfel sugarul îşi va înlătura dezamăgit degetul
mare, de vreme ce nu produce lapte.
Importanţa stadiilor în înţelegerea personalităţii adulte se manifestă în conceptul
freudian de “fixaţie”.Slăbirea dezvoltării într-un stadiu particular datorită faptului că
satisfacţiile potrivite stadiului sunt frustrate, duce la investiţia de energie a libidoului în acest
stadiu. Când sub stres persoana, care are fixaţie denotă regresie, are loc o retragere a
sentimentelor, comportamentului şi a gândurilor – caracteristică stadiului de fixaţie timpurie
(soldatul sub foc strigă “MAMA”). Freud s-a referit la două tipuri de personalitate, în relaţie
cu fixaţia în stadiul oral.
Tipul de personalitate oral – perceptivă este derivat din plăcerile copilăriei de a primi
mâncarea în gură. Persoanele cu această trăsătură stabilesc interrelaţii caracterizate prin
dependenţă faţă de alţii, sunt psihologic, creduli, naivi, sugestibili. Este ca şi cum ei ar fi
dispuşi “să înghită” orice. Ei sunt de asemenea interesaţi să primească informaţii şi cunoştinţe
şi să strângă bunuri materiale. Persoanele cărora le plac foarte mult bomboanele, dulciurile,
fumatul, sexul oral, cei obezi, sunt deseori identificaţi în literatura psihanalitică ca oral
receptivi.
Tipul oral-agresiv, este derivat tot din plăcerile copilăriei asociate gurii, mâncării şi
mâncatului, dar mult mai tăios şi cu mai multă folosire a dinţilor. Persoanele de acest tip
preferă bomboanele tari şi pipele în locul ţigărilor. Ei sunt agresivi în interrelaţiile lor, ca şi
cum ar muşca “mâinile care îi hrănesc”. Modul lor de a vorbi este sarcastic şi argumentativ.
Stadiul anal. Faza a II. în timpul stadiului anal (2-3 ani) gratificarea sexuală apare când
defecaţia eliberează tensiunea unui intestin plin şi simultan stimulează anusul. Există mulţi
oameni care toată viaţa lor au un sentiment voluptuos, privind defecaţia şi descriu acest lucru
ca fiind departe de a fi neînsemnat. Un aspect important al stadiului anal este antrenamentul la
toaletă (educaţia pentru igienă personală), care îi implică pe copii şi părinţii în probleme de
interacţiune socială şi conflict. Din punct de vedere al părinţilor este controlul social: „copilul
meu ar trebui să meargă la toaletă ?! Punctul de vedere al copilului pe de altă parte este de
unul de putere: ar trebui să fac ce vreau eu”. Diferenţele individuale sunt arătate în modul în
care părinţii şi copiii răspund la aceste întrebări. Unii părinţi sunt rigizi şi pretenţioşi aşteptând
ca „copilul lor să meargă chiar acuma la toaletă”. Aceste interacţiuni pot conduce la o luptă a
dorinţelor când copilul experimentează conflictul şi presiunile sociale pentru a „evolua” în
faţa mamei şi tatălui. Astfel de experienţe pot conduce la situaţii viitoare, de răzvrătire asupra
altor figuri autoritare din societate. Pe de altă parte unii părinţi sunt permisivi în acceptarea
preferinţelor şi programului copilului lor raţionând favorabil la nevoile personale ale
copilului: „poţi să stai cât vrei”, „suntem atât de mândri”. Astfel de reacţii pot creste pozitiv
stima de sine.
Fixaţia în stadiul anal poate produce tipul personalităţii anal-retentive, caracterizat prin
amânarea satisfacţiilor anale până la ultimul moment posibil; indivizii aparţinând acestui tip
de personalitate sunt foarte chibzuiţi. Altă caracteristică legată de această orientare include
încăpăţânarea. în contrast, tipul anal – expulsiv reacţionează împotriva încercărilor celorlalţi
de a-i limita, făcând ceea ce vor ei, datorită faptului că în copilărie au defecat când şi unde au
vrut. Caracteristicile acestor oameni includ dezordine, stilul lor de viaţă adultă este murdar şi
neglijent, ei pot arăta distrugere agresivă şi izbucniri emoţionale.
