Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor marine şi

oceanice

Proprietăţile fizice
Temperatura
Spre deosebire de unităţile acvatice continentale (râuri, lacuri), oceanele şi mările,
prin volumul mare de apă, se manifestă sub aspectul regimului termic, mult mai
independent în raport cu temperatura aerului, deşi sursele de acumulare (înmagazinare) a
energiei calorice sunt aproximativ aceleaşi.
Este cunoscut faptul că apa are cea mai mare căldură specifică în raport cu alte medii
precum aerul şi rocile constituente ale suprafeţei uscatului.
Astfel, pentru încălzirea unui cm³ de apă este necesară o cantitatea de energie
calorică, cât pentru încălzirea a 5 cm³ de granit sau 3.134 cm3 aer.

Fig. 7.1 Mişcarea apelor de suprafaţă de la Ecuator spre regiunile polare

şi mişcarea apelor de adâncime

Dacă avem în vedere că suprafaţa Oceanului Planetar este de două ori mai mare
decât cea a uscatului, rezultă că cea mai mare parte din energia calorică solară este
receptată şi acumulată de acesta.
Sursele de încălzire ale suprafeţei mărilor şi oceanelor sunt, absorbţia radiaţiei solare
şi cosmice, energia existentă în atmosferă la un moment dat, condensarea vaporilor de
apă din atmosferă, căldura internă emanată de fundul oceanelor şi mărilor, activitatea
vulcanică din interiorul bazinelor respective etc.
Pierderea căldurii înmagazinate are loc prin, radiaţia suprafeţei apei, conducţia
căldurii, respectiv căldura trecută direct în atmosferă la interfaţa apă-aer şi prin procesul
de evaporaţie la suprafaţa apei.
Între sursele de înmagazinare şi cele de cedare la interfaţa apă-aer se realizează un
anumit echilibru concretizat prin bilanţul caloric, care variază în funcţie de latitudine şi
anotimp. Acest echilibru termic trebuie privit relativ în spaţiu şi timp.
Procesele termice sunt deosebit de active la suprafaţa apei, mai exact pe un anumit
orizont de apă, şi mai puţin active în adâncime.
Transmiterea căldurii de la suprafaţă spre adâncime se realizează prin curenţii de
convecţie termică, prin valuri şi maree, prin curenţii marini, dar care afectează doar un
orizont limitat al masei de apă oceanică. Curenţii marini au un rol mai important în
transferul căldurii la suprafaţa oceanelor între zonele calde şi cele reci şi invers (Fig.7.1).

Temperatura apei la suprafaţă.

Ca şi în cazul lacurilor mari, dar cu un grad mai mare de atenuare, temperatura apei
variază sezonier (anotimpual), în funcţie de temperatura aerului. Astfel, diferenţa dintre zi
şi noapte este de doar 0,1°C la latitudinile intertropicale.
În schimb, variaţiile termice anotimpuale sunt mult mai mici în spaţiul intertropical,
între 2° şi 6°C, şi mai mari în spaţiul temperat (40°-50° lat. nordică) care ajung la
8°-8,5°C. Datorită distribuţiei inegale a apei şi uscatului în cele două emisfere, se constată
că amplitudinile termice sunt mai mari în emisfera nordică în raport cu emisfera sudică.
Desigur că aceste amplitudini suferă unele modificări datorită curenţilor calzi sau reci.
Temperatura medie la suprafaţa Oceanului Planetar este apreciată la 17,4°C, variind
atât de la un ocean la altul (Pacific 19°C, Indian 17°C şi Atlantic 16,9°C), de la o emisferă
la alta (emisfera nordică 19,2°C, emisfera sudică 16°C) şi evident, în funcţie de latitudine
(Tabelul 7.1 şi 7.2).
Tabelul 7.1 Temperatura medie (0°C) a apei la suprafaţa Oceanului Planetar (după J. Krummel)

Emisfera
Latitudinea
Nordică Sudică
0° 27 27
10° 27,2 25,8
20° 25,4 24,0
30° 21,3 19,5
40° 14,1 13,3
50° 7,9 6,4
60° 4,8 0,0
70° 0,7 -1,3
80° -1,7 -1,7

Tabelul 7.2 Temperatura medie (0°C) a apei la suprafaţa oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian

Oceanul Nordică

0°-10° 10°-20° 20°-30° 30°-40° 40°-50° 50°-60° 60°-70°

Emisfera
Pacific 27,2 26,4 23,4 18,6 10,0 5,7 -
Atlantic 26,7 25,6 24,2 20,0 12,5 8,7 5,6
Indian 27,0 26,6 26,1 - - - -
Oceanul Sudică

0°-10° 10°-20° 20°-30° 30°-40° 40°-50° 50°-60° 60°-70°

Emisfera
Pacific 26,0 25,1 21,6 17,0 11,2 5,0 -1,3
Atlantic 25,2 23,2 21,2 17,1 9,4 1,8 -1,3
Indian 27,4 26,1 22,5 17,3 8,6 1,6 -1,5

Repartiţia temperaturii, pe oceane şi emisfere, se datorează deschiderii mari a celor

trei oceane în emisfera sudică şi contactului cu apele reci circumantarctice.
O diferenţiere mare a temperaturii se constată la ţărmurile oceanelor, în zonele
tropicale şi subpolare din emisfera nordică, datorită curenţilor calzi şi reci.
În ceea ce priveşte raportul dintre temperatura aerului şi apei la suprafaţă, se
constată următoarea situaţie: în spaţiul intertropical temperatura apei este 0,5°C mai
ridicată faţă de cea a aerului, la 20° latitudine nordică mai mică cu 1,2°C, la 40° latitudine
nordică mai mare cu 1°C, iar la 60° latitudine nordică mai mare cu 1,5°C.
Analizând hidroizotermele anuale ale oceanelor se observă că (Fig. 7.2 şi 7.3):
- la suprafaţă, apele oceanice au o temperatură medie mai ridicată decât a uscatului
apropiat;
- apa oceanelor este mai caldă decât atmosfera, excepţie făcând regiunea tropicală
unde apa este mai rece, decât atmosfera;
- în emisfera nordică, apele sunt mai calde, decât în cea sudică, la latitudini egale;
- temperatura medie este mai ridicată în emisfera nordică, decât în cea sudică;
- mersul hidroizotermelor este mai uniform în emisfera sudică decât în cea nordică;
- ecuatorul termic nu corespunde cu cel matematic. El se deplasează mult vara în
emisfera nordică, mai ales în Atlantic şi în estul Pacificului. Fâşia cea mai caldă de apă
merge totuşi pe ecuator, sau în imediata sa apropiere, şi are temperaturi de circa 27°C.
- în emisfera nordică, mai ales între 30-40° latitudine, mersul hidroizotermelor ete
influenţat de concentrarea principalelor regiuni ale uscatului, de unde şi curbarea acestora;
- apele sunt mai calde în partea de est a oceanelor, şi în special, în regiunile
intertropicale (datorită alizeelor şi prelungirii curenţilor calzi), şi mai reci în partea
apuseană a oceanelor, în special la 35-40° latitudine N (datorită prelungirii curenţilor reci,
Labradorului, Groenlandei, Oya Shiwo).
Cele mai ridicate temperaturi ale apei oceanelor au fost de 32°C, înregistrate în luna
august în Oceanul Pacific în apropierea ţărmurilor Americii şi Asiei.
Temperaturile minime au fost de –2°C înregistrate în regiunile polare. Valorile medii
ale temperaturilor, pe zone geografice, sunt următoarele: zona ecuatorială este
caracterizată cu temperaturi ale apei de 27°C, regiunile temperate cu temperaturi medii de
10°- 5°C, iar regiunile circumpolare cu valori de –1°- 7°C.

Repartiţia temperaturii pe oceane şi mări

a)Temperatura de la suprafaţa apei (vezi Fig. 7.2 şi 7.3).
Oceanul Pacific are o temperatură medie de 19,1°C. În vecinătatea Ecuatorului, în
acest ocean, s-au înregistrat temperaturi de 29°C şi chiar de 30°C.
În repartiţia temperaturilor se observă o puternică diferenţiere între valorile observate
pe coastele vestice şi cele estice ale oceanului:
- comparând temperaturile înregistrate la Yokohama (lat. 35° N) şi San Francisco (37
lat. N) rezultă o diferenţă de 4° până la 13°C la mediile lunare. Temperaturile scăzute de
pe coasta Californiei se datorează Curentului rece al Californiei, dar şi ridicărilor apelor reci
din adâncime (upwelling), care alimentează în bună parte acest curent. Temperatura de
vară pe coasta Californiei este cea mai coborâtă la această latitudine dintre toate
oceanele, iar climatul pe această coastă este deosebit de răcoros în timpul verii.
- o altă comparaţie ne oferă localităţile Sitka (57° lat. N) de pe coasta americană şi
Petropavlovsk (53° lat. N) de pe coasta asiatică. De această dată, apa este mai caldă pe
coasta americană, unde în Golful Alaska nu coboară niciodată sub 0°C, pe când pe coasta
asiatică, oceanul este îngheţat cca. 3 luni pe an. Golful Alaska este scăldat de un curent
cald, pe când coastele asiatice sunt sub influenţa curenţilor reci, Kamceatka şi Oya Shiwo;
în Pacificul de Sud, de la Ecuator până la 40° lat. S, în lungul coastelor Americii, apa
este mult mai rece, decât în partea occidentală a oceanului. Cauza o constituie Curentul
rece al Perului.
 Fig. 7.2 Hidroizotermele lunii august în Oceanul Planetar

Fig. 7.3 Hidroizotermele lunii februarie în Oceanul Planetar

Oceanul Atlantic are o temperatură medie de 16,9°C. Temperatura apei în partea

nordică a oceanului este mai ridicată decât cea din partea sudică.
Acest fenomen se explică prin felul cum comunică apele Oceanului Atlantic, în partea
de nord, cu apele Oceanului Arctic, prin treceri relativ înguste, reprezentate prin pragurile
Nansen şi Thomson, iar în sud, comunicarea se face liber cu apele Antarcticii.
Trebuie ţinut cont şi de configuraţia celor două zone limitrofe şi anume, în Antarctica,
toată regiunea cuprinsă între cercul polar şi polul sud este formată din uscat acoperit cu
gheaţă şi zăpadă, iar în nord, Oceanul Arctic este înconjurat de uscat, fără zăpadă în
timpul verii şi cu temperaturi mai mari de 0°C.
 Aici apare şi fenomenul El Niño. În repartiţia temperaturii se observă contraste între
coastele estice şi vestice ale oceanului:
- de la latitudinea de 70° până la 40°, temperaturile în lungul coastelor americane şi
Groenlandei sunt mult mai joase decât în lungul coastelor europene. Coastele europene
sunt scăldate de Curentul Golfului (Gulf Stream), pe când cele americane de Curentul rece
al Labradorului până la sud de Terra Nova;
- în jurul Ecuatorului, până la 5° latitudine nordică, temperaturile sunt aproximativ
egale;
- la sud de 40° latitudine nordică, diferenţa dintre cele două coaste se schimbă.
Aastfel, coastele europene şi africane devin mai reci decât coasta americană. În lungul
coastei europene şi africane se formează un curent rece, Curentul Canarelor;
- de la 5° lat. S, apare din nou un contrast, şi anume între coastele africane şi cele
americane. Coastele americane sunt mai calde, datorită Curentului Braziliei, care
transportă spre sud ape ecuatoriale; coastele africane sunt scăldate de Curentul
Benguelei, care transportă ape mai reci.
Oceanul Indian are o temperatură medie de 17°C. Prezintă variaţii mult mai mici şi
nu oferă contraste termice puternice. În general, de la o linie ce ar uni sudul Australiei
până la Capul Bunei Speranţe, temperaturile au 20°C şi scad în timpul iernii australe, în
apropierea Capului Bunei Speranţe, până la 15°C.
b) Temperatura apelor marine este mai variată, decât cea din oceane, ea fiind
influenţată mult de condiţiile locale specifice fiecărei mări.
Mările Oceanului Arctic sunt acoperite tot timpul cu gheaţă, dar vara există spaţii
libere, cu apă dezgheţată a căror temperatură oscilează în jur de 0°C;
Marea Baffin, prezintă o temperatură de 3,5°C;
Variaţii mari de temperatură se produc în Marea Galbenă, unde iarna îngheaţă, iar
vara temperatura trece de 25°C;
În Golful Mexic, temperatura variază astfel: vara este de 16° -25°C, iar iarna de
13°C;
Marea Roşie are o temperatură medie vara de 30°C, iarna de 25 - 18°C, iar cea mai
mare temperatură a fost de 35,5°C;
Marea Mediterană are o temperatură destul de constantă la suprafaţă. În februarie,
temperatura este de 12°C în sudul Franţei, 10°C în Marea Egee, 17°C pe coastele Egiptului
şi Siriei. În august, 21°C în Gibraltar, 22°C pe coastele Franţei, 29°C pe coastele Asiei Mici.
Marea Mediterană are temperatura mai ridicată vara, decât a Oceanului Atlantic la aceeaşi
latitudine, din cauza influenţei puternice a uscatului care o înconjoară. În vest,
temperatura este mai mică, decât în est, datorită schimbului de ape cu Oceanul Atlantic.
Marea Neagră, influenţată de uscatul continental, are iarna o temperatură de 2°C la
Constanţa, 7°C la Sevastopol, iar vara 28°C la SE de Sulina.

Temperatura apei pe verticală

Aşa cum s-a menţionat anterior, energia calorică acumulată la interfaţa apă/aer se
propagă în adâncime pe un anumit ecart, datorită conductibilităţii termice, valurilor,
mareelor şi curenţilor. În distribuţia temperaturii pe adâncime se pot identifica trei
orizonturi (straturi) de apă (Fig. 7.4):
- un strat cald, bine omogenizat la suprafaţă, cu o grosime de 10 la 500 m;
- un strat de tranziţie, în care temperatura înregistrează o scădere bruscă, numit
termoclin sau salt termic, cu grosime de la 500 la 1000 m;
- un strat rece, în care temperatura scade foarte puţin până la fund, cu grosime de
câteva mii de m.
 Fig. 7.4 Distribuţia temperaturii pe Fig. 7.5 Distribuţia temperaturii pe
verticală în Oceanul Arctic, de o verticală în ape reci din sudul
parte şi de alta a dorsalei Oceanului Atlantic – 61oS şi 63oV
Lomonosov (după I. Pişota) (după J. R ouc)

- în cadrul acestor orizonturi se remarcă stratificaţia termică directă cu temperaturi

conform zonei geografice şi latitudinii, la suprafaţă fiind mai ridicate, cu o scădere lentă
către fund (Fig. 7.4).
În apele polare există o scădere bruscă în orizontul 0-100 m la -1,4°C, ca să revină la
2°C la 500 m, după care scăderea este din nou lentă către adânc.
Dacă în cazul bazinelor oceanice stratificaţia termică este cea prezentată mai sus, în
cazul mărilor semiînchise, continentale, distribuţia prezintă situaţii particulare, cum este în
cazul Mării Mediterane, în care de la cota pragului Gibraltar spre adâncime, temperatura
nu scade sub 13°C faţă de cea de la suprafaţă, de 25°C.

