Socrate afirmă că, fară respectarea unor reguli, statul nu poate dăinui.

Responsabilitatea este un
principiu fundamental al dreptului, categoriile de răspundere şi responsabilitate fiind necesare apărării
valorilor sociale, ordinii sociale, ordinii de drept. În general normele juridice care formează ordinea de
drept sunt respectate de bunăvoie de către cetateni, din convingerea că ele exprimă ceea ce este drept, sau
de teama intervenirii sancţiunii. În aceste cazuri vorbim despre răspundere difuză. Atunci când normele
juridice sunt aplicate prin intervenţia organelor de stat răspunderea juridică devine concretă. Nerespectarea
normelor juridice are manifestări multiple şi motivaţii complexe. Declanşarea raăpunderii juridice este o
sarcină comună a organelor statului şi a particularilor.

1. Noțiunea și trăsăturile răspunderii juridice

Răspunderea juridică este un raport juridic instituit de regulă de către un organ competent
de stat, în urma săvîrșirii unei fapte ilicite, de către un făptuitor, cel din urmă fiind ținut să
execute o sancțiune juridică corespunzătoare faptei săvîrșite. Observăm într-un raport de
răspundere juridică prezența necesară a statului judecătorul, procurorul, ofițerul de urmărire
penală, organul serviciului vamal, organul de interne. În afară de stat în raportul juridic de
răspundere juridică participă făptuitorul și victima (sau partea prejudiciată).
Marea Enciclopedie Britanică şi Marea Enciclopedie Franceză definesc răspunderea
juridică ca fiind „o consecinţă a nerespectării unei obligaţii”, care „constă în îndatorirea de a
repara prejudiciul cauzat”, iar atunci când este cazul „de a suporta sancţiunea”1

2. Răspunderea penală
Noţiunea de răspundere juridică apare ca rezultat al sintetizării tipurilor de răspundere ce
s-au cristalizat la nivelul fiecărei ramuri de drept. Astfel, s-a remarcat că aproape fiecărei ramuri
de drept i se poate atribui propria formă de răspundere juridică. Natura normei juridice încalcate
determină genul răspunderii juridice: raspundere civilă, penală, administrativă, de dreptul muncii,
comercială etc.
2.1. Definiţia răspunderii penale
Răspunderea penală,  alături de instituţia infracţiunii şi a sancţiunilor, este o instituţie
fundamentală a dreptului penal. Ea este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă consecinţa
nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale. Răspunderea penală este însuşi raportul juridic de
conflict, de constrângere, raport juridic complex, cu drepturi şi obligaţii specifice pentru subiecţii
participanţi. Singurul temei al răspunderii este infracţiunea.

1 „Teoria generală a dreptului” – Mazilu D., Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 309

1
 Răspunderea penală implică obligaţia unei persoane de a răspunde în faţa organelor de
urmărire penală şi apoi în faţa instanţei de judecată pentru fapta prevăzută de legea penală pe care
a săvârşit-o, obligaţia de a suporta măsurile de constrângere penală prevăzute de lege pentru
săvârşirea infracţiunii şi obligaţia de a executa pedeapsa aplicată. 
Prin răspundere penală în sens restrâns, se înţelege obligaţia unei persoane de a suporta o
sancţiune penală, o pedeapsă, fiindcă a săvârşit o infracţiune. ,,Responsabilitatea ( răspunderea
penală, în terminologia dreptului nostru penal ) care, în general, este obligaţia unei persoane de a
răspunde de consecinţele actelor proprii, în dreptul penal consistă în obligaţia de a răspunde de
actele infracţionale proprii şi de a suporta pedeapsa ce le este ataşată prin lege. Ea nu este un
element al infracţiunii, ea este efectul şi consecinţa infracţiunii''.
 Prin răspundere penală, în sens larg, se întelege nu numai obligaţia de a suporta o
sancţiune (o pedeapsa), ci şi dreptul de a aplica  pedeapsa, care revine statului, prin instanţa de
judecată. În acest sens larg, noţiunea de răspundere penală se apropie de însuşi conţinutul
raportului juridic penal, echivaland cu dreptul de a aplica pedeapsa şi obligaţia de a suporta o
pedeapsă mai mult decât atat, în sens mai larg, noţiunea de răspundere penală se apropie de însăşi
noţiunea de raport juridic penal. În felul acesta, răspunderea penală, exprimă conţinutul juridic al
aplicării unei pedepse şi opoziţia juridică a părtilor în rapotul juridic penal. Aplicare pedepsei
apare ca ceva strict reglementat şi nu ca ceva arbitrar. Răspundea penală, în felul acesta, da
conţinut şi finalitate raportuli juridic penal, ,,determinand obiectiv şi subiectiv, activ şi pasiv,
mecanismul incidenţei sancţiunilor penale'', mecanismul aplicării pedepselor.