Stadiul falie. Faza III. În stadiul falie (4-5 ani) satisfacţia este primar câştigată prin
stimularea penisului sau clitorisului (masturbare). Stadiul falie este esenţial pentru ideile
teoretice ale lui Freud din câteva motive:
1)    este unul din stadiile infantile ale dezvoltării psihosexuale.
2)   acum apar complexele legate de neliniştea castrării şi invidiei că vreau să o iubesc
pe mama aşa cum face el, ar putea să mi-1 taie.
Pe de alta parte fetele manifestă un sentiment de inferioritate datorită faptului că nu
posedă organ masculin, şi dorinţa de compensaţie că într-o zi vor obţine unul al lor. Ele îşi
blamează mamele pentru lipsa lor de penis: „până la urmă nu are nici ea unul… trebuie să
găsesc o cale să am unul”. Băieţii reacţionează la ameninţarea imaginară a castrării prin
acceptarea statutului dominant şi de putere a tatălui. Ei se identifică cu tatăl devenind „ca
tata” de dragul siguranţei. Asemenea animalelor, băiatul gândeşte că dacă va deveni asemenea
tatălui său, el va adopta caracteristicile masculine care sunt aparent plăcute mamei, astfel
superegoul este format ca un cod moral interior bazat pe translaţia tatălui la tabuurile, relele şi
drepturile societăţii. Formarea superegoului este pasul final în rezolvarea complexului Oedip.
Eşecul în identificarea potrivită şi, astfel, eşecul în rezolvarea complexului Oedip are
implicaţii importante pentru personalitatea adultă, masculină. Masculul – ca fixaţie în stadiul
falie poate deveni un Don Juan ca adult, dedicându-şi viaţa promiscuităţii sexuale în căutarea
gratificării sexuale, negate lui ca şi copil. Alternativ, el poate rata asumarea caracteristicilor
masculine datorate slabei identificări cu tatăl. Rezultatul poate fi orientarea feminină şi o
posibilă atracţie pentru bărbaţi. Dacă sentimentele libidoului sunt spre mamă, primul obiect al
plăcerii falice a copilăriei, nu sunt eliminate în totalitate ele vor rămâne adânc îngropate în
inconştient fapt realizat prin mecanismele de apărare ale egoului, care operează automat şi
inconştient.
Perioada de latenţă. Faza IV. Se caracterizează prin absenţa zonelor erogene
dominante. Latenţa este o perioadă liniştită între vârstele de 6 şi 12 ani în timpul căreia copiii
îşi lasă atracţia deoparte pentru părinţi şi devin dezinteresaţi din punct de vedere sexual.
Instinctele libidoului, căutând expresie în continuare sunt reduse în intensitate sau mai adânc
îngropate în inconştient prin reprimare. Ele sunt transformate prin sublimare – un proces care
reorientează ţelurile instinctuale în direcţii noi, care sunt mai acceptabile din punct de vedere
cultural şi personal.
 Stadiul genital. Faza V. Stadiul final al dezvoltării lui Freud, stadiul dragostei sexuale
mature incluzând sentimentele de afecţiune şi dorinţă îndreptate spre altă persoană; începe la
pubertate şi diferă de primele trei (pregenitale). Diferenţele se învârtesc în jurul procesului
prin care un obiect evocă o nevoie (catharsis – obţinerea unei purificări, o purgaţie care să
descarce afectele patogene), acestea reprezentând investiri sau ataşări ale energiei libidoului
persoanei fie pentru obiecte reale în lumea externă, fie pentru imagini fanteziste într-o lume
interioară. “Eliberările” pregenitale sunt caracterizate de centrarea în sine a plăceri, în contrast
plăcerile genitale sunt îndreptate mai altruist spre altceva decât şinele cuiva. Aceste energii
externe sunt reprezentate de două ideale psihoanalitice ale funcţionalităţii persoanei normale
mature: a iubi şi a munci; satisfacerea cu succes a acestei ţinte contribuie la îndeplinirea
felurilor instinctuale ale lui Eros. Persoanele incapabile de ataşamente psihologice vor
manifesta în acest stadiu anormalităţi în ceea ce priveşte desfăşurarea personalităţii.