Densitatea
Densitatea apelor marine şi oceanice nu reprezintă altceva decât raportul care există
între greutatea unui volum de apă oceanică şi acelaşi volum de apă distilată, având
temperatura de 4°C, temperatură la care apa distilată are maximum de densitate.
Densitatea este influenţată de temperatură şi salinitate, ea variind în raport direct cu
salinitatea şi invers proporţional cu temperatura, înregistrând valori între 1,02 şi 1,07
g/cm3.
Spre deosebire de apa dulce, apa oceanică are densitatea maximă la temperaturi sub
0°C respectiv la -3,5°C pentru 35‰ salinitate.
Pentru cunoaşterea distribuirii densităţii apei la suprafaţa oceanelor se folosesc hărţile
cu izopicne (linii de egală densitate).
În oceane, densitatea se modifică de la ecuator spre poli, atingând valori maxime în
zonele subpolare şi polare.
Valorile maxime ale densităţii sunt de 1,027 şi 1,028 în mările polare; spre ecuator
ele scăzând la 1,023 în Atlantic, şi 1,022 în Pacific. In distribuţia densităţii se produc şi o
serie de anomalii. În zona de vărsare a fluviului Amazon densitatea este de 1,015, iar la
gura de vărsare a Gangelui de 1,018.
În Marea Baltică, apele fiind foarte dulci, densitatea scade în luna august la 1,004, în
timp ce în Marea Nordului este de 1,026.
Densitatea în adâncime creşte, în mod regulat, datorită scăderii temperaturii şi
creşterii presiunii. Repartiţia densităţii are o mare importanţă pentru navigaţie.
Flotabilitatea vaselor creşte în apele mai dense (navele care ies din Dunăre încărcate
adaugă încărcătură în Marea Neagră şi se supraîncarcă în Mediterană exact cu diferenţa
care rezultă din densitatea apei în cele trei regiuni).

Presiunea hidrostatică
Se defineşte ca fiind presiunea exercitată de o coloană de apă asupra suprafeţei de
contact situată la baza ei. Se măsoară în: atmosfere, dyne/cm² sau newton/m².
Presiunea hidrostatică este în funcţie de adâncimea şi densitatea apei marine, şi
creşte cu un decibar la 1m adâncime, aflându-se în raport direct cu densitatea, având
totodată influenţe asupra proceselor chimice şi biologice din mediul marin.
Presupunând că ar dispărea presiunea hidrostatică, nivelul actual al apelor oceanice
ar creşte cu aproximativ 50 m, inundând o suprafaţă de uscat de aproximativ 5 milioane
km².
Vâscozitatea
Reprezintă rezistenţa la curgere a lichidelor, iar cea a apei oceanice este influenţată
de temperatură şi salinitate, respectiv creşte odată cu scăderea temperaturii şi cu
creşterea salinităţii. Vâscozitatea influenţează dinamica apelor oceanice, şi determină
schimbul dintre masele de apă diferite.
Vâscozitatea poate prezenta un aspect turbionar pe verticală sau orizontală. Mişcările
turbionare pe verticală pot fi ascendente şi aduc la suprafaţă elemente minerale, sau
substanţe nutritive, care determină o dezvoltare excesivă a planctonului, fenomenul de
ridicare a apei fiind cunoscut sub numele de upwelling iar mişcările descendente ale
turbioanelor sub denumirea de cascading. Acestea din urmă duc spre adânc ape cu
vâscozităţi mai mari.

Transparenţa
Transparenţa apei de mare depinde în primul rând, de limpezimea ei, adică de
cantitatea materiilor pe care le are în suspensie, acestea provenind atât din sedimentele
fine aduse de apele curgătoare, sau răscolite pe fund de valuri. Ea depinde de asemenea
de descompunerea substanţelor organice, de unghiul de incidenţă a razelor solare, de
luminozitatea de moment şi chiar de prezenţa organismelor vii.
Transparenţa apei de mare creşte, în general, cu salinitatea şi cu temperatura apei,
în sensul că materiile în suspensie se depun mai repede în apa caldă, decât în cea rece, de
unde rezultă că apele polare sunt mai puţin transparente decât cele ecuatoriale.
Transparenţa este strâns legată şi de gradul de reflectare a razelor solare, de
dispersie a luminii şi de gradul de absorbţie a energiei solare.
La ţărmuri, transparenţa este redusă din cauza abundenţei microorganismelor şi a
mâlurilor antrenate de valuri.
În general, în apele tropicale transparenţa este mai mare, pe 40-60 m adâncime, iar
la poli mai mică, de 10 m, din cauza bogăţiei apei în plancton. Transparenţa maximă a fost
observată în Marea Sargasselor şi este de 66,5 m şi chiar 70 m. În Oceanul Pacific,
transparenţa maximă este de 59 m, în Oceanul Indian de 40-50 m, în Marea Mediterană
60 m, iar în Marea Neagră 25 m.
 Măsurătorile de transparenţă a apei se fac cu discul lui Sechi (un disc alb cu
diametrul de 30 cm) sau prin fotometrie, celulă fotoelectrică cu seleniu, măsurători directe
cu submarine, scafandrii etc.

Culoarea
De obicei, culoarea apelor marine şi oceanice este albastră, aceasta fiind o consecinţă
a proprietăţilor optice ale apei. Trecând prin apa de mare, lumina este descompusă în cele
7 culori spectrale, întocmai ca la trecerea printr-o prismă.
Razele albastre şi violete nu sunt absorbite de apă, ele sunt reflectate şi difuzate în
toate direcţiile de particulele în suspensie, dând astfel coloritul albastru.
Obişnuit, cu cât mările sunt mai aproape de tropice, cu atât culoarea lor este mai
albastră. Spre zonele reci, apele devenind tot mai reci, au culoarea verde-pal, cenuşii şi
uneori alburiu.
Diferenţa de culoare a fost explicată la început prin reflectarea culorii cerului în apă.
Mai târziu s-a dovedit că ea stă în strânsă legătură cu vieţuitoarele din apă şi mai ales cu
planctonul.
O mare este cu atât mai albastră cu cât este mai săracă în plancton şi astfel în mările
reci, planctonul existând în cantităţi enorme dă apei o culoare verde murdară.
Culoarea mai este în funcţie şi de alte cauze. Astfel Marea Roşie se numeşte aşa după
culoarea sa roşiatică-fosforescentă, dată de nişte microorganisme fosforescente ce o
populează, Marea Glabenă îşi trage numele după loessul cărat de fluviul Galben (Huang-
He), iar Marea Albă, după întinsele suprafeţe ocupate de gheţuri.
Pentru determinarea culorii apei marine se foloseşte scara colorimetrică a lui Forell-
Ulle, care este formată din mai multe eprubete (sau tuburi închise) cu soluţii colorate de la
albastru la galben-cafeniu. Cufundat în apă, tubul care devine invizibil are culoarea mării.
Pe lângă transparenţă şi culoare, pătrunderea luminii în apa de mare este o
particularitate optică deosebit de importantă care conduce şi la alte consecinţe:
- lumina pătrunde în apă sub formă de con de lumină, razele perpendiculare fiind
cele mai penetrante, astfel razele oblice se reflectă şi vor pătrunde cu atât mai puţin cu
cât ele vor fi mai înclinate. Durata zilei variază, în mediul marin, în funcţie de adâncimea
apei. Cu cât suntem mai la suprafaţă, ziua este mai lungă, la 10 m ea atinge 10 ore, între
10 şi 20 m, 7 ore şi între 20 şi 35 m numai 3 ore;
- intensitatea radiaţiei solare, pe o anumită lungime de undă, depinde de unghiul de
incidenţă cu suprafaţa apei. Coeficientul de extincţie a luminii depinde de moleculele de
apă, de materia organică şi anorganică dizolvată, de prezenţa sau absenţa organismelor
vii, factori care provoacă absorbţia sau dispersia luminii;
- în funcţie de pătrunderea luminii în mediul marin, s-au delimitat 3 zone
caracteristice în adâncime cu stări de luminozitate diferite, zona fotică sau luminoasă, între
20-120 m, cu vegetaţie clorofiliană; zona oligofotică sau crepusculară, între 120-600 m, cu
bacterii fotosintetizante şi zona afotică, sub 600 m, lipsită de lumină.

Luminiscenţa mării
Apa mărilor are şi o luminozitate şi în adâncime. Aceasta se datorează unor
microorganisme, dintre care amintim bacteriile fosforescente (foto-bacterii).
În adâncime, sunt unele vieţuitoare mai mari, care au aparate fotogene speciale
(meduze, crustacei etc.).
 Alte proprietăţi fizice
Sunetul, se propagă în apa de mare cu o viteză de 4 ori mai mare, decât în
atmosferă, datorită densităţii crescute a acestui mediu în medie cu 1500 m/s.
Aglomerarea moleculară, influenţează comportamentul apei de mare în ceea ce
priveşte: punctul de congelare care scade odată cu creşterea concentraţiei, presiunea
osmotică, tensiunea superficială şi vâscozitatea. Aceste modificări combinate cu
temperatura şi presiunea hidrostatică influenţează organismele care populează mediul
marin, determinând adaptări specifice în funcţie de concentraţia mediului.
Conductibilitatea electrică este mai crescută decât a apei dulci datorită sărurilor
minerale dizolvate.

Proprietăţile chimice

Salinitatea
Apa de mare este o soluţie complexă în care se întâlnesc peste 35 din elementele
chimice clasice cunoscute.
Gustul său, care o deosebeşte de celelalte ape, este dat însă numai de două dintre
elemente, şi anume de clor şi sodiu, de unde şi termenul de salinitate, exprimată în g/l.
Principalele elemente care se găsesc în apa marină sunt date în
Tabelul 7.3.

Tabelul 7.3 Principalele elemente care se găsesc în apa marină

Elementul g/l (‰) %
Clor 18,980 55,04
Sodiu 10,556 30,61
Sulfaţi 2,649 7,68
Magneziu 1,272 3,69
Calciu 0,400 1,16
Potasiu 0,380 1,10
Bicarbonaţi 0,140 0,41
Brom 0,065 0,19
Iod Urme -
Stronţiu 0,013 0,04
Total 34,5 100

În afară de aceste elemente, apa marină mai conţine, în cantităţi mici oxigen,
hidrogen, azot, argon şi unele metale ca fier, zinc, argint, plumb, nichel, cobalt, aur, etc.
Din ponderea sărurilor dată în tabelul 7.4, rezultă pentru clorura de sodiu un procent
mare, de 77,76% care justifică termenul de salinitate.
Congresul Oceanografic Internaţional din 1902 a definit salinitatea drept totalul
solidelor dizolvate într-un kg de apă de mare, atunci când carbonatul este convertit în
oxid, bromul şi iodul sunt înlocuite cu clor, materia organică este oxidată, iar ce a rămas
este uscat la 480°.
Mai simplu, salinitatea este exprimată prin cantitatea de săruri pe care o conţine un
kg de apă marină. Ea se exprimă în ‰ şi are o valoare medie de 35‰.
Comparând conţinutul de săruri al apelor oceanice cu acela al apelor din râuri,
observăm că în apa oceanelor predomină clorurile, iar în apa râurilor carbonaţii. Compuşii
sulfului se găsesc în cantităţi egale.
Măsurarea salinităţii. Cantitatea de săruri dizolvate într-un kg de apă de mare este
diferită de la un loc la altul, dar proporţia sărurilor principale rămâne întotdeauna aceeaşi.
Oricare ar fi cantitatea totală de săruri, clorura de sodiu va deţine 77,8% din totalul
sărurilor, iar celelalte îşi vor păstra procentul lor.
Tabelul 7.4 Sărurile prezente în apa mărilor
Săruri g/l (‰) %
Clorura de sodiu (NaCl) 27,21 77,76
Clorura de magneziu (MgCl) 3,81 10,88
Sulfat de magneziu (MgSO2) 1,66 4,74
Sulfat de calciu (CaSO4) 1,26 3,60
Sulfat de potasiu (K2SO4) 0,86 2,46
Carbonat de calciu (CaCO3) 0,12 0,34
Bromură de magneziu (MgBr2) 0,08 0,22
TOTAL 35 100

Rezultatele măsurătorilor de salinitate se trec pe hărţi prin linii ce unesc punctele cu

aceeaşi cantitate de săruri, numite izohaline (Fig. 7.6 şi 7.7)
Salinitatea oceanelor variază de la un loc la altul, dar în medie ea este de 35%. În
oceane, limitele între care variază salinitatea sunt destul de apropiate, respectiv 32-37‰.
Acestea sunt mult depăşite în mările bordiere (marginale).
Cauzele care fac să varieze salinitatea sunt pe de o parte, vântul şi temperaturile
ridicate care activează evaporarea, iar pe de altă parte, ploile şi aportul apelor dulci
continentale, care tind continuu să micşoreze salinitatea. Circulaţia apei marine amestecă
continuu apele mai dulci cu cele sărate, tinzând să le uniformizeze.
Salinitatea variază cu latitudinea descrescând dinspre zona caldă spre cea polară,
astfel în regiunea ecuatorială, temperaturile fiind destul de ridicate compensează
abundenţa ploilor, prin evaporaţie.
Cu toate acestea, apa cea mai sărată se întâlneşte în regiunea tropicelor, între 20°-
30° latitudine, regiuni ce corespund cu deşerturile de pe uscat, unde temperatura este
ridicată, în schimb precipitaţiile lipsesc o mare parte din an, iar evaporaţia este
intensificată de vânturile regulate ce bat în zonă. Salinitatea la tropice trece de 36‰, iar
la ecuator scade la 35‰ şi chiar 34‰.
Către poli, salinitatea scade simţitor datorită topirii gheţurilor, care pun în libertate o
anumită cantitate de apă dulce, dar nu sub valoarea de 32‰. La aceeaşi latitudine,
salinitatea este mai mare în emisfera sudică, principala cauză constând în repartiţia apei şi
uscatului, fluviile fiind şi ele mai abundente în Nord, unde şi continentele predomină.
Oceanul Atlantic are salinitatea medie cea mai mare: 35,4‰, aceasta explicându-se
prin transportul de ape calde şi sărate de către Gulf Stream şi prin încadrarea oceanului
între mari mase continentale. Cea mai mare salinitate din Atlantic este de 37,5‰, şi se
întâlneşte în Marea Sargasselor.
Apele Oceanului Pacific se apropie cel mai mult de salinitatea medie, a Oceanului
planetar de 34,9‰.
Către regiunile periferice, salinitatea scade din cauza aportului de apă dulce de pe
continent. Chiar în zona cladă se simte, în regiunile de vărsare a marilor fluvii, o oarecare
desalinizare a apelor.
Dacă în oceane salinitatea este în funcţie de precipitaţii şi evaporare, în mări, pe prim
plan trece aportul apelor dulci continentale şi climatul, respectiv ploile şi temperatura,
astfel:
- Marea Neagră are salinitatea mică, de 18‰, datorită aportului de ape curgătoare
continentale;
 Fig. 7.6 Harta Oceanului Planetar cu izohalinele din luna august

- Marea Mediterană are 39‰ salinitate, deoarece în aceasta se varsă fluvii cu debit
mic. Totuşi, în dreptul vărsării fluviului Nil salinitatea scade la 35,8‰;
- Mările din regiunile tropicale au salinitatea cea mai mare, Marea Roşie având 38‰,
iar Golful Persic, 40‰.
- Mările care îngheaţă sunt mult mai dulci. Marea Baltică are în jur de 10‰ în partea
de est, unde slaba salinitate ajută îngheţul.
În adâncime, contrastele de salinitate tind să se atenueze şi chiar să dispară în
stratele de apă cele mai profunde:
- La ecuator, salinitatea creşte odată cu adâncimea până la 100 m, mai jos variaţiile
fiind salbe, iar de la 1.500 m în adâncime salinitatea rămâne constantă;
- În regiunile tropicale, salinitatea scade până la adâncimea de 1.000 m; de la
această adâncime menţinându-se constantă;
- În zonele temperate salinitatea variază puţin, în funcţie de anotimpuri;
- În regiunile polare, salinitatea creşte de la suprafaţă spre fund, până la 200 m. La
suprafaţă, apele sunt mai dulci, din cauza gheţurilor aduse în ocean. La adâncimile de
peste 2500 m, salinitatea are valori constante între 34,7-34,95‰.
Salinitatea este o proprietate chimică a apelor oceanice care joacă un rol important în
mersul regimului termic, în formarea curenţilor şi în dezvoltarea condiţiilor de viaţă.
 Fig. 7.7 Harta Oceanului Planetar cu izohalinele din luna februarie

Fig. 7.8 Diagrama T.S. Distribuţia pe verticală a salinităţii

şi temperaturii (după Aurora Posea)
Diagrama T.S. Temperatura şi salinitatea apelor marine reprezintă în principiu,
variabile cu totul independente deoarece schimbările unei mărimi nu sunt legate de
schimbările celeilalte (Fig. 7.8).

