Maurice Ravel 

Cea de a patra perioadă de aur a muzicii franceze cuprinde, după opinia lui Norbert Dufourcq,
trei generaţii succesive, începând cu Franck, Saint-Saëns, Gounod, Lalo, urmaţi de Fauré,
Chabrier, d’Indy, Dukas, Debussy şi sfârşind cu Ravel, Schmidt, Roussel. Cele mai valoroase
trăsături ale creaţiei debussyste vor fi duse mai departe de Ravel şi Dukas. Dar muzica franceză
nu se va mărgini numai la înnoirile lui Debussy şi nici la continuarea tradiţiei franceze de către
grupul ”Scholei Cantorum”.

La începutul veacului al XX-lea, personalitatea puternică a dirijorului şi compozitorului Maurice

Ravel s-a impus în lumea muzicală prin interpretări artistice şi prin noutatea lucrărilor sale
muzicale, cu tendinţă neoclasică, rafinate sonorităţi impresioniste şi un nuanţat colorit folcloric.
Format la şcoala impresionistă a lui Debussy şi Fauré, el tinde de timpuriu spre imagini mai nete,
cu contururi clare şi culori mai vii, fără a renunţa la suavul univers impresionist. El sondează şi
poezia folclorului, din a cărui substanţă muzicală îşi făureşte motive tematice şi armonii
viguroase.

  Născut la Ciboure (1875), în regiunea bască, el va nutri toată viaţa un interes deosebit pentru
folclorul basc, pentru ritmurile sale trepidante şi langoarea seducătoare a melodiilor. La
Conservatorul parizian studiază pianul, iar din 1897, contrapunctul cu A. Gédalge şi compoziţia
cu G. Fauré, care îi va sădi dragostea pentru vechile moduri, pentru simplitatea şi echilibrul
construcţiei sonore, dar şi pentru eleganţa melodică şi rafinamentul armonic.

  În anul 1901 se clasează doar pe locul doi la concursul pentru Premiul Romei cu

cantata Myrrha. După patru ani, lucrările sale n-au fost pe placul juriului academist, încât acesta,
pretextând depăşirea limitei de vârstă, nu i-a mai permis să participe. Acest fapt nu l-a descurajat
şi nici nu i-a barat drumul creator, ci l-a îndârjit, lucrând cu tenacitate pentru a-şi desăvârşi
tehnica componistică.

  Pianist remarcabil, înflăcărat de creaţia pianistică a lui Schumann, Chopin şi Liszt, el dedică
primele sale lucrări acestui instrument: Menuet antic (1895), Habanera (1895), Pavana pentru o
infantă moartă (1899), dovedind o înclinaţie deosebită pentru genul dansului, de la cel din epoca
Barocului până la cel modern: vals, fox-trott, dar şi pentru blues. Cu piesa Jocuri de apă (1901),
inspirată de clipocitul şi sunetul unor râuri şi cascade, irupe spiritul său novator în domeniul
scriiturii pianistice, impregnată cu numeroase efecte de virtuozitate tehnică şi strălucire timbrală.

  Nefiind adeptul efuziunii romantice, el reînvie spiritul clasic francez în Sonatina pentru
pian (1905), de o perfectă claritate arhitectonică, încântător modalism şi farmec melodic, şi al
suitei preclasice în Mormântul lui Couperin  (1917). Scrisă în memoria lui Couperin, în această
suită evocă graţia şi eleganţa muzicii Barocului francez în cele şase piese: Preludiu, Fugă,
Forlana, Rigaudon, Menuet, Toccată, care se remarcă printr-o melodică limpede şi vaporoase
armonii.

