ECOLOGIE

ECOLOGIE POPULATIA
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un teritoriu
bine delimitat si este treapta cea mai simpla de organizare a sistemelor vii
supraindividuală ( ex: merii dintr-o plantatie).
Știința care studiază relaţiile şi procesele ecologice la nivelul populaţiilor unei specii,
precum şi relaţiile dintre populaţie şi factorii de mediu abiogeni şi biogeni se numeste
demecologia= ecologia populaţiilor [gr. demos = popor, mulţime, populaţie; logos =
ştiinţă].
Populația se caracterizeaza prin:
o efectivul populației : nr total de indivizi ai unei populații la un moment dat;
o densitatea : nr total de indivizi raportat la unitatea de suprafață sau volum;
o distribuția în spațiu este de trei tipuri:
 uniformă – indivizii sunt distribuiți aproximativ egal,
 grupată- indivizii sunt distribuiți cât condițiile de mediu sunt
favorabile,
 întâmplătoare- indivizii sunt distribuiți aleatoriu.
o structura pe vârste:
 prereproducătoare,
 reproducătoare,
 postreproducătoare,
o structura genetică:
 dacă sunt mai multi indivizi de gen feminin populația crește.
 dacă sunt mai multi indivizi de gen masculin populația scade.
 daca nr. este egal, populația este constantă.

Clasificarea populatiilor

După extinderea şi delimitarea biocenotică se deosebesc 3 tipuri de populaţii :

ECOLOGIE
1. populaţii geografice - cuprind indivizi care locuiesc într-o arie geografică
delimitată şi unitară sub aspectul condiţiilor de existenţă, dar eterogenă
din punct de vedere sinecologic.
2. populaţii ecologice sau cenotice (cenopopulaţii) - sunt alcătuite din indivizi
care formează populaţii de biotop, adică care aparţin unei singure
biocenoze. În acest caz configuraţia genetică şi ecologică este proprie.
3. populaţiile elementare - acele părţi ale populaţiei ecologice care sunt
legate de anumite microbiotopuri.
Studiul populaţiilor se studiază după modelul demografiei umane din 3 puncte de
vedere: static, structural şi dinamic.

Statica populaţiei

Reprezintă descrierea formală, cantitativă a unei populaţii indiferent de specia căreia ii

aparţine. Din această cauză parametrii statici permit compararea populaţiilor unor specii
aflate pe trepte evolutive diferite (populaţia de insecte cu populaţie de pesti). O serie de
parametrii sunt utilizați.

Efectivul (N)

Numărul de indivizi sau biomasa (alge, bacterii, organisme unicelulare), şi reprezintă

cantitatea totală de materie vie sub formă de indivizi existentă la un moment dat în
populaţie (număr de berze din bazinul Crișurilor). Se poate determina prin recensământ
sau estimare.

Densitatea

Efectivul raportat la unitatea de spaţiu, suprafaţa sau volum. Unitatea de suprafaţă

diferă în funcţie de talia speciilor (mamifere – hectare, nevertebrate – m2, la peşti – ha
luciu de apă). Determinarea densităţii are importanţă ecologică deosebită deoarece
ECOLOGIE
exprimă gradul de incărcare al biotopului – este o măsură a capacităţii biotopului de a
suporta o anumită cantitate de biomasă (resursele pe care le consumă indivizii).

Natalitatea şi rata natalităţii

Natalitatea reprezintă numărul de indivizi nou apăruţi pe unitatea de timp prin diviziune,
eclozare, germinaţie sau naştere. Natalitatea poate avea valori pozitive sau nule.
Natalitatea poate fi:
absolută – reprezintă numărul de indivizi ce pot fi produşi de o populaţie în
condiţii optime de existenţă;
ecologică – reprezintă numărul efectiv de indivizi produşi de o populaţie în
condiţii concrete de existenţă.
Rata natalităţii reprezintă raportul dintre natalitate şi numărul total de indivizi dintr-o
populaţie sau cifra etalon.
Rn=n/N

Factorii ecologici pot limita potenţialul biotc al speciei. Pentru a evita acest fapt, unele
specii au strategii de supravieţuire care constau în apariţia urmaşilor într-un interval de
timp îndelungat în mod eşalonat deşi ponta sau forma de rezistenţă a fost depusă la un
moment dat. Prin această strategie (strategie de evitare a riscurilor) se asigura
supravieţuirea unui număr de urmaşi din totalitatea celor eclozaţi şi anume a acelora
care au apărut atunci când condiţiile de existenţă au fost favorabile vieţii.