Fig. 7.9 Temperatura apei pe Fig. 7.10 Temperatura apei în Groapa

adâncime în Oceanul Atlantic Filipinelor, Oceanul Pacific (1951)

Temperatura şi salinitatea sunt însă caracteristice pentru definirea unor mase sau
zone de ape şi a timpului de coborâre a unei mase de apă dar dovedesc şi gradul de
transformare a lor, ceea ce explică legătura spaţială – temporară între temperatură şi
salinitate. Această legătură ajută şi la determinarea densităţii. Astfel, determinând după
temperatură şi salinitate, densitatea, se poate trece pe diagrama T.S. şi izopienele. Ele ne
dau imagini despre schimbările de densitate ce au loc odată cu creşterea adâncimii şi ne
permit să apreciem gradul stabilităţii verticale a apelor. Stabilitatea apelor este cu atât mai
mică cu cât este mai ascuţit unghiul format de curba T.S. cu izopienele (egală densitate) şi
mai mare când unghiul este mai aproape de unghiul drept (Fig. 7.9, 7.10).

Gazele conţinute în apa oceanelor

În afară de săruri, apa oceanelor şi a mărilor mai conţine în soluţie diferite gaze pe
care le absoarbe, în majoritatea cazurilor, din atmosferă.
Compoziţia gazelor din apa de mare variază cu locul, cu ora zilei, cu temperatura şi
salinitatea.
Cantitatea de gaze, care poate fi dizolvată, depinde de coeficientul de dizolvare al
gazului în sensul că oxigenul se dizolvă mai uşor decât azotul. În atmosferă raportul dintre
oxigen şi azot este de 1 la 5, iar în oceane de 1 la 2.
Cantitatea de oxigen dizolvat este în raport invers proporţional cu temperatura,
astfel, apele din regiunile calde conţin mai puţin oxigen, decât apele polare: şi anume
4cm³ de oxigen / litru la Ecuator şi 7-8 cm³/litru la latitudinile mari.
Gazele dizolvate în apa mării ajung până la adâncime datorită proceselor
hidrodinamice (curenţi, circulaţie verticală).
Gazele din apa mării mai pot proveni şi din procesele chimice şi biologice care au loc
în apă. În stratele superioare se dezvoltă organisme care absorb acidul carbonic şi
eliberează oxigen, determinând astfel un conţinut ridicat de oxigen.
Odată cu creşterea adâncimii scade cantitatea de oxigen şi creşte cantitatea de acid
carbonic. În anumite condiţii, în profunzime lipseşte oxigenul solubil, în care caz se
formează gaze noi, cum ar fi hidrogenul sulfurat, care este un gaz otrăvitor pentru toate
organismele, cu excepţia unor bacterii. Un asemenea exemplu ne oferă Marea Neagră
unde hidrogenul sulfurat se acumulează spre adâncuri. În această mare oxigenul nu mai
este prezent de la adâncimea de 150-200 m, din cauza lipsei curenţilor de convecţie în
adâncime.
 Materiile organice din apa oceanelor
În afară de săruri şi gaze, apele oceanelor conţin şi materii organice, prin care
înţelegem toţi compuşii care conţin carbon, hidrogen, azot, sulf, fosfor ş.a.
Mirosul specific al apei de mare, gustul ei neplăcut, unguenţa sa când vine în contact
cu pielea se datorează materiilor organice de care este legată existenţa organismelor
marine.
Compuşii organici cei mai întâlniţi sunt: nitraţii, fosfaţii şi silicaţii, aceştia constituie
sărurile nutritive din apa oceanelor, fiind consumaţi de către plancton. Din acest motiv,
nitraţii, fosfaţii şi silicaţii sunt mai abundenţi în profunzime, decât la suprafaţă.
Planctonul se dezvoltă foarte mult, cu deosebire în anumite perioade şi zone şi
constituie hrana de bază a organismelor mari.
Resturile „moarte“ ale planctonului şi ale altor organisme sunt descompuse de către
bacterii, formând aşa-numitul humus planctonic constituit din forme solubile şi insolubile,
ultimele depunându-se pe fundul mărilor şi oceanelor.

Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul).

Apa de mare este considerată o soluţie salină, iar ca orice soluţie, ea este
caracterizată de starea de ionizare, adică de particule încărcate cu electricitatea pozitivă
sau negativă. Starea de ionizare a soluţiei se defineşte prin concentraţia ionilor liberi pe
care ea îi conţine. Apa se disociază în ioni H+ şi OH -.
Concentraţia de ioni se determină prin ionul pozitiv H+ şi se notează cu pH ca
logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie. Sub
valoarea pH egală cu 7 care exprimă reacţii neutre, reacţia apei este acidă, iar între 7 şi 14
soluţia este alcalină. Valoarea pH-ului apei de mare este alcalină dar variază în timp şi
spaţiu.
În general, valorile pH-ului apei de mare sunt cuprinse între 7,5-8,4, dar s-au
observat şi valori mai mari ale pH-ului, în timpul mareelor, în special al refluxului, de 9,10
(California).
pH-ul variază în funcţie de salinitatea şi temperatura apei, dar este şi un indicator al
concentraţiei de CO2. Variaţia diurnă a conţinutului de CO2 este inversă, faţă de a pH-ului.
Algele verzi absorb ziua CO2 care se combină cu apa de mare sub formă de bicarbonat.
Acesta din urmă este descompus şi transformat în carbonat, care ridică pH-ul apei.
Noaptea, din contră, există degajare de CO2 prin continuarea respiraţiei, în timp ce
asimilaţia clorofiliană se opreşte. Astfel algele verzi fac ca pH-ul să fie mare ziua şi mic
noaptea.

Gheaţa oceanelor şi mărilor

La proprietăţile fizice şi chimice ale apei de mare este necesar să amintim şi de apa
care se află în altă stare de agregare şi anume în stare solidă, cunoscută sub numele de
gheaţă.
Temperatura scăzută a aerului şi a apei, în regiunile latitudinilor polare, are drept
consecinţă îngheţarea apei mării. Întinderea gheţii depăşeşte cu mult regiunile în care se
formează, ea fiind antrenată de curenţi până în zonele temperate.
Condiţiile de îngheţare ale apelor marine sunt diferite de cele ale apelor continentale,
din cauza salinităţii care coboară punctul de îngheţ.
Apa dulce îngheaţă la temperatura de 0°C, pe când apa de mare îngheaţă la o
temperatură din ce în ce mai scăzută, în raport cu gradul ei de salinitate. Astfel, la o
salinitate de 10‰, apa îngheaţă la –0,5°C; la 20‰ la –1,1°C; la 30‰ la –1,6°C; la
salinitatea de 35‰ la –1,9°C; la 40‰ la –2,2°C. De fapt de apă sărată nu se poate vorbi
decât de la 24,7‰, concentraţie ce constituie limita dintre apa salmastră şi cea sărată.
Apa mării, mai întâi îngheaţă şi apoi ajunge la temperatura densităţii maxime (-3,5°C
pentru salinitatea de 35‰), spre deosebire de apa dulce care mai întâi ajunge la
temperatura densităţii maxime (4°C) şi apoi îngheaţă la 0°C.
Condiţiile de îngheţare ale apei marine mai sunt influenţate, pe lângă temperaturile
medii anuale scăzute, de aportul de apă dulce al fluviilor, de agitaţia provocată de valuri,
de ninsoare etc. Căderea unei mari cantităţi de zăpadă favorizează îngheţarea datorită
îndulcirii stratului superficial de apă.
Îngheţarea apei se produce în mai multe faze. În prima fază, în jurul unor nuclee de
cristalizare, se formează cristale de gheaţă care se transformă în ace de gheaţă ce se
unesc între ele şi apoi se formează un soi de gheaţă care pluteşte deasupra apei. Zăpada
îmbibă sloiul şi îl transformă într-o masă de gheaţă spongioasă.
În acelaşi timp şi la maluri are loc îngheţarea apei, mai întâi în regiunile mai puţin
adânci, dând naştere gheţii de mal.
La suprafaţa mării liniştite se formează un strat de gheaţă subţire, care se poate
îngroşa odată cu scăderea temperaturii formând o banchiză. Când marea devine mai
agitată, acest strat se rupe în blocuri mari. Aceste blocuri, pe platforma continentală, nu se
topesc în întregime în perioada de vară, o parte menţinându-se şi în al doilea ciclu anual,
astfel, cu timpul, grosimea gheţii creşte şi se transformă în câmpuri de gheaţă sau „pak“
(în limba germană). Forma acestor banchize este diferită în zona rece nordică, faţă de cea
din sud. În emisfera nordică, au aspect haotic, despărţite, uneori, de canale de apă care
se dezgheaţă. În sud, banchiza este mai extinsă, are aspect mai neted, gheaţa este mai
compactă, mai puţin ruptă.
Banchizele, sub influenţa vânturilor şi a curenţilor, se pun în mişcare formând
„gheţurile în derivă“. În emisfera nordică, mişcare lor este abătută spre dreapta (datorită
forţei lui Coriolis). Viteza gheţurilor în derivă este de aproape 50 de ori mai mică, decât
viteza vântului, după Nansen ea fiind egală cu 4 noduri marine.
În afară de această gheaţă „marină“, în mări şi oceane întâlnim şi gheţuri de origine
continentală care provin fie din dezgheţul fluviilor Americii de Nord şi ale Siberiei, care se
varsă în Oceanul Arctic, fie prin dislocarea frontului dinspre mare a gheţarilor continentali.
Aceştia cu aspect de blocuri imense de gheaţă sunt cunoscuţi sub numele de ice-berguri
(Fig. 7.11).

Fig. 7.11 Formarea icebergurilor (după Aurora Posea)

Viaţa în mări şi oceane
Influenţa mediului marin asupra organismelor
Prin comparaţie cu uscatul, mediul marin şi oceanic oferă posibilităţi deosebite de
viaţă, datorită condiţiilor proprii pe care le prezintă variaţiile termice mult diminuate, o
bună rezistenţă la forţa gravitaţiei, precum şi o mai bogată şi variată aprovizionare cu
substanţe nutritive.
Că viaţa a luat naştere la începuturi în mediul marin, o dovedesc datele geologiei
privitoare la apariţia şi dezvoltarea vieţii pe Pământ.
Dealtfel, împărţind toate unităţile taxonomice ale lumii vegetale şi animale după
mediile în care au apărut şi dezvoltat (apă marină, apă dulce şi uscat), constatăm că
numai 25% dintre acestea s-au dezvoltat pe uscat, pe când 75% au apărut şi dezvoltat în
apă, şi anume aproximativ 70% în apa marină şi 5-6% în apele dulci.
Apa este un element biologic indispensabil vieţii, hrana găsindu-se în acest mediu
mult mai uşor, fie sub formă de soluţii nutritive, fie hrană vegetală şi animală. Apa este
mai densă decât aerul, iar vieţuitoarele scufundate în ea depun un efort de 10 ori mai mic
decât pe uscat pentru a se mişca. Aşa se explică existenţa formelor de faună şi de floră
gigantice în mări ca: balenele sau algele de tipul Macrocystis care ajung până la peste
300 m lungime.
Caracteristicile termice ale mediului marin, şi în special, amplitudinile sunt favorabile
vieţii, ele fiind mai mici decât ale uscatului (de la –3° până la 40°C), care ajung la –94,3°C
în Antarctica.
Apa marină nu îngheaţă decât la suprafaţă şi în apropierea ţărmurilor. La fund
temperatura este constantă şi viaţa se desfăşoară normal. Apa marină este o soluţie-
tampon, menţinându-şi valori destul de constante ale pH-ului, între 7,5 şi 8,5, rezistând
deci la diferitele reacţii între acidă şi alcalină, pH-ul alcalin este necesar organismelor care
secretă carbonat de calciu pentru cochilii. Soluţia tampon a apei de mare are posibilitatea
de a îngloba cantităţi mari de carbon sub formă de CO2 fără a se schimba pH, carbonul
fiind necesar plantelor pentru producerea materiei organice.
Transparenţa apei de mare are o deosibită importanţă pentru desfăşurarea vieţii în
mediul acvatic. Lumina pătrunde în apa de mare până la adâncimi mari, de circa 200m,
oferind posibilitatea desfăşurării proceselor de fotosinteză.
Toate condiţiile amintite, deosebit de prielnice din punct de vedere biologic, fac ca
viaţa în mări să fie mai abundentă decât pe uscat. Uscatul, sub influenţa energiei solare,
este domeniul existenţei vieţii vegetale, Oceanul Planetar este caracterizat prin dezvoltarea
regnului animal.
Influenţa mediului marin se manifestă asupra formelor de viaţă prin acţiunea unor
factori importanţi cum sunt: temperatura, lumina, presiunea, densitatea şi vâscozitatea,
gazele dizolvate, salinitatea, mişcările apei sub diferite forme etc.
Organismele acvatice primare, adică cele care parcurg toată evoluţia lor în mare, au o
respiraţie acvatică, adică pot să-şi extragă oxigenul din apă.
Viaţa ce se desfăşoară în mare în apropierea ţărmurilor, ca şi în adâncimile oceanice,
este determinată de o serie de factori ca: mişcarea apei, temperatura, lumina pătrunsă în
ea şi salinitatea ei.
Mişcarea apei sub formă de valuri, curenţi, circulaţie verticală etc. influenţează asupra
repartiţiei temperaturii, salinităţii, substanţelor nutritive, schimbului de gaze, adică asupra
factorilor ce joacă un rol important în viaţa organismelor marine.
La organismele din zona mareelor, apar adaptări la retragere şi inundare periodică.
Pe ţărmurile stâncoase, afectate de valuri, organismele care nu posedă mijloace
adecvate de fixare sunt desprinse şi purtate de apă la prima agitaţie a mării. Tipice în
această privinţă sunt moluştele, care se fixează de stânci, crustaceii mici (Balanus)
înveliţi cu o cochilie calcaroasă, algele (Fucus, Laminaria) etc. Chiar şi unii peşti în
regiunea ţărmurilor stâncoase, sau de-a lungul plajelor întinse spălate continuu de valuri,
posedă organe speciale de fixare (de ex. guvizii au o ventuză de fixare).
Curenţii, contribuie la răspândirea organismelor marine planctonice şi chiar a celor
nectonice. Rolul curenţilor în distribuirea planctonului oceanic este divers, în funcţie de
natura şi caracteristicile lor.
O acţiune directă a curenţilor, se manifestă şi prin transportul formelor planctonice
dintr-o regiune în alta. Astfel, deriva atlantică duce departe spre nord formele mai sudice:
sifonoforul de apă caldă Physophora hydrostatica, ajunge până la insulele Lofoten,
iar în unii ani (începând din 1921 fenomenul se întâlneşte şi lângă Novaia Zemlea). Invers,
Curentul est-islandic, polar, aduce speciile arctice (de ex. Ceratium arcticum şi
Clione Borealis) până la ţărmurile Norvegiei.
Multe plante planctonice litorale, au spori şi chisturi care cad la fund. De aceea,
algele nelitice trăiesc normal numai în apa de mică adâncime, lângă ţărmuri, dar datorită
curenţilor, ele sunt duse departe în marea deschisă, deseori până la 200-300 mile de ţărm.
Diatomeea Biddulphia mobiliensis, care este o specie litorală, este adusă de curenţii
fluviului amazon în Oceanul Atlantic, întâlnindu-se chiar lângă Insulele Azore (la o distanţă
mai mare de 4.000 km).
Curentul Guineei, care înaintează spre vest, de-a lungul ţărmurilor Guineei, este
bogat în forme neritice. Dimpotrivă, Curentul Canarelor, care vine din largul oceanului spre
ţărm, este sărac în asemenea forme.
Curenţii sunt aceia care influenţează nu numai organismele mici, planctonice, ci şi
cele mari, nectonice. Astfel, rechinul gigant (Cetorhinus maximus) aproape că nu iese
din limitele marelui circuit al Derivei nord atlantice. Cea mai mare parte din populaţia de
Gadus morrhua şi Gadus Euxinus, de lângă ţărmurile Murmanskului, nu este indigenă
ci vine de la vest, împreună cu apele Curentului Capului de Nord şi cu ramificaţiile lui spre
Murmansk.
Bogate în organisme vegetale şi animale sunt şi anumite regiuni ale oceanului
planetar în care se înregistrează ridicări ale straturilor de apă de la fund, precum şi
regiunile mai puţin adânci unde, în general, există o circulaţie verticală puternică şi un
puternic amestec al stratului de apă. De aici, abundenţa generală de vietăţi în zonele
litorale, în comparaţie cu regiunile de mare adâncime şi o deosebită bogăţie în peşte a
aşa-ziselor „bancuri“, lângă ţărmurile Americii de Nord, unde se întâlnesc apele reci ale
Curentului Labrador cu apele calde ale Gulf-streamului.
Zonele bogate în pescuit de lângă ţărmurile Algeriei, ţărmurile Peruului, ţărmurile
chiliene şi ţărmurile vestice ale Patagoniei sunt o consecinţă a unei abundente vieţi
marine.
În cadrul circulaţiei verticale există nu numai curenţi ascendenţi, care ridică straturile
de apă bogate în săruri nutritive (fosfaţi, azotaţi), ci şi curenţi descendenţi, care duc în
adâncimi straturile de apă de la suprafaţă, bine aerisite. În marile adâncimi oceanice,
oxigenul este adus de curenţii reci descendenţi, care vin din regiunile polare, iar acolo
unde nu există curenţi descendenţi se înregistrează fie sărăcirea vieţii submarine, ca în
unele regiuni abisale din partea de est a Mării Mediterane, fie degajarea de hidrogen
sulfurat, ca în adâncimile Mării Negre.
Deci, mişcarea apei, datorită căreia se realizează transportul principalelor substanţe
nutritive şi al oxigenului, joacă un rol esenţial în dezvoltarea vieţii în apele mării. Acolo
unde mişcarea este slabă, intensitatea vieţii scade considerabil, chiar şi în straturile de la
suprafaţă, aşa cum se întâmplă în Marea Sargaselor, regiune liniştită şi lipsită de curenţi.

