Tema 2: Acordarea primului ajutor (PA).

Şedinţa 1: Scopul acordării PA, reguli generale şi mijloace. Ordinea de

acordare a PA răniţilor/bolnavilor la dispozitivul de luptă al companiei. Triajul
medical la etapa prespitalicească.
Acordarea primului ajutor (PA).
Scopul primului ajutor constă în salvarea vieţii răniţilor/bolnavilor şi crearea
condiţiilor minime pentru că acesta să suporte evacuarea medicală.
Primul ajutor se acordă răniţilor/bolnavilor pe câmpul de luptă, la locul rănirii
sau în cele mai apropiate adăposturi, de sine stătător sub formă de auto ajutor de către
militarul rănit sau primul ajutor acordat de orice alt militar sau de către sanitarul
subunităţii militare.
Toţi militari sunt obligaţi să cunoască:
- măsurile de prim ajutor (ajutorul reciproc) şi să le acorde la timp şi corect
răniţilor/bolnavilor sau să le aplice pentru sine, în caz de rănire (auto ajutor);
- procedeele de scoatere a răniţilor/bolnavilor de sub focul adversarului, din
tehnica de luptă şi de adăpostire temporară a acestora.
La acordarea primului ajutor se folosesc mijloace individuale de protecţie:
garoul/turnichetul, pachetul individual de pansament şi la necesitate unele mijloace
improvizate.
Măsurile primului ajutor prevăd:
- hemostaza provizorie prin aplicarea garoului/ turnichetului pentru membre
într-un minut sau a pansamentului compresiv;
- aplicarea pansamentului pe plagă;
- imobilizarea provizorie a fracturilor;
- calmarea durerii (analgezice, AINS);
- resuscitarea cardio - respiratorie - ABC;
- aplicarea măştii contra gaze în terenul contaminat;
- tratarea sanitară (decontaminare) parţială, când este cazul.
Timpul optim de acordarea a primului ajutor este de 10 minute după rănire.
În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important să se asigure
securitatea la locul accidentului (locul impactului, rănirii), să fie luate toate măsurile
de prevenire pentru ca starea rănitului să nu se înrăutăţească.

Clasificarea zonelor
 Zone

Zonă cu pericol
Zonă nesigură Zonă sigură
iminent

Apelăm ajutor Îndepărtarea Prim ajutor

staţie radio pericolului

Militarul trebuie, în primul rând, să asigure securitatea rănitului, a celor din

jur, cât şi a lui însuşi.
Zonă nesigură - zona în care, dacă intervenim, ne punem viaţa în pericol,
cerem ajutor prin staţia radio sau telefon.
Zonă cu pericol iminent - victima nu se află în momentul dat în pericol, dar
pericolul poate să apară în orice moment. Trebuie să eliminăm pericolul, evacuăm
victima departe de pericol sau pericolul departe de victimă (amenajarea locului
accidentului/rănirii.)
Zonă sigură - nu prezintă pericol pentru victimă.
Militarul salvator trebuie să stabilească contactul cu rănitul şi să acţioneze
corespunzător, acordând primul ajutor şi scoaterea acestui de pe câmpul de luptă.
Când rănitul este fără cunoştinţă să stabilească priorităţile de prim ajutor, cu
evacuarea cât mai rapidă la locul de adunare răniţi unde va fi examinat de către
specialistul medical (instructor sanitar, felcer).
Răniţii şi bolnavii de pe câmpul de luptă se strâng pe subunităţi la locul de
adunare a răniţilor, cu forţele şi mijloacele acesteia şi cele primite de la batalion.
Aceştia se evacuează împreună cu armamentul individual, masca contra gazelor şi
lopata mică de infanterie. În funcţie de destinaţie şi caracteristicile terenului, răniţii şi
bolnavii se pot evacua de la subunităţi direct la punctul medical al batalionului.
Răniţilor şi bolnavilor li se acordă primul ajutor şi ulterior îngrijirile de
specialitate necesare; primul ajutor se acordă de către militari şi sanitarul companiei
pe locul unde au fost răniţi, în adăposturile sau adăpostirile cele mai apropiate; fiecare
militar este obligat să cunoască modalităţile de acordare a primului ajutor; în cadrul
acestui ajutor se folosesc pachetul cu pansamentul individual, pachetul de
decontaminare iniţială, trusele medicale aflate în autovehicule precum şi materialele
sanitare şi medicamentele din genţile personalului sanitar; după acordarea ajutorului
medical, răniţii uşor, apţi pentru luptă se înapoiază în subunităţile din care fac parte.
Echipa medicală dată în întărire companiei de infanterie asigură acordarea
primului ajutor şi evacuarea răniţilor. Echipa acordă primul ajutor în cazul rănirilor
uşoare, afecţiunilor şi tratament medical de urgenţă pentru stabilizarea răniţilor grav
în vederea transportării acestora la punctul medical batalionar.
În cazul în care survin răniri se acordă primul ajutor de către echipa medicală şi
de îndată ce este posibil se transportă rănitul înapoia unei adăpostiri.
Dacă există, mai mulţi răniţi într-un pluton, aceştia sunt centralizaţi pentru
facilitarea tratamentului şi a evacuării; prin grija plutonierului companiei este
înaintată cererea de evacuare medicală către eşalonul superior şi cu ambulanţa de la
punctul medical batalionar răniţii sunt evacuaţi; răniţii uşor pot fi evacuaţi cu orice
vehicul aflat la dispoziţie. În condiţiile întrebuinţării armelor nucleare, biologice,
chimice şi a sistemelor incendiare, protecţia medicală prezintă particularităţi
determinate de felul îmbolnăvirilor, rănilor sau intoxicaţiilor (boala de iradiere, arsuri,
intoxicaţii specifice S.T.L., boli provocate de agenţi patogeni) precum şi de numărul
mare de răniţi şi bolnavi care apar în focare. Pentru lichidarea urmărilor atacului
biologic se iau măsuri de izolare şi evacuare a bolnavilor şi suspecţilor de boli
contagioase, de depistare a contactelor şi izolare a acestora, precum şi de recoltare a
probelor de sol, aer, apă sau vectori în vederea precizării agentului patogen.

Mijloace individuale de protecţie

Turnichet Pansament compresiv

Atelă mobilă pentru fracturi de membre Bandaj triunghiular

Triajul medical la etapa prespitalicească.

Scopul principal al triajului medical efectuat la etapa prespitalicească este
asigurarea asistentei medicale urgente după priorităţi, cu evacuarea
victimelor/răniţilor conform destinaţiei.
Triajul este selectarea şi categorisirea victimelor unui dezastru în vederea
tratamentului în conformitate cu severitatea leziunilor contractate şi disponibilitatea
capacităţilor medicale şi de transport.
 Triajul medical este modalitatea de stabilire a priorităţilor de evacuare şi de
tratament pentru diverse categorii de răniţi. Prin intermediul triajului există
posibilitatea ca asistenţa medico-chirurgicală acordată să fie eficientă, având drept
finalitate salvarea unui număr cât mai mare de vieţi.
Procesul de acordare a primului ajutor în cazul producerii incidentelor soldate
cu victime multiple se divizează in 2 etape: etapa prespitalicească, care reprezintă
primul ajutor acordat în focarul şi zona dezastrului, precum şi pe parcursul căilor de
evacuare până la instituţiile medico-sanitare, în care sunt direcţionate victimele, şi
etapa spitalicească, care reprezintă asistenţa medicală acordată în instituţiile medico-
sanitare, care primesc victimele evacuate din zona dezastrului.
Triajul la etapa dată se începe nemijlocit în zona focarului şi se efectuează de
către efectivul echipelor sanitare, care, concomitent, acordă victimelor şi primul
ajutor. Luând în consideraţie condiţiile complicate, adesea primejdioase, caracteristice
pentru focarul impactului, aici se aplică numai cele mai elementare măsuri de triaj,
care, de regulă, constau în depistarea în baza semnelor vitale (hemoragie abundentă,
lipsa respiraţiei, lipsa conştienţii etc.) a celor victime, care necesită asistenţă medicală
de urgenţă şi evacuarea primordială, precum şi celor care sunt în stare să se deplaseze
de sine stătător sau cu un minim ajutor.
Prima grupa de victime se evacuează din focar în mod urgent, a doua grupă este
îndreptată spre punctele de adunare a răniţilor şi părăsesc zona impactului de sine
stătător. Restul victimelor se evacuează din focar în rândul doi.
 Şedinţa 2: Acordarea PA în stop cardio-respirator. Resuscitarea cardio-
respiratorie.
Stopul cardiac este oprirea brusca a bătăilor inimii, se însoţeşte de câteva
semne care trebuie cunoscute de cei care acorda primul ajutor:
- rănitul/bolnavul îşi pierde brusc cunoştinţa, devine palid, apoi cianotic, cu
respiraţia lentă, zgomotoasă;
- lipsa zgomotelor cardiace la ascultarea inimii;
- absenţa pulsului la nivelul pumnului (artera radială), la nivelul feţei laterale a
gâtului (arterele carotide), sau la nivelul regiunii inghinale (arterele femurale), lipsa
pulsului la aceste artere indică oprirea inimii;
- dilatarea pupilelor (midriaza).
Stopul cardio-respirator poate apărea datorită unei disfuncţii la nivelul căilor
aeriene, respiraţiei sau circulaţiei. Sistemul respirator şi cel circulator se află în
interdependenta, hipoxemia determinând alterarea funcţiei cardiace, iar afecţiunile
severe ale cordului putând duce la creşterea consumului de oxigen şi implicit a
travaliului respirator.
Cauzele stopului cardiac sunt multiple: hemoragiile masive, emboliile
pulmonare masive, cardiopatiile ischemice, accidente vasculare cerebrale etc.
Încercăm să stabilim comunicarea cu victima/persoană rănită prin întrebări: ce
s-a întâmplat cu dumneavoastră?, mă auziţi?, cum vă numiţi?, ce vă doare? Sunt şi
situaţii în care victima nu poate vorbi, dar dacă reacţionează şi răspunde prin gesturi
la întrebările puse, la atingeri sau la altfel de stimuli externi, înseamnă că este
conştientă, dacă nu răspunde şi nu reacţionează în nici un fel la stimulii verbali sau la
atingeri, trebuie verificate imediat cele două funcţii vitale: respiraţia (dacă victima
respiră spontan) şi circulaţia (dacă inima funcţionează).
Salvatorul trebuie să identifice existenţa stopului respirator. Pentru a decide
dacă victima respiră sau nu trebuie să ascultăm, simţim şi vedem în acelaşi timp,
minim 5-10 secunde. Pentru aceasta, el se va apropia de victimă şi va privi cu atenţie
toracele victimei, observând absenţa mişcărilor inspiratorii şi expiratorii ale toracelui
(absenta mişcărilor coastelor).
Cea mai importantă metodă pentru a ajuta la salvarea vieţii este resuscitarea
cardio-respiratorie. Este bine să se cunoască faptul că, în caz de oprire a inimii,
persoana care acordă primul-ajutor dispune doar de 3-4 minute pentru a efectua cu
succes resuscitarea. După această perioadă se consideră că hipoxia cerebrală (lipsă de
oxigen la nivelul creierului) duce la leziuni cerebrale severe.
Eliberarea căilor respiratorii
1. Hiperextensia capului - aplică o mână pe creştetul capului acestuia, iar
cealaltă la nivelul mentonului, susţinând mandibula în contact cu maxilarul superior.
În această poziţie se execută blând hiperextensia capului pacientului cu deplasarea
posterioară a creştetului şi ridicarea regiunii occipitale.
2. Subluxarea anterioară a mandibulei: se menţine hiperextensia cu regiunea
hipotenară a palmelor reanimatorului aplicate pe regiunea frontala, iar cu degetele 2-4
de la ambele mâini plasate înapoia ramurii verticale a mandibulei, se aplica o mişcare
către înainte (în sus) care realizează subluxaţia cu deplasarea anterioara a bazei limbii.
3. Întredeschiderea gurii - cu degetele mari de la ambele mâini situate la nivelul
şanţului supramentonier prin aplicarea unei presiuni în jos cu îndepărtarea mandibulei
subluxate de maxilarul superior. La sfârşitul manevrei, capul pacientului va fi în
hiperextensia menţinută cu palmele în regiunea frontală, mandibula va fi subluxată
anterior cu degetele 2-4, iar gura va fi întredeschisă prin presiunea exercitată de
degetul mare.
Înlăturam orice obstrucţie evidenta din gură. Scoaterea corpilor străini din
cavitatea bucală se face cu ajutorul a doua degete învelite în faşa de tifon sau batista
introduse în cavitatea bucală, printr-o mişcare de rotaţie ce permite curăţarea
întregului spaţiu buco-faringian, iar cu cealaltă mână tracţionăm mandibula anterior
pentru a evita muşcarea degetelor salvatorului de către victimă.
Contraindicaţii
- mandibula fracturată sau dislocată;
- bolnav conştient;
- traumatisme ale coloanei cervicale.
Resuscitarea cardio-respiratorie
- Bolnavul trebuie să fie aşezat imediat pe o suprafaţă dură şi plată.
- Se realizează apoi compresiuni cu podul palmei pe treimea inferioară a
sternului – cealaltă palmă se suprapune peste prima, pentru a întări forţa de presiune.
- Compresia asupra toracelui victimei se realizează cu un ritm de 100 compresii
pe minut. La 30 compresii ritmice pe stern se realizează 2 respiraţii artificiale gură-la-
gură.
Durata masajului nu trebui să fie mai mică de 30 de minute.