În ceea ce priveşte imaginea lui Freud despre natura umană ne-o prezintă sub un
aspect cam sumbru. Chiar din contră, el sugerează că în fiecare persoană există o celulă
întunecată în care se duce o bătălie continuă. Condamnaţi la anxietate, la opunerea faţă de cel
puţin câteva impulsuri care ne conduc, noi experimentăm tensiune şi conflict. Ne apărăm la
nesfârşit de forţele Sinelui care rămân mereu dispuse să ne streseze. Totuşi Freud recunoaşte o
universalitate în natura umană, în care toţi trecem prin stadiile dezvoltării psihosexuale şi care
sunt motivate de aceleaşi forţe ale Sinelui, asigurând unicitatea personalităţii. Eul şi Supraeul
au aceleaşi funcţii pentru fiecare persoană dar conţinutul lor variază de la o persoană la alta,
deoarece ele sunt formate prin intermediul experienţei personale în problema liberul arbitru
versus determinism, Freud oferă o viziune deterministă. Practic tot ce facem, gândim, visăm
este predeterminat de instinctele vieţii şi morţii, forţele inaccesibile şi invizibile din noi.
Personalitatea este determinată de interacţiunile care apar înainte de 5 ani, într-un timp când
controlul nostru era limitat. Imaginea lui Freud despre natura umană pictată în această nuanţă
rece reflectă viziunea sa personală despre umanitate care se întunecă cu vârsta şi cu pierderea
treptată a sănătăţii

Teoria personalităţii elaborată Cari Rogers, în 1959, a constituit una dintre primele
provocări reale la adresa abordărilor psihanalitice ale personalităţii. Rogers
consideră că aceste viziuni asupra personalităţii sunt foarte limitate, prezentând idei
foarte înguste în legătură cu potenţialul uman. Pentru teoreticianul psihanalist, o
personalitate sănătoasă este, pur şi simplu, una care a reuşit să reducă tensiunile dintre
părţile sale distincte, până la un nivel pe care îl poate stăpâni.
 Rogers consideră că există o parte mai bună a personalităţii umane, care se manifestă
prin năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, în care oamenii sunt angajaţii în permanenţă
(dacă nu sunt tulburaţi sau sub tensiune). El susţine că fiinţele umane au o necesitate
fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil şi, din activitatea sa clinică,
deduce că probleme nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al
personalităţii unei fiinţe umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest
lucru folosind termenul nevoie de auto actualizare ~necesitatea de actualizare sau de realizare
a potenţialului propriu. Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că
evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne încurajează
dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când pe cele care ne inhibă
sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute. Deoarece fiecare
individ are capacităţii şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează propriul set de valori specifice,
care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă nu perfect identice.
O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordare psihanalitica ale personalităţii
este că acesta percepe personalitatea ca o unitate coerentă, şi nu împărţită în secţiuni sau părţi
separate. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui”, deoarece, în lucrul cu pacienţii săi, a
constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor interioare”, pentru care
psihologul a propus denumirea de concept de sine, şi că, deseori, erau tulburaţi de
comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor. „Nu înţeleg, nu-mi stă în fire să fac asta”,
ar fi o remarcă tipică pentru acest tip de anxietate. Conceptul de „sine” este fundamental în
teoria lui Rogers asupra personalităţii. El a descoperit că mulţi dintre pacienţii săi aveau o
imagine a aceea ce doreau să fie (şinele ideal), foarte diferite de felul în care credeau că sunt
în realitate. Cu cât şinele ideal era mai diferit de şinele real, cu atât pacientul se simţea mai
anxios şi mai nefericit. Această discrepanţă între şinele ideal şi cel real este deseori evidentă la
persoane care suferă de boli digestive. In cartea sa, Grăsimea este o problemă feminină, Susie
Orbach susţinea că bolile digestive, cum ar fi bulimia şi anorexia nervoasă, apar ca urmare a
importanţei acordate frumuseţii şi zvelteţii în societatea occidentală. Femeile sunt continuu
sub presiunea imaginii felului în care ar trebui să arate, iar respectul lor de sine este legat de
succesul pe care îl au în hrănirea şi îngrijirea altora. Pregătirea mâncării este, şi ea, o cale de
exprimarea a personalităţii. Cei care suferă de anorexie au deseori imagini corporale
anormale, considerându-se graşi atunci când sunt extrem de slabi. în parte, terapia lui Orbach
constă în modificarea imaginii de sine a suferinzilor, pentru a aduce imaginea sinelui ideal
mai aproape de şinele real.
 Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o
este necesitatea preţuirii. El susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte
persoane, preţuire care să se manifeste fie prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect.