Condiţiile ecologice ale mediului marin

Temperatura are o influenţă deosebită asupra vieţuitoarelor. Acestea sunt grupate în
organisme cu temperatura constantă a corpului, denumite homeoterme şi organisme
poichiloterme, cu temperatură variabilă, dependente direct de cea a mediului în care
trăiesc.
Organismele homeoterme sunt mamiferele reprezentate în oceane prin Cetacee,
Pinnipede, Sirenide etc.
Organismele poichiloterme se diferenţiază în două grupe şi anume: organisme
stenoterme şi euriterme. Organismele stenoterme sunt acelea care suportă doar variaţii
limitate de temperatură; ele se dezvoltă la o anumită temperatură care trebuie să fie
constantă. Ca exemple sunt coralii care se dezvoltă în mări cu temperaturi de +20°C,
organismele polare, pinguinii şi hamsiile care preferă temperatura de +7°C.
La întâlnirea curenţilor calzi cu cei reci, nu pot supravieţui nici organismele adaptate
pentru temperaturi scăzute şi nici cele pentru temperaturi ridicate. Se produce astfel, o
pieire în masă a organismelor în zonele Terra Nova (Newfoundland) la întâlnirea curentului
Gulf Stream cu curentul Labrador, şi la întâlnirea lui Kuro-Shiwo cu Oia-Shiwo, lângă
ţărmurile Japoniei. În aceste zone piere, în special planctonul atrage o faună bogată
piscicolă de unde şi prezenţa unor „bancuri” de peşti care favorizează un pescuit intens.
În mările reci, viaţa este mai intensă, plantele sunt mai multe şi în special planctonul
este mai dezvoltat faţă de zonele ecuatoriale. Curentul rece al Canarelor determină o
abundenţă de peşte pe coastele Senegalului şi de asemenea curentul Falkland.
Lumina este indispensabilă pentru dezvoltarea plantelor verzi (autotrofe), cât şi a
organismelor care le folosesc drept hrană. În apă este mai puţină lumină decât în aer, ziua
este mai scurtă, iar noaptea mai lungă. În stratul de apă de la suprafaţă, până la 100 m se
desfăşoară intens procesele de asimilaţie clorofiliană.
În funcţie de adâncimea până la care pătrunde lumina în mări, se pot diferenţia trei
zone: zona eufotică, de la suprafaţă până la 80-100 m adâncime, bine luminată, bogată în
plancton, zona disfotică, între 100 şi 500 m, slab luminată, săracă în organisme vegetale,
şi zona afotică, sub 500 m adâncime, o zonă a întunericului care este lipsită de organisme
vegetale. Primele două zone sunt populate de animale şi peşti vegetarieni, iar ultima zonă
de peşti carnivori.
Algele se dezvoltă în funcţie de pătrunderea luminii, în următoarea ordine: la
suprafaţă algele verzi, mai jos cele brune şi mai în adânc cele roşii. În procesul de
fotosinteză se folosesc cel mai mult razele suplimentare culorii plantei, astfel la algele
verzi, razele roşii, la algele roşii, razele galben-verzi etc.
Fenomenul orientării organismelor vegetale şi animale, faţă de direcţia unei surse de
lumină se numeşte fototropism. Când acestea se apropie de sursă, fototropismul este
pozitiv, iar când se îndepărtează este negativ. Aceste fenomene sunt aplicate la pescuitul
cu ajutorul luminii electrice care se bazează pe fototropismul activ sau pozitiv al unor peşti
pelagici, cum ar fi hamsiile, sardelele etc.
De repartiţia luminii depinde în mare măsură şi culoarea organismelor marine care, în
general, este asemănătoare cu a mediului înconjurător, pentru a le proteja de duşmani. În
stratele superioare unde lumina se găseşte din abundenţă, organismele sunt aproape
transparente sau au culori ca ale apei, albastră sau argintie. Animalele care trăiesc pe fund
au culoare închisă. Căluţul de mare (Hippocampus) şi acul de mare (Syngnathus) care
trăiesc printre alge, o culoare brună sau brun-verzuie.
Există animale care îşi pot schimba culoarea în funcţie de mediul în care trăiesc.
Crevetele (Hippolyte varians), când stă pe lângă alge verzi, este verde, lîngă alge
roşii devine şi el roşu, iar pe înserat devine albastru.
În apele adânci, sub influenţa întunericului, ochii animalelor regresează, iar cu timpul
se atrofiază. Alte animale abisale sunt înzestrate cu organe luminoase fosforescente.
Salinitatea. Organismele marine se comportă diferit faţă de salinitate, ele extrăgând
din apă sărurile necesare desfăşurării vieţii.
Acele organisme care nu suportă oscilaţiile salinităţii se numesc stenohaline. Ca
exemple de astfel de organisme se citează în primul rând, planctonul, radiolarii,
echinodermele, gasteropodele. Dintre peşti, pălămida, scrumbiile albastre, stravrizii, când
plouă, aceşti peşti stenohalini se afundă în apele mai adânci pentru a evita diluţia apei
cauzată de ploi.
Organismele care suportă variaţiile de salinitate se numesc eurihaline. Aceste
organisme trăiesc, de obicei, în zona litorală unde suportă influenţele apelor dulci aduse de
râuri. Unele organisme pot migra din mare în fluvii, cum sunt somonii, anghilele, sturionii,
scrumbiile etc.

Diviziunile mediului marin

Mediul marin din punct de vedere biologic este împărţit în două mari domenii:
domeniul bentic şi domeniul pelagic (Fig. 9.1)

Domeniul bentic sau bentosul

Cuprinde organismele care trăiesc pe fundul mărilor, fixate, se târăsc sau înoată.
Bentosul este format din plante - fitobentosul şi animale – zoobentosul.
Domeniul bentonic este împărţit în sistemul litoral (fital) şi sistemul de mare adâncă
(afital).

Fig. 9.12 Diviziunile mediului marin ( după Aurora Posea)

Sistemul litoral, este situat în zona de ţărm a platformei continentale, până la 200 m
adâncime, şi cuprinde toate organismele autotrofe mari, şi aproximativ 99% dintre speciile
de animale bentonice. Este zona cu cele mai favorabile condiţii de viaţă oferite de un
substrat variat format din prundişuri, nisipuri, mâluri, hrană abundentă provenită din
planctonul neritic sau de pe continent, o varietate de substanţe minerale, temperaturi
favorabile şi mişcări ale apei care asigură un conţinut de oxigen ridicat.
Sistemul litoral se diferenţiază în trei etaje în funcţie de adâncimea apei: etajul
supralitoral, etajul eulitoral şi etajul sublitoral.
Etajul supralitoral, este situat deasupra ţărmului, deasupra mareei înalte, acolo unde
vieţuitoarele trăiesc aproape în continuă emersie, fiind umezite temporar cu apă în timpul
furtunilor sau la echinocţii, sau la fluxuri maxime. Organismele sunt adaptate la condiţiile
de viaţă uscată, dar sunt şi robuste pentru a putea rezista mişcărilor puternice produse de
valuri în această zonă.
Organismele caracteristice acestei zone sunt gasteropodele de talie mică, amfipodele
şi crabii fixaţi pe stâncile ţărmului sau pe plajă, şi varietăţi de licheni.
Etajul eulitoral, este cuprins de la nivelul mareei înalte până la adâncimea de 40-60 m
şi în care vieţuitoarele trebuie să fie adaptate pentru a putea rezista valurilor de furtună.
Multe animale se apără înglobându-se în sedimentele de pe fund. Limita externă a zonei
eulitorale este marcată de adâncimea până la care pot creşte plantele fixate pe fund,
deoarece acestea nu se dezvoltă decât în condiţii de lumină suficientă.
Acest etaj este mediul biologic marin cel mai bine studiat, deoarece el poate fi
observat cu uşurinţă de către scufundătorii autonomi. Vieţuitoarele din acest etaj sunt
numeroase şi variate, întâlnindu-se alge şi iarba de mare (Zostera), precum şi numeroase
animale mici ca: spongieri, briozoare, gasteropode, ascidii etc.
Etajul sublitoral, este cuprins între 60 şi 200 m adâncime, limită dată de adâncimea
maximă unde trăiesc plante (alge). Aici pătrund încă razele de lumină şi se menţin
variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii. Se observă în acest etaj că viaţa vegetală se
reduce, cedând treptat locul vieţii animale bine reprezentate prin felurite specii de peşti.
Sistemul de mare adâncă (afital), situat sub cel litoral, nu este atât de bine cunoscut.
Condiţiile de viaţă sunt uniforme, temperatura descreşte uşor cu adâncimea,
salinitatea este relativ constantă, iar presiunea creşte cu o atmosferă la 10 m adâncime.
Hrana este mai puţină şi constă, mai ales din materia organică ce provine de la suprafaţa
apei şi cade spre fund. Aici se dezvoltă plante lipsite de clorofilă, diferite specii de animale
mici şi bacterii care rezistă la presiunile mari din adâncul mării. Sistemul de mare adâncă
este împărţit, în funcţie de adâncime, în trei etaje: batial, abisal şi hadal.
Etajul batial, este cuprins între 200 m şi 2.000 m adâncime, în zona taluzului
continental, sau a pantei şi a fundurilor cu pantă lină aflate la baza acestuia;
Etajul abisal, se întinde de la 2.000 până la 6.000 m, în zona câmpiilor abisale, cu
pante foarte domoale.
- Etajul hadal sau ultraabisal, se întinde de la adâncimi de peste 6.000-7.000 m
către gropile sau fosele oceanice.

Domeniul pelagic sau pelagosul

Cuprinde vieţuitoarele care trăiesc în apa de deasupra fundului oceanic. În cadrul
acestui domeniu se diferenţiază o categorie de organisme care plutesc liber în apă,
neavând mijloace proprii de locomoţie, cunoscute sub numele de plancton şi o altă
categorie care înoată, se mişcă activ, denumit necton.
Delimitarea dintre cele două domenii nu este întotdeauna precisă deoarece multe
specii de organisme marine aparţinând domeniului bentic au enclave pelagice (midiile,
stridiile, viermii policheţi etc.), sau anumite vieţuitoare sunt bentonice în timpul zilei, şi
noaptea devin planctonice.
Domeniul pelagic cuprinde două mari diviziuni: provincia neritică din apropierea
ţărmurilor, şi provincia oceanică din largul mărilor, limitate de marginea platformei
continentale.
a) Provinica neritică, este caracterizată printr-o mare diversitate de condiţii de viaţă
datorită, atât pătrunderii apelor dulci din râuri care modifică permanent gradul de
salinitate prin curenţii litorali şi valuri, cât şi prin mişcările ascendente ale apei care
aprovizionează această zonă cu substanţe nutritive, contribuind la dezvoltarea
planctonului. Planctonul constituie hrana de bază a vieţuitoarelor marine, el atragând peştii
şi alte organisme marine, ceea ce face ca provincia neritică să fie, în general, cea mai
productivă din punct de vedere biologic.
b) Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale,
având o salinitate relativ constantă. Variaţiile termice ale apelor superficiale depind de
latitudine, în adâncime însă temperatura descreşte odată cu adâncimea, respectiv cu 2° la
100 m, mai repede până la adâncimea de 1.000 m, şi apoi lent până la fundul oceanului.
În adânc, curenţii sunt lenţi sau de multe ori lipsesc. Întunericul şi calmul sunt
caracteristice, iar numeroasele forme de animale sunt oarbe.
Această provincie se subdivide în trei etaje: batial, abisal şi hadal
Zona pelagică abisală reprezintă cea mai mare unitate ecologică de pe glob,.
Aproximativ ¾ din volumul total al Oceanului Planetar sunt înglobate în această zonă
(Tabelul 9.1.).
Tabelul 9.1 Adâncimile de existenţă a domeniilor de viaţă acvatice
Domeniul
Adâncimea Domeniul bentonic
pelagic
Deasupra mareei înalte supralitoral
Sistemul Provincia
De la marea înaltă la 40 până la eulitoral
litoral neritică
60 m adâncime
60 până la 200 m adân-cime sublitoral
200 m la 2000 m adân-cime batial
Provincia
2000 m la 6000 m adân-cime abisal oceanică
Sistemul de
mare adâncă hadal batial
adâncime peste 6000 m
abisal
hadal