2.2. Principiile răspunderii penale

Prin principiile răspunderii penale înţelegem acele idei care călăuzesc întreaga
reglementare a activităţii desfăşurate în vederea realizării acestei forme de răspundere juridică.
Principiile răspunderii penale, deşi sunt strâns legate de principiile fundamentale ale dreptului
penal, nu se identifică cu acestea. În doctrina penală nu există unanimitate, cu privire la numărul
şi conţinutul principiilor răspunderii penale.
S-ar putea reţine că răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal are la
bază următoarele principii: infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, personalitatea
răspunderii penale, unicitatea răspunderii penale, celeritatea răspunderii penale, inevitabilitatea
răspunderii penale, individualizarea răspunderii penale şi prescriptibilitatea răspunderii penale.
Infacţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Răspunderea penală, care înseamnă
dreptul de a aplica pedeapsa şi obligaţia de a suporta pedeapsa, adică raportul juridic penal, pune

2
problema temeiului acestuia. Şi ori de cate ori se pune problema temeiului unui raport juridic, tot
de atatea ori se pune şi problema unui fapt juridic. Explicaţia admiterii acestui principiu constă în
aceea că, infracţiunea fiind o faptă gravă, ea creează pericol social, iar răspunderea penală, adică
aplicarea de pedepse, uneori deosebit de severe (cum este detenţia pe viaţă sau pe termen lung),
îşi are menirea să prevină astfel de fapte. Ori, acolo unde nu există infracţiune, adică pericol
social, nu poate şi nu trebuie să existe nici răspundere penală, nici pedeapsă, adică privaţiunea de
libertate, uneori privaţiune de viaţă. Răspunderea penală fără infracţiune ar fi ori răzbunare ori un
lucru arbitrar şi fără rost.
Personalitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu nu poate fi subiect pasiv al
răspunderii penale decât persoana care a săvârşit nemijlocit infracţiunea ori a contribuit la
comiterea acesteia în calitate de instigator sau complice.
Răspunderea penală este personală deoarece numai acela care nu s-a conformat
preceptului din norma de incriminare dovedind o atitudine recalcitrantă faţă de ordinea juridică
penală şi numai lui trebuie să i se aplice pedeapsa care are ca scop îndreptarea celui vinovat şi
prevenirea săvârşirii de infracţiuni. Aşa se explică de ce este inadmisibilă transferarea răspunderii
penale asupra altei persoane.
Unicitatea raspunderii penale. Acest principiu instituie regula dupa care răspunderea
penală este unică în sensul că săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură data aplicarea sancţiunii
penale prevazută de norma de incriminare pentru săvârşirea faptei ilicite.
Dacă raportul juridic de răspundere penală s-a stins în vreunul din modurile prevazute de
lege, răspunderea penală nu mai poate fi reluată. Răspunderea penală, în unele cazuri, poate
coexista cu răspunderea civilă ( cand prin săvârşirea infracţiunii s-au produs prejudicii materiale)
sau cu răspunderea disciplinară (dacă fapta întruneşte şi elementele specifice unei abateri).
În dreptul procesual penal şi în practica judiciară acest principiu este cunoscut sub
denumirea de autoritate de lucru judecat.
Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune să se aplice aceluiaşi
infractor mai multe sancţiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se cumulează
din raţiuni diferite şi dacă ele au funcţii diferite. Prin urmare. Pedepsele principale pot fi însoţite
de pedepse complementare ori de o pedeapsă accesorie ori i se pot asocoa măsuri de siguranţă.
 Celeritatea răspunderii penale. Acest principiu este menit să asigure eficienţa
răspunderii penale şi presupune descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor cât mai aproape de
momentul săvârşirii faptei, executarea promptă şi riguroasă a urmăririi penale, trimiterea imediată