  Mulţi pianişti sunt atraşi de două importante cicluri pentru pian: Oglinzi (1905), alcătuit din
cinci miniaturi ample: Fâlfâieri – fluturi în noapte, Păsări triste, O barcă pe ocean, Alborada
del gracioso, Valea clopotelor şi de suita Gaspard al nopţii. În celebra Alborada del
gracioso,  plină de fantezie şi cu sonorităţi fastuoase, foloseşte ritmuri şi intonaţii spaniole,
bogate armonii şi culori ce amintesc de muzica andaluză. Se inspiră în numeroase lucrări din
muzica spaniolă, pasională şi plină de poezie, încât recurge la citate folclorice pentru a surprinde
spiritul spaniol, Ravel fiind considerat de Manuel de Falla drept un “compozitor mai spaniol
decât toţi spaniolii”.

În suită Gaspard al nopţii  alternează imaginile fantastice ale zânei apelor din Ondine cu cele
sumbre din Spânzurătoarea şi cu straniile viziuni nocturne în Scarbo – duhul rău al nopţii.
Aceste două importante cicluri au o scriitură pianistică complexă, sonorităţi orchestrale şi
rafinate armonii, care pretind din partea interpretului o prodigioasă virtuozitate pianistică şi
deosebit simţ coloristic în tălmăcirea bogatelor elemente tematice.

 Atras de tot ceea ce putea da aripi inspiraţiei sale, Ravel participa săptămânal la cenaclul
”Samedis” al pictorului Paul Scordes, alături de poeţii Leon Paul Fargue, Tristan Klinger şi
pianistul Ricardo Vines, toţi debussyşti convinşi. La elevul său, Marcel Delage, îi întâlnea pe
compozitorii Schmitt, Caplet, de Falla şi Stravinski, iar duminicile mergea la cenaclul
“Godebsky” (pentru copiii acestuia va scrie ciclul de miniaturi pianistice Mama mea, gâsca -
1908) unde poposeau Picasso, Diaghilev şi Vuillard. Sensibil la lumea fantastică a poveştilor lui
Ch. Perrault şi a altor autori, Ravel înlănţuie în suita Mama mea, gâsca cinci imagini
fermecătoare cu sonorităţi fluide şi culori variate: Pavana frumoasei adormite din pădure,
Băieţelul cât un deget, Urâţica – împărăteasa pagodelor, Frumoasa şi monstrul, Grădina
fermecată,  realizând cu fantezie şi forţă expresivă mirifica lume a basmului.

  Cu Serge Diaghilev, a cărui ansamblu de balet a dominat Europa timp de două decenii (1910-
1929), a colaborat şi Ravel, ca şi alţi contemporani: Stravinski, Debussy, Satie, Falla, Auric,
Milhaud, Poulenc. Pentru renumitul artist rus a scris poemul simfonic coregrafic Valsul, alcătuit
dintr-un mozaic de dansuri vieneze. După acest omagiu adus Vienei, nemuritorul oraş al valsului,
el a compus baletul Dahnis şi Chloe (1912) şi opera-balet Copilul şi vrăjile (1925).

  Inspirat de romanul antic grec al lui Longos, baletul Daphnis şi Chloe ne poartă în lumea
muritorilor, în viaţa cărora se amestecă zeii, prilej pentru Ravel de a scrie o muzică încântătoare
şi plină de surprize, pentru a evoca pendularea între real şi fantastic. Muzica baletului, urmărind
desfăşurarea acţiunii şi, totodată, portretizând personajele, acoperă întreaga gamă de expresii
afective, nuanţate de Ravel cu discreţie şi minuţie, fără a le ştirbi din forţa lor de atracţie. De la
seraficele duete şi până la orgiaticele ansambluri finale ale păstorilor, Ravel ştie să dozeze
tonusul emoţional pentru a-l aduce la paroxismul împlinirilor. Muzica este atât de sugestivă,
încât cele două suite extrase din acest balet pot fi socotite ca veritabile poeme simfonice.

