Cuprins

Introducere..................................................................................................................4
1. Aspecte introductive privind justiţia constituţională..........................................5
1.1. Notiuni generale.................................................................................................5
1.2. Privire de ansablu asupra justiţiei constituţionale actuale din România............6
2. Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale.................................................7
2.1. Distincţia dintre actele jurisdicţionale şi actele nejurisdicţionale ale Curţii
Constituţionale........................................................................................................................7
2.2. Actele jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor..................................7
2.2.1. Chestiuni prealabile....................................................................................7
2.2.2. Funcția de interpretare a judecătorului constituțional, fundament al
deciziilor „simple” şi „interpretative”.................................................................................8
2.2.3. Dubla activitate de interpretare a judecătorului constituțional...................9
2.2.4. Constituționalitate „externă"/constituţionalitate „internă".......................10
2.2.5.Obiectul actelor jurisdicționale privind constituționalitatea legilor..........10
2.2.6. Distincţii terminologice: „dispoziţie", „text", „normă"............................11
2.2.7. Raporturile dintre „text" şi „normă".........................................................12
2.3. Asigurarea securității juridice, fundament al deciziilor „interpretative".........13
2.4. Deciziile „simple”............................................................................................14
2.5. Deciziile „interpretative”.................................................................................15
2.5.1. Deciziile „interpretative” restrictive.........................................................15
2.5.2. Deciziile „interpretative” constructive.....................................................17
2.5.3. Deciziile„interpretative” aditive...............................................................17
2.5.4. Deciziile „interpretative” substitutive.......................................................18
2.5.5. Deciziile „interpretative” directive...........................................................18
2.5.6. Deciziile „hibride”....................................................................................19
2.6. Actele jurisdicţionale privind constituţionalitatea unor stări de fapt...............19
2.6.1. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre
autoritățile publice............................................................................................................19
2.6.2. Confirmarea rezultatului alegerilor prezidențiale.....................................20
2.6.3. Constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcției de Președinte al României.................................................................21
2.6.4. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui
României...........................................................................................................................21
2.6.5. Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid
politic................................................................................................................................21
3. Atributele şi efectele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale..........22
3.1. Chestiuni prealabile.........................................................................................22
 3.2. Atributele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale............................23
3.3. Efectele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale...............................25
3.3.1. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
controlului constituționalității legilor înainte de promulgare...........................................26
3.3.2. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
controlului constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției.............................27
3.3.3. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
controlului constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale.....................29
3.3.4. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului..........................................31
3.3.5. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
soluționării excepției de neconstituționalitate...................................................................32
3.3.6. Efectele deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate...........33
3.3.7. Efectele deciziei de respingere a excepției de neconstituționalitate.........35
3.3.7. Efectele deciziei de soluționare a excepției de neconstituționalitate în plan
procesual...........................................................................................................................35
3.3.8. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
soluționării conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice......35
3.3.9. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
controlului asupra alegerilor prezidențiale........................................................................36
3.3.10. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale prin care se
constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de
Președinte al României.....................................................................................................37
3.3.11. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul
judecării contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic..............40
Concluzii....................................................................................................................41
Bibliografie................................................................................................................45

2
 1. Aspecte introductive privind justiţia constituţională
1.1. Generalităţi

Conceptul de „justiţie constituţională", fără a se putea stabili cu certitudine când

anume a apărut, este tot mai folosit în doctrina contemporană, dezvoltându-se şi delimitându-
se prin trăsături specifice faţă de alte categorii juridice. În înţelesul său actual, termenul de
„justiţie constituţională" a fost folosit de către H. Kelsen şi Ch. Eisenmann. Cel de-al doilea
autor distinge între „justiţia constituţională", care „garantează repartizarea prerogativelor între
legislaţia ordinară şi legislaţia constituţională" şi „jurisdicţia constituţională", care este acel
organ prin care se realizează „justiţia constituţională”.1
Se foloseşte în literatura de specialitate şi expresia „control al constituţionalităţii
legilor" ca fiind relativ sinonimă cu aceea de „justiţie constituţională". Cu toate că nu este
riguros exactă, noţiunea de „control al constituţionalităţii legilor" exprimă, într-un mod
sugestiv, o modalitate prin care se asigură una din garanţiile juridice ale supremaţiei
constituţiei în sistemul de drept . Verificarea conformităţii legii cu Constituţia reprezintă
esenţa justiţiei constituţionale. Aşa cum am precizat, nu există o sinonimie perfectă între cele
două sintagme, deoarece, pe de o parte nu numai legile sunt supuse unui control de
constituţionalitate, iar pe de altă parte, justiţia constituţională are şi alte atribuţii specifice.
Toate acestea vor fi analizate pe larg pe parcursul lucrării.2
Organul de stat chemat să statueze asupra constituţionalităţii unei legi, din punctul
acestuia de vedere există două forme de control: controlul difuz sau descentralizat exercitat de
către instanţele judecătoreşti şi controlul concentrat centralizat exercitat de către un organ care
are competenţă exclusivă.
Acest control difuz îşi are originea în celebra decizie a Curţii Supreme a Statelor
Unite ale Americii (de aici şi denumirea de „modelul american"), pronunţată în cauza
Marbury versus Madison din 1803, care a statuat pentru prima oară că judecătorul ordinar are
dreptul de a se pronunţa asupra conformităţii legii cu Constituţia. Controlul judecătoresc
cunoaşte la rândul său două modalităţi de exercitare: controlul difuz, atunci când se exercită
de către toate instanţele judecătoreşti, indiferent de gradul lor şi controlul concentrat când
competenţa în materie constituţională revine numai instanţei supreme.
Controlul concentrat a fost consacrat prin Constituţia Austriei din 1920, cu
modificările aduse în 1928, şi care a avut la bază teoriile lui H. Kelsen. Acest tip de control,
cunoscut şi sub numele de model „austro-kelsian", „european", sau al „curţilor
constituţionale", este exercitat de către un organ specializat, denumit, de regulă, Curte sau
Tribunal Constituţional.
Revenind la chestiunea în discuţie, precizez că noţiunile de „justiţie constituţională"
şi „jurisdicţie constituţională" sunt uzitate de către doctrină în contextul referirilor la modelul
european de control de constituţionalitate, efectuat de către un organ specializat.
Când vorbim despre definiţia şi trăsăturile specifice justiţiei constituţionale,
îndeosebi doctrinarii străini, dar şi unii români au exprimat o serie de opinii de certă valoare
juridică. Mă voi opri asupra unei definiţii cu caracter general, potrivit căreia justiţia
constituţională desemnează „ansamblul instituţiilor şi al tehnicilor prin mijlocirea cărora este
asigurată, fără restricţii, supremaţia constituţiei". Desigur, deşi este lapidară şi din acest motiv
supusă criticilor, totuşi definiţia reflectă misiunea fundamentală a justiţiei constituţionale,
aceea de a asigura, prin intermediul jurisdicţiei constituţionale, supremaţia Constituţiei în
raport cu sistemul de drept.

1
I. Deleanu, Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.11
2
I . Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p.76-77
3
 1.2. Scurtă privire asupra justiţiei constituţionale actuale din România

A fost consacrată pentru prima dată în România justiţia constituţională, prin

Constituţia din 1991. Titlul V (art. 140-145) din legea fundamentală a instituţionalizat justiţia
constituţională din România, printr-un organ special şi specializat, Curtea Constituţională,
avându-se ca sursă de inspiraţie „modelul European”. Fundamentele constituţionale privind
Curtea Constituţională au fost dezvoltate prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale3. Ulterior, prin Constituţia revizuită a României din 20034, Titlului V „Curtea
Constituţională", i s-au adus unele modificări substanţiale, de natură să configureze şi mai
bine locul şi rolul acestei instituţii specializate în garantarea supremaţiei Constituţiei.
Potrivit legii fundamentale, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la

sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora,
la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
f) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
g) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
h) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate atât Parlamentului, cât şi
Guvernului;
i) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
j) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului, dar și confirmă rezultatele acestuia;
k) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;

3
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea nr. 2/2005
4
Constituţia României Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003
4
 l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

2. Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale

2.1. Distincţia dintre actele jurisdicţionale şi actele nejurisdicţionale ale Curţii

Constituţionale

Este util să facem distincția dintre actele jurisdicţionale şi cele nejurisdicţionale ale
Curţii Constituţionale. Este adevărat faptul că cvasitotalitatea actelor Curţii au un caracter
jurisdicţional, determinat îndeosebi de rolul acestei instituţii de garant al Constituţiei, însă, pe
de altă parte, Curtea ca autoritate distinctă şi independentă a statului, are şi alte atribuţii, de
ordin administrativ, lipsite de „conotaţiile" unui contencios constituţional; actele adoptate de
Curte în exercitarea acestei din urmă categorii de atribuţii nu au un caracter jurisdicţional. În
sprijinul acestei distincţii, evocăm cadrul normativ existent.
Art. 146 lit. I) din Constituţia revizuită prevede că Curtea Constituţională
îndeplineşte şi alte atribuţii (altele decât cele jurisdicţionale) prevăzute de legea organică a
Curţii.
Făcând referire la modul de lucru al plenului Curţii Constituţionale, art. 51 alin. (2) şi
(3) din Legea nr. 47/1992 face distincţia clară între exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale şi a
altor atribuţii decât cele jurisdicţionale, mai mult, art. 4 din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale enumeră care sunt atribuţiile în exercitarea cărora plenul
Curţii adoptă acte nejurisdicţionale .5

2.2. Actele jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor

2.2.1. Chestiuni prealabile

În categoria actelor jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor, includem acele

acte prin care Curtea Constituţională apreciază asupra conformităţii/neconformităţii unei legi
cu Constituţia.
Prin aceste acte jurisdicţionale, Curtea Constituţională îşi manifestă, atât rolul ei
originar de asigurare a supremaţiei Constituţiei, cât şi activitatea sa de bază, cunoscută generic
sub sintagma de „control al constituţionalităţii legilor".
Raportându-ne la textele constituţionale, actele jurisdicţionale privind
constituţionalitatea legilor corespund situaţiilor în care Curtea Constituţională:

a) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului;
d) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale;
e) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
f) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele.

5
Legea nr. 47/1992 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010.
5
 2.2.2. Funcția de interpretare a judecătorului constituțional, fundament al deciziilor
„simple” şi „interpretative”

a). Necesitatea interpretării

Cuvântul „interpretare", sub aspect etimologic, provine din latinescul interpretări,

interpretatio, interpres. La rândul său, cuvântul interpres este format din prepoziţia inter-, care
evocă ideea de legătură, şi cuvântul praes, care este o formă veche a verbului „a cumpăra", „a
vinde”.
Primul sens originar al cuvântului interpres era de intermediar însărcinat cu afacerile.
Ulterior, înţelesul semantic s-a extins şi a căpătat şi alte sensuri cum ar fi activitate de
mediere, „interpretul", fiind cel care asigură comunicarea .
Transpunând sensul etimologic al cuvântului în planul dreptului, putem defini
interpretarea ca o operaţiune intelectuală, care permite aflarea semnificaţiei textului,
interpretul având rolul de „intermediar" al acestei operaţiuni. De altfel, în dreptul roman,
juriştii erau numiţi jurisinterpres sau jurisconsultus .
În legătură cu interpretarea juridică există două concepţii: prima potrivit căreia
interpretarea ar trebui evitată, iar a doua potrivit căreia interpretarea este întotdeauna necesară
pentru aplicarea textelor juridice.6

b). Negarea interpretării

Concepţia care neagă interpretarea pleacă de la premisa că textul reprezintă un suport

transparent al vorbirii şi, prin urmare, fiind lipsit de ambiguitate nu ar trebui interpretat.
Cuvântul-cheie al acestei concepţii este „claritatea" şi, de aici, denumirea de doctrină a
„sensului clar" sau a „înţelesului clar".
Doctrina are ca punct de plecare adagiul din dreptul roman in clarisnon fit
interpretatio/interpretatiocessat in claris, iar ca exponent pe Michel van de Kerchove care,
într-o lucrare de referinţă , enunţă următoarele principii:există texte clare al căror sens se
manifestă în mod direct şi obiectiv, termenii folosiţi de legiuitor, care nu au fost definiţi în
mod explicit, au sensul obişnuit din vorbirea curentă, obscuritatea unui text nu decurge din
ambiguitatea sau nedeterminarea sensului curent al cuvintelor, claritatea unui text este un
ideal minim, către care fiecare text juridic trebuie să tindă, și recunoaşterea unui text clar sau
obscur nu implică o „interpretare" prealabilă a acestuia, această recunoaştere, dimpotrivă, este
un bun criteriu care permite cunoaşterea în ce măsură interpretarea este necesară sau nu.7

c). Critica doctrinei „sensului clar"

Sintetizează foarte bine, ChaimPerelman, limitele acestei doctrine astfel: De când

putem spune că un text e clar? Când sensul este clar pentru legiuitorul care a emis textul?
Când sensul este clar pentru judecător? Când cele două sensuri clare coincid? .

6
D. Cimpoeru, Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.57
7
M. van Kerchove, Lïnterpretation en droit; approche pluridisciplinaire, Bruxelles, Publications de Facultés universitaires
Saint-Louis, 1978, p. 13
6
 Principala critică este tocmai cea legată de faptul că însăşi „claritatea" unui text de
lege este o problemă de interpretare. Pentru a afirma că un text este „clar", este necesar ca, a
priori, să existe o judecată asupra acestei semnificaţii, altfel spus, este nevoie de o interpretare
care să stabilească dacă acel text este clar sau nu.
De asemenea, ChaimPerelman mai arată că o regulă de drept se interpretează în
context, ţinând cont de regulile generale şi de ratiolegis. Rezultă aşadar că, întotdeauna,
activitatea de recunoaştere a unui text ca fiind clar sau nu este precedată de o interpretare a
acelui text.
Hans Kelsen, cu privire la această problemă, arată că, atunci când un organ juridic
este chemat să aplice dreptul, este necesar ca acesta să stabilească sensul normelor şi, deci, în
mod necesar trebuie să interpreteze acele norme.
Interpretarea, prin urmare, apare ca o operaţiune intelectuală, care se „interpune"
între textul de lege publicat şi aplicarea sa.
Interpretarea nu depinde de voinţa legiuitorului care pretinde că este suveran, pentru
simplul motiv că această voinţă este ea însăşi interpretată, aşa cum sublinia un alt autor.
Thierry Di Manno, în planul contenciosului constituţional, afirmă, pe bună dreptate,
că, în cadrul funcţiei de control al conformităţii legii cu Constituţia, judecătorul constituţional
nu poate scăpa de necesitatea de interpretare: de voie, de nevoie, el este înainte de toate un
interpret.
Şi în doctrina românească întâlnim preocupări cu privire la activitatea de interpretare
a judecătorului constituţional. într-o lucrare de referinţă cu privire la interpretarea Constituţiei
se arată că interpretarea Constituţiei este o necesitate în cazul fiecărei aplicări a textului
constituţional, indiferent că există sau nu o contestare cu privire la sensul exact al acestuia sau
că de sensul său depinde soluţionarea unui conflict.8

2.2.3. Dubla activitate de interpretare a judecătorului constituțional

Într-un sens larg, activitatea de aplicare a dreptului, îndeosebi de către un organ

jurisdicţional, este marcată de un caracter „bipolar” . Interpretarea se desfăşoară între doi poli:
primul îl constituie dreptul, iar cel de-al doilea îl constituie cazul practic ce trebuie soluţionat
conform dreptului. Şi doctrina românească surprinde această „bipolaritate", prin intermediul
interpretării, de raportare a stării de fapt la norma de drept aplicabilă.
Cu siguranță, un text de lege ar putea fi interpretat şi fără raportarea la un caz
concret, însă, aşa cum sugestiv arăta G. Zagrebelsky, amputarea unei părţi a acestei activităţi
nu conduce la o veritabilă interpretare, ci la o pură descriere a dreptului, deturnată de la
funcţia sa de reglementare, extirpând sensul său originar şi privându-l de raţiunea de a fi .
Teoria aceasta practică a interpretării bazată pe „bipolaritate" poate fi aplicată şi în
cadrul activităţii jurisdicţionale de control al constituţionalităţii legilor: „regula de drept" este
Constituţia, iar „cazul concret" este legea.
Ceea ce este specific însă acestui tip de activitate jurisdicţională este existenţa unui
raport dintre două acte normative: Constituţia şi legea.
Aşa cum s-a spus în literatura de specialitate, judecătorul constituţional este chemat
să stabilească un raport de constituţionalitate, adică o relaţie de subordonare între cele două
reguli constituţionale şi legislative. Raportul este stabilit între două acte normative, pe de o
parte, Constituţia, iar, pe de altă parte, legea, care trebuie să fie, subordonată celei dintâi.
Pentru a vorbi de un veritabil control de constituţionalitate „pe fond", nu trebuie să
ne referim la Constituţie şi la lege doar ca la două texte, căci, în acest caz, evocăm doar
aspectul extern, extrinsec al controlului, ci şi la înţelesul, sensul acestora. Din acest punct de