3
în judecată a inculpatului şi punerea de îndată în executare a pedepselor şi a celorlalte sancţiuni
aplicate.
Promptitudinea în descoperirea infractorilor, în aplicarea şi punerea în executare a
sancţiunilor penale poate avea efecte pozitive atat asupra infractorilor contribuind la descurajarea
lor cât şi asupra celor care ar fi predispuşi la  încălcarea legii penale, realizându-se astfel un
climat de siguranţă şi de respect necondiţionat al legii.
Această promtitudine are un ecou pozitiv şi in conştiinţa opiniei publice într-un dublu
sens. În primul rând cei care au fost victime ale infracţiunilor găsesc o satisfacţie în
promtitudinea cu care cei vinovaţi au fost sancţionaţi, iar victimele potenţiale văd în această
promtitudine o întărire a sentimentului de siguranţă.
Inevitabilitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu săvârşirea unei infracţiuni
trebuie să conducă inevitabil la aplicarea pedepsei cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii,
răspunderea penală este înlaturată. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege
( amistiţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţia ş.a.) nu diminuează
importanţa principiului, care corespunde şi principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii. O
dată săvârşita o infracţiune şi stabilită vinovăţia infractorului, acesta trebuie sancţionat pentru că
numai în acest fel se poate restabili ordinea de drept şi reda sentimentul de siguranţă membrilor
societăţii.
Inevitabilitatea răspunderii penale este legată şi de principiul fundamental al egalităţii
membrilor societaţii în faţa legii şi a autorităţilor publice prevazut în constituţia Romaniei.
Prescriptibilitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu răspunderea penală poate fi
înlăturată prin trecerea unui anumit interval de timp prevazut de lege, de la data săvârşirii infracţiunii sau
de la data pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare. Astfel, inculpatul sau condamnatul nu mai
poate fi supus răspunderii penale, sau executării pedepsei stabilite prin hotărârea definitivă pronunţată. Cu
cât răspunderea penală intervine mai tarziu, după ce infracţiunea a fost aproape uitată, urmările reparate,
înlăturate sau şterse prin trecerea timpului, numai apare ca necesară.
Principiul individualizării judiciare a răspunderii penale. În conformitate cu acest
principiu, răspunderea penală trebuie individualizată, în intelesul ca atât felul pedepsei cât şi
cantitatea pedepsei trebuie să corespundă felului şi gradului de pericol social al infracţiunii şi
felului şi caracteristicilor personale ale infractorului. Urmând acest principiu, la infracţiuni grave
trebuie să se aplice pedepse grave, la infracţiuni mai uşoare pedepse mai usoare. Mai mult
infractorului primar trebuie să i se aplice o pedeapsă mai uşoară, iar infractorului recidivist o
pedeapsă mai severă. Aceasta este asa-numita individualizare judiciară a răspunderii penale.

4
 Individualizarea răspunderii penale are loc în mai multe etape: individualizarea legală,
individualizarea juridică şi individualizarea administrativă.

2.3. Durata răspunderii penale

În delimitarea celor două momente care marchează începutul şi sfârşitul răspunderii
penale putem face apel la dispoziţiile legii penale care reglementează situaţiile care dau naştere,
respectiv înlătură răspunderea penală.
Vorbind de momentul care marchează începutul răspunderii penale în varianta sa pur
abstractă, ca expresie a raportului juridic penal de conformare, fără îndoială ca aceasta coincide
cu momentul în care norma de incriminare intră în vigoare. Momentul în care această răspundere
încetează coincide cu momentul în care norma de incriminare iese din vigoare, îşi încetează
activitatea.
În forma ei clasică, răspunderea penală ia naştere, există din momentul în care
infracţiunea a fost săvârşită, iar ea încetează în momentul în care ultimele consecinţe pe care cel
care a săvârşit infracţiunea este obligat să le suporte, ca subiect pasiv al răspunderii, se sting.
Acest moment coincide cu momentul în care intervine reabilitarea, de regulă, după trecerea unui
interval de timp de l adata executării pedepsei sau a altei sancţiuni penale aplicate.

2.4. Etapele răspunderii penale

Pe durata sa de existenţă, răspunderea penală parcurge anumite etape în realizarea sa.
a) o primă etapă este cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii
urmăririi penale. În această etapă organele judiciare competente întreprind acţiuni în vederea
identificării faptei şi a făptuitorului, pentru a se edifica dacă fapta săvârşită are caracter penal şi
dacă există temei pentru răspunderea penală. Actele realizate de organele competente în această
etapă poartă denumirea de acte premergătoare;
b) din momentul începerii urmăririi penale şi până la terminarea acesteia răspundera
penală parcurge o nouă etapă şi realizarea ei în această etapă se face în forme şi condiţii
amănunţit reglementate de normele dreptului procesual penal. Deşi drepturile persoanei sunt
garantate şi prezumţia de nevinovăţie se păstrează, în această etapă statul, prin organele
îndreptăţite, în condiţiile legii, poate exercita primele forme ale constrângerii pe care răspunderea
penală le presupune, cum ar fi: reţinerea sau arestarea, sechestrul penal sau dispunerea provizorie
a unor măsuri de siguranţă care sunt în esenţă sancţiuni penale;