Pentru că este vorba, într-adevăr, de o necesitate, şi nu de un element fără de care să ne putem
descurcă, este foarte important ca omul să găsească această preţuire şi, în unele cazuri, acest
lucru poate deveni atât de important, încât să interfereze cu nevoia de autoactualizare. După
Rogers, în aceste condiţii, individul începe să aibă probleme.
In general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un comportament
„adecvat”. Cu alte cuvinte, ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă într-un anumit fel.
Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile de comportament care pot şi care
nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de
valorare şi sunt foarte importante în ghidarea comportamentului individual, deoarece ele
conduc individul spre tipurile de comportament aprobate de societate. Când aceste condiţii de
valorare impun individul să acţioneze pe căi cu totul opuse comportamentului de
autoactualizare apreciat pozitiv de persoana respectivă, atunci apare ameninţarea, pentru că
necesitatea de autoactualizare a individului este ameninţată. Aceasta produce anxietate,
deoarece omul devine conştient (chiar dacă acest lucru nu-i este foarte clar) că există o lipsă
de concordanţă între acţiunile şi valorile sale.
Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individul dezvoltămecanisme
de apărare, care protejează şinele de confruntare cu situaţia reală. Aceste mecanisme de
apărare sunt de două tipuri: negarea (adică refuzul de ă admite că există vre-o neconcordanţă)
şidistorsionarea(adică falsificarea sau modificarea amintirii experienţei neplăcute, pentru a
deveni mai puţin ameninţătoare). De aici se pot dezvolta uneori probleme psihice serioase,
deşi majoritatea persoanelor utilizează puţin aceste mecanisme de apărare în viaţa cotidiană.
Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de „mască” pe care o folosim în raport cu
alte persoane, în viaţa cotidiană. El afirma că este important faptul ca această „mască” să fie
similară „sinelui interior” real, pentru că, în caz contrar, omul ar fi considerat drept un
prefăcut. Dar chiar dacă personalitatea se potriveşte cu şinele interior, nu este totuşi identică,
şi fiecare fiinţă umană este singura care ştie cum este pe dinăuntru.
După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa
conflictelor între „condiţiile de valorare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare, deoarece
pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în decursul vieţii, care le
oferă opreţuire necondiţionată. Cu alte cuvinte, individul ştie că există cineva, sau a existat
cineva în trecut, care ţine la el indiferent de comportamentul său. Preţuirea necondiţionată este
deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de necesitatea de a căuta tot timpul
aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele, înclinaţiile şi
capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de autoactualizare fără să
aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea produce.
Rogers insistă că majoritatea, dacă nu toţi pacienţii săi nevrotici, aveau părinţi care nu
le-au dat copiilor lor sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi în mod absolut, în schimb
le-au condiţionat întotdeauna dragostea de „buna purtare”. Acest lucru, aprecia el, a transmis
copilului mesajul că nu era iubit deloc şi că părinţilor le-ar fi plăcut, de fapt, un alt copil,
ideal, care să nu fie niciodată obraznic. Prin urmare, aceşti copii au crescut cu năzuinţa de a fi
admiraţi de alţii, neglijându-şi în acest timp autoactualizarea. Astfel de persoane tind să aibă
standarde ridicate de comportament, foarte nerealiste, altfel spus, conceptul lor de sine ideal
nu se mai corelează deloc cu şinele real
 
Bibliografie:
1. Atkinson R.,et al., (2002), ”Introducere în psihologie”, vol II, partea a VI, Ed Tehnică,
Bucureşti
2. Allport G.W., (1981), „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, EDP, Bucureşti
3. Dafinoiu I., (2002), “Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi
interviul”,  Ed.Polirom, Iaşi
4. Matthews G.,et al., (2005), ”Psihologia personalităţii. Trăsături, cauze, comsecinţe”,
Ed.Polirom, Iaşi
5. Mărgineanu N.,(1999), ”Psihologia persoanei”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti
6. Rădulescu-Motru C., (2003),”Curs de psihologie”, Bucuresti
7. Zlate M.,(1997), „Eul şi personalitatea”, Ed.TREI,  Bucureşti
8. Hjelle L.A.,Ziegler D.J., (2001) „Personality. Theories.Basic assumptions, research
and applications”, Ed.Piter, Sankt-Peterburg
9. Raigorodcki D.(red.) 1999, „Psihologia personalităţii.Crestomaţie”(rus). Vol 1 şi 11,
Ed.Bahrah,