Manevra Heimlich
Pacient conştient:
Obstrucţia cailor aeriene înseamnă blocarea
cailor aeriene superioare cu un bol alimentar
sau un corp străin. Victima se va sufoca.
Obstrucţia poate fi incompletă sau
completă. Dacă victima este conştientă va
indica acest lucru prin prinderea gâtului cu o
mâna sau cu doua mâini.
În cazul obstrucţiei incomplete respiraţia
este zgomotoasă, pacientul este aplecat în
faţă şi încurajat să tuşească.
Dacă aceasta nu da rezultate va trebui sa încercaţi o alta manevra, numita
manevra Heimlich; se aplică atunci când obstrucţia devine completă. Apropiaţi-vă de
victimă din spate, cuprindeţi-l pe sub braţe, îndepărtaţi picioarele, aşează-ţi o mâna la
mijlocul distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoid, cu cealaltă mână prindeţi mâna
încleştata şi faceţi mişcări bruşte înăuntru şi în sus.
Aceste mişcări vor comprima diafragmul care la rândul lui va comprima
plămânii şi presiunea creată în bronhii va arunca corpul străin în cavitatea bucală.
Faceţi aceste mişcări până eliberaţi căile aeriene.
Pacient inconştient:
Dacă victima devine inconştientă,
întindeţi-o pe pământ şi aplicaţi aceeaşi
manevră, încălecând picioarele
victimei. Reperaţi locul, aşezând podul
palmei la mijlocul distanţei dintre
ombilic şi apendicele xifoid. Aşezaţi
cealaltă mâna peste aceasta (ca la
masajul cardiac) şi faceţi compresiuni
cu mişcări bruşte în adâncime şi în sus.
ALGORITMUL RESUSCITARE CARDIORESPIRATORIE
EVALUAREA STĂRII DE
CONŞTIENŢĂ

SOLICITĂ AJUTORUL
MEDICAL

DESCHIDE CĂILE
AERIENE

ABSENŢA
VENTILAŢIILOR
NORMALE

APELEAZĂ AJUTORUL
SANITARULUI

30 COMPRESII
TORACICE

2 VENTILAŢII
30 COMPRESII

Şedinţa 3: Acordarea PA în caz de răniri şi hemoragii.

 Rana este o lezare a integrităţii ţesuturilor (pielii, mucoaselor, muşchilor şi
oaselor).
Complicaţiile rănirii pot fi:
a) hemoragia;
b) şocul;
c) dezvoltarea infecţiei în rană.
Dacă din rană începe să curgă lichid galben sau verzui (puroi), sau în cazul în
care pielea din jurul rănii devine roşie, fierbinte, umflată sau din ce în ce mai
dureroasă, însemnă că se dezvoltă o infecţie. Această infecţie poate fi gravă, mai ales
dacă este însoţită de o febră. Rănile prin arme de foc (provocate de gloanţe, schije)
traumatizează în principal ţesuturile. Dacă la rănirea prin arma de foc pe corp sunt
orificii de intrare şi ieşire, rănile se numesc penetrante, dar dacă glontele sau schija
se opreşte în ţesuturi se numeşte rană oarbă. În cazul „rănirii oarbe” există numai
orificiul de intrare. Glontele sau schija pot trauma pielea şi ţesuturile situate sub ea,
fără ca să se adâncească. Aceste răni se numesc tangenţiale şi, de obicei, n-au canal şi
sunt întredeschise.
Primul ajutor
Constă în pansarea imediată a rănii pe câmpul de luptă, cu un bandaj aseptic,
care protejează rana de pătrunderea microbilor şi opreşte hemoragia. În timpul
aplicării pansamentului pe câmpul de luptă este necesar de respectat următoarele
reguli:
- plaga nu se spală;
- plaga nu se atinge cu mâinile şi se interzice extragerea din ea a schijelor,
bucăţilor de îmbrăcăminte şi altor corpi străini.
Acordarea la timp a primului ajutor pe câmpul de luptă deseori salvează răniţii
de la moarte, iar în caz de răniri uşoare permite reîntoarcerea lor în scurt timp în
subunităţile de luptă.
1. Opreşte sângerarea. De obicei, la zgârieturile sau tăieturile uşoare,
sângerarea se opreşte de la sine. În cazul în care nu se întâmpla acest lucru, presează
rana cu un bandaj sau prosop curat, timp de 20-30 de minute. În acest timp, nu
îndepărtează bandajul pentru a observa daca sângerarea s-a oprit, acest gest ar putea
să afecteze procesul de vindecare şi să repornească sângerarea. Dacă sângerarea nu se
opreşte, mergi imediat la spital.
2. Curăţă rana. Clăteşte bine zona afectata cu apă curată. Evită să foloseşti
săpunul pentru că acesta poate irita rana. Curăţarea rănii reduce riscul apariţiei
infecţiilor sau tetanosului.
Hemoragia este scurgerea de sânge dintr-un vas sangvin.
Cauzele hemoragiei - o hemoragie are drept cauză un traumatism, lezarea unui
organ (inflamaţie, ulcer, tumoare) sau o anomalie a vaselor (anevrism).

Clasificarea hemoragiei:
- după leziunea vaselor din care se pierde sânge:
 1. arteriale – sângele este roşu deschis, oxigenat, care cu presiune curge ritmic
din plagă;
2. venoase – sângele roşu închis, care curge prelingându-se;
3. capilare – sânge roşu, sub formă de picătură în plagă.