5
 c) o nouă etapă parcurge răspundera penală din momentul terminării urmăririi penale
şi a sesizării instanţei de judecată şi până în momentul în care hotărârea de condamnare ( sau
prin care se pronunţă o altă soluţie ) rămâne definitivă. Momentul în care hotărârea de
condamnare rămâne definitivă reprezintă un punct final în ceea ce priveşte existenţa răspunderii
penale şi forma pe care răspunderea o îmbracă.
d) următoare etapă începe din momentul executării pedepsei sau sancţiunii penale şi
durează până ce această sancţiune a fost executată efectiv, sau considerată executată în temeiul
legii;
e) ultima etapă este cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei şi
momentul în care intervine reabilitarea care face să dispară antecedentele penale şi toate celelalte
consecinţe ale condamnării.

3. Cauzele care înlătură răspunderea penală

3.1. Noţiunea şi clasificarea cauzelor care înlătură răsoundera penală
Ca mijloc de realizare a ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină numai
atunci când apărarea socială o impune. Există însă o serie de împrejurări şi situaţii când fie
utilitatea socială a răspunderii penale se diminuează ori dispare, fie în realizarea scopului
represiunii apare mai potrivită şi eficientă utilizarea altor mijloace.
Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca instituţii de drept penal
destinate să asigure constrângerii juridice penale o incidenţă şi funcţionare care să corespundă
scopurilor legii penale şi scopurilor pedepsei.
În legislaţia noastră penală, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia,
prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii penale şi împăcarea părţilor.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Titlul VII din Partea
generală a Codului penal ( art. 152 – 159 ), laolaltă cu cauzele care înlătură executarea pedepselor
sau alte consecinţe ale condamnării.
Îndiferent dacă sunt în discuţie cauze generale sau cauze speciale de înlăturare a
răspunderii penale, ele au, fără excepţie, drept consecinţă faptul că fac imposibilă aplicarea
sancţiunii penale, a pedepselor, deşi fapta îşi păstrează caracterul penal. Ele nu trebuie
confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc efecte în ceea ce priveşte consecinţele
civile ale comiterii infracţiunii.

6
 3.2. Amnistia
Amnistia este un act de clemenţă al puterii legiuitoare ( Parlamentul României ) care,
pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anunite
infracţiuni, anme prevăzute de legiuitor. Amnistia reprezintă o renunţare din partea societăţii la
folosirea răspunderii penale şi a pedepsei, o “ uitare “ a caracterului penal al faptei. Ea înlătură
numai consecinţele penale ale faptei, nu şi alte consecinţe juridice ( civile, adminstrative,
disciplinare etc. ).
Există mai multe feluri de amnistie:
- în raport cu aria sa de incidenţă, amnistie poate fi generală, atunci câmd priveşte toate
infracţiunile săvârşie până la data acordării ei, şi specială, care se acordă numai pentru anumite
infracţiuni;
- în raport cu condiţiile în care se acordă, amnistia poate fi necondiţionată, atunci când
acordarea ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii cu privire la fapta săvârşită, la persoana
făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis infracţiunea, sau condiţionată, atunci când
acordarea ei este subordonată îndeplinirii unor astfel de condiţii;
- în raport cu momentul în care intervine actul de amnistie, se face diferenţa între amnistie
intervenită înainte de condamnarea definitivă şi amnistie intervenită după condamnarea
definitivă.
Amnistia are ca obiect toate sau anumite infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului
de amnistie. Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a drepturilor persoanei
vătămate. Amnistia are caracter obligatoriu, aşa încât organele competente trebuie să aplice din
oficiu dispoziţiile legii de amnistie, iar persoana condamnată nu poate refuza amnistia. Cu toate
acestea, întrucât amnistia presupune săvârşirea reală a infracţiunii, atunci când ea intervine
anterior stabilirii vinovăţiei printr-o hotărâre de condamnare, susupectul sau inculpatul are
dreptul să ceară continuarea procesului penal, pentru a-şi demonstra nevinovăţia.