8
I. Muraru, M. Constantinescu, M. Enache, G. lancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică ,Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002,p. 87
7
vedere, când spunem că legea este conformă Constituţiei înseamnă că, de fapt, înţelesul
acesteia nu contravine înţelesului Constituţiei.
Se poate observa cu uşurinţă că judecătorul constituţional, în cadrul controlului de
constituţionalitate a legilor, operează cu o dublă interpretare, atât a Constituţiei, cât şi a legii,
pentru a afla înţelesul, sensul acestora, în vederea stabilirii raportului de constituţionalitate.
Relevantă mi se pare a fi opinia exprimată într-o lucrare de specialitate autohtonă
prin care se expune faptul că este extrem de complex rolul creator al interpretului
constituţionalităţii legii. Deopotrivă, el privește atât norma constituţională, cât şi cea
controlată şi poate avea ca efect îmbogăţirea semnificaţiei ambelor norme sau chiar,
concretizarea, dar întotdeauna din perspectiva normei constituţionale.9
2.2.4. Constituționalitate „externă"/constituţionalitate „internă"

În cazul acestui control de constituţionalitate, se compară legea cu Constituţia dintr-o

dublă perspectivă, atât „externă", cât şi „internă". Cu alte cuvinte, vorbim de o
constituţionalitate externă, respectiv o constituţionalitate internă a legii supuse controlului .
În cazul constituţionalităţii „externe", judecătorul constituţional verifică legea sub
aspect formal, adică regularitatea actului normativ sub aspectul respectării procedurilor
constituţionale. Curtea Constituţională a României s-a pronunţat pe astfel de aspecte de
constituţionalitate „extrinsecă". În acest sens, am evidenția două exemple.
Prin Decizia nr. 43 din 8 iulie 1993 , Curtea potrivit principiului bicameralismului, a
statuat că adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative de către fiecare
Cameră în parte constituie procedura legislativă obişnuită, astfel încât dezbaterea şi adoptarea
lor în şedinţă comună au un caracter de excepţie, constituind o procedură parlamentară de
legiferare numai în cazurile expres prevăzute de Constituţie şi de regulament.
Într-o altă situaţie , Curtea a decis că cvorumul (care este „o condiţie prealabilă, care
trebuie întrunită imediat înaintea votării") nu se poate confunda „cu votul însuşi, care are o
altă semnificaţie, şi anume o semnificație a exprimării atitudinii necesare pentru formarea
majorităţii în vederea adoptării sau respingerii actului.
În două decizii de actualitate, Curtea a reţinut că se transformă în proiect de lege
pentru respingerea ordonanţei în situaţia în care proiectul de lege pentru aprobarea unei
ordonanţe nu întruneşte în Camera decizională a Parlamentului votul majorităţii membrilor
pentru adoptare prevăzut la alin. (1) sau la alin. (2) al art. 76 din Constituţie, care se supune
unui vot distinct, urmând ca adoptarea să se facă cu respectarea prevederilor constituţionale
ale art. 76 alin. (1) sau (2). În amândouă situaţiile, Camera decizională va aprecia în ce
măsură sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 alin. (8) din Constituţie, cu privire la efectele
juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei".
În cadrul constituţionalităţii „interne" , instanţa constituţională verifică conformitatea
conţinutului legii cu conţinutul Constituţiei. Acest tip de control „intern" este cel mai des
întâlnit în practica curţilor constituţionale.

2.2.5.Obiectul actelor jurisdicționale privind constituționalitatea legilor

Privind larg s-ar părea că obiectul actelor jurisdicţionale care se refera la

constituţionalitatea legilor este în mod evident legea. Judecătorul constituțional obligat să
statueze asupra constituţionalităţii legii, efectuează un control asupra acesteia; dar când
folosim termenul de „lege" ne referim la „sensul" sau la „textul" acesteia?

9
N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, p.
212-215
8
 Răspunsul la această întrebare este profund legat de unele distincţii terminologice
dintre noţiunile de „text al legii" şi de „normă”, precum şi a raporturilor dintre acestea, care
ajută la identificarea fundamentelor deciziilor „simple", dar și al deciziilor „interpretative".10

2.2.6. Distincţii terminologice: „dispoziţie", „text", „normă"

În limbajul juridic, aceste noţiuni se folosesc, de multe ori, cu aceeaşi semnificaţie,

vorbindu-se despre „textul legii", „dispoziţia legii/legală" ori „norma juridică", fără a se face
distincţiile necesare. Desigur, dintr-o perspectivă generală, acest lucru este permis, însă dintr-
un punct de vedere strict ştiinţific, între aceste categorii juridice, există deosebiri esenţiale.
În doctrina italiană se susţine că „dispoziţia" este un text sau document normativ în
sens lexicologie, altfel spus o formulă lingvistică textuală .
În această accepţiune, „dispoziţia" se referă la întregul document, la o parte a
acestuia sau la un anumit enunţ dintr-o anumită parte. Vezio Crisafulli arată că „dispoziţiile"
nu se confundă cu articolele sau cu părţile interne ale acestuia (paragrafele, alineatele). Acesta
susţine că, „pentru a avea o dispoziţie cu semnificaţie juridică, este necesar, adeseori, să existe
concursul mai multor propoziţii lingvistice, chiar dacă «topografic» ele sunt răspândite în
textul actului normativ; dimpotrivă, sunt frecvente şi situaţiile când într-o singură propoziţie
unitară din punct de vedere gramatical şi al sintaxei (care se exprimă ca un articol sau alineat)
sunt formulate mai multe dispoziţii distincte, cu semnificaţii proprii . În esenţă, în opinia
acestui autor, «dispoziţia» este o formulă lingvistică, care asigură suportul «normei».
Literatura franceză utilizează expresia „dispoziţie" în opoziţie cu cea de „normă".
Astfel, după unii autori , „dispoziţia" ar fi un fragment de text de lege, fie o propoziţie
gramaticală, fie o unitate a acestui text (cum ar fi un articol, paragraf sau alineat). Alţi autori,
sub influenţa doctrinei civiliste, folosesc sintagma de „act juridic" în loc de „dispoziţie".
Thierry Di Manno, care a cercetat pe larg deciziile constituţionale „interpretative"
preferă folosirea noţiunii de „dispoziţie", aşa cum este definită de VezioCrisafulli, deoarece
noţiunea de „act juridic" este limitativă, evocând ideea de întreg, nu şi aceea de parte a
acestuia.
Ca de altfel majoritatea doctrinei româneşti, profesorul Nicolae Popa, analizează
norma juridică, din punct de vedere al structurii sale logice, ca fiind formată din trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Din această perspectivă, „dispoziţia" conţine conduita
subiectelor participante la raportul social, drepturile şi obligaţiile acestora, iar Enorma" este o
regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială,
regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.
Observăm că noţiunea de „dispoziţie" are o accepţiune diferită în doctrina noastră,
fiind considerată o componentă internă a „normei", şi nu o manifestare exterioară a acesteia.
Cu alte cuvinte, prin „dispoziţie" nu se înţelege „textul" legii, ci un element al „normei"
conţinute de aceasta.
Având în vedere acest aspect, precum şi faptul că întregul „eşafodaj" al teoriei
generale a dreptului român este fundamentat pe această structură logică a normei juridice, ne
îndepărtăm de opiniile exprimate în literatura străină, prezentate anterior, potrivit cărora prin
„dispoziţie" se înţelege „textul" legii. În continuare, pentru a denumi „exterioritatea" unei
„norme juridice", voi folosi noţiunea de „text" care prezintă unele avantaje: exprimă ideea de
„suport" exterior al normei juridice conţinute, evocă nu numai ideea de act normativ privit ca
întreg, ci şi pe aceea de „parte" a acestuia și se armonizează cu alte noţiuni juridice folosite în
teoria generală a dreptului, cum ar fi „normă", „dispoziţie", "sancţiune" etc.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că această alegere este făcută cu un scop
metodologic, respectiv acela de a explica o serie de concepte şi mecanisme juridice.
10
D. Cimpoeru, op.cit., p.65
9
 La acest moment putem afirma că, prin prisma teoriei interpretării juridice, „obiect"
al interpretării este „textul" legii, deoarece acesta poate fi observat, perceput, însă acest
„obiect", în sine, nu semnifică nimic, este nevoie de o „normă".
Ce este „norma"? Hans Kelsen a dat un răspuns clar şi precis: o normă este
semnificaţia unui act .
Etimologic, cuvântul „normă" provine din limba latină. Norma însemna „unealtă",
„echer", „instrument de măsurat". Aşa cum spunea un autor, norma este un instrument de
măsură de natură psihică.
Deosebirea fundamentală dintre „text" şi „normă" se reflectă prin faptul că dispoziţia
(„textul") este un enunţ „encore à interpréter", în timp ce norma este un enunţ
„déjàinterprété". Intrepretarea este operaţiunea care permite „extragerea" din texte a normelor
care există în ele în mod latent, activitate numită sugestiv de doctrină şi „maieutică", amintind
de metoda folosită de celebrul filosof .
În definitiv, distincţia dintre „text" şi „normă" nu este o chestiune aşa dificilă, însă
problematica raporturilor dintre cele două concepte este mult mai complexă şi nuanţată.11

2.2.7. Raporturile dintre „text" şi „normă"

Odată stabilit cadrul conceptual, se pune întrebarea de ce este importantă o astfel de

distincţie şi ce rol are ea în explicarea funcţiei interpretative a judecătorului constituţional.
În mod firesc, între „text" şi „normă", ar trebui să existe o corespondenţă perfectă, în
sensul ca unei „norme" să îi corespundă un „text” şi invers. Desigur, acesta este un deziderat
care ţine mai degrabă de planul ideal al tehnicii legislative şi, în realitate, aşa cum arăta un
autor, nu sunt rare situaţiile când o astfel de corespondenţă este sfărmată. Din acest punct de
vedere, Thierry Di Manno distinge pe lângă situaţia unedisposition, unei norme, care reflectă
corespondenţa deplină între cei doi termeni, şi existenţa altor patru ipoteze: unedisposition,
des normes; unenorme, des dispositions; normessansdispositions; dispositionssansnormes.
G. Silvestri, într-o opinie contrară, arată că distincţia dintre dispoziţie şi normă are o
valoare pur culturală şi nici o importanţă în momentul aplicării dreptului. Pentru a justifica
această aserţiune, autorul enunţă următorul raţionament: reprezentarea teoretică a pluralităţii
de interpretări posibile ale materialului legislativ (în sensul de text de lege) este un moment
esenţial în gândirea judecătorului pentru a ajunge la soluţia sa, care este influenţată atât de
argumente logice, cât şi de consideraţii extra logice. Punctul de final al acestui proces este
hotărârea judecătorească, când judecătorul decide de o manieră autoritară că dispoziţia A
conţine o prescripţie normativă X şi numai aceea. Faptul că textele pot avea diverse
interpretări nu semnifică faptul că unei dispoziţii îi corespund mai multe norme; autorul
conchide că, în realitate, distincţia dintre dispoziţie şi normă este, pe cale de consecinţă,
numai teoretică şi nu are vreo importanţă juridică concretă. 12
Thierry Di Manno arată că, într-adevăr, în rezolvarea unui caz concret, judecătorul va
reţine o singură semnificaţie juridică, adică va extrage o singură „normă" dintr-o „dispoziţie",
pentru că nu se poate aplica, în acelaşi timp şi cu privire la acelaşi caz, o pluralitate de norme
contradictorii. în continuare, în favoarea teoriei structurii dihotomice „dispoziţie-normă",
autorul invocă următoarele argumente:

a) Judecătorul constituţional nu este un judecător obişnuit, în sensul că el nu

aplică legea la o stare de fapt, ci apreciază asupra conformităţii sau a neconformităţii legii cu

11
Ibidem
12
I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, G. Iancu – Interpretarea Constituţiei – Doctrină şi
practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.10
10
Constituţia; în activitatea sa, judecătorul este chemat să constate o pluralitate de potenţiale
„norme" dintr-o „dispoziţie" şi dintre acestea să „trieze";
b) Acelaşi caz poate fi tratat diferit de către judecători diferiţi;
c) Distincţia „dispoziţie-normă" este, finalmente, o construcţie teoretică, care
permite fundamentarea ştiinţifică a deciziilor interpretative;
d) Dacă nu s-ar face distincţia dintre „norme" şi „dispoziţii", în situaţia în care
judecătorul constituţional ar stabili că o singură „normă" din pluralitatea de „norme" potenţial
conţinute de „dispoziţia" legii ar fi contrară Constituţiei, atunci acea „dispoziţie", în
întregime, ar trebui „eliminată", deşi, am adăuga noi, celelalte „norme" ar fi conforme
Constituţiei.

În ceea ce mă priveşte, cu rezervele exprimate faţă de terminologia folosită, achiesez

la concepţia dihotomică a lui Thierry Di Manno şi suntem de acord cu argumentele exprimate,
pe care le completez cu un comentariu.
Argumentul potrivit căruia acelaşi caz poate fi judecat diferit de judecători diferiţi
este temeinic. Spre exemplu, într-un proces de drept comun, instanţa de apel sau de recurs
poate să dea, unui text de lege, o interpretare diferită de cea a instanţei de fond. Cu atât mai
mult, în căile de atac de retractare, aceeaşi instanţă poate da o nouă interpretare diferită de
ceea iniţială. Dacă aș urma teoria lui G. Silvestri, potrivit căreia unui „text" îi corespunde o
singură „normă", ar însemna că acel text ar fi susceptibil doar de o singură interpretare, ceea
ce ar contraveni realităţii.
Atunci cum se explică dreptul suveran al judecătorului, revenind la exemplul dat, de
a da în calea de atac o interpretare diferită a aceluiaşi text de lege incident în speţă? Dincolo
de competenţa dată expres de legea procedurală de a reforma/retracta în calea de atac
hotărârea pronunţată, credem că distincţia dintre „text" şi „normă" sau mai bine spus
raporturile dintre aceste noţiuni, sunt de natură să explice acest drept.
Dintr-o altă perspectivă, apreciez că dreptul judecătorului de a interpreta diferit
acelaşi text de lege poate fi explicat şi prin specificul activităţii sale jurisdicţionale.
Judecătorul are o abilitare specială, iurisdictio, adică aceea capacitate de „a spune dreptul". Cu
alte cuvinte, din multitudinea de semnificaţii („norme") ale unui „text" de lege, judecătorul
are opţiunea de a „alege", de a „spune" care este „norma" aplicabilă speţei date. 13

2.3. Asigurarea securității juridice, fundament al deciziilor „interpretative"

Funcţia de interpretare constituie un fundament ştiinţific atât al deciziilor „simple",

cât şi al celor „interpretative". Spre deosebire de deciziile „simple", deciziile „interpretative"
se caracterizează printr-un grad mai mult sau mai puţin ridicat de relativizare, care nuanţează
soluţia adoptată de judecătorul constituţional. Se pune întrebarea care ar fi fundamentul
specific acestor decizii „interpretative", care le particularizează în raport cu cele „simple"?
Justiţia constituţională intervine în planul ordinii de drept, iar prin deciziile
pronunţate se produc efecte directe asupra dreptului pozitiv. Din acest punct de vedere se
vorbeşte în doctrină despre necesitatea asigurării securităţii juridice de către judecătorul
constituţional. Acesta, prin deciziile pe care le pronunţă, nu trebuie să „perturbe" securitatea
juridică decât atât cât este necesar pentru menţinerea sau restabilirea stării de
constituţionalitate în societate.
Asigurarea securităţii juridice în planul contenciosului constituţional se traduce prin
conceptul de horrorvacui al judecătorului constituţional și prin principiul conservării legii.