  În muzica dramatică n-a contribuit decât cu opera bufă într-un act Ora spaniolă (1907), pe
libretul lui Frank Nohain. Lucrarea, primită la început cu răceală, a rămas în repertorii datorită
pitorescului muzicii, autorul păstrând echilibrul între bufoneria tradiţională şi o muzică menită să
atragă prin farmecul propriu. După modelul lui Schubert, a compus opt Valsuri nobile şi
sentimentale (1911), transformate în baletul Adelaida sau Limbajul florilor, nişte sclipitoare
poeme miniaturale, spumos armonizate şi măiestrit colorate. În fantezia lirică Copilul şi
vrăjile, compozitorul creionează isprăvile unui copil răsfăţat, pedepsit pentru răutăţile sale printr-
o vrajă ce însufleţea toate lucrurile stricate de el şi care îl ameninţă până în momentul când acest
copil neastâmpărat îşi recunoaşte greşelile.

  În creaţia sa simfonică a fost impulsionat de îndrăznelile unor precursori, ca Chabrier, Satie sau
Korsakov. După uvertura şi suita pentru voce şi orchestră Şeherazada (1898), scrie Rapsodia
spaniolă (1907), o suită de patru piese pitoreşti: Preludiul nopţii, Malaguena,
Habanera şi Feeria, care demonstrează forţa dramaturgică şi paleta sa orchestrală colorată cu
nuanţe iberice.

Cea mai populară creaţie simfonică este Bolero-ul, compus în 1928 la cererea dansatoarei Ida
Rubinstein, care îşi dorea un balet de la autorul lui Daphnis. Pe un ritm ostinat de bolero, care
persistă până la sfârşitul lucrării, Ravel expune la flaut o amplă melodie din două perioade
muzicale, după care, reluând mereu aceeaşi linie melodică, îi suprapune succesiv câte un
instrument la distanţă de cvartă, cvintă şi octavă. Rezultatul este persistenţa obsedantă a acestei
melodii care, la fiecare reluare, modificându-se efectul timbral prin adăugire, creşte ca
intensitate. Se realizează astfel o creştere neschimbată, doar în final explodează brusc o lumină
puternică ca un foc de artificii.

  Sedus de muzica orientală, compune pentru voce şi pian diferite melodii, incluse în cicluri:
cinci Melodii greceşti,  două  Melodii ebraice, trei Cântece din
Madagascar (1926), şapte  Cântece populare, trei Cântece ale lui Don Quijote, realizate cu
acelaşi lirism sobru, cu economie de mijloace şi rafinament sonor. Amintim şi ciclul de
lieduri Istoriile naturale pe versurile lui J. Renard (Păunul, Greierul, Lebăda, Ursul pescar,
Bibilica) şi cele trei Poeme după Mallarmé.

 Lucidul şi severul Ravel, duşmanul expresiei emfatice şi sentimentale, ne-a lăsat valoroase
creaţii în genul muzicii de cameră, unde desluşim cultul său pentru perfecţiunea formei şi a
scriiturii: Trio în la minor  (1914), Cvartet de coarde în Fa major (1903), Sonata pentru vioară
şi pian (1927),  Sonata pentru vioară şi violoncel (1922). În Sonata pentru vioară şi pian se
depărtează de tipul dramatic al sonatei clasice, lucrarea fiind mai degrabă o suită de trei tablouri
pitoreşti, realizate cu variate mijloace violonistice şi pianistice.

Atacă genul cameral cu succes în Cvartetul de coarde. Se simte în această lucrare filiaţia Franck-
Fauré, atât prin modulările mereu împrospătate, cât şi prin melodica discretă, bazată pe teme
scurte ce se derulează în secvenţări liniare prelungite. Dar spre deosebire de Fauré, de la care a
preluat procedeele, el explorează spaţiul sonor fluctuând temele în diferite registre prin savante
imitaţii. Modalismul, preluat de la Fauré, este aici socotit ca sistem, căci pentatonica guvernează
aproape toate structurile tematice. Aceasta conferă părţilor cvartetului un iz oriental, dar şi un
farmec specific, căci pe trunchiul secvenţărilor pentatonice Ravel construieşte armonii tonale, ce
îmbogăţesc climatul sonor. Cvartetul are o logică a construcţiei, bazată pe principiul ciclic
franckist, clădirea tuturor părţilor realizându-se pe temele generate de o celulă melodică de bază.
Lucrarea este un exemplu de clasicitate şi de fermitate a scriiturii, despre care autorul declara că
ea: ”Răspunde unei voinţe de construcţie muzicală, fără îndoială imperfect realizată, dar care
apare mult mai netă decât în creaţiile anterioare.”