Comunităţile biologice principale ale Oceanului Planetar

Mediul biologic marin este determinat de numeroşi factori cum sunt: caracterul
fundului oceanic, proprietăţile fizice şi chimice ale apelor etc.
Ecologii clasifică mediul marin în biotopuri, acestea reprezentând un anumit spaţiu în
cuprinsul căruia condiţiile principale de habitat şi formele de viaţă adaptate lor sunt
uniforme. Totalitatea organismelor vegetale sau animale care populează un astfel de
mediu, formează o biocenoză.
În cadrul biotopurilor, organismele sunt dependente de mediul în care trăiesc, unele
dintre altele, alcătuind o comunitate biologică.
Termenul de comunitate biologică pentru asociaţiile marine a fost utilizat pentru
prima oară de Petersen, în 1910. Există însă discuţii dacă ar putea fi privit ca o unitate
ecologică, adică o biocenoză, sau dacă ar putea fi definit ca o unitate statistică descriptivă.
Comunitatea poate reprezenta relaţiile restrânse care se stabilesc între diferite vieţuitoare
care trăiesc în vecinătatea litoralului sau în zona platformei continentale, dar mai ales
raporturile de interdependenţă bazate pe necesităţile de hrană, acestea incluzând mai
multe niveluri, fitoplanctonul (producătorii), animalele erbivore (care consumă
fitoplanctonul), carnivore (care se hrănesc cu erbivore) şi detritivore sau limicole (care se
hrănesc cu bacterii şi substanţe organice aflate în sedimentele de pe fundul mării).
În funcţie de mijloacele de locomoţie şi a tipului de habitat, organismele marine se
împart în trei grupuri: bentosul, nectonul şi planctonul.
Bentosul, este reprezentat de organismele care trăiesc pe/sau în sedimentele marine.
Se caracterizează printr-o mare diversitate de specii, iar abundenţa vieţii este determinată
de condiţiile deosebit de prielnice şi variate. Numărul indivizilor bentonici descreşte odată
cu adâncimea, deoarece la adâncimi mai mari, organismele bentonice suportă presiuni
ridicate, temperaturi joase şi absenţa luminii.
S-a constatat totuşi că viaţa este prezentă în cele mai adânci zone ale oceanelor,
inclusiv în fosele absiale.
Nectonul, este reprezentat de animalele care pot să înoate liber, cuprinzând formele
cele mai evaluate de viaţă animală ca: peşti, balene, delfini etc. Nectonul având mijloace
proprii de deplasare efectuează o căutare activă a hranei putându-se deplasa şi migra
foarte mult în cuprinsul oceanului. Acesta poate limita şi controla populaţia
fitoplanctonului, iar după moarte reprezintă sursa principală de materii pentru producătorii
de material organic şi pentru bacterii. Deşi pot trăi în diferite părţi ale zonei pelagice,
distribuţia organismelor nectonice este limitată de temperatură şi presiune.
Planctonul, este format din organisme mici cu capacitate redusă de mişcare,
deplasate mai ales de curenţii oceanici. Majoritatea planctonului este alcătuit din
organisme microscopice animale sau vegetale, cu excepţia meduzelor şi a algelor de tipul
Sargassum.
Planctonul este format din animale - zooplancton şi din plante – fitoplancton.
Fitoplanctonul, reprezintă cea mai importantă formă individuală de viaţă din mediul
marin, deoarece transformă, prin fotosinteză, apa şi dioxidul de carbon în materie organică
ce reprezintă baza lanţului trofic din Oceanul Planetar. Fitoplanctonul se desfăşoară de la
adâncimea de 1 m, până la aproximativ 200 m fiind influenţat de schimbările sezoniere, de
variaţiile termice, de aportul de hrană şi de lumină, având un ritm de creştere foarte
ridicat;
Zooplanctonul, este larg răspândit în mări şi oceane având reprezentanţi din aproape
toate grupele de animale acvatice. Este divizat în două mari grupe: holoplancton, format
din planton permanent şi eroplancton, sau plancton temporar, format din animale care îşi
petrec numai o anumită parte a vieţii, ca plancton. Zooplanctonul se hrăneşte cu
fitoplancton devenind, la rândul său, hrană pentru organismele mai evoluate ale mediului
marin.
Formele planctonice pot fi foarte valoroase pentru studiile oceanografice, deoarece
sunt caracteristice anumitor tipuri de mase de apă. Unele specii, numite specii indicatoare,
pot fi utilizate atât la stabilirea originii maselor de apă, cât şi la deplasarea lor.
Anumite specii au importanţă geologică, cum sunt scheletele foraminiferelor care au
furnizat informaţii despre „istoria“ repartiţiei Oceanului Planetar în trecutul geologic, cât şi
asupra climei Pământului.
Resursele Oceanului Planetar
Resurse minerale
Se consideră că resursele minerale ale fundului mării şi oceanelor au o valoare
imensă, dar în realitate aceste presupuneri sunt departe de a avea baze reale. Astfel în
oceane există mari cantităţi de minerale, atât dizolvate în apa mării (vezi subcapitolul de
resurse chimice) cât şi pe fundul mării, dar de multe ori costul recuperării lor depăşeşte cu
mult valoarea acestora.
Mineralele de pe fundul mării pot fi atribuite la trei grupe, şi anume depozite detritice,
depozite autigene şi depozite organogene.
Depozitele detritice reprezintă materialul rezultat din acţiunea eroziunii rocilor
preexistente, şi transportul acestuia în ocean de către apele curgătoare sau prin
intermediul altor procese. Ajuns în ocean, detritusul este transportat de valuri şi curenţi, şi
apoi depus pe fundul mării. Ceea mai abundentă resursă de material detritic constă din
nisip, pietriş şi fragmente de cochilii, folosite mai ales ca materiale de construcţii şi pentru
înlocuirea sedimentului pierdut de pe plajă. Aceste depozite recuperate din mare au
valoare considerabil mai mică decât cele obţinute de pe uscat în sensul că exploatarea
nisipului şi pietrişului de pe uscat este mai simplă şi mai puţin costisitoare. În unele cazuri
însă, de exemplu atunci când costul transportului este ridicat, depozitele submarine pot să
devină mai rentabile din punct de vedere economic (tabelul 10.1.)

Tabelul 10.1 Valoarea resurselor geologice exploatate din mediul acvatic şi conti-nental (valori la nivelul anului 1968)
mii USD
Mediul
Denumirea resursei
Acvatic Continental
A. Minerale detritice
- Nisip şi pietriş 100.000 2.000.000
- Titan 33.000 37.000
- Zircon 11.000 -
- Diamante 4.000 284.000
- Cositor 5.000 460.000
- Fier 700 5.300.000
B. Depozite autigene
-
- Fosforit 375.000
-
- Mangan 423.000
C. Depozite organogene
- Petrol şi gaze 3.600.000 27.500.000
- sulf 15.000 240.000

Concentraţiile de minerale grele constituie un alt tip de depozit detritic, constând în

materiale cu densitate mai mare de 2,9 g/cm³, limita superioară a densităţii celor mai
obişnuiţi componenţi ai nisipurilor. În cele mai multe zone nisipoase, mineralele grele
reprezintă doar un procent mic în sediment. În alte zone, unde acţionează curenţi
puternici, constituenţii mai uşori ai nisipului sunt duşi departe, rămânând un reziduu sau o
concentrare de minerale grele. Unele minerale grele pot fi găsite în preajma uscatului,
aproape de sursa lor iniţială, altele se găsesc în alcătuirea unor vechi plaje, acum
submerse. Valoarea acestor minerale grele detritice este relativ scăzută în comparaţie cu
materialele similare de pe uscat, care pot fi obţinute cu mai mare uşurinţă.
Mineralele autigene, sunt cele care se găsesc pe fundul mării în urma precipitării
chimice din apa de mare. Nodulii de mangan şi fosforitul sunt două dintre cele mai
frecvente depozite autigene care acoperă o suprafaţă vastă a fundului mărilor şi
oceanelor, dar grosimea lor este redusă. În general, ele apar în zonele caracterizate printr-
un ritm de sedimentare mic. Cea mai mare parte a fosforitului exploatat este utilizată ca
îngrăşământ. Compoziţia chimică a nodulilor de mangan este variabilă. După unele opinii
nodulii sunt importanţi mai ales pentru conţinutul lor în nichel, cobalt şi cupru, care sunt
totuşi constituenţi minori ai acestor depozite. Părerile asupra valorii şi potenţialului
economic al nodulilor de mangan sunt controversate, unele dificultăţi părând să indice că
recuperarea lor în mari cantităţi de pe fundul mării nu va începe curând.
Depozitele organogene rezultă în urma morţii organismelor vii şi a acumulării lor
ulterioare pe fundul mării. Cu timpul, aceste depozite sunt acoperite de alte sedimente şi
după opinia multor cercetători, pot fi transformate în depozite de petrol şi gaze, care
constituie cele mai valoroase produse ce pot fi recuperate din ocean. Ca exemplu al
amplorii operaţiilor pentru exploatarea petrolului este faptul că din zonele submarine, au
fost obţinute imense cantităţi de petrol şi gaze naturale.
Rezultatele cercetărilor recente şi forajele executate la adâncimi mai mari decât la
nivelul platformei continentale au dovedit că procesul de formare a petrolului poate avea
loc şi în zone marine adânci, regiune despre care se credea până acum că nu dispune de
un potenţial semnificativ pentru acumulări de petrol.

Resurse chimice
Resursele chimice ale mării sunt mai mult decât considerabile. Dacă se consideră un
element care există în apa mării numai în proporţie minimă de o parte la un miliard de
părţi de apă, se ajunge la concluzia că apa mării va conţine peste 5 milioane tone din
acest element. La acest depozit - pe care îl constituie apa mării – râurile ce se varsă în
ocean adaugă în mod constant noi substanţe minerale.
S-ar putea crede că acest mare rezervor de substanţe solide dizolvate este exploatat,
din punct de vedere „chimic“, în mod foarte intens, dar de fapt, numai câţiva compuşi sunt
recuperaţi actualmente din ocean în cantităţi comerciale (tabelul 10.2), recuperarea
multora dintre elemente fiind foarte costisitoare şi în multe cazuri, ea constituind o
investiţie economică nerentabilă. S-ar putea ca în viitor această situaţie să se schimbe.
Clorura de sodiu este compusă din două dintre cele mai comune elemente ale apei
de mare, sodiul şi clorul, iar recuperarea acesteia datează de peste 5.000 de ani. Sarea
astfel, se extrage prin evaporarea apei. După un anumit punct al procesului de evaporare
începe să cristalizeze dând un produs relativ pur.
Tabelul 10.2 Producţia mondială a produşilor chimici recuperaţi din mări şi oceane
Aportul din producţa
Compusul chimic Tone/an
totală %
Clorura de sodiu 35.000.000 29
Brom 102.000 70
Magneziu 106.000 61
Compuşi metalici 690.000 6
Apă potabilă 142.000 59

Bromul şi magneziul, sunt extrase în cantităţi mari de câteva uzine de preparare

situate în apropierea golfului Mexic.
Apa potabilă reprezintă, probabil cel mai important produs extras din mare. În multe
părţi ale lumii apa de mare desalinizată constituie principala sursă de apă. Există mai
multe metode de desalinizare, printre care menţionăm, îngheţarea, distilarea, schimbul de
ioni şi osmoza. Distilarea pare să fie procedeul cel mai economic, deşi costul este de
aproximativ zece ori mai mare faţă de costul apei potabile obţinută din sursele obişnuite.
Astăzi există în lume mai mult de 200 de uzine de desalinizare, iar numărul lor creşte
rapid. De obicei, uzinele de desalinizare necesită cantităţi mari de energie, iar centralele
care produc energie au nevoie de multă apă. Combinarea uzinelor de desalinizare cu cele
producătoare de energie ar putea constitui o metodă de reducere a costului apei potabile
produse.
Prin perfecţionarea proceselor tehnologice preţul de cost se va reduce, iar
aprovizionarea cu apă potabilă din ocean va deveni o activitate din ce în ce mai importantă
putând fi utilizată în mod curent şi pentru irigarea deşerturilor.
Este posibil că pe măsură ce se vor reduce resursele de pe uscat, omul îşi va
concentra interesul asupra oceanului pentru procurarea materialelor de importanţă
esenţială. Dacă ar exista tehnologii adecvate, cea mai mare parte a necesităţilor de astfel
de resurse ar putea fi satisfăcută dintr-un volum relativ redus de apă de mare. În prezent,
preţul de cost ridicat şi lipsa mijloacelor tehnologice necesare, sunt factori care se opun
extragerii compuşilor chimici din apa mării.
Un domeniu nou care suscită interesul este farmacologia marină, ştiinţa cercetării
substanţelor din organismele marine care ar putea fi utilizate ca medicamente pentru
combaterea bolilor. În mod paradoxal, multe dintre aceste medicamente salvatoare sunt
substanţe eliminate de animalele marine ca otrăvuri. Din otrăvurile secretate de diferite
specii de peşti au fost preparate medicamente care influenţează ritmul cardiac, reduc
timpul de coagulare a sângelui şi scad presiunea sangvină, în acest sens farmacologia
marină oferind perspective reale.

Resurse biologice
Resursele biologice ale mării reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale
utilzări mediului acvatic. Tot mai numeroşi sunt cei ce cred că oceanul trebuie folosit
pentru rezolvarea problemelor alimentare ale omenirii, care vor deveni atât de critice, încât
vor putea fi rezolvate numai printr-un efort comun, maxim şi de lungă durată. Ar fi naiv să
credem însă că oceanul va oferi o soluţie facilă fără eforturi.
În prezent, 1,5 miliarde de oameni, jumătate din populaţia globului, suferă din cauza
lipsei de proteine iar această problemă a devenit gravă în unele ţări subdezvoltate. Prin
urmare, proteina care există în mari cantităţi în ocean, a devenit vital necesară. Planctonul
reprezintă cel mai mare grup de organisme marine, dintre care, cele mai multe au
dimensiuni microscopice. Prin urmare, pentru obţinerea unei cantităţi mari de plancton
trebuie filtrate cantităţi imense de apă, la care se adaugă şi gustul, care fac ca planctonul
să nu reprezinte o sursă corespunzătoare de proteine. Este necesar să ne îndreptăm
atenţia asupra altor animale marine mai evoluate, cum sunt peştii.
În baza statisticilor mai recente, la nivelul deceniului nouă al secolului XX, remarcăm
că pescuitul marin acoperea peste 16% din consumul anual de proteine animale al
populaţiei, şi mai ales peştele. Situaţia, este dată în tabelul 10.3.
Din consultarea tabelului respectiv, remarcăm faptul că în ţările în curs de dezvoltare,
peştele deţine o pondere de 21-28% din consumul mondial, adică aproximativ 80 milioane
tone/an.
 În categoria ţărilor cu un puternic pescuit oceanic, amintim: Peru, Japonia, China,
Federaţia Rusă, Norvegia şi SUA.
Oricum, cantitatea de peşte care se consumă, şi implicit se pescuieşte în lumea
întreagă, creşte în mod constant.
În practica exercitării profesiunii de pescar există mai multe căi pe care se poate
intensifica pescuitul oceanic. Una dintre ele este îmbunătăţirea tehnologiei pescuitului, prin
metode perfecţionate de depistare a peştelui care au condus la creşterea capturilor. De
asemenea, ar fi foarte utilă o mai bună cunoaştere a modului în care peştele reacţionează
faţă de mediul său.
Tabelul 10.3 Ponderea consumului de peşte (FAO, Marine Fishering Fisheries and Law of the Sea, Roma, 1993).