Tipuri de hemoragii
a. arterială; b- venosa
- după locul unde se scurge sângele:
1. externe – sângele se scurge în direct în exteriorul organismului;
2. interne – sângele se scurge într-o cavitate închisă (torace, abdomen) sau într-
un organ intern (stomac, intestin);
Hemoragiile externe – metode de intervenţie pentru oprirea acestora.
Hemoragiile externe pot fi cauzate, cel mai frecvent, de traumatisme de tot felul
la nivelul corpului. În aceste cazuri, acordarea primului ajutor este esenţială pentru
oprirea sângerării şi, uneori, pentru salvarea vieţii victimei.
Oprirea sângerării - procesul de oprire a sângerării se numeşte hemostaza.
Organismul uman are capacitatea de a realiza o hemostază spontană, prin
agregarea trombocitelor şi coagularea sângelui la locul leziunii vasculare, cu
formarea unui cheag (tromb). Când aceste mecanism este insuficient, este necesară
realizarea hemostazei artificiale.
Hemostaza artificiala se realizează cel mai simplu printr-o compresie aplicată
pe vasul sangvin lezat, ţinând cont de sensul curgerii sângelui, astfel încât să se
oprească sângerarea. Această compresie asigură o hemostaza provizorie, până la
sosirea echipei medicale sau până la ajungerea într-un serviciu medical unde se poate
realiza hemostaza definitivă. Dacă victima este conştientă va fi încurajată să consume
lichide.
Hemoragia poate fi oprită prin două metode. Cea mai eficientă metodă este
aplicarea unui pansament sau compres direct pe plagă. La plăgile cu hemoragii
mici (venoase sau capilare) este suficient un pansament compresiv. Sângerarea din
plăgile extremităţilor se poate opri prin simpla ridicare a braţului sau piciorului rănit,
prin flexarea sa maximă din articulaţie, când vasele se comprimă şi hemoragia se
opreşte. Dacă nu dispunem de un pansament steril, compresia plăgii se poate face
 direct cu mâna, în punctul de sângerare. Mulţi se pierd cu firea la vederea unei răni
deschise, din care curge mult sânge. Pentru a acorda primul ajutor în caz de
hemoragie, avem nevoie de calm şi stăpânire de sine.
A doua metodă folosită pentru oprirea hemoragiei constă în aplicarea unui
turnichet sau garou din bandă elastică, astfel încât sângele să nu mai ajungă la plagă.
Tehnica aceasta nu este, însă, lipsită de pericole. Ca să ştim dacă aplicăm garoul sub
plagă sau deasupra acesteia, trebuie să distingem mai întâi felul sângerării. Dacă
sângele este mai închis la culoare şi hemoragia este continuă, atunci este vorba
despre o sângerare venoasă şi punem garoul sub plagă. Dacă sângele este roşu aprins
şi hemoragia este ritmică (sângele ţâşneşte), atunci este o sângerare arterială, iar
garoul se aplică deasupra plăgii.
Dacă situaţia impune, după trecerea a 30 min 1 oră, garoul se slăbeşte pentru
scurt timp, pentru a asigura circulaţia sângelui în extremitate, după care se pune din
nou.
Metodele de oprire a hemoragiilor.
Oprirea hemoragiilor (hemostază) este misiunea cea mai importantă a primului
ajutor în caz de rănire. Hemostază provizorie se realizează prin aplicarea
pansamentului compresiv în poziţia ridicată a membrului, comprimarea digitală,
aplicarea garoului. Oprirea hemoragiei arterială se face prin comprimarea digitală a
vaselor mari la os, mai sus de locul rănirii. Artera este apăsată pentru un timp scurt,
până la aplicarea turnichetului, garoului, pansamentului compresiv. La hemoragiile
abundente ale plăgilor feţei se vor comprima arterele: carotide, temporale,
mandibulare.
Artera carotidă este comprimată lateral de laringe cu degetul mare spre coloana
vertebrală.
Artera subclaviculară se comprimă în caz de hemoragie din plăgile treimii
superioare a braţului, cu degetul apăsând în regiunea fosei subclaviculare în jos, spre
prima coastă.
Artera brahială se comprimă în caz de hemoragii ale plăgilor treimii medii şi
inferioare a braţului. Artera se apasă spre osul brahial şi fisura internă între muşchii
biceps şi triceps.
Artera femurală se comprimă în caz de hemoragii ale plăgilor membrului
inferior. Cu degetele ambelor mâini sau cu pumnul se comprimă artera în regiunea
inghinală spre osul pubis.
 Hemoragiile interne – urgenţe medicale destul de grave
Hemoragii interne – pierderile de sânge care se produc în interiorul
organismului sunt urgenţe medicale destul de grave. Dacă victima expectorează sau
vomită sânge, ameţeală, leşin, puls slab, senzaţie de sufocare, piele palidă, transpiraţie
rece, putem suspecta o hemoragie internă. Singurul mod în care o putem ajuta este să
sunăm la serviciu medical. În general, oprirea hemoragiei se face numai prin
intervenţie chirurgicală. Trebuie să menţinem victima calmă şi nemişcată. Nu trebuie
să îi dăm nimic de mâncat sau de băut.
În funcţie de volumul de sânge pierdut, hemoragia se poate clasifica astfel:
- mică: când se pierde mai puţin de 500 ml sânge;
- medie: când se pierde 500 - 1000 ml de sânge;
- mare: când se pierde 1000 - 1500 ml sânge;
- masivă: când se pierd peste 1500 ml sânge.
În cazul unei hemoragii, ca urmare a scăderii oxigenului în celule şi ţesuturi, se
declanşează o reacţie de apărare a organismului: creşte frecvenţa cardiacă (pulsul
arterial se accelerează), tegumentele şi mucoasele devin palide, pielea este acoperită
de transpiraţii şi victima se simte ameţită, slăbită. Simptomele şi semnele care
însoţesc o hemoragie, variază în funcţie de volumul sangvin pierdut, de viteza de
pierdere a sângelui şi de starea de sănătate a organismului înainte de hemoragie.
 De reţinut!
Nu i se vor da lichide să bea unei victime inconştiente. Daca victima este
inconştientă sau dacă prezintă greţuri şi vărsături va fi aşezată în decubit lateral
(culcat pe o parte) şi nu în decubit dorsal (culcat pe spate).
Compresia hemostatica se poate realiza:
- cu degetul aplicat pe vasul sangvin: compresie digitala;
- cu pansament compresiv: se acoperă şi se comprimă rana cu mai multe
comprese sterile sau în lipsa lor cu bucăţi de pânză curata (batiste, haine etc.);
- cu garoul - un cordon elastic cu care se leagă în amonte de leziune (în sensul
de unde curge sângele); în lipsa unui garou se poate folosi un fular, curea, cordon,
elastic etc.
Pansament compresiv este cel mai simplu mod de a realiza hemostaza; se
acoperă rana cu mai multe comprese sterile sau în lipsa lor cu bucăţi de pânza curata
(batiste, haine etc.) care se comprima cu podul palmei sau cu faşa.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un pansament compresiv sunt:
- să comprime suficient ţesuturile pentru a asigura hemostaza;
- să fie făcut în condiţii de asepsie pentru a preveni infecţia;
- să nu stânjeneasca circulaţia de dedesubt (risc de leziuni ischemice);
- să fie făcut în aşa fel încât să poată fi menţinut 48 de ore.
Aplicarea turnichetului sau garoului este o măsura extremă, care se aplică
numai în caz de hemoragii arteriale masive, atunci, când nu este posibilă realizarea
hemostazei prin alte metode.
Garoul este un cordon elastic, care este folosit pentru realizarea hemostazei în
cazul unor hemoragii care nu pot fi oprite altfel, de obicei în cazul plăgilor
membrelor. În absenţa unui garou, se poate folosi: un fular, cordon, curea, cravata,
şnur elastic etc.
Deoarece, prin aplicarea garoului, se întrerupe atât scurgerea sângelui din vasul
lezat cât şi circulaţia întregii porţiuni situate distil de garou, ceea ce poate determina
leziuni grave până la necroze, garoul rămâne o soluţie de rezervă. În cazul în care se
aplică garoul, acesta nu se aplică direct pe piele ci peste o bucată de faşă sau alt
material moale şi se ataşează neapărat un bilet pe care se notează numele victimei şi
ora exacta a aplicării garoului.
În cazul amputării (tăierii sau secţionării) unui membru:
- oprirea sângerării se face fie prin aplicarea unui garou la rădăcina membrului
rănit, fie printr-un bandaj compresiv;
- membrul secţionat va fi introdus într-o pungă de plastic şi un recipient cu
gheată;
- victima va fi aşezată în decubit cu membrele inferioare mai sus decât capul, şi
dacă e posibil cu membrul rănit ridicat deasupra nivelului inimii;
- victima va fi transportată cât mai repede la spital.

Hemoragie nazală
- asigurăm confort psihofiziologic;
- capul se apleacă puţin înainte;
- compresia sau tamponada cavităţii nazale;
- aplicaţii de gheaţă;
- dacă peste 10 – 15 min. hemoragia nu se opreşte – solicită ajutorul medical;
- nu se pleacă capul pe spate.
 Şedinţa 4: Acordarea PA în caz de rănire a capului, cutiei toracice, a coloanei
vertebrale, abdomenului, bazinului şi a extremităţilor.
Trauma craneo-cerebrală este un complex de leziuni de contact (ţesuturi moi
ale feţei şi capului, oaselor craniene şi ale scheletului facial) şi leziuni intra craniene
(afectarea substanţei cerebrale şi ale membranelor acesteia), care au un singur
mecanism şi durata formării.
Clasificare după gradul de severitate:
- uşoară;
- medie;
- gravă.
Trauma craneo-cerebrală este închisă şi deschisă.
Formele clinice:
- fracturi ale oaselor craniului – liniare;
- comoţia cerebrală;
- contuzia cerebrală.
Tabloul clinic:
Hematoamele externe, lipsă de ţesuturi moi, paloare, vărsături, greaţă,
iritabilitate, letargie, somnolenţă, slăbiciune, paresteziile, dureri de cap, tulburarea
conştiinţei - pierderea conştiinţei, somnolenţă, coma, amnezia, confuzia, semne
neurologice - convulsii, ataxie.
Tratament
Se face un examen riguros şi rapid, controlându-se funcţiile vitale, starea de
conştienţă. Asigurarea respiraţiei prin controlul digital al permeabilităţii căilor
respiratorii şi îndepărtarea corpilor străini din cavitatea buco-faringiană. Poziţionarea
victimei în decubit lateral sau ventral, cu fruntea sprijinită pe antebraţ. În felul acesta
se asigură: menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii, prevenirea căderii limbii
(aceasta se poate preveni şi prin aplicarea unei pipe Guedel), împiedicarea aspirării
conţinutului sucului gastric în cazul vărsăturilor, prevenirea asfixiei victimei prin
inundarea cu sânge în cazul asocierii altor leziuni.
Dacă victima a suferit o trauma a coloanei vertebrale sau a gâtului, nu încerca
sa o muţi. Cheamă imediat ajutor medical şi urmează indicaţiile specialistului. Dacă
persoana vomită sau are convulsii, întoarce-o pe o parte, ţinându-i capul şi gâtul drept.
Dacă apare o umflătură, aplică o punga cu gheaţă.
Victimei i se va aplica guleraş cervical şi se va pregăti pentru evacuare la spital
sau punctul medical al brigăzii. În lipsa guleraşului se va fixa capul cu rulou de
material din echipamentul personal, transportarea se va efectua cu autosanitara.
În caz de traumatism a coloanei vertebrale victima se va fixa pe o brancardă
dură pentru evitarea altor leziuni.
 Aplicarea pansamentelor în caz de rănire la cap, torace, abdomen şi
extremităţi.
La aplicarea pansamentului e necesar de respectat următoarele reguli:
- faşa se ţine în mâna dreaptă, capătul liber în mâna stângă;
- faşa se conduce de la stânga la dreapta;
- turele de faşă nu trebuie să facă cute;
- faşa trebuie să permită circulaţia sângelui – să nu fie prea strânsă, dar nici
prea largă;
- conducerea feşii se face pe sensul circulaţiei venoase (de întoarcere);
- se evită mişcările inutile ce pot produce dureri;
- fixarea prin nod nu trebuie să jeneze;
- se începe şi se termină cu ture de fixare.