13
N. Popa, M.C. Eremîa, S. Cristea, op.cit., p.136
11
 a). Conceptul de horror vacui al judecătorului constituțional

Acest concept, care provine de la denumirea medicală a unei fobii faţă de spaţiile
goal, este folosit pentru a reflecta atitudinea judecătorului constituţional faţă de asigurarea
securităţii juridice. Acesta, îndeosebi în cazul unui control a posteriori, pentru a evita
provocarea unui „vid" legislativ prin adoptarea unei decizii „simple de constatare a
neconstituţionalităţii unui text de lege, adoptă, dacă acest lucru este posibil, o soluţie mai
nuanţată, circumstanţiată, printr-o decizie „interpretativă".
Reprezintă uneori, decizia „interpretativă", şi o bună alternativă, care compensează o
altă realitate existentă, cea a inerţiei endemice a legiuitorului. Desigur, procedurile greoaie de
adoptare a legilor fac ca Parlamentul să nu reacţioneze întotdeauna prompt la o situaţie de
„vid" legislativ creată printr-o declaraţie de neconstituţionalitate, ceea ce, finalmente,
afectează bunul mers al relaţiilor sociale din acel domeniu de reglementare. Într-o astfel de
ipoteză, dacă Curtea Constituţională poate adopta, obiectiv vorbind, o altă soluţie
intermediară decât declararea pură şi simplă a neconstituţionalităţii unei legi, atunci aceasta
este preferabilă, deoarece astfel se asigură stabilitatea juridică la nivelul societăţii.

b). Principiul conservării legii

Potrivit acestui principiu, dacă un act juridic este susceptibil de mai multe
interpretări, atunci se va da întâietate acelora care asigură aplicarea lui. Este ceea ce în
doctrina franceză se numeşte principiul efectului util al actului juridic. Transpus în cadrul
controlului de constituţionalitate, principiul conservării legii ar însemna că atunci când are de
ales între o decizie „simplă de declarare sau constatare a neconstituţionalităţii unei legi şi o
decizie „interpretativă", care să asigure „supravieţuirea" legii, judecătorul constituţional va
alege cea de-a doua variantă. Astfel, după extragerea „toxicului neconstituţional", legea
produce efecte în continuare, deci, este conservată, asigurându-se, într-un final, securitatea
juridică.14
2.4. Deciziile „simple”

Prin aceste decizii, numite şi „extreme", se declară sau constată, după caz, fie
constituţionalitatea, fie neconstituţionalitatea unui text de lege. Se poate pronunţa o decizie
„simplă" numai în ipoteza „un text, o normă", când există o corespondenţă univocă între
„text" şi „norma" pe care o conţine. Aşadar, acest tip de decizii are un caracter categoric, fără
vreo circumstanţiere determinată de vreo anume interpretare indicată de judecătorul
constituţional.
Se impune a fi lămurită care formulă este corectă, „declararea" ori „constatarea"
constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii unui text de lege. În practica Curţii
Constituţionale a României, îndeosebi în perioada de început, întâlnim decizii în care se
vorbeşte fie de „constatarea", fie de „declararea neconstituţionalităţii. De asemenea, în
doctrină, se foloseşte atât prima formulare, cât şi cea de a doua, fără însă a se arăta şi
argumentele în acest sens.
Faptul că neconstituţionalitatea sau constituţionalitatea unei legi se „constată" şi nu
se „declară" se întemeiază, în principal, pe „preexistenţa" problemei de constituţionalitate, fie
de conformitate, fie de neconformitate, şi doar în subsidiar pe caracterul de nulitate absolută.
Este adevărat că neconformitatea unei legi cu Constituţia este un caz de nulitate absolută, iar
această situaţie se „constată" de către instanţa de contencios constituţional, însă analogia se
opreşte aici sau, aşa cum arată autorul, abordarea chestiunii se face în sensul terminologiei

14
M.H. Maleville, Practique de l'interprétation des contrats. Etude jurisprudentielle, Publications de l’
Université de Rouen nr. 164,1991, p. 261
12
generale a dreptului. Celelalte trăsături care caracterizează regimul juridic al nulităţii (cine
poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea, dacă poate fi acoperită nulitatea
prin confirmare) sau efectul acesteia, exprimat prin adagiul quodnullum est,
nullumproduciteffectum, nu se regăsesc ca atare în cadrul controlului de constituţionalitate.15
O serie de texte constituţionale şi legale fac referire expresă la „constatarea"
neconstituţionalităţii sau a constituţionalităţii şi nu la „declarare".
Deciziile „simple" pot fi împărţite în decizii pozitive şi decizii negative. Decizia
pozitivă este acea decizie prin care se constată constituţionalitatea unui text de lege sau a unei
legi, în timp ce prin decizia negativă se constată neconstituţionalitatea unui text de lege sau a
unei legi.
În funcţia de „întinderea" sancţiunii, deciziile simple, atât cele pozitive, cât şi cele
negative, pot fi parțiale sau totale. Deciziile sunt totale atunci când se constată că legea sau
textul acesteia în întregime este constituţional sau neconstituţional; deciziile sunt parţiale
atunci când constatarea constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii priveşte numai o parte a
textului de lege sau legii care formează obiectul controlului de constituţionalitate. Această din
urmă situaţie este posibilă doar dacă textul legii este „divizibil".

2.5. Deciziile „interpretative”

Aceste decizii se împart în decizii „interpretative” restrictive, decizii „interpretative”

constructive și decizii „interpretative" directive.
Deciziile „interpretative” restrictive sunt împărțite în decizii „interpretative”
anihilante și decizii „interpretative” neutralizante, în timp ce deciziile „interpretative”
constructive se divid în decizii „interpretative" aditive și decizii „interpretative” substitutive.

2.5.1. Deciziile „interpretative” restrictive

Prin această tehnică de interpretare, judecătorul constituţional acţionează direct

asupra conţinutului normativ al textului de lege supus controlului, reducând capacitatea sa
normativă. Această „purificare normativă" a textului de lege cunoaşte diferite grade de
intensitate, care se reflectă în două tipuri de decizii „interpretative” restrictive: anihilante şi
neutralizante.16

a). Deciziile „interpretative” anihilante

Aceste decizii, sunt un produs al practicii contenciosului constituţional din unele ţări
europene, cum ar fi Franţa şi Italia. Acestea permit judecătorului constituţional să anihileze
conţinutul legii, fără să anuleze pur şi simplu textul acesteia. Legea este devitalizată, redusă la
o cochilie goală, devenind un fel de „miraj juridic", ea fiind aplicabilă, dar ineficientă.
Această tehnică de anihilare a legii este asemănătoare declaraţiei de
neconstituţionalitate pronunţată de judecător în sistemul de drept american, unde deciziile
Curţii Supreme americane, pronunţate cu privire la o lege neconstituţională nu o abrogă sau o
anulează. Deşi, legea, formal este în vigoare, este golită de conţinutul ei normativ, devenind
ceea ce se cheamă deadlaw.17
Condiţia sine qua non a utilizării acestei tehnici este imposibilitatea „extragerii"
vreunui conţinut normativ din textul de lege. Cu alte cuvinte, decizia anihilantă intervine în
cazul „texte fără norme", când textul legii este lipsit de conţinut normativ.
15
I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H.Bech, Bucureşti, 2006, p.734
16
D. Cimpoeru, op.cit.,p.81
17
D. Broussolle, Les lois déclarées inopérantes par le juge constitutionnel, R.D.P., 1985, p. 752.
13
 În cadrul controlului de constituţionalitate se confruntă norma legală cu norma
constituţională, stabilindu-se astfel un raport de constituţionalitate. În acest caz inexistenţa
unei norme legale duce la imposibilitatea stabilirii unui astfel de raport. Din altă perspectivă,
se poate afirma că nu se poate constata neconstituţionalitatea acelui text, tocmai datorită
faptului că acesta nu conţine vreo normă care eventual să contravină legii fundamentale.
Dacă totuşi judecătorul constituţional este sesizat cu examinarea unor astfel de texte
legale, acesta nu poate să constate decât „sterilitatea normativă" a acelui text. Această
constatare a caracterului non-normativ al textului de lege presupune un proces de interpretare.
Datorită faptului că interpretarea este făcută de judecătorul constituţional şi deci este
obligatorie ergaomnes, aceste decizii sunt importante deoarece problema constituţionalităţii
unui text legal lipsit de conţinut normativ este tranşată.
Prin definiţie, un text de lege fără conţinut normativ nu produce efecte juridice şi
deci, la prima vedere, nu s-ar putea invoca, pe cale de excepţie, neconstituţionalitatea,
deoarece aceasta ar fi declarată inadmisibilă de către instanţa de drept comun datorită
irelevanţei. Totuşi, accidental, s-ar putea întâmpla şi contrariul. Spre exemplu, în cazul
dispoziţiilor „declamatorii, care conţin declaraţii de principii, programe politice, a legilor de
aprobare a unor acte normative ori a „formulelor de abrogare" s-ar putea invoca
neconstituţionalitatea pe cale de excepţie, însă numai dacă se face relevanţă adică a legăturii
cu soluţionarea cauzei.
În practică, s-ar mai putea întâlni un caz datorat lipsei de fermitate a instanţei a quo
care, examinând sub aspectul relevanţei excepţia de neconstituţionalitate, deşi ar constata
inadmisibilitatea, totuşi aceasta ar sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării. Dacă
textul de lege criticat face parte din categoria celor lipsite de conţinut normativ, Curtea, astfel
învestită, va trebui să se pronunţe.
În cazul controlului a priori, acest tip de interpretare anihilantă se poate întâlni mult
mai des deoarece Curtea Constituţională este sesizată direct şi nu se mai pune problema unui
„filtru” prealabil din partea unei instanţe de drept comun (sau a altei autorităţi) cu privire la
admisibilitate. După sesizare, controlul de constituţionalitate devine obligatoriu pentru Curte,
aceasta urmând a se pronunţa asupra chestiunii de constituţionalitate, care în ipoteza dată
priveşte un text de lege fără conţinut normativ.
b). Deciziile „interpretative” neutralizante

Prin aceste tipuri de decizii, judecătorul constituţional, acţionând asupra conţinutului

normativ al textului de lege supus controlului, atenuează, „neutralizează" efectul acelui text.
Această tehnică de interpretare este mult mai radicală decât tehnica anihilantă.
Ideal ar fi ca între textul legii şi norma pe care o conţine să existe o corespondenţă
univocă. Însă, de multe ori, un text de lege poate cuprinde mai multe norme. Într-o astfel de
situaţie, judecătorul constituţional poate recurge la tehnica interpretării neutralizante, prin care
reduce, diminuează conţinutul normativ al textului supus examinării la acea parte care este
conformă cu Constituţia. Principiul care stă la baza acestei tehnici neutralizante este
împrumutat din contenciosul administrativ francez, extragerea din text a „veninului" său.
Deciziile „interpretative" neutralizante se deosebesc de deciziile „simple" parţiale.
În cazul deciziilor „simple" parţiale, textul legii este divizibil adică, fie o parte dintr-
un text cuprinde o normă, fie o parte dintr-o normă ar putea fi circumscrisă în câteva
propoziţii, fraze sau cuvinte din acel text. Altfel spus, o dispoziţie (un text) poate fi divizată în
două sau mai multe „sub-dispoziţii", fiecare dintre ele purtătoare de norme .
În schimb, tehnica interpretării neutralizante presupune indivizibilitatea textului şi
divizibilitatea conţinutului normativ. Cu alte cuvinte, trebuie să existe posibilitatea de a
extrage o normă dintr-o pluralitate de norme sau o normă să fie susceptibilă de a fi divizată
într-o pluralitate de părţi ce pot fi izolate cel puţin în mod ideal .

14
 Tehnica de interpretare neutralizantă, cunoscută ca tehnica lanus, cunoaşte două
forme: interpretarea neutralizantă pozitivă şi interpretarea neutralizantă negativă.
Aceste două forme, pozitivă şi negativă, deşi, în esenţă, au acelaşi mecanism de
funcţionare, se manifestă în mod diferit în sistemele constituţionale europene, tocmai datorită
specificului de reglementare din ţările respective.
Interpretarea neutralizantă presupune o „triere" între normele conforme şi cele
contrare Constituţiei care sunt cuprinse într-o dispoziţie legală.
În cazul în care judecătorul constituţional extrage din textul legii norma conformă
Constituţiei, atunci putem vorbi de o interpretare neutralizantă pozitivă şi, pe cale de
consecinţă, de o decizie neutralizantă pozitivă.
Suntem in prezența deciziilor „interpretative”, când judecătorul constituţional extrage
din conţinutul normativ al textului de lege controlat norma sau normele care nu sunt conforme
Constituţiei, pe care, prin decizie, le declară ca neconstituţionale, lăsând neatinse toate
celelalte norme conţinute de text.
Acest tip de decizii neutralizante negative, spre deosebire de cele pozitive, necesită o
atenţie mult mai mare din partea judecătorului constituţional. Acesta trebuie să delimiteze cu
precizie care norme (înţelesuri) ale textului sunt neconstituţionale, deoarece toate celelalte
norme reziduale vor produce efecte în continuare. De aceea, se arată în doctrină, acest tip de
decizie neutralizantă ar trebui să aibă un caracter excepţional şi să fie folosit numai când
Curtea trebuie să aleagă între doua interpretări alternative radicale, de genul „ori…ori”.

2.5.2. Deciziile „interpretative” constructive

Prin interpretarea constructivă se adaugă ceva nou quidnovi în textul legii, ceea ce
permite salvareaa cesteia de la sancţionarea pentru neconstituţionalitate şi, în acelaşi timp, o
pune de acord cu legea fundamentală.
Louis Favoreau, primul care a pus în evidenţă acest tip de decizii în jurisprudenţa
Consiliului constituţional francez, spunea că deciziile „interpretative" constructive ajută textul
legii cu ceea ce îi lipseşte, sub pretextul interpretării.
Această definiţie corespunde exact deciziilor „interpretative", care adaugă la
dispoziţiile legii, pentru a acoperi lacunelea cesteia.
Pe lângă acestea, mai sunt posibile şi alte tipuri de decizii „interpretative"
constructive, care introduc, de asemenea, ceva nou în text, însă prin „substituirea", înlocuirea
unei norme cu alta care este conform Constituţiei; este ceea ce doctrina numeşte decizii
„interpretative" substitutive.18

2.5.3. Deciziile„interpretative” aditive

Prin această tehnică de interpretare se adaugă conţinutului normativ al unui text de

lege, ceea ce lipseşte pentru a asigura conformitatea cu Constituţia. În acest mod, judecătorul
constituţional poate controla carenţele legii, omisiunile legiuitorului.
Noţiunea de „omisiuni ale legiuitorului" comportă o distincţie între omisiuni absolute
şi omisiuni relative.
Omisiunile absolute desemnează ipotezele în care legiuitorul nu a luat toate măsurile
pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor constituţionale, în timp ce omisiunile relative se
referă la situaţia când legiuitorul s-a limitat la punerea în aplicare doar parţială a
Constituţiei.19

18
L. Favoreau, La décision de constitutionnalité, R.I.D.C., 2-1986, p. 622.
19
D. Cimpoeru, op.cit.,p. 97
15
 2.5.4. Deciziile „interpretative” substitutive

Atunci când vorbim de deciziile „interpretative" substitutive, judecătorul

constituţional atinge un punct extrem al interpretării. Nu se acţioneazăa supratextului legii, ci
numai asupra conţinutului normativ, însă de o manieră radicală. Tehnica interpretării
substitutive este o tehnică „îndoitimpi":

1. extragerea din textul legii examinate a normei sau a fragmentului de normă

contrară Constituţie;

Tehnica interpretării substitutive presupune, prin ipoteză, existenţa în textul de lege

examinat a unei norme, în întregime sau o parte a acesteia, contrare Constituţiei.
Spre deosebire de interpretarea aditivă, unde suntem în prezenţa unei omisiuni a
legiuitorului, mai exact a unei norme negative, tehnica substitutivă presupune existenţa unei
norme pozitive contrare Constituţiei. Altfel spus, tehnica aditivă presupune o
neconstituţionalitate din cauza a „ceea ce nu spune" legea, pe când în cazul tehnicii
substitutive, neconstituţionalitatea este cauzată de „ceea ce spune" legea.
Spre deosebire de interpretarea neutralizantă, în cazul interpretării substitutive se
provoacă un vid normativ care, pentru a se evita constatarea neconstituţionalităţii textului de
lege, se „umple" cu o altă normă conformă Constituţiei.20

2. introducerea unei norme conforme Constituției.