Zona geografică Ponderea în consum (%)

Orientul îndepărtat 27,8
Ţările din Asia Centrală 21,7
Africa 21,1
Europa Occidentală 9,7
America Latină 7,8
Orientul Apropiat 6,6
America de Nord 8,2
Media mondială 16

Unii pescari organizaţi în ferme preferă să se ocupe de creşterea vieţuitoarelor marine

decât să le prindă în ocean. Această preocupare, analoagă agriculturii, care este numită
acvacultură, caută să creeze un mediu în care anumite specii de animale marine să se
dezvolte rapid, urmând ca ulterior să fie recoltate. În prezent, acvacultura se limitează
doar la zonele din apropierea ţărmului, în golfuri şi estuare şi se ocupă numai de creşterea
unor animale ca: midii, stridii, alte scoici şi creveţi. Această metodă va putea fi extinsă
curând şi la zonele din largul oceanului, precum şi la o mai mare varietate de animale.
Cultivarea stridiilor rămâne, potenţial, cea mai importantă.
Larvele de stridii plutesc şi sunt transportate de curenţii oceanici până când întâlnesc
un substrat dur, de care se fixează. Pescarii de stridii – sau mai bine zis cultivatorii de
stridii – plasează cochilii pe fund, în medii adecvate pentru creşterea stridiilor. Aceste
medii sunt reprezentate de unele golfuri, portiţe şi alte zone din apropierea ţărmului. După
ce se fixează pe cochilii sau pe alt substrat dur, larva creşte suficient de mare pentru a fi
recoltată de „fermieri“.
Acvacultura prezintă avantajul că poate fi dezvoltată în zonele apropiate de ţărm ale
ţărilor care au cea mai mare nevoie de proteine.
Un produs nou, numit concentrat de proteină de peşte (CPP), permite o utilizare mai
complexă a resurselor marine „recoltate“. Este un produs sub formă de pulbere, fără miros
şi fără gust ce poate fi preparat din aproape orice specie de peşte şi depozitat fără a fi
nevoie de refrigerare. Concentratul ar putea fi adăugat în mâncare şi chiar în aluatul de
pâine, şi copt.
Concentratul de proteină, nefiind alterabil, sunt eliminate şi problemele de transport
şi de depozitare. Actualmente există în Statele Unite mai multe uzine pilot care produc
acest concentrat şi folosirea lui ca hrană în ţările subnutrite ar rezolva problema
alimentaţiei pe glob pentru câţiva ani apoi prin extinderea uzinelor, pe perioade
apreciabile.
 Resurse fizice
Resursele fizice ale oceanului sunt poate mai puţin evidente decât alte genuri de
resurse. Marea cantitate de energie de care dispune oceanul reprezintă una dintre
acestea. Energia mareelor a suscitat interesul multor oameni de ştiinţă, care au emis
diferite idei şi au elaborat numeroase planuri de folosire a forţei generatoare a mareelor
pentru acţionarea turbinelor electrice, sau a altor dispozitive.
Aplicarea multora dintre aceste idei a rămas însă în fază de proiect datorită sumelor
imense de bani necesare pentru realizarea lor.
Primul sistem energetic important din lume pentru utilizarea mareelor, construit în
Franţa pe râul Rance, a costat aproximativ 100 milioane de dolari, Rusia a iniţiat
construirea unei uzine maree-motrice în Marea Barents, şi ulterior a anunţat intenţia de a
dezvolta în viitor şi alte uzine energetice mareice, mai mari. Cu mult timp în urmă au
existat planuri pentru construirea unor uzine maree-motrice în apropiere de Canalul
Mânecii şi în Golful Passamaquoddi, situat între SUA şi Canada. Dezvoltarea acestor noi
surse potenţiale de energie a fost întârziată de multe ori din motive economice şi politice.
De fapt, energia mareelor reprezintă numai o mică parte din energia care ar putea fi
captată din mare. Oricine locuieşte în apropierea mării sau a văzut efectele unor furtuni
puternice, cunoaşte forţa valurilor. În prezent nu a fost elaborată nici o metodă
satisfăcătoare pentru utilizarea energiei valurilor.
De asemenea, oceanul constituie vaste cantităţi de energie termică, ce ar putea fi
folosită pentru încălzirea unor mari regiuni ale globului, – dar problema principală este
cum se poate acţiona. Răspunzând la această întrebare trebuie să se ia în considerare
faptul că „devierea“ apei calde spre alte zone ar putea afecta, în bună măsură, delicatul
echilibru natural al oceanului.
Între ocean şi condiţiile meteorologice există strânse legături, mai ales în sensul că
peste 70% din suprafaţa globului este acoperită de apă. Legătura reciprocă dintre
condiţiile atmosferice şi ocean este evidentă în regiunile de coastă, dar aceasta se extinde
si spre interiorul uscatului, care pate fi bântuit de furtuni generate de interacţiunea dintre
ocean şi condiţiile atmosferice.
Pentru a înţelege mai bine relaţia dintre ocean şi vreme, meteorologilor le sunt
necesare numeroase informaţii asupra condiţiilor existente în ocean. Orice metodă care
contribuie la creşterea capacităţii de prognoză meteorologică poate aduce omenirii
beneficii imense.
Vastele dimensiuni ale oceanului sugerează că acesta ar putea constitui un spaţiu
favorabil vieţii şi activităţii omului. Programul „Sealab“ al Marinei SUA explorează această
posibilitate. Pe fundul mării au fost plasate, la adâncimi relativ mici, locuinţe subacvatice în
care oamenii au locuit diverse perioade de timp.
Pentru om, cel mai mare pericol al vieţii subacvatice îl reprezintă presiunea sau
greutatea masei de apă acoperitoare. Această presiune creşte cu o atmosferă la fiecare 10
metri coborâţi în adânc. Dacă un scufundător se ridică prea repede la suprafaţă, el poate
muri ca urmare a gazelor, mai ales azot, care au fost împinse de presiune în ţesuturile sale
şi pătrund în circulaţia sangvină pe măsură ce presiunea se reduce. Acest efect, denumit
embolie gazoasă, poate fi evitat dacă scufundătorul se ridică treptat, permiţând gazelor să
părăsească circulaţia sanguină.
Necesitatea decompresiunii prin ascensiune lentă limitează timpul total pe care un
scufundător îl poate petrece sub apă în condiţii de siguranţă. Totuşi, după o anumită
perioadă de timp petrecută sub apă, ţesuturile se saturează cu gaze, iar scufundătorul
poate să rămână mai mult timp la adâncimea necesară lucrului sau cercetării, fără ca
timpul necesar pentru decompresiune să se mărească. Datorită acestui fapt, unii
scufundători au putut sta mai mult de 3 săptămâni, dar la adâncimi nu prea mari.
După perfecţionarea tehnicii de scufundare, omul poate să efectueze operaţiuni
subacvatice la exploatarea minieră, recuperarea epavelor şi chiar să pescuiască, ceea ce
poate aduce beneficii mai multor industrii marine şi omenirii în general.
Poluarea Oceanului Planetar şi protecţia mediului
marin
Principalii poluanţi ai mediului marin
Dintre principalele substanţe poluante care afectează calitatea apelor din mări şi
oceane, prezentăm în primul rând, hidrocarburile, derivaţii cloruraţi ai hidrocarburilor,
apele uzate ale aglomeraţiilor urbane insuficient epurate sau neepurate deversate în zona
ţărmurilor, cât şi în deşeurile radioactive. Vom trata pe rând aceşti poluanţi, inclusiv
efectele lor, cât şi măsurile care se preconizează pentru înlăturarea sau diminuarea acţiunii
acestora.
Poluarea cu hidrocarburi. Hidrocarburile din mediul marin au origini diferite. Ele
provin din erupţiile spontane care au loc pe fundul oceanului, din descompunerea naturală
a florei şi faunei marine, dar mai ales din activitatea industrială şi de transport, din forajele
de pe platformele marine, din depozitarea produselor petroliere la suprafaţă sau sub apă,
din accidente produse prin naufragierea tancurilor petroliere, cât şi prin deversarea în apă
a reziduurilor rămase de la spălarea cisternelor, a altor dispozitive etc.
În ultimele decenii ale secolului recent încheiat, se cunosc o serie de catastrofe care
au apărut în urma eşuării unor tancuri petroliere cum au fost cele din preajma coastelor
sud-vestice ale Marii Britanii din 1965 şi a coastelor nord-vestice ale Franţei din 1979. În
anul 1965 petrolierul „Torrey Canyon“ a eşuat şi petrolul scurs a produs o adevărată
„maree neagră“ care a afectat puternic flora şi fauna coastelor sud-vestice ale Marii
Britanii. Un alt accident asemănător s-a produs în 1979 când au fost poluate cu petrol
coastele nord-vestice ale Franţei. Şi exemplele ar putea continua.
Extracţia petrolului din mare poate provoca şi ea accidente cum a fost cel din 1969 în
lungul coastelor Californiei, în dreptul staţiunii Santa Barbara, când o sondă a pierdut în
ocean 1.000 tone petrol până când a putut fi oprită erupţia şi izolată. Petrolul a format
pelicule pe organismele marine, foarte multe fiind ucise, îndeosebi multe păsări care îşi iau
hrana din mare. De asemenea au fost poluate plajele din zonă.
Dintre poluanţii persistenţi, care se găsesc în mediul marin, petrolul este cel mai
important din punct de vedere cantitativ. Astfel, după unele statistici rezultă că în oceane
sunt deversate peste 9 milioane tone petrol în timpul transportului, 1,5 milioane tone din
erupţiile naturale şi accidentale ale exploatărilor submarine şi cam trei milioane tone din
deversările activităţilor industriale de pe uscat. Dacă aceste estimări sunt exacte , reiese
că volumul total de petrol pătruns în oceane datorită activităţii omului, este mult mai
ridicat decât volumul de hidrocarburi care rezultă din descompunerea naturală a florei şi
faunei.
Deversările de petrol produse de activităţile umane nu sunt răspândite uniform în
mediul marin, zonele cele mai poluate fiind ţărmurile şi, în special, porturile. Rutele
speciale folosite pentru transportul petrolului sunt situate, în general, în zonele de ţărm,
cum ar fi Golful Persic, Mediterana, coastele vestice ale Europei şi cele estice ale Americii
de Nord şi de Sud (Fig. 11.1).
O atenţie aparte merită activitatea de spălare a cisternelor vaselor de transport.
Petrolierele descarcă în porturile unde sosesc circa 99% din greutatea brută îmbarcată.
Restul, de aproximativ 1%, se pierde prin evaporare sau se depune pe pereţii sau pe
fundul cisternelor. Aceste substanţe degajă un gaz care amestecat cu aer în cisterne poate
da un produs exploziv. Din această cauză este nevoie ca cisternele să fie spălate cu apă de
mare. Ţările exportatoare de petrol nu autorizează golirea apelor de spălare de-a lungul
coastelor lor sau în porturi şi ele, în plus, exercită un control asupra calităţii apelor golite.
Din această cauză, petrolierele îşi efectuează golirea pe timpul parcursului lor, deversând
apa poluată în zonele de larg ale mărilor sau oceanelor.

Fig. 11. 1 Zonele actuale poluate cu petrol (haşuri verticale) şi cele în devenire (haşuri
orizontale)

Au fost semnate o serie de convenţii internaţionle pentru prevenirea poluării apelor