Caracterele unui bun bandaj:

- să fie elastic, suficient de strâns;
- să fixeze pansamentul;
- să imobilizeze segmentul;
- să asigure cicatrizarea;
- să fie executat blând;
- să fie estetic.

Realizarea turelor de fixare:

- se aplică oblic, sub pansament, cca. 20 cm faşă;
- se intersectează cu o tură circulară;
- se răsfrânge colţul feşii şi se suprapune încă o tură circulară.

Modalităţi de conducere a feşii:

Faşă circulară → turele se suprapun (gât, torace, articulaţia pumnului).
Faşă în spirală → turele şerpuiesc, acoperind cu o treime turele precedente
(gambă, antebraţ).
Faşă în forma cifrei 8 → se începe cu ture de fixare, se trece oblic peste
articulaţie şi se conduc deasupra articulaţiei alte ture circulare, se revine oblic sub
articulaţie intersectând prima diagonală; se încheie cu ture de fixare (cot, picior,
mână).
Faşa în spic de grâu → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, faşa se
conduce în 8, fiecare tură acoperind cu 1/3 sau 2/3 tura dinainte. Se termină cu ture de
fixare (degete, regiunea inghinală, scapulo-humerală etc.).
Faşa în evantai → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, iar turele
următoare se conduc din ce în ce mai puţin oblic ajungând circular la mijlocul
articulaţiei, după care se desfăşoară în sens invers, oblic (cot, genunchi etc.).
Pentru comoditatea pansării şi evitarea durerii suplimentare, partea traumată a
corpului trebuie ridicată. La rănirea toracelui rănitul va fi aşezat şi rezemat cu spatele
de un obiect oarecare. La rănirea abdomenului rănitului sub osul sacral i se pune un
rulou de haine. La pansarea capului rănitului trebuie să ţină gura deschisă.
Pansamentul, de obicei, se ţine în mâna dreapta, iar cu stânga se îndreaptă faşa.
Desfăşurarea faşei se face de la stânga la dreaptă fără a o desprinde de suprafaţa
corpului. Fiecare mişcare următoare a faşei trebuie s-o acopere pe cea precedentă.
Membrele se pansează începând de la periferie spre centru. Vârful degetelor
intacte trebuie lăsate fără pansament, pentru controlul pulsului.
În timpului pansamentului se controlează, ca el să nu fie prea strâns (ori prea
slab) să nu alunece, să nu se desfăşoare.

Bandajarea pe regiuni:
Capul → capelina.
Ochii → monocular sau binocular – prin ture succesive oblice şi orizontale.
Nasul → praştie.
Bărbia şi buzele → căpăstru.
Bandajarea gâtului → circular.
Ceafa → circular.
Abdomenul → circular cu feşi late.
Sânii → bandaj în spice.
Membrul superior → umărul şi axila în 8, braţul şi antebraţul în spirală, cotul în
evantai, palma în 8, degetele în spic.
Membrul inferior → coapsa şi bazinul cu spice simplă sau dublă, genunchiul în
evantai sau 8, glezna în 8.

Pansamentele la cap.
Cel mai trainic pansament aplicat pe cap e bandajul “praştie”. După mişcarea
de fiecare în jurul capului faşa merge oblic pe ceafă pe partea dreaptă a gâtului şi sub
bărbie, apoi se fac câteva mişcări verticale până se va acoperi creştetul sau bărbia.
După aceea faşa se aplică pe ceafă şi se fişează cu o mişcare în jurul capului.
După mişcare de fixare în jurul capului faşa se aplică oblic în regiunea cefei pe
suprafaţa gâtului şi se fac mişcări orizontale în jurul bărbiei, apoi iarăşi se trece la
mişcări verticale şi faşa se fixează cu o mişcare circulară în jurul capului.
Bandajul spiralat al toracelui. Se desfăşoară aproximativ 1m de faşă şi se lasă
să atârne oblic pe piept şi regiunea umărului stâng. De pe umărul stâng faşă se
îndreaptă pe spate şi se pansează pieptul cu mişcări spiralate începând de jos. Capătul
iniţial al faşei se trece peste umărul drept şi se leagă din urmă cu alt capăt.
Bandajul spiralat pe regiunea abdomenului se aplică pe partea lui de sus prin
mişcări spiralate circulare, pansând de sus în jos.
Bandajul “spic” se aplică pe partea de jos a abdomenului, partea superioară a
coapsei şi regiunea fesieră. Făcând mişcarea de fixare în jurul abdomenului, faşa se
duce din urmă înainte pe suprafaţa anterioară a ei şi regiunea inghinală, intersectează
mişcarea precedentă, înconjurând torsul. Cu aceste mişcări se acoperă regiunea lezată
şi capătul faşei se fixează cu mişcări circulare în jurul abdomenului.
Bandajul membrelor superioare. Bandajul spiralat pe deget începe cu mişcarea
circulară de la încheietură mâinii, pe urmă faşă se duce oblic pe partea dorsală a
palmei spre vârful degetului. Se termină pansamentul cu mişcări oblice pe partea
dorsală a palmei, la încheietură mâinii, unde se fixează. Bandajul spiralat se poate
aplica pe fiecare deget sub formă de mănuşă. În acest caz pe braţ şi antebraţ, de
asemenea, se aplică bandaje spiralate.
Bandajul pe cot e format din mişcări de alternare în jurul braţului şi antebraţului
întretăierea pe articulaţie.
Bandajul pe articulaţia umărului. Prima mişcare se efectuează de la regiunea
axilară sănătoasă, pe piept şi suprafaţă externă a braţului traumat, întorcând în
regiunea axilară. De aici faşă se aplică în jurul braţului pe spate în regiunea axilară
sănătoasă, totul se repetă până la acoperirea articulaţiei.
Bandajul membrelor inferioare. Bandajul regiunii călcâiului începe cu mişcarea
faşei pe proeminenţa osoasă a lui, iar următoarele mişcări se fac mai sus şi mai jos de
prima mişcare. Pentru consolidare se fac mişcări oblice şi sub formă de opt.
Bandajul sub formă de opt pe articulaţia piciorului începe cu mişcarea circulară de asupra
merişorilor, a două - pe partea anterioară coboară în jos pe talpă şi în jurul piciorului, mişcarea a patra se
ridică pe partea anterioară a piciorului şi înconjoară maleolele din urmă. Aceste mişcări se repetă până la
închiderea completă a regiunii articulaţiei.
 Simptomele principale în caz de fracturi, luxaţii şi contuzii.
Dereglarea integrităţii osului prin violenţa se numeşte fractură. Fracturile
traumatice survin în rezultatul acţiunii forţelor mecanice, care depăşesc rezistenţa
osului (lovituri directe, compresiuni, flexiune, torsionare, smulgerea osului etc.). Cel
mai frecvent se întâlnesc fracturile oaselor tubulare.
După starea tegumentelor în regiunea fracturii ele se clasifică în:
1. deschise, când este dereglată integritatea pielii, mucoaselor şi a muşchilor în
rezultatul acţiunii, aceloraşi factori mecanici (glonte, schijă, obiect ascuţit etc.):
2. închise, când pielea şi ţesuturile moi rămân integre.
După gradul de lezare se deosebesc fracturi complete şi incomplete (fisură
osoasă).

Simptomele fracturilor se împart în locale şi generale.

Local se observă: durere, deformaţia, dereglare funcţională, mobilitate
anormală, scurtarea membrului, crepitaţie, iar la fracturile deschise – şi hemoragie.
Dintre fenomenele generale se poate dezvoltă şocul în urmă durerilor puternice în
regiunea fracturii, creşterea temperaturii corpului până la 37-38°C ş.a.
Contuziile sunt lezarea ţesuturilor sau a organelor cu păstrarea integrităţii pielii
sub acţiunea directă a unui obiect ne ascuţit asupra oricărui sector al corpului.
Mecanismul traumei poate fi diferite – căderea pe un oarecare obiect sau lovirea de el.
Gravitatea contuziei este determinată de două momente:
 1) natura agentului vulnerant, greutatea şi consistenţa lui, viteza de acţiune etc.;
2) specificul ţesuturilor, asupra cărora acţionează trauma (pielii, muşchi, oase
etc.).
Simptomele principale ale contuziilor sunt: dureri în locul traumat, tumefiere şi
dereglarea funcţiei organului sau a regiunii respective, uneori se poate dezvolta şocul.
Luxaţie se numeşte deplasarea anormală stabilită a suprafeţelor articulare una
faţă de alta în urma traumelor.
Se deosebesc luxaţii totale, când suprafeţele articulare nu mai contactează şi
parţiale (subluxaţii) când contactează parţial.
Pentru luxaţii este caracteristică prezenţa a trei simptoame principale:
1. Dureri puternice în articulaţiei şi imposibilitatea mişcărilor în ea.
2. Poziţia forţată şi fixarea incorectă e membrului.
3. Deformarea regiunii articulare la palpare capătul articular deplasat deseori
poate fi găsit în locuri neobişnuite.
Regulile generale de acordare a primului ajutor sunt:
1. Scoaterea îmbrăcămintei şi încălţămintei de pe membrul traumat provoacă
durere violentă şi de aceea pentru examinarea fracturii şi aplicarea pansamentului
steril pe plagă (în caz de fracturi deschise) se recomandă să fie tăiate cu foarfece, cuţit
ş,a.
2. Oprirea hemoragiei şi aplicarea pansamentului steril pe plagă.
3. Aranjarea părţii lezate a corpului într-o poziţie comodă, efectuarea
imobilizării de transport şi evacuarea atentă a accidentatului într-o instituţie medicală.