Al doilea timp al acestei tehnici constă în substituirea, înlocuirea normei

neconstituţionale cu o normă conformă Constituţiei. În acest caz se acoperă o „lacună" a legii,
dar spre deosebire de tehnica aditivă când lacuna legii preexistă, fiind generată de
inactivitatea legiuitorului, în cazul tehnicii substitutive „lacuna" este provocată de chiar
judecătorul constituţional.
Această etapă explică de ce deciziile substitutive fac parte, alături de deciziile
aditive, din categoria deciziilor „interpretative" constructive; şi acestea transformă conţinutul
normativ al textului legii în cauză, prin introducerea a ceva nou.
Tehnica interpretării substitutive permite o dublă abordare: pozitivă, când Curtea se
constată constituţionalitatea legii și negativă, când Curtea constată neconstituţionalitatea legii.
Astfel rezultă o delimitare între deciziile substitutive pozitive şi deciziile substitutive
negative.21
2.5.5. Deciziile „interpretative” directive

Deciziile „interpretative" restrictive şi constructive reprezintă instrumente care

permit judecătorului constituţional să asigure respectful Constituţiei, printr-o acţiune direct
asupra conţinutului normativ al textului de lege, evitându-se astfel o declaraţie de
neconstituţionalitate.
Împreună cu aceste două categorii, şi deciziile „interpretative" directive prezintă
aceleaşi caracteristici fundamentale: se adresează direct şi în principal autorităţilor, care au
competenţe de aplicare a legilor (într-un anume sens sunt izvoare de drept), sunt aplicabile ele
însele, fără să fie necesară o intervenţie prealabilă a legiuitorului și finalitatea este aceeaşi,
respective asigurarea conformităţii legii cu Constituţia prin acţiunea direct asupra conţinutului
normativ al acesteia.
Nu trebuie confundate deciziile „interpretative" directive cu ceea ce doctrina
franceză numeşte directive de aplicare sau directive de orientare; primele acţionează direct
20
Decizia nr. 647/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 14 noiembrie 2006
21
Decizia nr. 189/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 5 aprilie 2006
16
asupra conţinutului normativ, în timp ce celelalte acţionează numai indirect asupra
conţinutului legii controlate, deoarece ele „ghidează" în viitor activitatea legiuitorului.
Spre deosebire de deciziile „interpretative" restrictive şi constructive care operează
cu „normele-reguli", tehnica „interpretativă" directivă are ca obiect indicarea „principiului"
care, în numele respectului supremaţie iConstituţiei, trebuie urmat de destinatari.
În ceea ce priveşte destinatarii unei decizii „interpretative", putem afirma că sunt
acele subiecte de drept responsabile direct cu aplicarea legii (în senslarg, autorităţile
administrative şi judecătoreşti), iar, în special, autorităţile indicate ca atare de către
judecătorul constituţional în decizie.
În funcţie de gradul de „detaliere" a directive conţinute, deciziile „interpretative"
directive se impart în: decizii directive simple și decizii directive consolidate.
În cazul deciziilor directive simple, judecătorul constituţional doar enunţă principiul
constituţional care trebuie respectat de către destinatari, astfel încât textul de lege să fie
conform Constituţiei, fără însă să arate şi cum trebuie înţeles acel principiu, în schimb,
deciziile directive consolidate sunt mai elaborate, în sensul că judecătorul constituţional nu
enunţă pur şi simplu principiul ce trebuie urmat, ci arată, într-o măsură mai mare sau mai
mică, şi cum trebuie acesta aplicat.22

2.5.6. Deciziile „hibride”

O decizie a Curţii Constituţionale nu este întotdeauna „perfectă", fie „simplă", fie

„interpretativă". Nimic nu împiedică Curtea să pronunţe, în funcţie de complexitatea
problemei de constituţionalitate, şi decizii, așa numite „hibride". De asemenea, chiar în cadrul
aceleiaşi categorii de decizii „simple" ori „interpretative", pot exista „combinaţii" de tehnici.
Spre exemplu, se poate imagina o decizie în care să se combine, în totalitate sau parţial,
tehnicile de interpretare restrictivă, constructivă sau directivă.
Aceste decizii „hibride" se caracterizează prin faptul că acestea conţin elemente
specifice mai multor tipuri de decizii.
O astfel de ipoteză se poate întâlni mai ales în cazul în care critica de
constituţionalitate vizează mai multe texte de lege care, în funcţie de speţa dată, pot fi
interpretate de judecătorul constituant prin tehnici diferite.
Tehnica „hibridă" se poate folosi chiar şi atunci când un singur text de lege este
supus controlului de constituţionalitate. Spre pildă, se poate invoca în considerentele deciziei
un principiu de drept ce urmează a fi aplicat (interpretare directivă), în timp ce dispozitivul
deciziei să conţină o interpretare restrictivă sau constructivă a textului respectiv.
Trebuie subliniat însă, că nu este posibilă o „combinare" a unor tehnici de
interpretare, care prin ipoteză se exclud reciproc. Astfel, spre exemplu, cu privire la acelaşi
text de lege, în acelaşi timp, o decizie „simplă" nu poate fi pozitivă şi negativă; la fel, o
decizie neutralizantă nu poate fi pozitivă şi negativă, iar situaţiile pot continua.

2.6. Actele jurisdicţionale privind constituţionalitatea unor stări de fapt

2.6.1. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile

publice

S-a introdus, prin revizuirea Constituţiei în 2003, o nouă atribuţie a Curţii

Constituţionale, respectiv aceea de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice.

22
D. Cimpoeru, op.cit.,p.105
17
 Deşi în cadrul controlului de constituţionalitate al propunerii de revizuire, prin
Decizia nr. 148 din 16 aprilie 200323, Curtea a recomandat ca în textul constituţional să se
precizeze caracterul de conflict pozitiv sau negativ de competenţă, adunarea constituantă nu a
ţinut cont de acest lucru.
În actualul text al art. 146 lit. e) din Constituţia revizuită s-a menţinut formularea
iniţială: „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile juridice".
În aceste condiţii, rămâne în sarcina Curţii, ca pe cale jurisprudenţială, să caracterizeze mai
bine această nouă atribuţie.
Conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice se
soluționează de către Curte numai la cererea Președintelui României, a primului-ministru, a
unuia din preşedinţii celor două Camere sau de către președintele Consiliului Superior al
Magistraturii.
Procedura de soluționare se realizează după cum urmează:

a) După ce primește cererea, președintele Curții Constituționale, trebuie să o

comunice părților care se află în conflict, și să le solicite să își exprime, în scris, în termenul
stabilit, un punct de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare
a acestuia, și mai apoi să desemneze judecătorul-raportor.
b) La data primirii ultimului punct de vedere (dar nu mai târziu de 20 de zile de la
primirea cererii), președintele Curții stabilește termenul pentru ședința de judecată și citează
părțile implicate în conflict (dezbaterea acestuia având loc în condiții de contradictorialitate).
c) Nu este obligatorie formularea punctelor de vedere de către părțile aflate în
conflict, dezbaterea urmând să aibă loc la o dată stabilită de președintele Curții
Constituționale, chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul
stabilit pentru prezentarea punctului de vedere, sau nu se prezintă, legal citată fiind.
d) Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a
punctelor de vedere prezentate, a cererii de sesizare,a cererii de sesizare șia probelor
administrate.

În ceea ce privește tipul actului emis, Curtea Constituţională, în conformitate cu

prevederile art.11 alin.(1) lit. A. e) din Legea nr.47/1992, pronunță o decizie care se va lua cu
votul majorităţii judecătorilor Curţii.
Înainte de publicarea deciziei definitive în Monitorul Oficial al României, Partea I
prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională, aceasta se
comunicăautorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict.
În considerarea caracterului general-obligatoriu al deciziilor, autorităţile publice
implicate în conflict se conformează celor statuate de Curte.24

2.6.2. Confirmarea rezultatului alegerilor prezidențiale

Prin evidențierea dispoziţiilor constituţionale şi legale, prin „confirmarea rezultatului

alegerilor prezidenţiale", înţelegem acea activitate a Curţii Constituţionale care se rezumăla
următoarele categorii de acte jurisdicţionale:

a) hotărâri privind stabilirea şi aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului

primului tur de scrutin, a candidaţilor care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin,
precum şi data desfăşurării acestuia;
b) hotărâri privind stabilirea şi aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului
alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României;
23
Decizia nr. 148/2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României
24
www.cdep.ro
18
 c) hotărâri de validare a rezultatului alegerilor prezidenţiale.25

2.6.3. Constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea

funcției de Președinte al României

În momentul în care intervine una din situaţiile prevăzute de art. 98 alin. (1),
coroborat cu art. 97 alin. (1) din Constituţie, se pune problema interimatului funcţiei de
Preşedinte al României. Dată fiind importanţa acestei situaţii juridice, constituantul a apreciat
că constatarea împrejurărilor care justifică acest interimat să intre în competenţa Curţii
Constituţionale.
Curtea, sesizată cu îndeplinirea acestei atribuţii, este chemată să constate existenţa
„împrejurărilor" arătate în actul de sesizare (suspendare din funcţie, demisie, demitere din
funcţie, imposibilitatea temporară sau definitivă a exercitării atribuţiilor, deces ori existenţa
unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a Preşedintelui pentru înaltă trădare), care, în
lumina dispoziţiilor constituţionale, justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României.
Este ușor de observat faptul că instanţa de jurisdicţie constituţională, prin raportare la
dispoziţiile constituţionale, apreciază dacă anumite împrejurări de fapt justifică interimatul
preşedinţial.26

2.6.4. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României

În temeiul art. 146 lit. h) din Constituţia României, Curtea Constituţională dă aviz
consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Aşa cum precizează art. 95 din legea fundamentală, suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României se poate face în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă
prevederile Constituţiei. După consultarea Curţii Constituţionale, propunerea de suspendare
din funcţie este aprobată prin vot de către Camera Deputaţilor şi Senat.
În adoptarea avizului consultativ, Curtea Constituţională este chemată să aprecieze,
în principal, asupra „faptelor" săvârşite de Preşedintele României, asupra caracterului „grav"
al acestora şi dacă prin aceste fapte se încalcă prevederile Constituţiei, cu alte cuvinte, să
stabilească dacă o „stare de fapt" este de natură să aducă atingere unor texte constituţionale.

2.6.5. Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic

După cum precizează art. 146 lit. k) din legea fundamentală, Curtea Constituţională
hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Curtea
Constituţională este abilitată să judece şi neconstituţionalitatea oricăror alte organizaţii, nu
numai a partidelor politice.
În cazul judecării contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic, Curtea, în limitele contestaţiei formulate, apreciază dacă acel partid, „prin scopurile
ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept
ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României". Deci, Curtea apreciază dacă
scopul ori activitatea acelui partid, adică „o stare de fapt", stabilită pe baza „raportului
prezentat de judecătorul desemnat în acest scop şi a probelor administrate", contravine sau nu
textului constituţional.
Profesorul Ion Deleanu, face referire la acest aspect spunând că: „Reperele pentru a
hotărî asupra neconstituţionalităţii unui partid politic sunt, aşadar, stabilite în legea
25
Hotărârea nr. 33/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 1163 din 8 decembrie 2004
26
Hotărârea nr. 1/2007 privind constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României, publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 20 aprilie 2007
19
fundamentală. Unele dintre aceste repere sunt strict determinate (pluralismul politic,
suveranitatea, integritatea României), altele însă (principiile statului de drept, independenţa
României) sunt mai cuprinzătoare şi susceptibile de determinare numai în procesul deliberării
la un caz concret".
Aşadar, Curtea Constituţională,pe baza dovezilor administrate, va stabili în concret
starea de fapt cu privire la scopul şi activitatea unui partid sau a unei alte organizaţii şi va
aprecia dacă această stare de fapt este sau nu conformă dispoziţiilor constituţionale.27

3. Atributele şi efectele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale

3.1. Chestiuni prealabile

În genere, în doctrina de origine civilistă, se apreciază că hotărârile judecătoreşti

produc următoarele efecte:

a) desesizează (dezînvesteşte) instanţa de judecată de soluţionarea procesului;

b) hotărârea constituie titlu executoriu;
c) din punct de vedere probator, hotărârea constituie înscris autentic;
d) prin hotărâre, prescripţia dreptului de a cere executarea silită îi ia locul
prescripţiei dreptului la acţiune;
e) hotărârea produce efecte retroactive, de regulă, în sensul că constată drepturi
preexistente (excepţie fac hotărârile pronunţate în soluţionarea acţiunilor în constituire de
drepturi);
f) hotărârea judecătorească se bucură de putere de lucru judecat (autoritate de
lucru judecat).

Cu ajutorul unei noi abordări a acestui subiect, putem distinge între „atributele" şi
„efectele" actului jurisdicţional.
Părţile aflate într-un raport procesual nu urmăresc inițial obţinerea unui asemenea
act jurisdicţional, ci, ele urmăresc trecerea de la un drept abstract, impersonal, la unul concret,
determinat, personalizat, în raport cu împrejurările; or, concretizarea dreptului subiectiv (prin
aplicarea normei generale şi abstracte la o situaţie determinată) semnifică tocmai eficacitatea
substanţială a actului jurisdicţional, efectele sau rezultatul acestuia. Părțile nu sunt interesate
în mod special să obţină o hotărâre judecătorească, ci mai degrabă ele urmăresc „eficacitatea"
acelei hotărâri. 28
Există o distincţie între „atributele" actului jurisdicţional, adică „acele însuşiri ale
acestuia care derivă din însăşi natura lui, fiind consacrate legal şi ataşate imanent unui
asemenea act şi „efectele" actului jurisdicţional, adică „rezultatele sau consecinţele juridice
ale acestuia".
„Atributele", fiind ataşate hotărârii (în sensul de attributum) se caracterizează prin
două trăsături: „automatism" şi „exterioritate", în această opinie, sunt considerate, de fapt,
„atribute" ale actului jurisdicţional: dezînvestirea instanţei după pronunţarea hotărârii,
autoritatea de lucru judecat, forţa executorie, forţa probantă, intervertirea prescripţiei şi
ipoteca judiciară.
„Efectele" actului jurisdicţional, privite ca rezultate, consecinţe ale hotărârii adoptate,
pot fi „procesuale" sau „substanţiale". Efectele „procesuale" derivă din rezolvarea de către
instanţă a unor excepţii, incidente care apar în cursul procesului, în timp ce efectele
„substanţiale" constau în concretizarea dreptului reclamantului, prin care o normă abstractă
devine una particularizată.
27
I. Deleanu, op.cit., p.282
28
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 268
20
 Această nouă abordare, bazată pe distincţie dintre „atribute" şi „efecte", permite o
mai bună „deschidere" către caracterizarea actului jurisdicţional, în general.
Cu toate că este încă tributară concepţiei clasice în care efectele hotărârii
judecătoreşti sunt studiate strict prin raportare la dreptul civil, credem că noua perspectivă
poate constitui un punct de placare care să permită studierea „atributelor" şi „efectelor
diferitelor categorii de acte jurisdicţionale specifice diferitelor ramuri de drept; este evident
că, spre exemplu, ipoteca judiciară ca „atribut" al unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în
materie civilă nu poate fi în nici un caz şi un „atribut" al unei decizii a Curţii Constituţionale.
Trebuie subliniat faptul că „atributele" şi „efectele" actelor jurisdicţionale diferă, în
concret, de la o ramură de drept la alta.
Această diversitate nu afectează în vreun fel caracterul „jurisdicţional" al actelor
respective, ci pur şi simplu le individualizează unele în raport cu altele.
Revenind la actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, deosebim următoarele
„atribute" ale acestora: obligativitatea ergaomnes, autoritatea de lucru judecat,
neretroactivitatea, dezînvestirea Curții Constituționale și caracterul definitiv.
În ceea ce priveşte „efectele" actelor jurisdicţionale, respectiv consecinţele pe care le
produc, acestea sunt specifice fiecărei atribuţii a Curţii Constituţionale.
Alte atribute și efecte specifice hotărârilor judecătoreşti, examinate ca atare în
doctrină, cum ar fi forţa probantă şi forţa executorie nu sunt, specifice actelor jurisdicţionale
ale Curţii Constituţionale şi, în orice caz, dintr-o anumită perspectivă, sunt cel mult
„înglobate", circumscrise unui atribut, respectiv cel al obligativităţii ergaomnes.
Hotărârea judecătorească constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic
aparţinând categoriei actelor juridice solemne. În cazul deciziilor/hotărârilor Curţii
Constituţionale, forţa „probantă" este superioară, atât actului sub semnătură privată, cât şi a
unei hotărâri judecătoreşti propriu-zise. Datorită faptului că se publică în Monitorul Oficial al
României şi sunt obligatorii ergaomnes, actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale capătă
un caracter oficial mai accentuat decât în cazul hotărârilor judecătoreşti obişnuite, fiind mai
apropiate de actele normative. 29
Când vorbim despre forţa executorie, hotărârea judecătorească este un titlu
executoriu susceptibil de executare silită. Este evident că nu putem spune, în sensul strict al
noţiunii, de o „forţă executorie" a unei decizii a Curţii Constituţionale. Însă, aceasta nu
înseamnă că pot fi ignorate pur şi simplu, ci, dimpotrivă, actele jurisdicţionale ale Curţii
sunt,general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie.