cu hidrocarburi. Amintim Convenţia care interzice tuturor petrolierelor de a-şi goli
amestecurile şi reziduurile la mai puţin de 50 de mile de coastă şi chiar 100 de mile.
Conform cercetărilor care s-au dezvoltat foarte mult în ultimii ani, ştim precis ce se
întâmplă cu petrolul care pătrunde în mediul marin. Datorită densităţii sale mai mici şi
implicit a greutăţii specifice mai mici decât a apei, el formează o peliculă subţire care
pluteşte. Unele dintre elementele constituente ale petrolului, mai uşoare, inclusiv hidrocar-
burile, se evaporă rapid. Pelicula de petrol care pluteşte, şi este transportată uneori la mari
distanţe cu ajutorul vânturilor sau a curenţilor oceanici, este supusă autooxidării sub
influenţa catalizatoare a sărurilor minerale, a lumii solare, a căldurii, cât şi a oxidării
bacteriene. Oxidarea bacteriană este foarte lentă la temperaturi mai mici de 10°C, astfel
că petrolul ajuns în mările arctice poate să reziste nedegradat până la 50 de ani. Dealtfel şi
în zonele temperate, petrolul poate să nu fie supus fenomenelor de oxidare zile în şir.
Petrolul poate fi însă absorbit şi de particulele solide şi antrenat spre fundul bazinelor
până la adâncimi destul de mari, aceasta în special în regiunile de coastă.
Tot în zona litorală, petrolul poate să fie aruncat pe plajă, unde oxidarea continuă sau
poate să formeze aglomeraţii gudronate la suprafaţa apei. Astfel de aglomeraţii gudronate
se întâlnesc frecvent în Marea Mediterană şi în Marea Sargaselor unde s-au prins în plasele
pescarilor, de trei ori mai multe gudroane decât alge.
Într-un timp relativ scurt, petrolul deversat poate compromite flora şi fauna marină.
Pagubele acestora sunt în funcţie de speciile afectate, de tipul hidrocarburilor, cât şi de
durata persistenţei lor.
 În general, este împiedicată oxigenarea apei prin consumul oxigenului existent pentru
degradarea lui. În acest fel se îngreunează fotosinteza fitoplanctonului care produce circa
70% din oxigenul atmosferic.
Datorită creşterii producţiei de petrol, în viitorii ani poluarea cu acest produs se va
agrava. Va fi extins forajul submarin şi legat de el vor spori atât accidentele de exploatare,
cât şi cele de transport.
Construirea petrolierelor cu o capacitate mai mare, cum sunt cele de 500.000 tdw şi
chiar de 1.000.000 tdw, vor produce pagube dezastruoase în caz de eşuare. Descoperirea
petrolului în peninsula Alaska şi transportarea lui în SUA, vor contribui la o deversare
sporită de petrol în Arctica, respectiv în zona rece.
În ceea ce priveşte poluarea, mările propriu-zise prezintă situaţii mai deosebite decât
oceanele, în primul rând, datorită suprafeţei lor mai mici şi a adâncimilor reduse. Dintre
cele mai poluate mări, amintim Mediterana şi Baltica.
Marea Mediterană, a devenit locul unui imens trafic petrolier, fiind situată la limita
celor mai bogate zone petrolifere. Din datele statistice s-a evaluat, pentru 1975, un trafic
total de 1.650 milioane tone de petrol transportat pe mări, din care 1/3 a fost debarcat
sau tranzitat prin porturile Mediteranei. Situaţia critică poate fi ilustrată astfel: în 1970 s-au
deversat în Mediterana 300.000 tone de reziduri, în 1975 s-au deversat 500.000 tone, iar
în 1980, deversarea rezidiurilor a atins 650.000 tone.
Mediterana este o mare puţin adâncă iar curenţii nu sunt suficienţi pentru a favoriza
amestecul apei şi deci oxidarea ei. În plus, temperatura straturilor de profunzime este
aproape constantă (circa 12%), datorită instalării homotermiei dictată de pragul protector
al Gibraltarului. Timpul de regenerare a maselor de apă în primii 150 m de la suprafaţă
este extrem de lung, aproape 80 de ani.
S-au preconizat o serie de măsuri concrete, dintre care amintim construirea în toate
porturile, care încarcă petrol, de instalaţii speciale pentru tratarea apelor deversate, cât şi
pentru spălare. Datorită însă investiţiilor prea mari, această problemă a fost neglijată.
Marea Baltică, datorită condiţiilor naturale, este foarte sensibilă chiar şi în stadiul
nepoluat. Ea este un complex de ape cu formare de oxigen sulfurat în stratele de
adâncime, populat de o varietate mică de specii. Petrolul este unul din cei mai periculoşi
poluanţi ai Balticii şi este concentrat, în special, în apropierea Stockholm-ului şi a Golfului
Riga. Stratul de petrol se împrăştie pe o suprafaţă desul de mare, dar mai ales este
transportat cu ajutorul curenţilor descendenţi şi în adâncime, până la circa 100 m.
Anul 1975 a fost declarat, în cadrul unui Proiect al statelor riverane, „An de cercetare
a poluării Mării Baltice”.
Lupta împotriva poluării cu hidrocarburi a îmbrăcat forme variate. Menţionăm câteva
aspecte, şi anume: recuperarea mecanică a petrolului din petrolierele avariate, absorbţia
petrolului cu diferite substanţe hidrofile, arderea petelor de petrol prin aplicarea unei
substanţe inflamante, blocajul chimic etc.
Au fost puse la punct o serie de procedee chimice, dispersanţi şi emulgatori care
precipită petrolul, dar s-a constatat că uneori aceştia sunt mai toxici pentru floră şi faună
decât petrolul deversat. Peliculele de petrol pot fi oprite prin baraje flotante, care sunt
influenţate însă de condiţiile climatice. Toate aceste procedee au fost elaborate pentru
cazuri de urgenţă şi mai puţin ca măsuri preventive, care trebuiesc aplicate, în special în
zonele porturilor.
În afară de hidrocarburi, apele oceanelor sunt poluate şi de derivatele clorurate ale
hidrocarburilor similare din punct de vedere chimic, folosite de om în diferitele sale
activităţi ca în industria textilă, a pielăriei, fabricarea detergenţilor menajeri, agricultură,
toate cunoscute sub numele de pesticide.
Dintre pesticide cele mai răspândite sunt: D.D.T.-ul (diclordifeniltricloretanul),
dieldrina, endrina şi binefil-policloraţii (P.C.B.).Aceste substanţe se răspândesc sub formă
de pulverizaţii şi pătrund în mediul marin prin scurgerea apelor de suprafaţă care spală
zone agricole, şi din atmosferă (sursa principală).
Nu se cunoaşte precis care este cantitatea de pesticide din mediul marin, totuşi s-a
calculat că în biosferă s-ar afla 500.000 tone D.D.T., şi cum acesta este un produs uşor
solubil se pare că o mare cantitate se află deja în mediul marin.
Efectele pesticidelor asupra vieţuitoarelor marine sunt în funcţie, în primul rând de
concentraţiile lor în apă. Concentraţiile existente azi în mediul marin nu par să fie mortale
pentru nici o specie, dar ţinând cont că hidrocarburile clorurate se acumulează treptat în
ţesuturile animalelor marine, acesta devine o chestiune destul de gravă.
Pesticidele acţionează în mediul marin asupra fotosintezei şi asupra fitoplanctonului
cu efect deosebit de nociv asupra unor specii. Ele nu acţionează direct asupra surselor
naturale de oxigen, dar modifică lanţurile trofice care au la bază fitoplanctonul şi care, în
ultimă instanţă formează resursele alimentare ale omenirii.
Hirocarburile clorurate influenţează capacitatea de reproducere a unui număr de
specii de păsări, din zona litorală, datorită acţiunii de inhibare a D.T.T.-ului asupra
metabolismului calciului. Sunt cunoscute numeroase cazuri când păsări marine şi-au găsit
moartea în masă (exemplu: coloniile de pelicani de pe coastele Californiei sau păsări din
Insula Terra Nova).
Fauna piscicolă este influenţată de D.D.T. şi, în curând, se va ajunge în oceane la o
contaminare masivă, anumite insecticide concentrându-se în ţesuturile adipoase şi în
ficatul peştilor. După datele cercetătorilor suedezi, peştele din Marea Baltică conţine de 5-
10 ori mai mult D.D.T. decât cel din Atlantic sau nordul Americii. În unele zone ale Balticii
(în special în golfuri), deosebit de poluate a fost interzis pescuitul de scrumbii.
Multe ţări au trecut la interzicerea utilizării D.D.T.-ului, dar nu s-au obţinut rezultate
deosebite deoarece s-au înmulţit intoxicaţiile cu alţi înlocuitori, ca de exemplu, cu
parathian.
Poluarea cu ape uzate provenite de pe continent. Aceste substanţe se grupează,
de obicei, în două categorii: menajere şi industriale. Apele menajere sunt formate din
deşeurile care provin de la preparaţiile alimentare, detergenţi şi ape folosite în agricultură.
Apele industriale conţin urme de metale grele, deşeuri radioactive sau produse
chimice. Unele dintre acestea sunt deversate la temperaturi ridicate. Acţiunea apelor
poluate deversate în mare rezultă din faptul că au fost semnalate o serie de intoxicaţii la
animale marine ca efect al acestora.
În Japonia şi S.U.A. s-au semnalat afecţiuni nervoase la om provocate de consumul
de scoici şi peşti care conţineau mercur, osteomaladii provocate de cadmiul conţinut de
animalele marine intoxicate cu ape industriale. În plus, aceste ape favorizează dezvoltarea
a o serie de bacterii patogene în zona litorală a marilor oraşe.
Poluarea radioactivă a apărut în urma creşterii rapide a industriei atomice, iar
problema deversării deşeurilor radioactive, fără nici un pericol, are un caracter de urgenţă.
Astfel, o cantitate însemnată de deşeuri radioactive a pătruns în apa din atmosferă în
urma experienţelor nucleare, altă cantitate din emanaţiile centralelor nuclearo-electrice
care folosesc energia atomică în scopuri paşnice, sau datorită folosirii mijloacelor de
navigaţie cu propulsie atomică.
Părerile oamenilor de ştiinţă sunt împărţite în ceea ce priveşte gradul de poluare
radioactivă actuală.
Unii cercetători arată că apele oceanelor conţin în disoluţie o cantitate infimă de
substanţe radioactive şi că depozitarea deşeurilor radioactive nu ar fi periculoasă, nefiind
cunoscute până în prezent efecte dăunătoare asupra omului şi a mediului înconjurător.
Alţi cercetători apreciază că pericolul, care poate proveni din acumulările de deşeuri
radioactive, şi chiar din extinderea folosirii în scopuri paşnice a energiei nucleare, ar fi atât
de mare încât ar trebui interzise în întregime depozitarea acestor deşeuri în mări şi
oceane.
În privinţa deversării deşeurilor radioactive sunt consultate numai marile ţări
deţinătoare ale acestei energii, dar pericolul poluării afectează întreaga lume.
Simpla depozitare în mare a acestor substanţe nu oferă garanţii, deoarece intervin o
serie de cauze locale, cum ar fi curenţii oceanici care le pot purta la anumite distanţe, sau
presiunea enormă din adâncuri care ar putea deteriora ambalajele containerelor, precum
şi producerea unor cutremure pe fundul oceanelor care ar putea distruge uşor containerele
respective.
În viitor se tinde ca producţia de energie nucleară să crească de la 35% în 1980, la
peste 60% în anul 2005, din producţia totală de energie. Se impune deci şi soluţionarea
deşeurilor radioactive.
Pentru fiecare poluant s-au găsit mijloace mai mult sau mai puţin eficace de
neutralizare. În lupta împotriva poluării cu hidrocarburi, recuperarea mecanică a petrolului,
sau folosirea de substanţe absorbante duc la reducerea pericolului.
Cel mai important lucru este însă a preveni fenomenul de poluare. În acest scop au
existat şi există o serie de preocupări ale oamenilor de ştiinţă de pretutindeni.
Organizaţia maritimă consultativă interguvernamentală a Naţiunilor Unite ş. a., au
propus planuri concrete cu privire la limitarea pericolului de poluare marină care prevăd
interzicerea deversării oricăror reziduuri petroliere în apele internaţionale, limitarea
tonajelor navelor petroliere etc.
Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave cu hidrocarburi şi
alte substanţe nocive, a declarat zone închise o serie de zone maritime între care:
Mediterana şi Marea Neagră în care se interzice deversarea a reziduurilor petroliere şi
depozitarea lor la ţărmuri, iar Programul O.N.U. pentru mediul înconjurător (UNEP) a
elaborat o serie de norme.
Pentru Marea Mediterană există trei acorduri prin care ţările riverane se angajează să
protejeze marea împotriva poluării, în interesul generaţiilor prezente şi viitoare.
Al doilea acord interzice deversarea în mare, de către nave, a substanţelor poluante
şi instituirea de controale asupra deversărilor de deşeuri mai puţin toxice.
Al treilea acord, consacrat poluării prin hidrocarburi, interzice deversările masive.
România se situează printre primele ţări ale lumii cu cele mai actuale şi complete
legislaţii privind protejarea mediului. A fost creat, în acest sens, Consiliul Naţional pentru
Protecţia Mediului Înconjurător, iar după 1991 Ministerul Mediului care coordonează
activitatea, în această direcţie, în întreaga ţară.
Marea Neagră
Poziţia geografică şi elemente morfometrice
Poziţia geografică:
- 45°55’ şi 46°32’ – latitudine nordică
- 27°42’ şi 41°42’ – longitudine estică
Suprafaţa:
- 413.488 km² (cu Marea Azov care poate fi socotită ca un golf al Mării Negre,
suprafaţa creşte cu 38.000 km²).
Adâncimea:
- maximă 2.245 m (2.212 după alte surse);
- medie 1.271 m (1.278 m, sau 1.288 m după alte surse).
Volumul de apă:
- 538.124 km³ (537.000 km³ sau 529.955 km³, după alţi
autori).
Lungimea bazinului marin (la suprafaţa apei):
- maximă, 1.150 km (între Burgas, la vest şi Batumi la est);
- minima, 300 km (între Peninsula Ialta şi Capul Burun, la sud);
- lungimea conturului (a ţărmurilor, ca interfaţă uscat-apă): 4.790 km, din care
România deţine 245 km.

Din punctul de vedere al aşezării geografice Marea Neagră este situată în zona
temperată a emisferei nordice, fiind considerată, o mare continentală, care pătrunde mult
în interiorul continentului european şi mai puţin în interiorul continentului asiatic.
Prin poziţia sa, poate fi considerată şi o mare intercontinentală, deoarece separă
Europa de Sud-Est şi Estică de Asia Mică şi zona Caucaz.
Prin intermediul strâmtorii Bosfor, situată în extremitatea sud-vestică, comunică cu
Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele cu Marea Egee (subdiviziune a Mării
Mediterane care prin strâmtoarea Gibraltar comunică cu Oceanul Atlantic component al
Oceanului Planetar).
Bazinul hidrografic al Mării Negre (inclusiv al Mării Azov) se apreciază la 2.863.120
km², în care se include şi suprafaţa celor două mări. Astfel, suprafaţa efectiv drenată de
Marea Neagră şi Marea Azov este de 2.402.120 km². Prin această suprafaţă de drenaj,
Dunărea prin cei 817.000 km² ocupă 34%, după care urmează în ordinea mărimii Niprul
(Nepr) cu 504.000 km² (21%), Donul cu 422.000 km² (17,6%), Kîzîl Irmak cu 77.100 km²
(3,2%), Nistrul (Dnestr) cu 72.100 km² (3,0%), Bugul de Sud cu 63.700 km² (2,6%), şi
alţi afluenţi locali, care ocupă aproximativ 19‰ (Fig. 12.1).
În privinţa ariei de cuprindere a celor 21 de state din bazinul hidrografic al Mării
Negre, se remarcă faptul că Federaţia Rusă şi Ucraina deţin aproape 49%, după care
urmează Turcia cu 10, 7% şi România cu 9,98%. Cât priveşte teritoriul ţărilor respective,
în raport cu acelaşi bazin hidrografic, constatăm că România şi Republica Moldova intră în
totalitate în limitele bazinului Dunării, după care, parţial urmează: Ucraina, Austria,
Slovacia, Bosnia-Herţegovina, Iugoslavia ş.a.
 Fig. 12.13 Bazinul hidrografic al Mării Negre ( după P. Gâştescu)

Geneza şi evoluţia bazinului marin

Privitor la vârsta depresiunii Mării Negre au fost emise mai multe ipoteze, printre care
menţionăm pe cea a lui Melanovski (1967) care presupune că s-a format în Precambrian, a
lui Neprochnov şi colab. (1967) care o datează în Paleozoic, a lui Brinkmann (1974) care o
situează în Mezozoicul mediu – superior, a lui Biju-Duval şi colab. (1977) care afirmă că
s-a format în Berriasian (Mezozoic superior), a lui Muratov şi Neprochnov (1967), care
revin şi o situează în Paleogen-Neogen (Neozoic inferior şi mediu), şi în sfârşit, a lui
Nelivkin (1960), care afirmă că s-a format în cuaternar.
În urma datelor obţinute din forajele efectuate în zona povârnişului continental şi zona
abisală din Marea Neagră şi Marea Mediterană, se afirmă că cele două depresiuni marine
care au făcut parte din Marea Tethys, au fost prinse între două platforme epiproterozoice
(Est-Europeană şi Africano-Arabă), Astăzi resturi ale acesteia, izolate prin evoluţia
paleogeografică ulterioară formează cele două mări.
Din datele geologice şi geografice asupra Mării Negre şi zonele înconjurătoare rezultă
existenţa unei mase continentale în timpul Paleozoicului, în sensul unor structuri de tip
caucazian şi anatolian, care se prelungesc submers, sugerând că în mezozoic şi neozoic
acest spaţiu a fost supus unor presiuni pe direcţia nord-sud.
De asemenea, lipsa stratului granitic şi subţierea crustei terestre la 18-24 km în zona
centrală a Mării Negre şi depunerea sedimentelor neconsolidate direct pe startul bazaltic
(crustă oceanică), confirmă formarea acestei mări ca o rămăţă a vechiului ocean Thethys
transformat prin închiderea sa şi separarea mai întâi în două spaţii marine de către
orogenul alpino-carpatic-caucazian (ridicat din geosinclinalul tethysian), domeniul Ptethys
la sud, devenit Marea Mediterană (care poartă şi ea resturi de crustă oceanică) şi domeniul
Parathetys la nord, din care a rămas Marea Neagră. Unii cercetători consideră că lipsa
stratului granitic indică nu o compresiune aşa cum s-a menţionat mai sus, ci o distensiune.
Acest fapt s-ar explica printr-un proces de eroziune subcrustală şi subaeriană.