Regulile generale de acordare a primului ajutor, folosirea mijloacelor

improvizabile pe câmpul de luptă pentru imobilizarea fracturilor.
Înainte de a trece la expunerea întrebării a treia, conducătorul atrage atenţia
ascultătorilor la respectarea regulilor generale in aplicarea atelelor şi mijloacelor
improvizate în caz de fracturi, care prevăd:
a. imobilizarea articulaţiilor cu ajutorul atelelor mai sus şi mai jos de fractură
(dacă atelele sunt scurte se adaugă una la alta);
b. marginile ascuţite şi colţurile atelelor să fie netede, atelei din sârmă să-i se
dea forma membrului fixat;
c. aplicarea sub atele, îndeosebi în regiunile proeminenţelor osoase a
căptuşelilor din tifon, vată pentru evitarea durerilor în timpul transportării
accidentatului;
d. aplicarea atelelor din ambele părţi în caz de fractura oaselor membrelor
inferioare cu excepţia fracturilor deschise, când are loc proeminenţa din plagă a osului
lezat;
e. aplicarea bandajului peste atele uniform şi compact, dar nu prea strâns pentru
a nu deregla circulaţia sangvină.
 Pentru acordarea primului ajutor în caz de fracturi se folosesc atelele de tabel
(de placaj, de sârmă, de transport pentru femur) şi improvizate (scânduri, bastoane,
bucăţi de placaj şi carton tare, nuiele ş.a.)
Pe câmpul de luptă acordarea primului ajutor în caz de fracturi mai des se va
efectua folosind pentru imobilizare mijloacele improvizate.
Pentru imobilizarea fracturilor oaselor membrelor superioare se folosesc atelele
de sârmă.
În caz de fractură a oaselor antebraţului atelei din sârmă i se dă forma mâinii
fixate, capătul de sus trebuie să ajungă până la treimea superioară a braţului, iar cel de
jos până la vârfurile degetelor, surplusul atelei se îndoaie pe partea dorsală a
antebraţului. Mână se îndoaie din cot sub un unghi drept, cu palma spre abdomen,
degetele îndoite pe jumătate (în palmă se pune o bucată de vată).
Atela se modelează în forma de uluc, care se căptuşeşte cu vată ori alte
materiale moi şi se aplică pe suprafaţă externă a antebraţului după ce se îndoaie peste
articulaţia cotului spre suprafaţă posterioară externă a braţului, se pansează cu faşă
lată de tifon şi este suspendată de gât cu ajutorul bandajului triunghiular, ori a
centurii.
Dacă lipsesc atelele de tabel se folosesc mijloace improvizate. În aşa cazuri
antebraţul se imobilizează cu ajutorul a două scândurele, care se aplică pe suprafaţă
anterioare şi posterioară a lui de la vârful degetelor până la articulaţia cotului inclusiv.
În cazuri de lipsă a mijloacelor de tabel şi a celor improvizate se poate:
1. de suspendat mâna cu bandajul triunghiular, centura, apoi pansarea braţului
către corp;
2. mâneca în regiunea antebraţului lezat după îndoirea din cot se fixează cu
ajutorul boldurilor de veston;
3. antebraţul se fixează cu bolduri de veston sau cu cheutoarea mânecii de
nasturele de la scurta mozaic.
În caz de fractură a osului braţului şi folosirea atelelor de tabel, mâna se îndoaie
în cot sub un unghi drept cu palma spre abdomen şi degetele pe jumătate îndoite. În
fosa axilară se aplică un rulou de vată (rulou din alte materiale moi) care se fixează cu
un tifon peste umărul mâinii sănătoase.
Atela se modelează după dimensiunile şi forma mâinii lezate (se modelează pe
mâna sănătoasă) începând de la articulaţia umărului sănătos, regiunea supra scapulară
a părţii lezate, apoi pe partea posterioară a braţului şi antebraţului terminându-se la
nivelul falangelor bazale. După ce atela este căptuşită cu vată (alte materiale moi) se
pansează mâna cu ajutorul bandajului spic şi se suspendează de gât cu ajutorul
bandajului triunghiular (centura).
În lipsa atelelor de tabel se folosesc două scândurele sau alte mijloace comode
cu care se fixează braţul lezat, efectuând acţiunile descrise la imobilizarea
antebraţului.
În caz de fracturi ale femurului, care sunt cele mai grave, este necesară
imobilizarea deosebit de minuţioasă.
 Pentru imobilizare e necesar de exclus mişcările în articulaţiile gambei,
genunchiului şi ale soldului. Pentru aceasta se folosesc câteva atele de sârmă sau
placaj: două atele se leagă împreună ca să ajungă de la fosa axilară până la talpă, fiind
îndoită sub un unghi drept. Lungimea atelei a două trebuie să fie de la pliul fesier
până la vârful degetelor piciorului, ea, de asemenea, se îndoaie sub un unghi drept. Pe
suprafaţă medială a femurului se aplică încă o atelă de la perineu până la talpă.
Atelele trebuie minuţios modelate pe picior, capetele lor care contactează direct
cu fosa axilară şi perineul se acoperă cu un strat gros de vată, după ce se fixează cu
tifon lat de picior şi corp.
Dintre mijloacele improvizate se folosesc două scânduri cu lăţimea de 8-10 cm,
care se aplică din ambele părţi ale piciorului ca şi atelele de tabel.
În caz de fracturi ale caselor gambei se aplică atela de sârmă, care se modelează
după piciorul sănătos îndoind un capăt sub un unghi drept. Piciorul îndoit puţin din
genunchi se fixează sub un unghi drept faţa de gambă.
Lungimea atelei trebuie să fie de la mijlocul femurului până la degetele
piciorului. Pentru imobilizarea mai eficace se pot folosi adăugător două atele cu
lungimea de la mijlocul femurului până la talpă, care se aplică din ambele părţi ale
gambei. După căptuşirea atelelor cu vată ele se pansează pe picior. Ca mijloace
improvizate se folosesc două scânduri de aceeaşi lungime ca şi atelele de tabel, care
se aplică pe ambele părţi ale gambei după metoda descrisă mai sus.

Particularităţile acordării primului ajutor în caz de fracturi

pe timp de iarnă.
1. Imobilizarea corectă şi sigură a fracturilor;
2. îmbarcarea atentă, amplasarea comodă a răniţilor în transport şi transportarea
cu precauţie a lor. În timp de iarnă acordarea primului ajutor şi evacuarea răniţilor se
efectuează în timp scurt, luând măsurile necesare de încălzire a lor (ceai fierbinte,
termofoare, acoperirea cu plapumă, manta ş.a.);
3. controlul şi slăbirea garoului/turnichetului peste fiecare oră.
 Şedinţa 5. Principiile de acordare a PA în caz de intoxicaţii acute.
Acordarea primului ajutor în caz de traumă electrică şi fulguraţie.
Electrocutarea apare în urma contactului cu firele şi instalaţiile electrice la
încălcarea regulilor securităţii în timpul lucrului. La acţiunea directă a curentului
electric apar schimbări locale şi generale în organism. În locurile trecerii curentului
electric apare durerea bruscă, contracţie convulsivă a muşchilor, arsuri de diferite
grade a pielii, muşchilor şi chiar ale oaselor.
Schimbările generale se exprimă în slăbirea sau oprirea respiraţiei şi activităţii
inimii, uneori cu sfârşitul letal.
Primul ajutor în caz de electrocutare constă în primul rând în întreruperea
acţiunii curentului electric asupra accidentatului, care singur este conducător de
electricitate.
De aceea, este interzis de atins de electrocutat cu mâinile goale, dar trebuie de
deconectat curentul cu ajutorul întrerupătorului, deşurubarea siguranţelor, tăierea
firului electric folosind unelte cu mânerele uscate şi bine izolate (topor cu mâner de
lemn, cleşte, lopăţică de geniu ş.a.). Dacă este imposibil de deconectat curentul, sau
de tăiat firele electrice, victima trebuie eliberată prin îndepărtarea firelor cu un baston
uscat, ori îmbrăcând mănuşile de cauciuc – al trage la o parte. După eliberarea lui de
sub acţiunea curentului electric, dacă este conştient i se dă să miroase soluţie de
amoniac, dacă este inconştient se efectuează respiraţie artificială, apoi se
transportează la spitalul apropiat.
Fulgerul este o descărcătură electrică atmosferică de scurtă durată, dar cu un
potenţial de energie puternic. În cazuri de fulguraţie directă sfârşitul e letal, iar în
apropiere – duce la leziuni corporale grave şi pierderea cunoştinţei.
Primul ajutor în cazuri de fulguraţie e ca şi la afectarea cu curentul electric.
Nici într-un caz nu se poate de acoperit cu pământul accidentaţii de curent
electric şi fulger, fiindcă aceasta agravează starea lor şi duce la pierderea timpului
necesar pentru acordarea primului ajutor.