3.2. Atributele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale

După ce mai sus m-am rezumat numai la o enumerare a acestor atribute ale actelor
jurisdicționale ale Curții Constituționale, acum urmează să le abordez pe fiecare în parte,
începând, desigur, cu obligativitatea ergaomnes, mai apoi continuând cu autoritatea de lucru
judecat, neretroactivitatea, dezînvestirea Curții Constituționale și sfârșind această abordare cu
caracterul definitiv.

a) Obligativitatea ergaomnes;

Obligativitatea ergaomnes, acest atribut al actelor jurisdicționale ale Curții

Constituționale este prevăzut expres în art. 147 alin. (4) din Constituție și spune că toate
deciziile luate de către Curtea Constituțională se publică în Monitorul Oficial al României.

b) Autoritatea de lucru judecat;

29
I. Deleanu, Atributele legale şi efectele actului jurisdicţional, Culegere de studii, Pandectele Române,
supliment, 2003, p. 92-112
21
 Autoritatea de lucru judecat, cunoscută sub forma adagiului resiudicata pro veritate
accipitur, este un atribut numai al actelor jurisdicţionale, nefiind întâlnită în cazul altor
categorii de acte, cum ar fi cele normative sau administrative. Deşi autoritatea de lucru
judecat este un atribut specific numai actelor jurisdicţionale, nu toate actele jurisdicţionale
sunt înzestrate cu acest atribut.
Autoritatea lucrului judecat se prezintă sub două aspecte: unul negativ, constând în
interdicţia pentru părţi de a relua acelaşi litigiu, sub rezerva, desigur, a exercitării căilor de
atac; altul pozitiv, constând în dreptul părţii de a se prevala de dreptul recunoscut prin
hotărâre, ca expresie a prejudicialităţii în procesul civil, în cadrul aceluiaşi proces, dacă se
adoptă hotărâri succesive, în procese succesive şi diferite, în cadrul procesului civil care
urmează celui penal, în cadrul procesului penal care urmează celui civil.
Analizând atribuţiile prevăzute de art. 146 din Constituţie, apreciem că sunt
înzestrate cu o „veritabilă" autoritate de lucru judecat următoarele categorii de acte
jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale: deciziile pronunţate asupra excepţiilor de
neconstituționalitate privind legile şi ordonanţele [art. 146 lit. d)]; deciziile prin care se
soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146
lit. e)]; hotărârile prin care se rezolvă „contestaţiile" în cadrul sufragiului preşedinţial [art. 146
lit. f)]; hotărârile prin care se rezolvă „contestaţiile" în cadrul procedurii referendumului [art.
146 lit. i)]; deciziile asupra „contestaţiilor" care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic [art. 146 lit. k)].
În toate aceste cazuri, autoritatea de lucru judecat se manifestă în modul cel mai
pregnant, deoarece aceste decizii/hotărâri se „apropie" cel mai mult de modelul clasic a
hotărârilor judecătoreşti, care presupun un litigiu cu o contradictorialitate evidentă.
Totuşi, şi în celelalte situaţii [art. 146 lit. a), b), c), g) şi j) din Constituţie], exceptând
avizul consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României [art.
146 lit. h) din Constituţie], se poate identifica acest atribut, chiar dacă, în practică, este foarte
puţin probabil să se pună problema invocării autorităţii de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat trebuie apreciată distinct în funcţie de subiectul căruia i
se adresează. De asemenea, aşa cum în mod corect s-a arătat în literatură, se impune o
distincţie între autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei faţă de
instanţele judecătoreşti.
Autoritatea de lucru judecat priveşte raporturile juridice dintre părţi şi nu vizează
terţii. Faţă de terţi vorbim de „opozabilitate a hotărârii judecătoreşti, iar în cazul
deciziilor/hotărârilor Curţii Constituţionale de „opozabilitate ergaomnes".
Decizia prin care s-a soluţionat o excepţie de neconstituţionalitate, indiferent că a
fost de admitere sau de respingere, are întotdeauna autoritate de lucru judecat faţă de părţile
din procesul a quo şi este obligatorie ergaornnes pentru terţi, inclusiv pentru instanţa a quo.

c) Neretroactivitatea;

Problema stabilirii în timp a efectelor actelor jurisdicţionale ale Curţii

Constituţionale este una deosebit de importantă datorită impactului acestor acte în ordinea de
drept existentă la un moment dat în societate. Datorită obligativităţii lor ergaomnes, actele
jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale se impun într-un mod similar legilor, afectând într-un
fel sau altul cadrul normativ pozitiv şi implicit relaţiile sociale reglementate de acesta.
În ceea ce privește sistemele de justiţie europeană s-au conturat două mari direcţii de
reglementare în această materie: decizii ale căror efecte se produc numai pentru viitor, ex
nune, de la data publicării lor, în Austria, Elveţia, Turcia, Polonia şi Spania și decizii care
produc efecte retroactiv ex tunc, în ţări cum ar fi Germania, Italia, Portugalia.
22
 Indiferent de modul de reglementare a acestei problematici, judecătorii au încercat să
găsească procedee şi tehnici care să atenueze impactul negativ pe care l-ar avea asupra ordinii
juridice deja existente un act al Curţii Constituţionale.
În România, reglementările constituţionale şi legale consacră neretroactivitatea
actelor jurisdicţionale ale Curţii constituţionale.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie, spune clar faptul că de la data publicării deciziilor
Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, acestea sunt general obligatorii, si nu
numai atât, ele având și putere numai pentru viitor.
Este raţională soluţia aleasă de constituantul român de a aplica principiul
neretroactivităţii, deoarece astfel nu se afectează situaţiile juridice, ordinea de drept existentă
anterior emiterii actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale.

d) Dezînvestirea Curții Constituționale;

Nu conţin dispoziţii exprese privitoare la dezînvestirea Curţii Constituţionale după

pronunţarea unei decizii sau hotărâri nici Legea nr. 47/1992 și nici Constituţia.
Însă, nu poate fi negată existenţa acestui atribut al actelor jurisdicţionale ale Curţii.
într-adevăr, potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992, care spune că, procedura jurisdicţională se
completează cu regulile procedurii civile, desigur, în măsura în care sunt compatibile cu
natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se va hotărî exclusiv de
Curte.
Dezînvestirea instanţei - expresie a adagiului lata sententia, iudex desinit esseiudex -
este reglementată de Codul de Procedură Civilă, care prevede că niciun judecător nu poate
reveni asupra părerii sale după pronunţarea hotărârii.
Deci, prin coroborarea celor două texte de lege, putem afirma cu siguranță că
dezînvestirea Curţii Constituţionale este un atribut al deciziei/hotărârii pronunţate care
operează în mod „automat" opelegis.30

e) Caracterul definitiv.

Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale sunt definitive, nefiind supuse nici
unei căi de atac.
Legea nr. 47/1992 nu mai prevede nici o cale de atac. Anterior modificării legii, însă,
în cadrul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, deciziile Curţii pronunţate în
primă instanţă puteau fi atacate cu recurs.31

3.3. Efectele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale

Actele jurisdicţionale adoptate de Curte pentru îndeplinirea varietății de atribuții vor

produce efecte juridice diferite. Astfel, examinarea acestor efecte trebuie făcută în cadrul
exercitării fiecărei atribuţii jurisdicţionale.

Efectele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale nu sunt reglementate de o

manieră unitară, art. 147 din Constituţie, care consacră şi principalele atribute ale actelor
Curţii Constituţionale, nu precizează decât unele efecte specifice ale acestora,
corespunzătoare doar ipotezelor (atribuţiilor) prevăzute de art. 146 lit. a), b) şi c) din legea
fundamentală. Efectele celelalte îşi găsesc consacrarea în alte acte normative, la care voi face
referire în continuare.

30
I. Muraru, M. Constantinescu, Studii constituţionale, voi. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1996-1998, p. 93
31
D. Cimpoeru, op.cit.,p.169
23
 3.3.1. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul controlului
constituționalității legilor înainte de promulgare

Potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, în cazurile de neconstituţionalitate care
privesc legile, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea
lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea acestora. Acest lucru
vizează în mod expres doar ipoteza în care Curtea constată neconstituţionalitatea legii supuse
examinării, nu şi situaţia în care se confirmă constituţionalitatea legii.

a). Efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea legii

Aşa cum arată expres art. 147 alin. (2) din legea fundamentală,decizia prin
careCurtea Constituţională constată neconstituţionalitatea legii, înainte de promulgarea
acestei, are ca principal efect deschiderea de drept a procedurii complementare de
reexaminare a legii, adică naşterea pentru Parlament a unei obligaţii de reexaminare a
dispoziţiilor respective, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii.
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii produce, indirect, şi un alt efect
secundar, procedural, pe lângă efectul principal, substanţial, de a da naştere unei obligaţii de
reexaminare a legii de către Parlament, respectiv înlocuirea termenului de 20 de zile pentru
promulgare cu un nou termen de 10 zile.
b). Efectele deciziei Curții Constituționale prin care se confirmă constituționalitatea legii

Decizia Curţii, prin care se confirmă constituţionalitatea legii supuse controlului a

priori, în afară de consecinţa directă a admisibilităţii promulgării, mai bine zis de reluare a
procedurii de promulgare, are şi un alt efect de ordin procedural.
Potrivit art. 77 alin (3) din Constituţie, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile
de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea,în cazul in care Președintele a
cerut reexaminarea sau daca s-a cerut verificarea constituționalității legii.
Deci, decizia Curţii, prin care s-a confirmat constituţionalitatea legii, are ca efect
înlocuirea termenului de 20 de zile pentru promulgare cu un termen nou de 10 zile. Acest nou
termen începe să curgă de la primirea deciziei de către Preşedintele României. Acest lucru
este firesc şi permite Preşedintelui României să-şi exercite într-un mod rezonabil drepturile
privind promulgarea si reexaminarea legii.
Dreptul de a cere reexaminarea legii şi dreptul de a sesiza Curtea Constituţională sunt
diferite prin obiectul şi cauza lor. Chiar şi după primirea deciziei Curţii prin care s-a confirmat
constituţionalitatea legii, Preşedintele are dreptul să ceară Parlamentului reexaminarea acestei
legi în termen de 10 zile.
Procedura controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare duce, fie la
suspendarea exercitării dreptului de promulgare, fie la întârzierea începutului exercitării
acestui drept.
În cazul în care sesizarea Curţii Constituţionale, făcută de către unul din subiectele
de sezină, altul decât Preşedintele României, s-a făcut anterior primirii legii spre promulgare
(de când, potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie începe să curgă termenul de promulgare de
20 de zile), atunci se întârzie începerea exercitării dreptului de promulgare.
În cazul în care sesizarea Curţii Constituţionale este făcută de unul din subiectele de
sezină, inclusiv Preşedintele României, după primirea legii spre promulgare, atunci
exercitarea dreptului de promulgare este suspendată, fie până la primirea legii reexaminate de
Parlament pentru asigurarea conformităţii cu Constituţia, fie până la momentul primirii
deciziei Curţii Constituţionale, prin care s-a confirmat constituţionalitatea.

24
 Termenul de promulgare începe din nou să curgă, după încetarea cauzei de
suspendare (primirea legii reexaminate sau decizia Curţii Constituţionale de confirmare a
constituţionalităţii, după caz), însă momentul împlinirii lui se va proroga, astfel încât între
momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului să se asigure 10
zile.

3.3.2. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul controlului

constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției

Potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională, asupra iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei se pronunță din oficiu. Un alt text asemănător cu privire la competenţa
Curţii Constituţionale în materia iniţiativelor de revizuire exista şi în art. 144 lit. a) din
Constituţia din 1991.
Dacă observăm o continuitate în reglementare în ceea ce priveşte consacrarea
constituţională a competenţei Curţii Constituţionale în controlul iniţiativelor de revizuire a
legii fundamentale, nu putem afirma acelaşi lucru despre legea organică a Curţii, respectiv
Legea nr. 47/1992 care a suferit în timp modificări semnificative.32
Distingem două situaţii, cu privire la controlul de constituţionalitate asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei: anterior intrării în vigoare a Legii nr. 232/2004, când
Curtea Constituţională intervine numai asupra proiectul de lege sau a propunerii legislative de
revizuire şi, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 232/2004, când Curtea se pronunţă, atât
asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative de revizuire, cât şi asupra legii de
revizuire adoptate de Parlament.

a). Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul controlului

constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, anterior intrării în vigoare a Legii
nr. 232/2004

Rezultă din analiza textelor constituţionale şi legale că această formă de control de

constituţionalitate se realizează din oficiu şi a priori, autorul revizuirii fiind obligat ca înainte
de sesizarea Parlamentului să depună proiectul de lege sau propunerea legislativă la Curtea
Constituţională.
Cu toate că pare paradoxal ca asupra unei iniţiative de revizuire să se exercite un
control de constituţionalitate, acest control înfăptuit de Curtea Constituţională este nu numai
posibil, dar şi necesar.
Controlul asupra unei iniţiative de revizuire a Constituţiei vizează atât
constituţionalitatea extrinsecă, cât şi constituţionalitatea intrinsecă.
Constituţionalitatea extrinsecă vizează regularitatea proiectului de lege sau a
propunerii legislative de revizuire sub aspectul respectării procedurilor constituţionale privind
subiectele care au iniţiativă de revizuire, expres şi limitativ arătate de Constituţie (calitatea
acestora, dispersia teritorială a cetăţenilor care iniţiază revizuirea, numărul lor etc.).
Constituţionalitatea intrinsecă presupune examinarea conformităţii conţinutului
proiectului de lege sau a propunerii legislative de revizuire cu conţinutul Constituţiei.
Este o problemă aceea privind efectele juridice ale actelor jurisdicţionale pronunţate
de Curtea Constituţională în cadrul controlului de constituţionalitate a iniţiativelor de
revizuire.

32
Legea nr. 47/1992 cu modificările şi completările ulterioare
25
 Dacă în ceea ce priveşte existenţa unui viciu de neconstituţionalitate extrinsecă,
părerea unanimă exprimată în doctrină este că decizia Curţii Constituţionale care constată
acest lucru este obligatorie, în cazul neconstituţionalităţii intrinseci părerile sunt diversificate.
b). Efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea
extrinsecă a inițiativei de revizuire a Constituției

Primul efect al deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a constatat

neconstituţionalitatea extrinsecă a proiectului de lege sau propunerii de revizuire constă în
împiedicarea declanşării procedurii parlamentare de revizuire a Constituţiei.
Un al doilea efect legat de primul îl constituie naşterea obligaţiei pentru iniţiatori de
a pune de acord proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţie cu decizia Curţii.
Desigur, acest efect secundar se produce numai în măsura în care iniţiatorii mai insistă în
demersul lor de revizuire.
Consecinţa directă a deciziei Curţii Constituţionale este admisibilitatea declanşării
procedurii parlamentare de revizuire a Constituţiei dacă s-a constatat că proiectul de lege sau
propunerea de revizuire este constituţională extrinsec.

c). Efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea

intrinsecă a inițiativei de revizuire a Contestației

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea intrinsecă, problema efectelor deciziei

Curţii trebuie să fie diversificată.
În raport cu limitele revizuirii, impuse expres de însăşi legea fundamentală, Curtea
Constituţională face o apreciere a conformităţii proiectului de lege sau propunerii de revizuire,
pe de o parte, iar pe de altă parte, în raport cu alte aspecte de ordin constituţional.
Dacă se constată că proiectul de lege sau propunerea de revizuire încalcă limitele
revizuirii prevăzute expres de Constituţie, decizia Curţii Constituţionale, în virtutea
caracterului său obligatoriu, are ca prim efect împiedicarea declanşării procedurii
parlamentare de revizuire a Constituţiei. Ca şi în situaţia neconstituţionalităţii extrinseci,
decizia Curţii produce şi un efect secundar, și anume naşterea obligaţiei pentru iniţiatori de a
pune de acord proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţie cu această decizie,
în măsura în care aceştia insistă în acest demers.
În cazul în care, sub aspectul respectării limitelor revizuirii prevăzute de legea
fundamentală s-a constatat că proiectul de lege sau propunerea de revizuire este
constituţională intrinsec, atunci consecinţa directă a deciziei Curţii Constituţionale este
admisibilitatea declanşării procedurii parlamentare de revizuire a Constituţiei.
Dacă se constată şi alte „iregularităţi" intrinseci, de ordin constituţional, altele decât
cele privind limitele revizuirii, decizia Curţii are doar un caracter de recomandare. Deci,
decizia Curţii Constituţionale exprimă doar o poziţie a acestei autorităţi în raport de iniţiativa
de revizuire şi nu are un efect juridic direct, în sensul că iniţiatorii sau Parlamentul nu vor fi
ţinuţi în vreun fel de observaţiile formulate de Curte. Propunerile sau sugestiile Curţii vor fi
valorificate sau nu, total sau parţial, în cadrul procesului de revizuire a Constituţiei, în funcţie
de interesele, în primul rând politice, ale persoanelor implicate.
În altă ordine de idei, actul Curţii Constituţionale prin care se formulează observaţii
de ordin constituţional, altele decât cele privind limitele revizuirii, are mai degrabă caracterul
unui aviz şi nu al unei decizii care potrivit dispoziţiilor constituţionale sunt obligatorii.

26
d). Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul controlului
constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, ulterior intrării în vigoare a Legii
nr. 232/2004

Prin modificările legislative aduse Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 232/2004, Curtea
Constituţională se pronunţă „în doi timpi", atât asupra asupra legii de revizuire adoptate de
Parlament, cat și a proiectului de lege sau a propunerii legislative de revizuire.
Semnalăm o hotărâre a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea extrinsecă a unei iniţiative cetăţeneşti de revizuire a art. 48 din
Constituţiei României, pe motiv că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 150 din
legea fundamentală .
Voi analiza doar efectele actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale pronunţate
asupra legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament.
Potrivit alin. (1) și (2) ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost republicată
în temeiul art. III din Legea nr. 232/2004, decizia prin care prin care se constată că nu au fost
respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire, are ca principal efect
deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a legii, adică naşterea pentru
Parlament a unei obligaţii de reexaminare a dispoziţiilor respective, pentru punerea lor de
acord cu decizia Curţii, în lipsa unor alte dispoziţii speciale, reexaminarea se va face în
condiţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie.
Decizia Curţii are ca efect direct admisibilitatea organizării referendumului pentru
aprobare, în termenul maxim prevăzut de art. 151 alin. (3) din Constituţie dacă legea de
revizuire adoptată de Parlament este constituţională.
Într-un final, se impune un comentariu cu privire la viabilitatea şi mai ales la
admisibilitatea în viitor a acestei noi forme de control de constituţionalitate asupra legii de
revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament.
Când nu exista o consacrare legislativă a acestui „al doilea" control de
constituţionalitate exercitat din oficiu, anterior Legii nr. 232/2004, Curtea a fost sesizată în
două rânduri asupra neconstituţionalităţii Legii de revizuire a Constituţiei României, adoptată
de Parlament la 18 septembrie 2003.
În amândouă situaţiile, prin Decizia nr. 356 din 23 septembrie 2003 şi Decizia nr.
385 din 15 octombrie 2003, Curtea Constituţională a constatat că nu intră în atribuţiile Curţii
Constituţionale soluţionarea sesizării privind neconstituţionalitatea Legii privind revizuirea
Constituţiei României, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 18
septembrie 2003.
Ca o ultimă precizare, mă îndrept oarecum spre o opinie exprimată în literatura de
specialitate, care spune că după adoptarea legii de revizuire, dar mai înainte de referendum, în
condițiile actualelor reglementări constituționale, controlul a posteriori nu este posibil, cu
toate că acesta și-ar putea dovedi utilitatea.