3.2. Prescripţia răspunderii penale

Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a
obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al trecerii
unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţiile legii.
Trecerea tipului conduce la ştergerea ori denaturarea probelor, cu riscul condamnării unei
persoane nevinovate, iar rezonanţa socială a infracţiunii se diminuează până la dispariţie. În plus

7
s-a arătat că teama de a nu fi descoperit, pe care ani de-a rândul infractorul a trebuit să o îndure,
echivalează cu o pedeapsă îndestulătoare pentru săvârşirea infracţiunii.
Spre deosebire de prescripţia pedepsei, prescripţia răspunderii penale operează prin
simpla trecere a tipului, fără a se cere îndeplinirea vreunei condiţii active, cum ar fi buna conduită
a infractorului.
Îndeplinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă aceea că prescripţia îşi
produce automat efectul, înlăturând posibilitatea aplicării sancţiunii de drept penal. După caz,
organul judiciar, constatând intervenită prescripţia, va dispune neînceperea urmăririi penale,
încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor de genocid, contra
umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise. Nici în cazul infracţiunilor
urmate de moartea, precizate la art. 188, art. 189 C. pen. şi cele intenţionate pentru care nu s-a
împlinit termenul de prescripţie, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii. În privinţa acestor
infracţiuni prescripţia nu operează.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt prevăzute la art.
154 C.pen. şi sunt fixate în raport cu gravitatea infracţiunii, mai precis cu maximul special al
pedepsei. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii
infracţiunii ( chiar dacă aceasta a rămas în forma tentativei ), cu anumite particularităţi, de
exemplu: în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a
decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
decesului.

3.3. Lipsa plângerii perealabile şi retragerea plângerii prealabile

Potrivit art. 175 C. pen. “ (1) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. “
Potrivit art. 295 - 296 C. proc.pen., plângerea prealabilă se adresează organului de
cercetare penală sau procurorului, în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat
despre săvârşirea faptei. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3
luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei.
Plângerea prealabilă nu se confundă cu plângerea. În tip ce plângerea prealabilă reprezintă
o condiţie de tragere la răspunderea penală a infractorului pentru infracţiuni anume prevăzute de

8
lege, plângerea reprezintă doar o încunoştinţare despre săvârşirea unei infracţiuni a cărei victimă
a fost însăşi cel ce face plângerea ori una din persoanele pentru care poate face plângere.
Plângerea prealabilă produce efecte in ren ( cu privire la fapta săvârşită ). Din acest fapt
rezultă că, în caz de participare, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar
dacă plângerea s-a făcut, sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei. Tot astfel, dacă prin
infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fapta atrage răspunderea penală chiar dacă
plângerea s-a făcut sau se menţine numai de către una din persoanele vătămaate.
Retragerea plângerii prealabile, de asemenea înlătură răspunderea penală, ea echivalează
cu lipsa acesteia. Dreptul de a retrage plângerea penală îl are numai persoana vătămată. Pentru a
fi valabilă, retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibe loc în cazurile prevăzute de lege;
- să existe o manifestare de voinţă neechivocă de retragere;
- să fie totală şi necondiţionată;
- să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii;
- în cazul în care există mai multe persoane vătămate prin aceeaşi faptă, retragerea
plângerii să fie făcută de către toate victimele.
Retragerea plângerii prealabile înlătură atât răspunderea penală, cât şi răspunderea civilă.

3.4. Împăcarea
Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între partea vătămată
şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale.
Condiţiile împăcării:
- împăcarea părţilor se poate realiza în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede
această modalitate, adică reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală;
- împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, adică intervine între cele două părţi;
- împăcarea este personală, adică are loc între persoanele care s-au înţeles să pună capăt
conflictului;
- împăcarea nu operează decât a intervenit până la citirea actului de sesizare;
- împăcarea, ca şi retragerea plângerii penale prealabile, trebuie să fie totală şi
necondiţionată, adică să aibe în vedere stingerea procesului atât sub aspect penal, cât şi civil.
- împăcarea trebuie să fie definitivă. Odată intervenită, împăcarea nu mai poate fi
revocată.

9
 Concluzii:
Răspunderea penală duce la aplicarea unei sancţiuni sau pedeapsa închisorii, sau la
detenţia pe viaţă, amendă, interzicerea unor drepturi, interzicerea exercitării unei profesii,
confiscarea averii dobândite prin infracţiunea în cauză, confiscarea bunurilor de care s-a folosit
infractorul la săvârşirea faptei, la care se adaugă răspundrea civilă către partea vătămată.
Cu toate că răspundrea penală este o infracţiune fundamentală a dreptului penal, Codul
penal român prevede un număr restrâns şi dispersat de reglementări.
Codul juridic al răspunderii penale cuprinde dispoziţiile art. 15 alin. (2) Infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale.i, referitoare la temeiul răspunderii penale, dispoziţiile din
Titlul al VII-lea privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală – art. 152-159 C.pen.

10
 Bibliografie:

1. Drept penal – partea generală – curs universitar – Boroi A. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014
2. Codul penal. Codul de procedură penală – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017
3. https://legeaz.net/dictionar-juridic
4. www.rasfoiesc.com

11
i
Codul penal – Codul de procedură penală – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 13