Noţiunea de boli infecţioase. Cauzele care duc la apariţia bolilor

infecţioase..
Organizarea măsurilor profilactice în unităţile militare, participarea întregului
personal militar la executarea lor au un rezultat pozitiv în prevenirea maladiilor
infecţioase.
Apariţia bolilor infecţioase este legată de pătrunderea în organism a microbilor
patogeni. Din momentul pătrunderii lor până la manifestarea bolii trece o anumită
perioadă de timp, numită perioada latentă sau de incubare. Durata ei diferă de o boală
la alta. În perioada latentă microorganismele se dezvoltă, eliminând substanţe toxice
în organismul uman. organismul omului îşi dezvoltă funcţii de apărare împotrivă
microbilor patogeni, care depind de starea generală a sănătăţii. Manifestarea şi durata
bolii depind în mare parte de aceste funcţii de apărare. Uneori oamenii nu sunt
receptivi faţă de unele infecţii patogene. O asemenea ne receptivitate se numesc
imunitate, care poate fi naturală (moştenită sau dobândită după boală ) şi artificială
(formată în urma vaccinării). Imunitatea artificială poate fi activă (apare după
vaccinare ) şi pasivă (apare după introducerea serului imun ).
Afecţiunile provocate de microbi pătrunşi în organism împreună cu hrana (sau
apa) se numesc infecţii alimentare. Din ele fac parte infecţiile intestinale acute (febra
tifoidă, shigelozele, holera etc.), de care se îmbolnăvesc numai oamenii. Unele
afecţiuni se transmit omului de la animalele bolnave (bruceloza, febra aftoasă,
antraxul etc.). Ele se numesc zoonoze.
Infecţiile intestinale acute
Oamenii sănătoşi se pot îmbolnăvi de shigeloză, febră tifoidă, holeră şi alte boli
intestinale de la alţi bolnavi (sau purtători de bacili), care elimină din intestin în
mediul înconjurător microbi patogeni. Aceasta este cea mai răspândită formă de
molipsire, infecţiile fiind numite “boli ale mâinilor murdare ”, când agenţii patogeni
pătrund în organism numai prin gură împreună cu hrana şi apa contaminată, precum şi
cu murdară de pe mâini.
Agenţii infecţiilor intestinale îşi menţin capacitatea vitală în mediul extern un
timp îndelungat. Astfel, bacilul shigeloziei (dizenteriei) nu piere pe legume şi fructe
timp de 6 – 17 zile, bacilul febrei tifoide – timp de 30 de zile, agentul holerei – timp
de 2 ani. Însă toate aceste bacterii pier în timpul prelucrării termice (fierberii)
produselor.
Shigelozele sunt boli generale provocate de bacterii din genul shigelelor care au
pătruns în intestinul omului împreună cu hrana şi apa. Perioada de incubaţie este de 2
– 5 zile. Simptoamele bolii sunt: slăbiciuni, temperatură ridicată, dureri în abdomen,
scaun frecvent şi fluid, conţinând sânge şi mucoasa. După întremare (însănătoşire)
omul poate să fie purtător de bacili. Agenţii patogeni ai dizenteriei sunt nişte bacili
aerobi, imobili, care nu formează spori. Infecţia se transmite prin intermediul
legumelor şi fructelor nespălate, apei, produselor lactate care nu au fost expuse
prelucrării termice şi oricare altă hrană infecţia în procesul pregătirii sau păstrării în
condiţii anti sanitare.
Febra tifoidă este o boală infecţioasă foarte periculoasă, provocată de bacilul
febrei tifoide. Perioada de incubaţie a bolii este de 7 – 23 zile. Simptoamele
îmbolnăvirii sunt: dereglarea acută a funcţiilor intestinului, slăbiciune pronunţată,
temperatură înaltă (până la plus 400C) ce se menţine timp îndelungat, halucinaţi,
dureri de cap, insomnie. După întremare, un timp îndelungat omul poate rămâne în
continuare contagios pentru persoanele înconjurătoare. Omul se infectează prin
intermediul diferitelor produse alimentare, bucate pregătite şi transportate cu
încălcarea regulilor sanitaro-igienice.
Holera este o infecţie, agentul căreia pătrunde în organism pe cale orală.
Perioada de incubaţie este 2 – 6 zile. Simptoamele îmbolnăvirii sunt: diareea, voma,
care duc la deshidratarea organismului, dureri de cap, ameţeli, convulsii. După
însănătoşire este posibil ca omul să rămână în continuare contagios pentru persoanele
înconjurătoare. Îmbolnăvirea este provocată de vibrionul holeric în formă de virgulă,
care este mobil (are un flagel). Infecţia se transmite prin apă şi prin produsele
alimentare preparate în condiţii anti sanitare.
Măsurile de prevenire a infecţiilor intestinale acute în unităţile militare se
reduc la următoarele:
1. Controlul medical permanent al personalului blocului alimentar, precum şi
militarilor repartizaţi pentru lucrul în sectorul alimentar.
2. Respectarea regulilor de igienă personală a bucătarilor, îndeosebi a curăţeniei
mâinilor.
3. Respectarea curăţeniei la locul de muncă, în secţie.
4. Nimicirea muştelor, gândacilor de bucătărie şi a rozătorilor care sunt vectori
ai infecţiei.
5. Spălarea minuţioasă şi dezinfectarea veselei.
6. Fierberea apei din bazinele acvatice deschise înainte de folosirea ei la
prepararea hranei şi pentru băut.
7. Spălarea minuţioasă a legumelor, fructelor, îndeosebi a celor ce urmează să
fie consumate în stare proaspătă.
8. Fierberea apei, prelucrarea termică a bucatelor din brânză nepasteurizată.
9. Prelucrarea termică a bucatelor uşor alterabile.
10. Păstrarea hranei preparate în frigider sau în stare fierbinte la temperatură de
plus 650C nu mai mult recomandat.

Simptomele intoxicaţiilor cu lichide toxice (antigel, alcool metilic, benzină,

antidetonantă, acizi, soluţie alcaline etc.) şi oxidul de carbon.
Intoxicaţie cu antigel (antifrig, lichid de frîne). Antigelul şi lichidul de frînă au
o culoare , gust şi miros de alcool. Ele se folosesc în sistemele de răcire a motoarelor
şi la frînare. Pătrunderea lor în organism pe cale digestivă chiar şi în cantităţi mici
provoacă intoxicaţii grave cu sfîrşit letal. De la început predomină simptomele
ebrietăţii (beţiei), pe urmă apar dureri de cap, greţuri, vome, dureri în abdomen,
diaree. Bolnavul pierde cunoştinţa, apare ţianoza, rigiditatea muşchilor occipitali,
respiraţie profundă zgomotoasă, edem pulmonar, convulsii, anuria şi moartea.
Primul ajutor constă în evacuarea din stomac a antigelului prin provocarea
artificială (cu degetele) a vomei, după ce s-au băut 4-5 pahare de apă. Procedura
aceasta se repetă de 2-3 ori, apoi bolnavul trebuie urgent transportat la punctul
medical al unităţii, ori la spitalele militare sau civile apropiate.

Intoxicaţii cu alcool metilic (de lemn, metanol ). Alcoolul metilic este foarte
toxic, are miros specific de alcool etilic. Se foloseşte ca carburant şi dizolvant al
coloranţilor. Întrebuinţarea lui alimentară provoacă intoxicaţii de diferite grade. De la
început apar simptomele ebrietăţii, apoi dureri de cap, greţuri, vome, dureri în
abdomen, dereglarea respiraţiei, ţianoză, transpiraţie rece, convulsii, colaps, comă.
Bolnavii foarte des pierd vederea (orbesc). Cazurile grave au sfîrşit letal.
Primul ajutor este ca şi intoxicaţiile cu antigel.
 Intoxicaţii cu benzina etilată (antidetonantă). Benzina etilată se deosebeşte de
benzina normală prin aceea, că în ea se adaugă un lichid etilic , care conţine o
substanţa toxică – tetraetilul de plumb. Intoxicaţia poate avea loc la folosirea leatentă
a benzinei etilate şi pătrunderea ei în organizm pe cale digestivă, căile respirătorii şi
prin tegumentul întact sau lezat.
Încălcările regulilor de păstrare, transportare şi turnare a benzinei, folosirea ei
la spălatul mîinilor, de asemenea, pot provoca intoxicaţii. Intoxicaţiile cu tetraetilul de
plumb pot fi acute şi cronice.
Intoxicaţia acută la început seamănă cu starea de ebrietate, apoi peste cîteva
ore sau zile apar slăbiciuni, dureri de cap, însomnie, visuri de coşmar, salivaţie
adundentă în timpul somnului, dereglări gastrointestinale, senzaţia de corpi străini în
cavitatea bucală (sîrmă, păr). În cazuri grave apar dereglări serioase în organizm, care
duc la un sfîrşit letal.
Intoxicaţia cronică e posibilă în urma pătrunderii sistematice în sânge a
tetraetilul de plumb în cantităţi mici. Ca urmare pielea devine palidă, apar dureri de
cap, insomnie.
Primul ajutor, dacă benzina etilată a nimerit pe echipament şi piele, constă în
scoaterea îmbrăcămintei şi spălarea rapidă a pielii cu benzină neetilată sau petrol
lampat, apoi cu apă şi săpun. În caz de intoxicaţie pe cale digestivă afectăţii trebuie
transportaţi cît mai urgent la cel mai apropiat punct medical, ori spitale (militar sau
civil).

Intoxicaţiile provocate de acizi (sulfuric, cloridric, acetic) şi soluţii alcaline

(potasiu, sodiu caustic, potasiu caustic, var) se caracterizează prin apariţia
fenomenului arsurilor chimice.
Primul ajutor constă în spălarea urgentă a stomacului cu apă. În caz de
intoxicaţii cu acizi – cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2-3 linguri de masă la litru de
apă, iar dacă cu soluţii alcaline -1 - 2 linguri de masă de oţet şi transportarea
bolnavilor la spitalele apropiate.

Intoxicaţii cu oxid de carbon (gaze de eşapament).

Oxidul de carbon se formează în procesul arderei incomplete a diferitelor
substanţe. Este un gaz fără miros şi gust, foarte periculos, fiindcă poate provoca
intoxicaţii imperceptibile (pe nesemţite). Intoxicaţia poate surveni în urma inspiraţiei
aerului, care conţine oxid de carbon în timpul încălzirii sobelor. Lucrului motoarelor
cu ardere internă, exploziilor şi tragerii la ţintă.
Simptomele intoxicaţiei: durere de cap pulsativă, ameţeală, slăbiciune, greţuri,
zgomote în urechi. În cazuri mai grave - vome paloarea feţii, miastenie, convulsii,
pierderea cunoştinţei.
Primul ajutor: scoaterea victimelor în cer curat, dacă e imposibil, atunci se
deschid geamurile, uşile, tambucurile de salvare etc. După aceasta li se dă să miroase
amoniac; de obicei, aceasta este de ajuns ca bolnavul să-şi vină în fire. În cazuri mai
grave li se face respiraţia artificială.

Primul ajutor în caz de muşcătură de şarpe şi înţepături de insecte.

Muşcăturile de şarpe (de exemplu, viperă) sunt primejdioase pentru om,
fiindcă veninul pătrunde în sânge şi se răspândeşte prin tot organismul. În locul
muşcăturii apare durere vie, edem, hemoragie subcutană. După pătrunderea veninului
în sânge apar simptoamele generale de intoxicaţie: somnolenţă, slăbiciune, vome,
convulsii şi sfârşitul letal în urmă paralizii respiratorii. Primul ajutor constă în
prevenirea pătrunderii şi răspândirii veninului în sânge, pentru ce trebuie de aplicat pe
membru, mai sus de muşcătură un garou (frânghie, basma ş.a.), apoi va fi eliminat
veninul din rană prin stoarcere cu sângele şi limfă, sau cu ajutorul ventuzei (pahar).
Tehnică aplicării ventuzelor e simplă: un tampon din vată se udă cu alcool ori
benzină, se aprinde şi se introduse în ventuză, după ce se scoate repede şi ventuza se
aplică peste rană, în timpul acesta treptat garoul se slăbeşte. După acesta se aplică un
pansament şi victima este transportată în spitalul apropiat.
Absorbirea veninului din rană cu gură este periculoasă, dacă persoană care
acordă primul ajutor are leziuni, chiar şi microscopice, pe mucoasa cavităţii bucale.
La înţepătura de insecte (albini, viespi şi bondari) nu se cere efectuarea unor
măsuri deosebite. Numai în cazuri de apariţie intoxicaţiei generale victimele sunt
evacuate la spitalul apropiat.