3.3.3. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul controlului

constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale

Potrivit art. 147 alin. (3) din Constituţie tratatul sau acordul internaţional nu pot face
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate în cazul în care constituţionalitatea a fost
constatată potrivit articolului 146 lit. b). Tratatul sau acordul internaţional nu pot fi ratificate,
ele fiind constatate ca fiind neconstituţionale.

27
a). Efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea
tratatului sau acordului internațional

În cazul în care tratatul sau acordul internaţional supus controlului este

neconstituţional în parte sau în întregime, acesta nu poate fi ratificat. Cu alte cuvinte, decizia
Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea are ca efect imposibilitatea
ratificării tratatului sau acordului internaţional respectiv. Depăşirea acestui veritabil
„obstacol" de ordin constituţional se poate realiza în una din următoarele variante:

 tratatul sau acordul internaţional este renegociat, pentru a se înlătura

prevederea neconstituţională;
 revizuirea prealabilă a normei constituţionale în temeiul căreia s-a constatat
neconstituţionalitatea;
 dacă tratatul sau acordul respectiv o permit, acesta va fi ratificat, dar cu
formularea unei rezerve privind aplicarea prevederilor sau, după caz, a
prevederii neconstituţionale.

b). Efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată constituționalitatea tratatului
sau acordului internațional

În cazul în care Curtea Constituţională constată că tratatul sau acordul internaţional

este constituţional, atunci acesta poate fi ratificat; așadar efectul deciziei constă în reluarea
procedurii parlamentare de adoptare a legii de ratificare, procedură care fusese întreruptă până
la pronunţarea Curţii.
Textul constituţional mai prevede şi un alt efect al deciziei prin care s-a constatat
constituţionalitatea, și anume inadmisibilitatea unui control pe cale de excepţie care să aibă ca
obiect tratatul sau acordul internaţional respectiv.
S-a susţinut că această precizare, a tezei art. 147 alin. (3), criticată în doctrină, este
„inutilă" şi „insuficientă", deoarece având ca obiect numai legile şi ordonanţele,oricum, astfel,
au fost deja excluse din perimetrul excepţiei de neconstituţionalitate tratatele şi acordurile
internaţionale.
După cum spune și art. 11 alin. (2) din Constituție, potrivit legii,tratatele ratificate de
Parlament, fac parte din dreptul intern şi, prin urmare, în faţa unei instanţe judecătoreşti sau
de arbitraj comercial ar putea fi invocată, pe cale de excepţie, o eventuală
neconstituţionalitate, însă, stricto sensul, „tratatul" sau „acordul internaţional nu este o „lege"
sau o „ordonanţă" în sensul art. 146 lit. d) din legea fundamentală. Din acest punct de vedere
sunt de acord cu faptul că în privința obiectului excepţiei de neconstituţionalitate ar fi trebuit
reformulat textul constituţional. Totuşi, chiar şi cu această imperfecţiune de reglementare,
cred că importantă este raţiunea introducerii acestei inadmisibilităţi.
Cu toate că tratatul sau acordul internaţional face parte, după ratificare, din dreptul
intern, acesta nu-şi „pierde" dimensiunea internaţională. Dacă, după ratificare, s-ar constata a
posteriori că un astfel de tratat sau acord internaţional este neconstituţional, atunci această
constatare ar produce un dublu efect, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional, însă, dacă
în ceea ce priveşte ordinea de drept internă lucrurile sunt relativ previzibile, în plan
internaţional situaţia ar fi mai complicată. Deci, tratatul sau acordul respectiv ar trebui să fie
renegociat pentru a fi pus de acord cu decizia Curţii, fie denunţat pentru a se respecta
principiul supremaţiei Constituţiei. Această din urmă ipoteză ar putea avea şi consecinţe de
ordin diplomatic şi politic, cum ar fi, spre pildă, pierderea credibilităţii României, ca stat ce
nu-şi respectă angajamentele internaţionale asumate.
Din păcate, chiar dacă textul art. 147 alin. (3) din Constituţie încearcă să prevină
apariţia unei astfel de situaţii de control de constituţionalitate a posteriori a unui tratat sau
28
acord internaţional, soluţia adoptată, deşi şi aceasta criticabilă, rezolvă doar parţial problema,
deoarece inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate având acest obiect vizează numai
ipoteza în care tratatul sau acordul internaţional a fost supus, înainte de ratificare, unui control
de constituţionalitate a priori.
Din această cauză, de lege ferenda, o soluţie ar fi modificarea formei actuale a art.
146 lit. b) din Constituţie în sensul introducerii, înainte de ratificare, a unui control de
constituţionalitate din oficiu a tratatelor sau acordurilor internaţionale.

3.3.4. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul controlului

constituționalității regulamentelor Parlamentului

Aceste efecte se regăsesc în cuprinsul art. 147 alin. (1) din legea fundamentală și mai
apoi cu privire la regulamentele Parlamentului, dispoziția este reluată și dezvoltată de art. 28
alin. (3)din Legea nr. 47/1992, republicată.
Decizia Curţii Constituţionale prin care se confirmă constituţionalitatea unor
dispoziţii din regulamentele Parlamentului are ca efect faptul că prevederea regulamentară
respectivă rămâne în vigoare. Acest efect nu necesită o analiză atât de amănunţită. Din această
cauză, în continuare, voi examina efectele deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată
neconstituţionalitatea unor dispoziţii din regulamentele Parlamentului: deschiderea procedurii
complementare de reexaminare a dispoziţiilor neconstituţionale,suspendarea de drept a
dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale pe perioada de reexaminare de 45 de zile și
încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale după
expirarea termenului de 45 de zile.

a). Deschiderea procedurii complementare de reexaminare a dispozițiilor neconstituționale

Decizia de neconstituţionalitate are ca efect deschiderea de drept a procedurii

complementare de reexaminare a legii, adică naşterea pentru Parlament a unei obligaţii de
reexaminare a dispoziţiilor respective, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii ca şi în
cazul controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgare, or a controlului a
posteriori, pe cale de excepţie. După felul regulamentului examinat, această obligaţie subzistă,
după caz, fie unei Camere, fie Camerelor reunite ale Parlamentului.

b). Suspendarea de drept a dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale pe perioada de

reexaminare de 45 de zile

Suspendarea de drept a dispoziţiilor regulamentelor Parlamentului (precum şi a

legilor şi ordonanţelor) pe perioada cât autoritatea implicată procedează la reexaminarea
dispoziţiilor respective în vederea punerii de acord cu Constituţia este o instituție juridică
introdusă mai nou.
În virtutea acestei suspendări de drept, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale din regulamentul comun al Parlamentului sau din regulamentele Camerelor
nu se mai aplică pe perioada de reexaminare de 45 de zile.
În legătură cu determinarea momentului de la care începe să curgă acest termen se
impun unele lămuriri.
Astfel, observăm o necorelare între art. 147 alin. (1) din Constituţie, care „unește"
momentul începerii curgerii termenului de 45 de zile de la „publicarea" deciziei Curţii
Constituţionale (în Monitorul Oficial al României) şi art. 28 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
republicată, potrivit căruia momentul de început al termenului de reexaminare este cel al
„sesizării".
29
 Ca atribut al actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, autoritatea de lucru
judecat, se manifestă şi în situaţiile în care litigiul constituţional, deşi existent, nu îmbracă o
formă aşa de evidentă, pregnantă.
În virtutea autorităţii de lucru judecat s-ar părea că termenul de reexaminare de 45 de
zile începe să curgă, faţă de Parlament sau, după caz, Cameră (în funcţie de felul
regulamentului) de la momentul comunicării deciziei Curţii Constituţionale, în timp ce faţă de
„terţi", în virtutea opozabilităţii ergaomnes, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al
României.
În doctrină s-a susţinut că decizia Curţii Constituţionale ar produce efecte faţă de
părţile aflate în litigiul constituţional (în cazul nostru, Parlamentul sau una din Camere, după
caz, se subscrie noţiunii de „parte"), chiar de la data pronunţării.
În ceea ce ne priveşte, dacă ar trebui să ţinem cont de autoritatea de lucru judecat a
deciziei Curţii Constituţionale (şi credem că trebuie să ţinem cont de acest atribut), opinăm că
momentul de la care începe să curgă termenul de 45 de zile pentru Parlament sau Cameră,
după caz (având calitatea de "parte" în cadrul litigiului constituţional), este cel al pronunţării,
şi nu cel al comunicării.

c). Încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după
expirarea termenului de 45 de zile

Dispoziţii din regulament îşi încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii, Parlamentul sau Camera, după caz, în urma reexaminării, nu
pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pentru a putea calcula când expiră termenul de 45 de zile, de această dată, cred că
trebuie să avem ca punct de plecare data publicării în Monitorul Oficial al României, şi nu cel
al pronunţării ori comunicării către Parlament/Cameră a deciziei Curţii, fiindcă, în caz contrar,
prin ipoteză, pentru terţi termenul ar fi mai scurt şi astfel nu s-ar respecta dispoziţia expresă a
art. 147 alin. (1) din Constituţie.

3.3.5. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul soluționării

excepției de neconstituționalitate

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare,
precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, dacă, în acest interval,
după caz, Parlamentul sau Guvernul, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei, iar dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate
de drept pe durata acestui termen.
Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, spune că îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, dacă, în acest interval, după caz,
Parlamentul sau Guvernul, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei, iar dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept pe
durata acestui termen.
Un alt text relevant în această materie este cel al art. 29 alin. (3) din aceeaşi lege,
potrivit căruia prevederile constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară nu pot face
obiectul excepției.
Dacă analizăm aceste reglementări, distingem între efectele deciziei de admitere a
excepţiei (prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o ordonanță sau
lege) şi efectele deciziei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

30
 Plecând de la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit
cărora judecarea cauzei se suspendă pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate,
observăm şi un efect al deciziei prin care s-a soluţionat excepţia, un efect de ordin procesual.

3.3.6. Efectele deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate

Decizia Curţii Constituţionale prin care unele dispoziţii dintr-o ordonanță sau lege se
constată neconstituţionale, produce următoarele patru efecte, începând cu suspendarea de
drept a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale pe o perioadă de 45 de zile, apoi
încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale după
expirarea aceluiași termen de 45 de zile, inadmisibilitatea reiterării unei excepţii de
neconstituţionalitate admise și nu în ultimul rând, naşterea posibilităţii, după caz, a
Parlamentului sau Guvernului, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispoziţiile
Constituţiei.

a) Suspendarea de drept a dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale pe o

perioadă de 45 de zile;

Prin analogie, şi în cazul deciziei prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate
toate cele prezentate anterior în legătură cu suspendarea de drept a dispoziţiilor din
regulamentele Parlamentului constatate ca fiind neconstituţionale sunt valabile. Aici sunt
importante doar două chestiuni: momentul intrării în vigoare a deciziei Curţii Constituţionale
şi, respectiv, efectele deciziei Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte soluţionarea
procesului a quo.
În mod corect, în doctrină s-a sesizat, că există o necorelare între reglementarea
momentului intrării în vigoare a legilor şi cea a publicării deciziilor Curţii Constituţionale.
Art. 78 din Constituţie arată că legile intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în
Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară arătată în textul lor. Această nouă
dispoziţie a fost justificată, deoarece era imposibilă realizarea unei distribuţii a Monitorului
Oficial pe întreg teritoriul ţării, astfel că, deseori, subiectele de drept nu puteau lua la
cunoştinţă de legea în vigoare pentru a o aplica şi respecta. Aceleaşi raţiuni ar fi trebuit fi
avute în vedere şi în ceea ce priveşte publicarea deciziilor Curţii Constituţionale în Monitorul
Oficial al României şi intrarea lor în vigoare, îndeosebi a celor prin care se constată
neconstituţionalitatea unor dispoziţii, fiindcă, aşa cum arată art. 147 alin. (1) din Constituţie,
acestea au ca efect imediat suspendarea de drept, iar, ulterior, după cele 45 de zile, încetarea
efectelor juridice ale dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale.
Așadar, faţă de aceste reglementări, există două căi de interpretare , fie una largă,
sistematică, potrivit căreia şi deciziile Curţii vor fi obligatorii (vor intra în vigoare) la 3 zile de
la publicare în Monitorul Oficial al României, la fel ca legile, fie una restrictivă, potrivit
căreia art. 147 alin. (1) din Constituție consacră o excepţie de strictă interpretare şi, deci,
deciziile Curţii Constituţionale produc efecte chiar din ziua publicării.
Cred că prevederile art. 78 din legea fundamentală nu se pot extinde prin analogie şi
asupra deciziilor Curţii Constituţionale, deoarece astfel s-ar adăuga, într-un mod nepermis, la
Constituţie.
Când vine vorba de soluţionarea procesului a quo pot apărea unele probleme practice
legate de efectele deciziei Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea
unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă.
Se poate pune întrebarea, și anume: ce va face instanţa a quo după pronunţarea
acestei decizii de către Curtea Constituţionale, ea va înlătura pur şi simplu dispoziţia
neconstituţională şi va proceda la soluţionarea cauzei sau suspendă în continuare cauza şi
aşteapă împlinirea termenului de 45 de zile pentru punerea de acord a acestei dispoziţii cu
31
Constituţia de către Parlament sau Guvern? În doctrină s-a opinat că prima variantă este
preferabilă, ţinând cont şi de termenul rezonabil al soluţionării procesului la care face referire
art. 21 alin. (3) din Constituţie. Desigur, celeritatea procesului este un principiu demn de luat
în seamă, cu atât mai mult cu cât, finalmente, indiferent de conduita Parlamentului sau a
Guvernului, după împlinirea termenului de 45 de zile, dispoziţia neconstituţională este
invalidată definitiv. Până la acel moment, însă, instanţa a quo nu poate „înlătura" dispoziţia
respectivă, deoarece aceasta este încă în vigoare, nefiind în vreun fel abrogată; numai că este,
într-o primă fază suspendată de drept, iar ulterior îi încetează efectele juridice. Mai corect, am
putea vorbi de faptul că instanţa a quo ia act de situaţia creată prin decizia Curţii şi constată
inaplicabilitatea dispoziţiei respective la speţa dată.33

b) Încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale

după expirarea termenului de 45 de zile;

Dacă în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii, ca şi în cazul

controlului de constituţionalitate a regulamentelor Parlamentului, după caz, Parlamentul sau
Guvernul, în urma reexaminării, nu pun de acord prevederile constatate ca fiind
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, atunci acele prevederi îşi încetează efectele
juridice.

c) Inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise;

Al treilea efect, din cele patru enumerate mai sus, al unei decizii prin care s-a admis
o excepţie de neconstituţionalitate este reglementat de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
republicată, care instituie un fine de neprimire al unei noi excepţii având acelaşi ca obiect
prevederi faţă de care Curtea s-a pronunţat deja în sensul constatării neconstituţionalităţii
acestora.
Un autor a criticat această prevedere legală, arătând că ea le atribuie o forţă general
obligatorie, transformând anumite decizii de speţă ale Curţii Constituţionale în adevărate acte
normative. Nu susțin această critică, fiind de acord cu un alt autor, o critică care, de altfel, este
singulară în doctrină, deoarece „forţa general obligatorie" rezultă dintr-un text constituţional,
respectiv art. 147 alin (3) din Constituţie. Legiuitorul nu a făcut decât să aplice această
prevedere la mecanismul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Cu atât mai mult,
legislaţia, doctrina şi practica constituţională a unor ţări europene confirmă acest punct de
vedere, țări cum ar fi Germania, Austria, Spania sau Italia.

d) Nașterea posibilității, după caz, a Parlamentului sau Guvernului, de a pune de

acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.

