Angelina

de George Coşbuc

Ca Dumitru-n albanime

Mai viteaz nu era nimeni,

Nici la braţ mai viguros,

Nici la umblet mai frumos:

Era înger la iubire,

Zmeu era la războire;

Între fete curcubeu,

La bătăi trăsnet şi leu.

El cu dragii săi tovarăşi

La război pornit-a iarăşi,

Dar pe drumul lat şi-ntins

 L-a cuprins un dor pe cale:

Dorul Angelinei sale.

Şi el zice către fraţi:

Dragii mei! Voi m-aşteptaţi,

Până-n seară, până-n noapte,

Până mâine-seară poate,

Până mă duc la draga mea

Căci nu pot de dor de ea!

Astfel zise lin şi blând

Şi-apoi pleacă şuierând

Pe poteca mult bătută,

Care duce la paludă!

 La palat dacă-a sosit

Porţile închise-a găsit.

Ce-i aceasta? Niciodată

N-a fost poarta sub lăcată,

Şi-acum pentru întâia oară

Geme poarta sub zăvoare?!

Greu uimit d-aceste, el

Bate-n poartă-ncetinel.

Vine-o babă şi-l priveşte,

De pe zid apoi vorbeşte:

Ce tot baţi? Mergi înapoi!

N-ai să caţi nimic la noi!

 Şi Dumitru greu mâhnit

De răspunsul ce-a primit,

Bate-n poartă cu piciorul,

Sparge poarta cu toporul:

Intră-n casă şi gemea;

Căci în casă ce vedea?

Un fecior oh, bată-l vina

Ţinea-n braţe pe Angelina,

Şi glumea, şi-o dezmierda

Şi cu foc o săruta.

Trist Dumitru geme, zbiară

 Şi-n mânia lui amară

Prinde lemnul sclipicios:

Angelina cade jos,

Crud bolboroseşte-n sânge,

Lin oftează şi se stânge.

Viperă cu două limbi!

Astăzi juri şi mâini te schimbi!

Astăzi juri pentru a-nşela,

Mâine-nşeli pentru-a jura:

Deci să moară mişeleşte

Inima care minţeşte!

Apoi crunt şi disperat

 Către tânăr s-a înturnat:

Vezi cadavrul! Dublă crimă…

Este chiar a ta victimă…

Sân zdrobit de două ori…

Pleacă fruntea… taci şi… mori!

Barda fulgera prin aer;

Un suspin înfrânt şi-un vaier,

Şi-un fecior tânăr frumos,

Mort de bardă cade jos.

Ucigaşul lung priveşte

Sângele cum abureşte

Şi tăcut ca fierul stând

 El se pare tremurând:

Simte-ale mustrării icuri

Şi din gene-i lunec picuri.

Iar în urmă s-a plecat,

Trupurile-a ridicat

Şi-aşteptând până deseară,

Cu ele-a grăbit la moară

Şi la ţărm groapă săpa,

Acolo le-nmormânta.

Şi de-atunci Dumitru n-are

Linişte şi zi cu soare;
Şi d-atunci mereu plângea

Lângă moară şi zicea:

Moară! pentru orişicine

Macină făina bine!

Căci copila ce-am ucis

A fost singurul meu vis,

A fost blândă cum e steaua

Şi mai albă decât neaua!

Macină făina bine,

Moară, pentru orişicine!

Căci voinicul ucis azi

A fost nobil şi viteaz!

 Şi pe locul, unde fu

Tânărul îngropat, crescu

Un cipres cu frunză lată;

Unde-a fost dânsa-ngropată,

Au crescut viţe de vii.

Şi d-atunci prin bătălii

Toţi la chiparos s-adun

Şi pe răni frunză pun:

Căci e frunza fermecată,

Vindecă rănile-ndată.

Iar la vie rând pe rând

Curg bolnavii, căci gustând

Fructul viţei fermecate

Iar le dă lor sănătate.