Şedinţa 6. Principiile de acordare PA în caz de hipotermie sau hipertermie.

Degerătura se numeşte leziunea ţesuturilor prin expunerea îndelungată la
temperaturi scăzute. Apariţia degerăturilor este favorizată de umiditatea mărită a
aerului, vânt, încălţămintea şi îmbrăcămintea umedă, încălţăminte strimtă, aflarea
îndelungată fără mişcare în apă, şanţ ş.a.
Degerăturile pot fi locale şi generale.
Degerăturile locale pot apărea şi la temperaturi mai sus de 0ºC (1-5 ºC)
îndeosebi dacă se combină cu umiditate ridicată. Degerăturile picioarelor la soldaţii
din tranşee pe timp de război până la începerea gerurilor poartă numirea de “picior de
tranşee”.
Dereglarea circulaţiei sangvine este primul şi principalul simptom în lezarea
ţesuturilor prin frig.
Degerăturile des apar absolut pe neobservate, fără senzaţii subiective
pronunţate. Obiectiv se poate constata o răcire accentuată, paloarea tegumentelor,
anestezie şi parestezie.
După profunzimea lezării ţesuturilor degerăturile se împart în patru grade:
- Gradul 1 – se caracterizează prin durere vie, prurit, parestezie, edem. Lezarea
pielii sub formă de tulburări circulatorii reversibile. Pielea de culoare albastră închisă
sau pur purie - roşie. Uneori se observă o descuamare neînsemnată a epidermului.
Ulterior rămâne numai o hipersensibilitate la frig a sectoarelor degerate.
 - Gradul 2 – formarea flictenelor cu conţinut străveziu de nuanţa hemoragică în
urmă necrozei straturilor superficiale ale pielii. Edemul şi durerile sunt mai
pronunţate.
- Gradul 3 – la simptomele de mai sus se adaugă necroză pielii în întregime.
- Gradul 4 – necroză ţesuturilor moi şi a oaselor ce evoluează după tipul
gangrenai sau umede.
Acordarea primului ajutor în caz de degerătură, prevenirea lor.
Primul ajutor constă în întreruperea cât mai rapidă a acţiunii frigului şi
restabilirea circulaţiei sangvine.
Victima este transferată într-o încăpere caldă. Membrele (sănătoase şi degerate)
se încălzesc timp de 40 - 60 minute în baie, ridicând treptat temperatura apei de la 20
până la 40ºC. Totodată, membrele îngheţate se spală cu săpun şi se aplică un masaj de
la periferie spre centru, până la încălzirea şi hiperemia pielii. Fricţiunea locurilor
degerate cu zăpadă şi materiale aspre este interzisă , fiindcă poate aduce la traumarea
suplimentară a tegumentelor şi infectarea plăgilor. Dacă pe pielea lezată au apărut
flictene se aplică pansamente sterile, fără masare.
Concomitent cu măsurile locale se înfăptuiesc şi cele de ordin general
îndreptate spre îmbunătăţirea circulaţiei: învelire, termofoare, ceai fierbinte,
alimentaţie caldă ş. a. În lipsa condiţiilor de încălzirea în baie, organul degerat se
prelucrează cu alcool , se masează activ până la restabilirea circulaţiei sangvine, după
ce victima este transportată la spital, preventiv fiind învelită călduros.
În caz de degerătură completă, în afară de măsurile descrise mai sus se aplică
respiraţia artificială, apoi victima este transportată la spital.
Prevenirea degerăturilor include respectarea şi îndeplinirea strictă de către toţi
militarii a măsurilor individuale şi colective îndreptate împotriva acţiunii temperaturii
scăzute, care prevăd:
1. Ajustarea corectă a echipamentului şi folosirea lui în conformitate cu
condiţiile meteorologice.
2. Uscarea îmbrăcămintei şi încălţămintei umede, spălarea regulată a ciorapilor,
ungerea încălţămintei cu cremă de ghete.
3. Spălarea regulată a picioarelor cu apă şi săpun pentru evitarea transpiraţiei.
4. Călirea sistematică a organismului.
La efectuarea marşurilor pedestre pe timp de iarnă, în afară de măsurile de mai
sus trebuie:
- micşorate popasurile scurte până la 3-5 minute, iar cele mari – organizate în
localităţi populate;
- peste anumite intervale de timp, îndeosebi când vântul suflă în faţă, de
schimbat locurile soldaţilor din frunte şi flancurile coloanei cu cei din mijloc;
- de atras atenţia reciprocă la schimbarea culorii tegumentelor descoperite
(înălbirea ş, a.) cu scopul de a preîntâmpina degerăturile, prin diferite metode de
încălzire (fricţiuni, mişcările mâinilor şi ale picioarelor, fugă pe loc ş.a.);
 - transportarea efectivului în automobile acoperite şi aşezarea lui cu spatele la
direcţia mişcării;
- amenajarea posturilor de încălzire a efectivului în perioadă rece a anului pe
poligoane, în câmpurile de instrucţie şi alte locuri de activitate.

Noţiune despre arsură, cauzele provocării, simptomele şi clasificarea.

Arsuri se numesc leziunile ţesuturilor provocate de temperatură înaltă,
substanţe chimice şi energia actinică. În dependenţă de cauză, arsurile se împart în
termice, chimice şi prin iradiere.
Arsurile termice sunt provocate de flacără, lichide fierbinţi, aburi, amestecuri
incendiare (napalmul) şi chiar de razele solare.
Gravitatea arsurilor este determinată de mărimea suprafeţei şi profunzimea
leziunii ţesuturilor. Cu cât e mai mare suprafaţa şi mai adâncă leziunea ţesuturilor, cu
atât e mai gravă arsură.
În conformitate cu profunzimea leziunii arsurile practic se divizează în trei
grade:
- Gradul 1 – hiperemie şi edem cutanat, durere vie acută în locul lezării;
- Gradul 2 – apariţia bulelor cu lichid transparent de culoare gălbuie;
- Gradul 3 – se caracterizează şi prin necrozarea pielii şi a ţesuturilor mai
profunde (muşchilor, fasciilor, tendoanelor şi oaselor).

Acordarea primului ajutor în caz de arsură.

Arsurile limitate decurg în principal ca un proces local. În leziuni mai profunde
se observă dereglări generale grave, se dezvoltă boală arsurilor în cazuri de arsuri
provocate de amestecurile incendiare (napalm) pot avea loc intoxicaţii cu oxid de
carbon, care duc la sfârşit letal.
Arsurile chimice apar în rezultatul acţiunii asupra ţesuturilor a substanţelor cu
proprietăţi cauterizate pronunţate (bazele şi acizii concentraţi, sărurile metalelor grele,
fosforul).
Acţiunea acizilor tari şi a sărurilor metalelor grele asupra ţesuturilor duce la
necroză uscată superficială a lor, iar a bazelor – la necroza profundă umedă.
Arsurile actinice apar la acţiunea radiaţiei ionizante şi au o simptomatică
specifică.
Particularitatea arsurilor solare este profunzimea mică de lezare a
ţesuturilor. Însă arsurile solare proliferate (la folosirea neraţională a băilor de soare)
pot aduce la dezvoltarea şocului.
Primul ajutor trebuie să asigure suspendarea acţiunii agentului traumatic,
profilaxia şocului, infectării suprafeţei de arsură şi transportarea victimei într-o
instituţie medicală.
Victima trebuie scoasă din zona acţiunii temperaturii înalte (din foc), apoi se
stânge focul (cu apă, iarnă cu zăpadă, învelind cu mantaua, foaia de cort corpul
lezatului – la arderea napalmului ş.a.), ori se dezbracă echipament arzând. Se interzice
smulgerea rămăşiţelor de îmbrăcăminte lipide de sectoarele lezate ale corpului,
deschiderea bulelor şi spălarea suprafeţei arse. În aşa cazuri bandajul aseptic se aplică
cât mai urgent peste îmbrăcămintea lipide de arsuri.
Pentru încălzire, lezatul se acoperă cu o plapumă şi se dă băuturi fierbinţi (ceai,
cafea).
În cazuri de arsuri grave ale membrilor şi ale trunchiului se aplică imobilizarea
de transport.
Primul ajutor în arsurile chimice constă în spălarea imediată a suprafeţei
lezate cu apă curgătoare pentru îndepărtarea deplină a acidului sau a bazei şi
suprimare acţiunilor, aplicarea bandajelor sterile şi evacuarea în spitalele apropiate.
Primul ajutor la acţiunea fosforului constă în scufundarea suprafeţelor arse
în apă şi spălaturi abundente cu apă până la stingerea fosforului, aplicarea
pansamentelor sterile şi transportarea în spitalele apropiate.
Prevenirea arsurilor pe timp de pace constă în îndeplinirea strictă a măsurilor de
securitate în timpul lucrului cu substanţe fierbinţi şi inflamabile, acizi, baze, folosirea
mijloacelor de protecţie, primirea raţională a băilor de soare ş,a.

Tema 3. Evacuarea şi transportarea răniţilor pe câmpul de luptă.