Pe durata termenului de 45 de zile, după caz, Parlamentul sau Guvernul, au

posibilitatea de a reexamina prevederea respectivă şi de a o pune de acord cu dispoziţiile
Constituţiei. Am folosit termenul de „posibilitate", şi nu de „obligaţie", deoarece nu există o
sancţiune specifică aplicabilă Parlamentului sau Guvernului, dacă aceste instituţii nu
procedează la reexaminare. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că această „posibilitate"
este consacrată expres de Constituţie, Parlamentul sau Guvernul, neputând să o exercite
potrivit liberului arbitru în afara cadrului constituţional. În acest fel, spre exemplu, ar fi
inadmisibilă o reexaminare a dispoziţiei în cauză după expirarea termenului de 45 de zile.

33
T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor Constituţiei revizuite,
Revista de Drept Public nr. 1/2004, p. 89.
32
 3.3.7. Efectele deciziei de respingere a excepției de neconstituționalitate

Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 29 alin (3) din Legea nr. 47/1992,
republicată, rezultă faptul că nu este inadmisibilă o excepţie respinsă de către Curtea
Constituţională. Se impun, totuși, unele nuanţări ale acestei interpretări.
În virtutea autorităţii de lucru judecat, nu pot invoca aceeaşi excepţie de
neconstituţionalitate aceleaşi părţi şi nici instanţa a quo din oficiu.
Plecând de la caracterul general obligatoriu al deciziilor consacrat de art. 147 alin.
(4) din Constituţie, s-a arătat, iar practica Curţii a confirmat, că pentru alte motive diferite de
cele ce au justificat respingerea excepţiei reiterarea unei excepţii respinse este posibilă, însă
numai de către alte părţi dintr-un proces.
Deci, putem afirma că decizia prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate
produce efecte în sensul că împiedică părţile, instanţa a quo sau terţii (aici ne referim la
„terţii" faţă de procesul a quo în care s-a invocat prima dată excepţia de neconstituţionalitate)
să reitereze aceeaşi excepţie în condiţiile expuse mai sus.

3.3.7. Efectele deciziei de soluționare a excepției de neconstituționalitate în plan

procesual

După cum am arătat, pornind de la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,
republicată, putem identifica şi un efect de ordin procesual al deciziei de soluţionare a
excepţiei de neconstituţionalitate, și anume încetarea suspendării litigiului în faţa instanţei a
quo. Instanţa procedând în continuare la soluţionarea cauzei, consider că suspendarea
încetează ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii: dacă decizia este de respingere a
excepţiei, se consolidează prezumţia de constituţionalitate a textului atacat, iar instanţa va
avea în vedere dispoziţia respectivă ca fiind aplicabilă și dacă decizia este de admitere, atunci
instanţa constată inaplicabilitatea dispoziţiei respective la speţa dată.

3.3.8. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul soluționării

conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice

S pare că această nouă atribuţie a Curţii Constituţionale se va exercita, în principal,

cu privire la conflictele „pozitive" sau „negative" de competenţă, respectiv în situaţia în care
două sau mai multe autorităţi publice se declară deopotrivă fie competente, fie necompetente
să soluţioneze o anumită chestiune de ordin constituţional.
Pentru a evita un blocaj instituţional, verificând dacă există un conflict de
competenţă, Curtea Constituţională, sesizată cu soluţionarea unei astfel de cereri, dispune care
anume autoritate publică este competentă.
Principalul efect al deciziei Curţii Constituţionale este tocmai acela de a stabili dintre
autoritățile publice aflate în conflict care anume este competentă într-o anume problemă.
Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale tinde să confere noi înţelesuri noţiunii
de „conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice", în sensul lărgirii
sferei de interpretare. În acest context, este evident, în concret, că şi efectele deciziei Curţii
vor fi, diverse. Așadar, spre exemplu, dacă instanţa de contencios constituţional soluţionează
conflictul juridic generat de modul diferit de interpretare a unor texte constituţionale de către
părţile aflate în conflict, decizia pronunţată va indica care este interpretarea corectă şi,
implicit, va avea ca efect stabilirea, în speţa dată, a conduitei autorităţilor publice implicate.

33
 3.3.9. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul controlului
asupra alegerilor prezidențiale

Potrivit art. 146 lit. f) din Constituție, în materie de alegeri prezidenţiale, Curtea
Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului.
După cum s-a arătat în doctrină, complexă este şi procedura pentru alegerea
Preşedintelui Românie, după cum și obiectul controlului şi tehnicile de control (ale Curţii
Constituţionale) sunt diverse şi complexe.
Am să încerc, în continuare, o sintetizare a activităţii Curţii Constituţionale în
legătură cu alegerile preşedinţiale (analizând dispoziţiile constituţionale şi legale în materie,
inclusiv Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României). Distingem hotărâri
care produc efecte juridice diferite din acest punct de vedere.34

a) Efectele hotărârii Curții Constituționale de soluționare a contestației privind

înregistrarea sau neînregistrarea unei candidaturi;

Partidele politice, Candidatul, alianţele politice şi cetăţenii pot contesta înregistrarea

sau neînregistrarea candidaturii. Făcând referire la acest lucru, competenţa de soluţionare
aparţine Curţii Constituţionale, celelalte condiţii privind termenele, sesizarea, procedura de
urmat sunt prevăzute în detaliu în Legea nr. 370/2004.
Ceea ce ne interesează aici sunt efectele acestor hotărâri ale Curţii Constituţionale,
Distingând următoarele situaţii:
În primul rând, dacă se contestă înregistrarea unei candidaturi şi această contestaţie
se admite, atunci efectul hotărârii constă în înlăturarea de către Biroul Electoral Central a
acelei candidaturi din cadrul scrutinului, iar dacă se respinge, atunci înregistrarea făcută este
valabilă, iar candidatul poate participa la alegeri.
În al doilea rând, dacă se contestă, dimpotrivă, neînregistrarea unei candidaturi, iar
contestaţia se admite, atunci candidatura acelei persoane se va înregistra, Biroul Electoral
Central fiind delegat să procedeze în consecinţă, iar dacă se respinge, atunci aceea persoană
nu va putea candida la alegerile preşedinţiale.

b) Efectele hotărârii Curții Constituționale de soluționare a contestației împotriva

soluției date plângerii în legătură cu campania electorală;

Pot fi depuse plângeri, în legătură cu campania electorală,sub motivul împiedicării

unui partid sau a unei alianţe politice ori a unui candidat de a-şi realiza propaganda. Plângerea
se soluţionează de către biroul electoral de circumscripţie, iar împotriva soluţiei date se poate
face contestaţie, care se soluţionează de Curtea Constituţională.
Ținând cont de soluţia pronunţată, de admitere sau de respingere a contestaţiei,
precum şi de obiectul acesteia, hotărârea Curţii produce, în concret, efecte juridice. Spre
exemplu, efectul hotărârii Curţii Constituţionale este de a obliga postul naţional de televiziune
să permită accesul candidatului să-şi facă propagandă electorală în situația în care acesta nu-şi
poate face campanie la televiziune, iar, în final, prin soluţionarea contestaţiei, i se dă câştig de
cauză.

c) Efectele hotărârii Curții Constituționale de anulare a alegerilor prezidențiale;

Într-un sistem riguros de exigenţe, legea prevede, şi posibilitatea anulării alegerilor

prezidenţiale. În această situaţie, aşa cum o arată şi denumirea, hotărârea Curţii
34
Legea nr.370 din 2004 pentru alegerea Preşedintelui României , publicată în Monitorul Oficial, Partea I, cu
modificările şi completările ulterioare
34
Constituţionale are ca principal efect anularea alegerilor, „stopându-se" practic toate
procedurile aflate în derulare şi împiedicând irevocabil desfăşurarea lor în continuare, iar al
doilea efect, care apare ca o consecinţă a primului, constă în repetarea turului de scrutin.

d) Efectele hotărârii Curții Constituționale privind stabilirea și aducerea la

cunoștință publică a rezultatului primului tur de scrutin, a candidaților care vor participa la cel
de-al doilea tur de scrutin, precum și data desfășurării acestuia;

În cazul în care nu sunt întrunite condiţiile constituţionale pentru validarea primului

tur de scrutin, atunci se va organiza un al doilea tur. Prin hotărâre, Curtea Constituţională,
stabileşte şi aduce la cunoştinţă publică următoarele: rezultatul primului tur de scrutin, numele
candidaţilor care vor participa la cel de-al doilea tur și data la care se va desfăşura acel tur
electoral.

e) Efectele hotărârii Curții Constituționale privind stabilirea și aducerea la

cunoștință publică a rezultatului alegerilor pentru funcția de Președinte al României;

Curtea Constituţională, prin această hotărâre, stabileşte care sunt rezultatele

alegerilor, constată care candidat a fost ales în funcţia de Preşedinte şi aduce la cunoştinţa
publicului toate aceste lucruri.

f) Efectele hotărârii Curții Constituționale de validare a rezultatului alegerilor

prezidențiale.

Potrivit art. 82 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 146 lit. f), Curtea
Constituţională validează rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, iar
această hotărârea de validare produce următoarele consecinţe prin dobândirea mandatului de
către cel ales și obligaţia celui ales de a depune jurământul, în şedinţă comună a celor două
Camere ale Parlamentului, întrucât exercitarea efectivă a mandatului începe de la depunerea
jurământului.

3.3.10. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale prin care se constată
existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte
al României

În cazul în care Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în
imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, ori funcţia de Preşedinte al României
devine vacantă, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Camerei Deputaţilor sau de
preşedintele Senatului.
În caz de demisie, de demitere din funcţie (care se face numai prin referendum), de
imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces, ori, ca urmare a unei hotărâri
judecătoreşti de condamnare a Preşedintelui pentru înaltă trădare intervine vacanţa funcţiei de
preşedinte.
Printr-o hotărâre, Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care
justifică interimatul preşedinţial.
Este controversat în doctrină, caracterul acestei „hotărâri", susţinându-se fie că este
doar un „aviz consultativ", denumit impropriu „hotărâre", fie că, dimpotrivă, constatarea
interimatului printr-o „hotărâre" este obligatorie pentru Parlament.
Fără să încerc să tranşez această dispută, deşi mi-am exprimat unele rezerve în
legătură cu categoria „hotărârilor" pronunţate de Curte, achiesez la cea de-a doua opinie,
potrivit căreia constatarea Curţii Constituţionale privind interimatul funcţiei preşedinţiale nu
35
trebuie nici confirmată şi nici infirmată de Parlament, mai ales că, legea fundamentală nu a
prevăzut pentru autoritatea legiuitoare un astfel de rol decizional. Se consideră că hotărârea
Curţii Constituţionale prin care se constată existenţei împrejurărilor care justifică interimatul
are efecte constitutive şi deci intervine interimatul de la data emiterii ei.

a). Efectele avizelor consultative ale Curții Constituționale pentru suspendarea din
funcție a Președintelui României

După cum rezultă din art. 146 lit. h) din Constituţie, este condiţionată suspendarea
din funcţie a Preşedintelui de avizul consultativ al Curţii Constituţionale.
Actul acesta al Curţii este un „aviz”, iar cât priveşte implicaţiile lui juridice, se
observă că el are doar un caracter „consultativ".
Deci, avizul trebuie cerut, iar Curtea Constituţională este obligată să-l dea, dar
conţinutul său nu obligă organul chemat să decidă asupra suspendării. Avizul nu produce în
sine un efect juridic direct, ci exprimă poziţia Curţii Constituţionale faţă de propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Cu siguranță, indirect, acest aviz consultativ
oferă un „reper" pentru Parlament, aşa cum practica a demonstrat, mai bine zis, oferă
„argumente" unor forţe politice reprezentate în forul legislativ care, în funcţie de propriile
interese politice, să adopte o anumită poziţie.35

b). Efectele jurisdicționale ale Curții Constituționale emise în exercitarea atribuțiilor

privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și la confirmarea rezultatelor acestuia

Referendumul este reglementat atât în Constituţie, cât şi în Legea nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului.
Referendumul naţional cunoaşte următoarele modalităţi:

a) consultativ (art. 90 din Constituţie), prin care Preşedintele României, după

consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de
interes naţional;
b) constituţional (art. 151 alin. (3) din Constituţie), pentru aprobarea unei legi de
revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament;
c) pentru demiterea Preşedintelui României (art. 95 alin. (3) din Constituţie).

Privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, în condiţiile legii se poate

organiza şi desfăşura şi un referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru
unităţile administrativ-teritoriale.
Mă voi opri aici doar asupra efectelor hotărârilor Curţii Constituţionale, așadar
pornind de la dispoziţiile constituţionale şi legale incidente, distingem următoarele efecte:

 Efectele hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor

referendumului

Hotărârea Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului cu

privire la revizuirea Constituţiei în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile legale privind
majoritatea voturilor valabil exprimate de cetăţenii participanţi la vot, are ca efect intrarea în
vigoare a legii de revizuire.
În caz contrar, hotărârea constituie un impediment de natură constituţională şi legală
pentru revizuirea Constituţiei prin legea care a format obiectul referendumului;

35
www.ccr.ro
36
 Are drept consecinţă hotărârea Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor
referendumului cu privire la demiterea din funcţie a Preşedintelui României tocmai intrarea în
vigoare a acestei măsuri, cu condiţia ca sufragiul să întrunească cvorumul şi majoritatea
prevăzute de lege.
În caz contrar, la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea
Curţii produce două efecte: încetează suspendarea Preşedintelui, acesta reluându-şi
exercitarea atribuţiilor constituţionale şi legale ale funcţiei și încetează interimatul persoanei
desemnate (preşedintele Camerei Deputaților sau preşedintele Senatului) în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României.
Sunt condiţionate, pe de o parte, efectele hotărârii Curţii Constituţionale de
confirmare a rezultatelor referendumului cu privire la probleme de interes naţional, de
îndeplinirea condiţiilor legale de cvorum şi de majoritate a votului, iar, pe de altă parte, de
obiectul referendumului, adică „problema de interes naţional".
În cazul în care sunt întrunite condiţiile legale privind votul, dar şi cele referitoare la
obiectul referendumului, referendumul este validat prin hotărârea Curţii Constituţionale, care,
în opinia mea, are ca efect declanşarea unor eventuale proceduri de ordin constituţional, legal
sau de altă natură, specifice problemei votate de cetăţeni.36

 Efectele hotărârii Curții Constituționale de infirmare a rezultatelor

referendumului

În cazul în care referendumul este invalidat, hotărârea Curţii Constituţionale are ca

efect împiedicarea iniţierii acestor eventuale proceduri, specifice problemei votate de cetăţeni.

c). Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale prin care se verifică
îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni

În sistemul constituţional românesc iniţiativa populară se poate exercita de cel puţin

100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele
ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative (art. 74 alin. (1) din Constituţie).
Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu
caracter internaţional, amnistia şi graţierea (art. 74 alin. (2) din Constituţie).
Similar iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, şi în cazul iniţiativei legislative
populare, Curtea Constituţională se pronunţă atât asupra constituţionalităţii intrinseci, cât şi
asupra constituţionalităţii extrinseci.

d). Efectele hotărârii Curții Constituționale prin care se constată

neconstituționalitatea intrinsecă a inițiativei legislative cetățenești

Curtea Constituţională, în ceea ce priveşte constituţionalitatea intrinsecă, face o

apreciere a conformităţii propunerii legislative, pe de o parte, în raport cu limitele impuse de
art. 74 alin. (2) din Constituţia revizuită, iar, pe de altă parte, în raport cu alte aspecte de ordin
constituţional.
Decizia Curţii Constituţionale, în virtutea caracterului său obligatoriu, în cazul în
care se constată faptul că propunerea legislativă încalcă limitele iniţiativei legislative populare
prevăzute expres de Constituţie, are ca prim efect împiedicarea declanşarea procedurii
parlamentare de dezbatere. La fel ca şi în situaţia neconstituţionalităţii extrinseci, pe care
urmează sa o analizez, decizia Curţii produce şi un efect secundar, respectiv naşterea

36
M. Andreescu , A.N. Puran, Instituţii constituţionale şi politice, Editura Sitech, Craiova, 2014, p.239
37
obligaţiei pentru iniţiatori de a pune de acord propunerea legislativă cu această decizie, în
măsura în care aceştia insistă în acest demers. 37
Consecinţa directă a deciziei Curţii Constituţionale în cazul în care s-a constatat că
propunerea este constituţională intrinsec, sub aspectul respectării limitelor iniţiativei
legislative cetăţeneşti prevăzute de legea fundamentală, este admisibilitatea declanşării
procedurii parlamentare de dezbatere.
Dacă se constată şi alte „iregularităţi" intrinseci, de ordin constituţional, altele decât
cele privind decât cele privind limitele iniţiativei legislative, decizia Curţii are doar un
caracter de recomandare.

e). Efectele hotărârii Curții Constituționale prin care se constată

neconstituționalitatea extrinsecă a inițiativei legislative cetățenești

În primul rând, Curtea se va pronunţa asupra aspectelor constituţionale de ordin

procedural al iniţiativei legislative, prin prisma dublei reprezentativităţi, adică sub aspectul
numărului de susţinători şi al dispersiei lor teritoriale.
Principalul efect al deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea extrinsecă a propunerii legislative constă în împiedicarea declanşării
procedurii parlamentare de dezbatere a acestei propuneri.
Al doilea efect legat de primul îl constituie naşterea obligaţiei pentru iniţiatori de a
pune de acord propunerea legislativă cu decizia Curţii. Desigur, acest efect secundar se
produce numai în măsura în care iniţiatorii mai insistă în demersul lor legislativ.
În cazul în care s-a constatat că propunerea legislativă este constituţională extrinsec,
atunci consecinţa directă a deciziei Curţii Constituţionale este admisibilitatea declanşării
procedurii parlamentare de dezbatere a proiectului respectiv.