  Pentru vioară şi orchestră a scris Rapsodia Tzigane (1924), de mare dificultate tehnică şi cu un

caracter strălucitor. În ampla introducere lentă, violonistul are posibilitatea de a se exprima prin
recitative, prin armonii sau momente polifonice. Se înlănţuie un joc pitoresc, fără a fi realizat
însă cu citate din muzica ţiganilor, ci cu elemente intonaţionale în stil popular.

  Oscilarea între poezia subtilă şi tensiunea afectivă, mereu cenzurate de un tonus inconfundabil,
este prezentă nu numai în Sonata pentru vioară şi pian, în Cvartet, ci şi în Trio-ul său. Pe
măsură ce avansează în vârstă, armoniile tonale par a fi mereu în creştere, fără a anihila însă
filonul pitoresc al secvenţărilor modale. În ceea ce priveşte structura, în toate cele trei lucrări de
cameră observăm respectul pentru formele clasice ale ciclului sonatei, astfel că limpezimii
melodice i se adaugă şi claritatea construcţiei.

Aceeaşi rigoare şi ordine clasică, acelaşi echilibru sonor şi farmec armonic caracterizează şi cele
două concerte: Concertul pentru pian şi orchestră în Re major (1931), pentru mâna stângă, a fost
dedicat pianistului Wittgenstein, şi Concertul pentru pian şi orchestră în Sol major (1931), în
care include ritmica elastică şi melodica seducătoare a muzicii de jazz, aşa cum a făcut-o
cu Blues-ul din partea mediană a Sonatei pentru vioară şi pian.

Scris în 1931, Concertul pentru pian şi orchestră în Re major are trei mişcări distincte, cântate
fără întrerupere. Este o lucrare de virtuozitate cu reliefuri ascuţite şi unele armonii dure în prima
secţiune, cu melodia fluidă ostinată din cea secundă şi sonorităţi de jazz reluate în final. Despre
acest concert, Ravel declara următoarele: “Este într-o singură mişcare, cu multe efecte de jazz,
scriitura nefiind simplă. Într-o lucrare de acest gen, esenţial este de a nu da impresia unei ţesături
lejere, ci a unei lucrări scrise pentru ambele mâini. Am recurs la un stil foarte apropiat de cel al
unui concert tradiţional.” Faţă de modalismul mai pregnant din primul concert, în al
doilea Concert găsim pagini strălucitoare cu structuri bitonale, lirico-meditative şi frenetice
ritmuri de jazz.

  Opera sa simfonică este atestată prin pagini substanţiale şi convingătoare, de un colorit

orchestral de mare iscusinţă, sau orchestrări ale propriilor sale lucrări pianistice: Mama mea,
gâsca, Mormântul lui Couperin, Pavana, Valsuri nobile şi sentimentale, Habanera, Alborado
del gracioso, în care relaţiile timbrale pianistice sunt dezvoltate şi diversificate cu măiestria unui
abil orchestrator. Ele circulă în toată lumea, concurând cu succes orchestrarea suitei pianistice de
Musorgski, Tablouri dintr-o expoziţie, în care Ravel realizează imagini orchestrale de mare
varietate poetică şi subtilitate picturală.

  Marea sa varietate ritmică izvorăşte din diferite surse folclorice şi din particularităţile dansurilor
care l-au inspirat, de la vechea pavană până la ritmurile moderne. Armonia sa tonală cu structuri
modale, dinamica şi agogica gradată, diversitatea combinaţiilor timbrale, plasticitatea
sonorităţilor conferă muzicii sale pregnanţă şi originalitate, încât, alături de Debussy, Ravel
contribuie la configurarea limbajului muzical modern din prima jumătate a veacului al XX-lea.