Şedinţa 1,2: Acordarea PA pe câmpul de luptă. Căutarea răniţilor pe câmpul de
luptă. Scoaterea răniţilor din tehnica militară şi transportarea de pe câmpul de luptă.
Căutarea şi evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă, sunt măsuri de care
depinde succesul lucrului ulterior al efectivului medical – salvarea vieţii răniţilor,
vindecarea şi revenirea lor în formaţiile de luptă. Această se confirmă în mod
convingător de experienţă celui de-al doilea război mondial.
În timpul luptei sanitarii caută răniţii şi le acordă primul ajutor neîntrerupt,
ţinând cont de caracterul terenului şi situaţiei de luptă, folosind momentele favorabile.
Sanitarului i se interzice ca în timpul luptei să târâie rănitul la o distanţă mai mare de
5 - 10 metri, deoarece aceasta stinghereşte îndeplinirea misiunii principale – acordarea
primului ajutor răniţilor din pluton.
 În condiţiile când căutarea răniţilor este dificilă (în pădure, tufăriş, noaptea, în
timpul viscolului) conform dispoziţiei comandanţilor sunt destinate echipe speciale de
căutare a răniţilor. Militarii acestei echipe sunt aliniaţi în lanţ la aşa o distanţă unul de
altul, care permită menţinerea legăturii vizuale şi cercetarea amănunţită a câmpului de
luptă. Această metodă e numită “greblă sanitară”. Deosebit de amănunţit, trebuiesc
cercetate tranşeele, tufarii, gropile de obuze, iar în centrele populate – subsolurile
clădirilor, beciurile, fântânile de control al comunicaţiilor subterane.
Pe terenul afectat, căutarea răniţilor se efectuează în două direcţii: la început în
direcţia spate - front, iar apoi în lungul frontului. În focarul armei de nimicire în masă
căutarea se efectuează de la epicentru spre periferie, focarul fiind împărţit în sectoare.
Căutarea şi scoaterea răniţilor de pe câmpul de luptă preîntâmpină acţiunea
adăugătoare a factorilor nocivi ai armei nucleare, moartea lor sub dărâmături, sub
şenilele tancurilor şi roţile maşinilor blindate.

Scoaterea răniţilor din maşini blindate, tancuri, fortificaţii de apărare.

De obicei, sanitarii se apropie de răniţi târâş, prin alergări scurte, pe brânci cu
precauţie, folosind cutele reliefului, răgazurile de foc al inamicului.
Apropierea de răniţi prin alergări scurte se foloseşte de către sanitari, instructori
sanitari prin deplasarea în zig - zag şi culcări succesiv la fiecare 20 – 30 metri, cu
scopul de a nu deveni ţintă pentru inamic şi a se masca folosind cutele reliefului.
Apropierea de răniţi aplecat se execută pe câmpul de luptă prin tranşee, şanţuri,
tufari.
Apropierea de răniţi târâş se efectuează culcat la pământ ţinând arma pe braţul
drept, împingându-se pe rând cu picioarele şi cu mână stângă.
Apropierea de rănit pe brânci se efectuează cu ajutorul genunchilor sprijinindu-
se în coate, arma se ţine în mână dreaptă.
Apropierea de răniţi pe o parte se efectuează folosind activ un picior şi o mână.

Scoaterea răniţilor din maşini blindate, tancuri, fortificaţii de apărare.

Cel mai simplu şi accesibil mod de scoatere a rănitului
din tanc este modul manual: un militar apucă rănitul de
subţiori şi îl ridică, al doilea militar îl sprijină de
picioare. Pentru evacuarea rănitului din tanc se mai pot
folosi centurile, frânghii, cablul flexibil. Experienţă
arată că cele mai menajabile şi a eficace metode de
scoatere a răniţilor din tancuri, maşini blindate şi locuri
greu accesibile sunt metodele de folosire a chingii
speciale Ş-4 şi a chingii sanitare. Răniţii sunt scoşi din
maşini de luptă cu ajutorul chingii sanitare în formă de cerc, sau în formă de cifra
“opt”. Chinga în formă de cerc se îmbracă rănitului pe piept trecând-o pe subţiori,
dacă nu e rănită cutia toracică. În acest caz rănitul se scoate cu chinga în forma de
 cifra “opt”. Chinga se îmbracă rănitului pe picioare mai aproape de fese, în aşa fel ca
rănitul să şadă pe încrucişarea formată.
Mai des pentru scoaterea răniţilor din tanc se foloseşte chinga specială Ş-4.
Chinga specială Ş-4 e destinată pentru transportarea răniţilor, scoaterea lor din locuri
greu accesibile (tancuri, fântâni, subsolurile clădirilor demolate) şi coborârea răniţilor
de la etajele de sus ale clădirilor. Chinga specială Ş-4 prezintă o curea din foaie de
cort cu o lungime de 360cm, lăţimea de 6,5cm şi o greutatea de 860-960g.
Aplicarea chingii speciale are câteva metode:
Prima metodă – aplicarea chingii din partea capului. Ambele capete se trec pe
subţiori în direcţia de la spate spre piept formând încrucişare la piept, apoi capătul de
sub mână dreaptă se trece pe sub femurul stâng, iar capătul de sub mâna stângă – sub
femurul drept, ambele capete se trag între picioare şi se fixează cu ajutorul cârligelor
cu arc de inele.

Metodă a doua – aplicarea chingii din partea picioarelor. Chinga se

amplasează în aşa mod, ca un capăt să se afle lângă partea laterală a femurului stâng,
iar al doilea lângă partea laterală a femurului drept. Apoi cârligele cu arc sunt aduse
pe rând sub femurul drept şi stâng, ca în prima metodă. Fixând cârligele de inele,
chinga se încrucişează la piept în
aşa fel, ca capătul de la femurul drept să
treacă sub mână stângă, iar cel de la
femurul stâng – sub mâna dreaptă.
 Metodă a treia – aplicarea chingii în forma de cerc. Cârligele cu arc se fixează
unul de altul. Chinga se îmbracă în aşa mod, ca cârligele să se afle la spate,
încrucişând chinga la piept, capetele se trec sub mână dreaptă şi cea stângă, de laţul
format se scoate rănitul din tanc.
Conducătorul menţionează, că în tancul lovit se poate de pătruns numai prin
trapa comandantului de tanc sau a ochitorului. Trapele mecanicului-conducător şi de
rezervă pot fi deschise numai din compartimentul de luptă. Fiecare sanitar trebuie să
aibă o cheie de trap pentru a deschide trapele pe câmpul de luptă.

Adăpostirea şi mascarea răniţilor pe câmpul de luptă

şi acordarea primului ajutor
În cazurile când răniţii temporar până la evacuare sunt lăsaţi pe câmpul de
luptă, în adăposturi, locurile aflării lor se marchează cu semne vizibile din spate atât
ziua, cât şi noaptea. De obicei, pentru aceasta se folosesc faşe de material alb cu
imaginea crucii roşii, în lipsa acestui semn se folosesc faşe de tifon sau mijloace
improvizate – mănunchiuri de iarbă, lopăţica de geniu, casca. Noaptea se folosesc
semne speciale fluorescente care se fixează pe diferite obiecte în apropierea
adăpostului unde se găsesc răniţii.
În timpul luptei de apărare pentru adăpostirea temporară a răniţilor se
amenajează postul medical al companiei.
La punctul medical al companiei instructorul sanitar acordă răniţilor primul
ajutor, cu acest scop aici se fac rezerve de pansament, atele apă potabilă. Pe timp de
iarnă punctul medical al companiei trebuie încălzit. Locul unde se afla postul medical
de adus la cunoştinţa efectivului.

Transportarea răniţilor cu ajutorul mijloacelor improvizate.

Evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă.
Târârea rănitului pe o parte. Instructorul sanitar se apropie de rănit din
spate, aranjează rănitul pe un picior îndoit în genunchi şi coapsă, iar capul rănitului pe
piept, făcând mişcări cu piciorul liber şi cu o mână: rănitul e târât în adăpost, fiind
susţinut cu mâna liberă. În dependenţă de starea sa rănitul ajută la mişcare cu piciorul
sau cu mâna sănătoasă. Distanţa de 15 metri trebuie parcursă în 80 - 90 sec.
 Târârea rănitului pe spate. Rănitul se aranjează pe spatele unui militar sau
instructor sanitar. Cu ajutorul picioarelor şi mâinilor sanitarul (instructorul sanitar)
târâie rănitul în adăpost. Distanţă de 15 metri trebuie parcursă în 90 - 100 secunde.

Târârea rănitului pe foaia de cort. Capătul liber al chingii sanitare se trece

prin centură şi se formează o ansă, după aceea se fixează de un colţ ai foii de cort cu
un nod “marinăresc”. Capetele libere ale foii de cort se leagă unul de altul deasupra
rănitului. În caz de lipsă a foii de cort se foloseşte mantaua. După ce se pregăteşte
ansa, capătul liber al chingii sanitare se trece prin mânicile întoarse înăuntru, şi se
leagă cu un nod.
Pe timp de iarnă răniţii se pot târâi cu mijloace improvizate: schiuri, sanie, foi
de metal şi de placaj.
 Răniţii pot fi transportaţi pe mâini de un militar sau sanitar prin câteva metode.

Prima metodă.
Aducând rănitul pe un loc ridicat,
militarul se întoarce cu spatele spre el şi se aşează într-un genunchi, rănitul se apucă
de umerii militarului. După aceasta militarul, susţinând rănitul cu ambele mâini de
picioare, se ridică şi transportează rănitul în adăpost.
Metodă a doua. Este folosită când rănitul e fără cunoştinţă sau sunt lezate
membrele superioare. Militarul se aşează într-un genunchi lângă rănit, cu o mână îl ia
de spate, iar cu a doua de sub fese şi se ridică cu el.

Transportarea rănitului de doi militari pe mâini.

Prima metodă. Se foloseşte când rănitul nu se poate ţine de umerii militarilor.

Militarii se apucă de mâini formând un scăunel din trei mâini, unul din militari cu
mână liberă susţine rănitul.
Metodă a doua. Transportarea rănitului pe scăunel din patru mâini se foloseşte
când rănitul se poate ţine de umerii militarilor.
Metodă a treia. Un militar apucă rănitul de subţiori, alt militar aflându-se între
picioarele rănitului le apucă de sub genunchi şi împreună ridică rănitul.
Metodă a patra. Rănitul e dus în braţe de doi militari fiind ridicat cu mâinile
de un militar de spate şi regiunea lombară, iar de altul de fese şi de genunchi.
 Transportarea rănitului cu ajutorul foii de cort şi a unei prăjini.
Rănitul este aranjat pe foaia de cort, capetele opuse ale foii de cort se leagă
deasupra capului şi genunchilor. Prăjina se vâră sub legăturile formate, foaia de cort
se întăreşte de o prăjină suplimentar cu o frânghie sau cu chinga sanitară.
În dependenţă de starea răniţilor, ei se evacuează cu ajutorul transportului
sanitar şi al transportului militar disponibil, iar în unele cazuri şi cu maşinile blindate.
Serviciul medical e înzestrat cu mijloace de transport sanitar de diferita tipuri.
Pentru transportarea răniţilor se folosesc diferite automobile şi tehnică militară
specială. În transportul sanitar grav - răniţii sunt amplasaţi pe brancarde, uşor răniţii
sunt aşezaţi pe banchete sau scaune.