3.3.11. Efectele actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale în cadrul judecării

contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic

Potrivit art. 146 lit. k) din legea fundamentală, asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic va hotărî Curtea Constituţională. Regăsim şi în art. 39
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, o dispoziţie asemănătoare.
Din aceeaşi lege,Articolul 41 alin. (2) prevede şi care este efectul unei decizii de
admitere a unei astfel de contestaţii, astfel că Tribunalului Bucureştii se comunică decizia de
admitere a contestaţiei în vederea radierii partidului politic neconstituțional din Registrul
partidelor politice.
Fiindcă acest tip de control este a posteriori, adică după constituirea legală a
partidului politic, decizia de respingere a contestaţiei nu produce efecte asupra existenţei
partidului respectiv, acesta continuând să funcţioneze.38

Concluzii

În opinia mea, esenţa actului jurisdicţional constă în competenţa autorităţii

jurisdicţionale de a stabili norma de drept, care urmează a se verifica dacă este sau nu
aplicabilă unei stări de fapt determinate. Această sintagmă, „a stabili", este folosită cu sensul
de a alege şi de a indica care este norma de drept aplicabilă speţei dintre toate normele de
drept existente.

37
Ibidem
38
www.ccr.ro
38
 Susțin că actul jurisdicţional este actul emis de o autoritate jurisdicţională,
independentă şi imparţială, conform unei proceduri determinate, prin care, pe baza
constatărilor făcute, se stabileşte norma de drept, în raport cu care se verifică dacă aceasta este
sau nu aplicabilă unei stări de fapt determinate ori dacă conferă sau nu eficacitate juridică
unor acte sau fapte.
Curtea Constituţională apreciază, potrivit atribuţiilor sale: asupra conformităţii sau
neconformităţii unei legi cu Constituţia, asupra conformităţii sau neconformităţii unei stări de
fapt cu Constituţia și asupra conformităţii sau neconformităţii unei stări de fapt cu legea.
Am făcut o nouă tipologie a actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, plecând
de la cele spuse mai sus, și anume: acte jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor, acte
jurisdicţionale privind constituţionalitatea unor stări de fapt, acte jurisdicţionale privind
legalitatea unor stări de fapt.
În cadrul analizei actelor jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor am
examinat şi fundamentele acestor acte jurisdicţionale: funcţia de interpretare a judecătorului
constituţional, asigurarea securităţii juridice. Primul fundament este aplicabil ambelor tipuri
de decizii, atât „simple", cât şi „interpretative", în timp ce al doilea este specific deciziilor
„interpretative".
Când discutăm despre controlului de constituţionalitate a legilor, judecătorul
constituţional operează cu o dublă interpretare, atât a Constituţiei, cât şi a legii, pentru a afla
înţelesul, sensul acestora, în vederea stabilirii raportului de constituţionalitate.
Arăt că, mergând mai departe, pentru a vorbi de un veritabil control de
constituţionalitate „pe fond", nu trebuie să ne referim la Constituţie şi la lege doar ca la două
texte, fiindcă, în acest caz, evocăm doar aspectul extern, extrinsec al controlului, ci şi la
înţelesul, sensul acestora. Din acest punct de vedere, când spunem că legea este conformă
Constituţiei înseamnă că, de fapt, înţelesul acesteia nu contravine înţelesului Constituţiei.
Strâns legat de funcţia de interpretare a judecătorului constituţional este şi obiectul
actelor jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor.
La prima vedere s-ar părea că obiectul actelor jurisdicţionale privind
constituţionalitatea legilor este în mod evident legea. Obligat să statueze asupra
constituţionalităţii legii, judecătorul constituţional efectuează un control asupra acesteia; dar
când folosim termenul de „lege" ne referim la „textul" sau la „sensul" acesteia?
În virtutea lui iurisdictio, judecătorul are dreptul de a „spune" (a „alege", a „indica")
care „normă" (sens, înţeles), conţinută de „textul" unui act normativ, este aplicabilă unui caz
concret supus judecăţii.
În planul controlului de constituţionalitate a legilor, iurisdictio capătă o specificitate
în sensul că „speţa", „cazul concret" nu este o situaţie de fapt, ci o lege. Pornind de la
principiul dublei activităţi de interpretare a judecătorului constituţional, potrivit căruia acesta
interpretează atât „textul" Constituţiei, cât şi „textul" legii, putem spune că, în acest caz, şi
iurisdictio capătă un caracter dual. Astfel, judecătorul constituţional are abilitarea de a
„spune", pe de o parte, care este „norma" din lege relevantă sub aspectul constituţionalităţii,
iar, pe de altă parte, care este „norma" constituţională aplicabilă cazului dat.
Deci, obiect al actelor jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor este nu
numai „textul", ci şi „norma" legii, iar acest lucru este posibil datorită prerogativei iurisdictio
cu care este învestit judecătorul constituţional.
Într-un final, se impune o ultimă precizare. Din punct de vedere formal, este adevărat
că dispozitivul deciziei prin care s-a soluţionat problema de constituţionalitate va declara sau
constata ca fiind constituţional sau neconstituţional numai „textul" ca atare al legii, şi nu
„norma" pe care o conţine; aceasta pentru că „textul" este forma de manifestare exterioară a
legii şi doar acesta are relevanţă juridică faţă de ordinea de drept existentă. Cu toate acestea,
întotdeauna declaraţia de constituţionalitate cu privire la „text" vizează, într-un fel sau altul şi
conţinutul „normativ" al acestuia.

39
 Prin deciziile pronunţate se produc efecte directe asupra dreptului pozitiv justiţia
constituţională intervenind în planul ordinii de drept. Din acest punct de vedere se vorbeşte în
doctrină despre necesitatea „asigurării securităţii juridice" de către judecătorul constituţional.
Prin deciziile pe care le pronunţă, aceasta, nu trebuie să „perturbe" securitatea
juridică decât atât cât este necesar pentru menţinerea sau restabilirea stării de
constituţionalitate în societate.
În planul contenciosului constituţional, asigurarea securităţii juridice se traduce prin:
conceptul de „horror vacui" al judecătorului constituţional şi principiul conservării legii.
Conceptul de „horror vacui" reflectă atitudinea judecătorului constituţional faţă de
asigurarea securităţii juridice. Acesta, îndeosebi în cazul unui control a posteriori, pentru a
evita provocarea unui „vid" legislativ prin adoptarea unei decizii „simple" de constatare a
neconstituţionalităţii unui text de lege, adoptă, dacă acest lucru este posibil, o soluţie mai
nuanţată, circumstanţiată, printr-o decizie „interpretativă .
Principiul conservării legii transpus în cadrul controlului de constituţionalitate, ar
însemna că, atunci când are de ales între o decizie „simplă" de declarare sau constatare a
neconstituţionalităţii unei legi şi o decizie „interpretativă", care să asigure „supravieţuirea"
legii, judecătorul constituţional va alege cea de a doua variantă. Astfel, după extragerea
„veninului (toxicului) neconstituţional”, legea produce efecte în continuare, cu alte cuvinte
este conservată, asigurându-se, în cele din urmă, securitatea juridică.
Nuanţând și evocând tipologiile din doctrina românească și europeană, am propus
următoarea clasificare a actelor jurisdicţionale privind constituţionalitatea legilor:
Deciziile simple, numite şi „extreme", prin care , după caz, se declară sau constată fie
constituţionalitatea, fie neconstituţionalitatea unui text de lege.
Aceste decizii „simple" pot fi împărţite în decizii pozitive şi decizii negative. Decizia
pozitivă este acea decizie prin care se constată constituţionalitatea unui text de lege sau a unei
legi, în timp ce, prin decizia negativă se constată neconstituţionalitatea unui text de lege sau a
unei legi.
Ținând cont de „întinderea" sancţiunii, deciziile simple, atât cele pozitive, cât şi cele
negative, pot fi totale sau parţiale. Deciziile sunt totale atunci când se constată că legea sau
textul acesteia în întregime este constituţional sau neconstituţional; deciziile sunt parţiale
atunci când constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii priveşte numai o parte a
textului de lege sau legii care formează obiectul controlului de constituţionalitate.
Deciziile „interpretative" se împart în: decizii „interpretative" restrictive, decizii
„interpretative" constructive şi decizii „interpretative" directive.
Judecătorul constituţional, prin deciziile „interpretative" restrictive, acţionează direct
asupra conţinutului normativ al textului de lege supus controlului, reducând capacitatea sa
normativă. Această „epurare normativă" a textului de lege cunoaşte diferite grade de
intensitate care se reflectă în două tipuri de decizii „interpretative" restrictive: neutralizante și
anihilante.
Prin deciziile „interpretative" neutralizante, judecătorul constituţional, acţionând
asupra conţinutului normativ al textului de lege supus controlului, atenuează, „neutralizează"
efectul acelui text. Deciziile „interpretative" neutralizante se împart în: decizii neutralizante
pozitive, când judecătorul constituţional extrage din textul legii norma conformă Constituţiei,
şi decizii neutralizante negative, când, dimpotrivă, acesta extrage din conţinutul normativ al
textului de lege controlat norma sau normele care nu sunt conforme Constituţiei, pe care apoi
le declară ca neconstituţionale, lăsând neatinse toate celelalte norme conţinute de text.
Produs al practicii contenciosului constituţional din unele ţări europene, cum ar fi
Franţa şi Italia, deciziile „interpretative" anihilante, permit judecătorului constituţional să
anihileze conţinutul legii, fără să anuleze pur şi simplu textul acesteia
Tehnica interpretării restrictive duce la reducerea conţinutului normativ al textului, în
timp ce, tehnica interpretării constructive, dimpotrivă, realizează o îmbogăţire a acestui
conţinut. Prin interpretarea constructivă se adaugă ceva nou, quidnovi, în textul legii, ceea ce
40
permite salvarea acesteia de la sancţionarea pentru neconstituţionalitate şi, în acelaşi timp, o
pune de acord cu legea fundamentală. Distingem următoarele categorii de decizii: deciziile
„interpretative" aditive, deciziile „interpretative" substitutive.
Deciziile „interpretative" aditive au ca finalitate „repararea" unei omisiuni legislative
prin introducerea unei noi norme, de natură să redea textului legii examinate, conformitatea cu
Constituţia, însă, această nouă normă este implicit cuprinsă în textul de lege.
Cu deciziile „interpretative" substitutive, judecătorul constituţional atinge un punct
extrem al interpretării. Astfel, și în acest caz, nu se acţionează asupra textului legii, ci numai
asupra conţinutului normativ, însă de o manieră radicală. Tehnica interpretării substitutive
este o tehnică „în doi timpi": extragerea din textul legii examinate a normei sau a
fragmentului de normă contrară Constituţiei și introducerea unei norme conforme cu
exigenţele constituţionale.
Tehnica interpretării substitutive permite o dublă abordare: pozitivă, când Curtea se
constată constituţionalitatea legii și negativă, când Curtea constată neconstituţionalitatea legii.
Prin urmare, vom distinge între deciziile substitutive pozitive şi deciziile substitutive negative.
Spre deosebire de deciziile „interpretative" restrictive şi constructive, care operează
cu „normele-reguli", tehnica „interpretativă" directiva are ca obiect indicarea „principiului"
care, în numele respectului supremaţiei Constituţiei, trebuie urmat de destinatari.
În funcţie de gradul de „detaliere" a directivei conţinute, deciziile „interpretative"
directive se împart în: decizii directive simple și decizii directive consolidate.
În cazul deciziilor directive simple, judecătorul constituţional doar enunţă principiul
constituţional care trebuie respectat de către destinatari, astfel încât textul de lege să fie
conform Constituţiei, fără însă să arate şi cum trebuie înţeles acel principiu, în schimb
deciziile directive consolidate sunt mai elaborate, în sensul că judecătorul constituţional nu
enunţă pur şi simplu principiul ce trebuie urmat, ci arată, într-o măsură mai mare sau mai
mică, şi cum trebuie acesta aplicat.
Deciziile „hibride" se caracterizează prin faptul că conţin elemente specifice mai
multor tipuri de decizii.
Într-un final, pornind de la distincţia făcută în doctrină între „atributele" şi „efectele"
actului jurisdicţional, în general, este de reținut faptul că actele jurisdicţionale ale Curţii
Constituţionale, au următoarele „atribute": obligativitatea ergaomnes, autoritatea de lucru
judecat, neretroactivitatea, dezînvestirea Curţii Constituţionale și caracterul definitiv.
În ceea ce priveşte „efectele" actelor jurisdicţionale, respectiv consecinţele pe care le
produc, acestea sunt specifice fiecărei atribuţii a Curţii Constituţionale.
Alte atribute sau efecte specifice hotărârilor judecătoreşti, îndeobşte examinate ca
atare în doctrină, cum ar fi forţa probantă şi forţa executorie nu sunt, în opinia mea, specifice
actelor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale şi, în orice caz, dintr-o anumită perspectivă,
sunt cel mult „înglobate", circumscrise unui atribut, respectiv cel al obligativităţii ergaomnes.
Deci, hotărârea judecătorească constituie, din punct de vedere probator, înscris
autentic aparţinând categoriei actelor juridice solemne în sensul art. 1171 C. civ. în cazul
deciziilor sau hotărârilor Curţii Constituţionale, forţa „probantă" este superioară, atât actul sub
semnătură privată, cât şi a unei hotărâri judecătoreşti propriu-zise. Datorită faptului că se
publică în Monitorul Oficial al României şi sunt obligatorii ergaomnes, actele jurisdicţionale
ale Curţii Constituţionale capătă un caracter oficial mai accentuat decât în cazul hotărârilor
judecătoreşti obişnuite, fiind, din acest punct de vedere, mai apropiate de actele normative.
Hotărârea judecătorească, în ceea ce priveşte forţa executorie, este un titlu executoriu
susceptibil de executare silită. Nu pot vorbi, în sensul strict al noţiunii, de o „forţă executorie"
a unei decizii a Curţii Constituţionale. Asta nu înseamnă însă că pot fi ignorate pur şi simplu,
ci, dimpotrivă, actele jurisdicţionale ale Curţii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia, sunt
general obligatorii.

41
 Bibliografie

I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

1. Andreescu M., Puran A.N. , Instituţii constituţionale şi politice, Editura Sitech,
Craiova, 2014
2. Broussolle D., Les lois déclarées inopérantes par le juge constitutionnel, R.D.P.,
1985
3. Cimpoeru D., Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2010
4. Ciobanu V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996
5. Deleanu I., Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995
6. Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Bech, Bucureşti,
2006,

42
7. Deleanu, Atributele legale şi efectele actului jurisdicţional, Culegere de studii,
Pandectele Române, supliment, 2003
8. Drăganu T. , Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina
prevederilor Constituţiei revizuite, Revista de Drept Public nr. 1/2004
9. Favoreau L. , La décision de constitutionnalité, R.I.D.C., 2-1986
10. Maleville M.H. , Practique de l'interprétation des contrats. Etude jurisprudentielle,
Publications de l’ Université de Rouen nr. 164,1991
11. Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Ed. Actami, Bucureşti,
1995
12. Muraru I., Constantinescu M., Enache M., Iancu G., Interpretarea Constituţiei.
Doctrină şi practică ,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
13. Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale, voi. II, Ed. Actami,
Bucureşti, 1996-1998
14. Popa N., Eremia M.C. , Cristea S., Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a,
Editura All Beck, Bucureşti
15. Van Kerchove M., Lïnterpretation en droit; approche pluridisciplinaire, Bruxelles,
Publications de Facultés universitaires Saint-Louis, 1978

II. Legislaţie
1. Constituţia României Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767
din 31 octombrie 2003
2. Legea nr.370 din 2004 pentru alegerea Preşedintelui României , publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, cu modificările şi completările ulterioare
3. Legea nr. 47/1992 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din
3 decembrie 2010.
4. Legea nr. 47/1992 cu modificările şi completările ulterioare
5. Decizia nr. 647/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 14 noiembrie 2006
6. Decizia nr. 189/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 5 aprilie 2006
7. Decizia nr. 148/2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a
Constituției României
8. Hotărârea nr. 1/2007 privind constatarea existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, publicată în Monitorul
Oficial nr. 269 din 20 aprilie 2007
9. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin
Hotărârea nr. 2/2005
10. Hotărârea nr. 33/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 1163 din 8 decembrie 2004

III. Surse Internet

1. www.cdep.ro
2. www.ccr.ro

43
44