Fig. 12.14 Structura litologică a fundului Mării Negre (după S.J. Subbotin şi colaboratorii)

Evoluţia bazinului marin în Cuaternar, timp de 600.000 ani s-a caracterizat prin
perioade când Marea Neagră comunica cu Marea Mediterană şi perioade când se
întrerupea legătura. În aceste condiţii, apele marine erau când sărate când salmastre sau
dulci.
În ceea ce priveşte structura litologică a fundului marin, potrivit forajelor din ultimii 30
ani se constată, aşa cum s-a menţionat, prezenţa stratului bazaltic în zona abisală peste
care sunt depuse sedimente neconsolidate, care spre margine sunt dispuse pe granite.
Sub stratul bazaltic se găseşte partea superioară a mantalei. Rata depunerii sedimentelor
în partea central-bazaltică a fost apreciată la 15 cm/1000 ani (Fig. 12.2)

Caracteristicile morfostructurale
Configuraţia morfobatimetrică permite identificarea principalelor unităţi
morfostructurale care caracterizează cele mai multe bazine marine de tip tectonic. Astfel,
de la ţărm spre centrul Mării Negre distingem (Fig. 12.3):
- şelful (platforma contientală), care este delimitată începând cu izobata de –100 m
până la cea de –200 m, în funcţie de interferenţa acestuia cu povârnişul continental.
Desfăşurarea cea mai largă a şelfului este în partea nord-vestică, atingând 200 km lăţime,
şi foarte restrâns pe ţărmul sudic. Suprafaţa totală a şelfului ocupă circa 30% din
suprafaţa mării, iar în cadrul acestei unităţi se pun în evidenţă văile submarine aparţinând
unor paleorâuri şi imense conuri de dejecţie afectate de alunecări (Fig. 12.4).
- povârnişul continental, înconjoară aproape uniform zona centrală, dar cu valori ale
pantei ce variază între 8°-10° şi uneori între 20°-22° în partea sud-estică. Aici se pun în
evidenţă canioane submarine, în mare parte continuarea văilor submarine de pe şelf, cele
mai multe fiind în dreptul ţărmurilor peninsulei Crimeea, munţilor Caucaz şi Anatoliei,
acestea fiind sculptate în perioadele de nivel scăzut ale Mării Negre. Suprafaţa ocupată de
povârnişul continental este de circa 27%;
- depresiunea marginală (soclul continental) reprezintă zona de trecere către zona
abisală şi care se caracterizează prin pante reduse cu mai multe neregularităţi formate din
materialul provenit din alunecări, mici înălţimi şi cel mai important de remarcat este conul
abisal al Dunării. Această unitate morfostructurală ocupă circa 31%;
- zona abisală (câmpia abisală) situată în centrul Mării Negre cu o extindere mai mare
în partea estică, caracterizată prin adâncimi de peste 2.000 m, este domeniul depunerilor
determinate de curenţi de turbiditate. Suprafaţa ocupată este de circa 12%.
 Fig.12. 15 Marea Neagră – principalele unităţi morfostructurale (după Ross D.A.)

Ţărmul marin (zona litorală emersă) prezintă diferenţieri care sunt în relaţie directă cu
relieful unităţilor învecinate (munţii, podişuri şi câmpii). Şi în acest caz se remarcă o zonă
litorală crestată, abruptă şi stâncoasă în partea sudică (Turcia) şi estică (Georgia, parţial
Rusia) şi rectiline, joasă cu limane, lagune şi deltă în partea nordică (cu excepţia ţărmului
Crimeei) şi nord-vestică (Ucraina şi România).

În interiorul bazinului Mării Negre se găseşte o singură insulă în partea vestică, Insula
Şerpilor, situată la 45 km distanţă de ţărmul românesc în suprafaţă de 17 ha, constituită
din calcare, gresii şi conglomerate, aceleaşi ca în Dobrogea de Nord, demonstrând şi
apartenenţa genetică la această parte continentală.
 Fig.12. 16 Morfologia Platformei continentale a Mării Negre în sectorul românesc ( O. Şelariu)

Condiţii climatice
Marea Neagră este situată la trecerea dintre zona temperată la cea subtropicală.
Ţărmurile sudice ale Crimeei, Bulgariei şi Rumeliei (Turcia) se caracterizează printr-un
climat subtropical uscat, iar ţărmurile Caucazului şi Anatoliei printr-un climat subtropical
umed.
Precipitaţiile cresc de la 365 mm/an, la Sulina, la 2.685 mm/an la Batumi. Într-un
spaţiu destul de întins al acvatoriului marin, în partea vestică precipitaţiile sunt sub 300
mm/an, iar în partea nord-vetică pe platforma continentală se înregistrează numai 200
mm/an.
Temperatura medie anuală a aerului creşte de la vest-nord-vest (10,11°C), către est-
sud-est (15,5°C) şi tot în acelaşi sens în ianuarie (de la - 1°C, la – 8°C) şi iulie, mai puţin
evidentă (de la 23°C la 24°C).
Temperatura apei la suprafaţă, este apropiată de cea a aerului cu mici diferenţe
datorate inerţiei mediului acvatic în procesul de acumulare şi de cedare a energiei calorice.
Astfel, temperatura medie anuală este de 11°C în nord-vest şi în golful Odessa, şi de
16°C în sud-est la Batumi. În februarie ajunge până la 0°C (când în iernile mai aspre se
formează gheaţă la ţărm) în partea nord-vestică, şi cu puţin peste 8°C, în sud-est, iar în
luna august, creşte în acelaşi sens de la 19° la 20°C în nord-vest la 24° în sud-est.
Din amplitudinea termică ce rezultă între temperaturile medii lunare din februarie şi
august se remarcă accentuarea caracterului continental al mării de la sud-est (Batumi)
spre nord-vest (Odessa).
Variaţiile sezoniere ale temperaturii apei în adâncime ajung prin amestecul convectiv,
până la 60-80 m în timpul iernii, şi se reduc la 20 m în timpul verii. De la adâncimile
menţionate temperatura scade foarte puţin până la fund, în limitele a 7°-9°C.
De remarcat este prezenţa unui strat cu grosimi de 5-20 m la adâncimea de 60-80 m,
în care temperatura este mai scăzută cu 1°-2°C (adică 5°-7°C), datorită coborârii în timpul
iernii a apelor mai reci de la suprafaţă.

Caracteristici hidrologice
Dată fiind poziţia continentală şi legăturile Mării Negre pe de o parte cu Marea
Maramara (mai departe cu Marea Egee şi Marea Mediterană), şi pe de altă parte, cu Marea
Azov, principalele componente şi ponderea participărilor, atât la intrări, cât şi la ieşiri,
reflectă această situaţie. Astfel, ponderea cea mai mare la intrări o deţine aportul fluvial
(42,2%), iar la ieşiri, pierderea prin evaporaţie (49,4%). Dintre sursele fluviale, Dunărea,
(cu un debit mediu multianual de 6.300 m³/s), prin cei 204 km3 de apă aduce 60,3%,
Niprul 15,6% (52,7 km³), Nistrul 2,9% (9,8 km³), Kîzîl Irmak 1,9% (6,3 km³), de unde
reiese că mai bine de 80% aportul fluvial este cel din nord-vest, fără a lua în considerare
Donul şi Kubanul care se varsă în Marea Azov, şi deci contribuţia lor este mai redusă la
bilanţul Mării Negre. Din Niprul, care în cursul inferior a fost transformat într-o salbă de
lacuri de acumulare, ca şi Donul, de altfel, o parte din apă este reţinută şi folosită la irigaţii
şi alte utilizări (industrie, alimentare cu apă potabilă), fapt ce le diminuează contribuţia la
bilanţul hidric marin.
În ceea ce priveşte schimbul cu Marea Marmara, acesta are loc cu apă puţin sărată
(salmastră) la ieşiri pe la suprafaţă, şi cu apă sărată la intrări pe la fund, peste pragul
Bosfor, contribuind la accentuarea volumului de apă anoxic, cu hidrogen sulfurat.
Structura bilanţului nu afectează întregul volum de apă al Mării Negre, ci numai stratul
superficial, între 0 şi 150-200 m. Cea mai mare parte a volumului de apă de sub 150-200
m adâncime este separată de cea de suprafaţă prin schimbări bruşte de temperatură şi
salinitate.
Variaţia nivelului apei pe termen lung. Variaţia seculară şi milenară a reflectat variaţiile
climatice din Cuaternar şi până în prezent, ca o caracteristică a mărilor continentale.
Astfel, se apreciază că nivelul a fost mai scăzut cu circa 80-100 m faţă de cel actual, cu
circa 18.000 ani în urmă, în timpul glaciaţiunii. Odată cu topirea gheţarilor după ultima
glaciaţie, nivelul a început să crească cu rate de 2-3 m pe 100 ani, alternând cu perioade
scurte de stagnare sau uşor declin, astfel încât cu circa 8.000-9000 ani în urmă, nivelul se
găsea totuşi, mai jos faţă de cel actual cu 20 m. Stabilirea legăturii cu Marea Mediterană
cu circa 9.000 ani în urmă a condus la începerea procesului de egalizare a nivelului marin
şi la atingerea cotei zero. Referindu-ne la perioada actuală, ca urmare a tendinţei generale
de creşterea a nivelului Oceanului Planetar, se constată şi în Marea Neagră o creştere a
nivelului cu o rată de 18-20 cm pe 100 ani (1,8-2,0 mm/an).
 Particularităţi chimice
Salinitatea
În funcţie de izolarea sau legătura cu Marea Mediterană salinitatea a variat mult. Dacă
se ia în considerare perioada apropiată zilelor noastre, holocenă, când Marea Neagră era
izolată şi oligosalină, prin stabilirea legăturii cu Mediterana începe procesul de salinizare.
Acest proces are loc prin scurgerea la suprafaţă a apelor dulci spre Mediterana şi la
adâncime a apelor sărate spre Marea Neagră.
Se apreciază că procesul de salinizare până la concentraţia actuală, care a început cu
10.000 ani în urmă şi a durat circa 6.000 ani, inclusiv distribuţia pe adâncime.
Salinitatea medie în stratul de suprafaţă este de 17,87‰, iar cea totală a volumului de
apă de circa 22‰.
Salinitatea apei la suprafaţa mării variază în funcţie de sezon, mai mare vara şi mai
mică iarna, cu 0,5-0,6‰, datorită reducerii aportului din râuri şi amestecului mai mare a
stratului de apă, ca efect al valurilor.
De asemenea, salinitatea la suprafaţă este mult mai mică în zonele costiere, ca urmare
a aportului de ape dulci din râuri, ajungând la 4-7‰ în dreptul Deltei Dunării, în
comparaţie cu zona centrală unde este de 18‰.
În adâncime salinitatea creşte de la suprafaţă,unde reprezintă o pondere de 10-18‰,
spre adâncime ajungând la 22,3‰ la circa 1.000 m şi până la 25‰ la fund, în zona
centrală.
Se remarcă faptul că aproximativ 90% din volumul total de săruri provine din Marea
Mediterană.

Fig.12.17 Stratificarea apelor în orizontul 0-200 m în centrul Mării Negre

Oxigenul şi hidrogenul sulfurat

Datorită configuraţiei morfobaro-metrice a bazinului în raport cu Marea Marmara şi
respectiv Marea Mediterană, strâmtoarea Bosfor prin care se face legătura (având 27,5 m
adâncime minimă şi respectiv 750 m lăţime într-o anumită secţiune), în Marea Neagră, cu
circa 7.000 de ani în urmă a început un proces de acumulare a hidrogenului sulfurat. Acest
gaz nociv, format la fund, ca urmare a descompunerii substanţelor organice, a crescut în
volum, ridicându-se spre straturile superioare în detrimentul oxigenului dizolvat.
De altfel se constată această ridicare a nivelului hidrogenului sulfurat, până la
adâncimea de 100-200 m în etapa actuală.
Se apreciază că 90% din volumul de apă al Mării Negre (484.000 km³) este anoxic
(încărcat cu H2S), cel mai mare volum de acest fel din tot Oceanul Planetar. Este cunoscut
faptul că în acest volum de apă anoxic trăiesc doar unele specii de bacterii, deci stratul de
apă capabil de desfăşurare a proceselor vitale cu oxigen dizolvat, este cel de deasupra
(10%) şi care este în continuă descreştere. Admiţând ipoteza originii bacteriene a
hidrogenului sulfurat se pot distinge două faze şi anume:
- în prima fază, sulfaţii sunt reduşi la sulfuri în prezenţa unei surse de carbon organic
(din bacterii) potrivit relaţiei:
CaSO4 + 2C -> CaS + 2CO2;
- în a doua fază, sulfura se descompune în prezenţa dioxidului de carbon rezultând
hidrogenul sulfurat şi carbonatul de calciu, potrivit relaţiei:
CaS + 2CO2 + 2H2O -> Ca(HCO3)2 + H2S.
Raportul dintre temperatură, oxigenul dizolvat, salinitate şi hidrogenul sulfurat, în
distribuţia pe verticală determină o anumită stratificaţie a apelor marine de la suprafaţă
spre fund (Fig. 12.5).

Starea calităţii apelor

Apele poluate ale râurilor din bazinul hidrografic al Mării Negre, ca şi navigaţia intensă,
exploatările de substanţe minerale utile şi descărcările de deşeuri, ape menajere,
substanţe toxice din toate activităţile socio-economice determină poluarea apelor marine.
Dintre numeroasele aspecte care duc la catastrofe ecologice ale orizontului eufotic în
Marea Neagră se subliniază eutrofizarea, poluarea chimică şi microbiologică.
Eutrofizarea înregistrează rate de creştere alarmante în partea nord-vestică a Mării
Negre datorită aportului fluvial corespunzător. Se apreciază că Dunărea aduce anual
60.000 tone fosfor şi 340.000 tone de azot anorgnic, aceşti nutrienţi crescând în ultimii 25
ani ca urmare a folosirii fertilizatorilor în agricultură şi a detergenţilor în activităţile
gospodăreşti.
Astfel, în orizontul eufotic, transparenţa a scăzut de la 50-60 m, în anii ‘60, la 35 m şi
chiar sub 10 m în apele costiere. Scăderea transparenţei şi respectiv a pătrunderii luminii a
determinat reducerea foarte mult a macrofitelor, o componentă importantă a
ecosistemului marin şi o resursă comercială majoră, în schimb a favorizat explozia
nanoplanctonului cu valoare scăzută în lanţul trofic.
Lanţul proceselor prin creşterea biomasei descompuse duce la eliminarea faunei
bentonice, formarea stratului anoxic bentic, în final având efect negativ asupra faunei
piscicole, din 26 specii comerciale în anii 1960 rămânând 6 specii şi în cantităţi exploatabile
nesemnificative.
Dispariţia unor specii autohtone şi valoroase atât sub aspect ecologic, cât şi economic,
s-a datorat şi pătrunderii unor specii oportuniste şi prădătoare aduse în apele de balast ale
vapoarelor şi care au găsit nişe ecologice ce le-au permis să se extindă mult. Exemplul cel
mai relevant îl constituie gasteropodul Rapana thomasiana adus în anul 1940 din apele
Japoniei şi care a distrus populaţia de stridii.
Poluarea chimică şi microbiologică este consecinţa descărcărilor de metale din râurile
din partea nord-vestică şi în deosebi, prin Dunăre. Datorită Declaraţiei de la Bucureşti din
1989 privind monitoringul asupra calităţii apei Dunării s-a putut măsura şi cunoaşte că
acest fluviu aduce anual în Marea Neagră 1.000 tone crom, 900 tone cupru, 60 tone
mercur, 4.500 tone plumb, 6.000 tone zinc şi impresionanta cantitate de 50.000 tone
petrol. La acestea se adaugă şi poluanţii organici sintetici de genul pesticidelor.
Alte căi de poluare a apelor Mării Negre le reprezintă descărcările de deşeuri toxice, a
nămolurilor degradate şi a altor efluenţi industriali şi domestici pe platforma continentală
care produc un important impact asupra stratului bentic. La acestea se mai adaugă
poluarea cu reziduuri petroliere în raza porturilor, pe traseele navigaţiei maritime şi în
vecinătatea exploatărilor de petrol din această mare.