Mortalitatea şi rata mortalităţii

Mortalitatea - reprezintă eliminarea indivizilor din populaţie fie prin moarte fiziologică, fie
datorită bolilor dăunătorilor, prădătorilor sau altor factori. În funcţie de mortalitate se
stabileşte longevitatea unei specii. Acesta poate fi fiziologică când exprimă durata
ciclului de dezvoltare a individului unei specii, sau ecologică, aceasta reprezintă
longevitatea medie realizată în condiţii concrete de existenţă.
ECOLOGIE
Rata mortalităţii e raportul dintre indivizii dispăruţi într-un interval de timp şi efectivul
total al populaţiei sau o cifra etalon:
Rm=m/N

Înregistrările cu privire la dispariţia indivizilor prin moarte pot fi prezentate într-un tabel
de mortalitate. Pentru aceasta se utilizează noţiunea de cohortă şi generatie. Cohorta =
totalitatea indivizilor unei populaţii care trăiesc într-un interval de timp același eveniment
(nașterea, atingerea diferitelor stadii de dezvoltare sau moartea indivizilor). Generaţia =
o cohortă de tip special pentru care evenimentul comun îl reprezintă naşterea relativ
sincronă a indivizilor.

Rata intrinsecă a creşterii populaţiei (rm)

Reprezintă rata maximă de creştere a populaţiei atunci când ea îşi desfăşoară

activitatea într-un mediu în care resursele se menţin la valori optime. Speciile
concurente sau prădătoare sunt excluse, iar valorile factorilor abiotici se menţin în jurul
optimului. În aceasta condiţie rata intrinsecă de creştere a populaţiei se modifică dacă:
o se modifică vârsta la care are loc prima reproducere,
o se modifică mărimea pontei,
o se modifică numărul de reproduceri pe ciclu de dezvoltare.

Structura populatiei

Indivizii biologici datorită polimorfismului lor genetic determină ca populaţiile din care fac
parte să fie structurate pe vârste, sexe şi în spaţiu.

Structura pe vârste

Se exprimă prin proporția în care sunt reprezentate diferite grupe sau clase de vârste
faţă de efectivul total al populaţiei. Din punct de vedere fiziologic viaţa unui organism
ECOLOGIE
poate fi împărţită în mai multe etape sau vârste care diferă între ele prin anumite
caracteristici. Din punct de vedere ecologic se iau în considerare 3 categorii de vârste:
o vârsta prereproductiva (juvenilă). Durează de la formarea zigotului din
care se formează individul şi până la prima reproducere ( fără să o
includă).
o vârsta reproductiva (de maturitate). De la prima reproducere până când
este posibilă sau nevoie de ultima.
o vârsta postreproductiva (senescentă). După ultima reproducere până la
moarte. Exită unele nevertebrate, organisme unicelulare care nu prezintă
aceasta etapă.

În raport cu clasele de vârsta, procesele metabolice caracteristice fiecarei clase

determină o sensibilitate diferită la factorii de mediu, fapt care face necesară stabilirea
acestor clase de vârsta. Durata claselor de vârsta diferă în funcţie de durata ciclului de
viaţa al speciei. Durata postreproductivă e în general mai scurtă decat cea
prereproductivă. Dacă durata de maturitate sexuală este lungă, indivizii sunt longevivi şi
ajung la vârsta senescentă, atunci generaţiile se suprapun. În acest caz populaţia are o
structura pe vârste care este caracterizată prin proporţiile în care sunt reprezentate
diferitele perioade de dezvoltare a indivizilor în cadrul populaţiei.
Structura pe vârste se poate determina numai pentru un moment dat. Modalitatea de
determinare a vârstei indivizilor se face de obicei prin metode indirecte specifica fiecarei
specii sau grup. Exemplu : lamelibranhiate după condili sau inele de creştere ; la iepure
după greutatea cristalinului.

Structura pe sexe (sex ratio)

Diferă mult de la o populaţie la alta, putând să varieze de la un raport dintre mascul şi

femele apropiat de 1 (populaţia umana, vrăbii) sau un raport aflat în favoarea unuia sau
altuia dintre sexe (crustacee mici, cladocere, Daphnia predomina femelele).
ECOLOGIE
După predominanţa unuia dintre sexe:
o distribuţia egală
o predominanţa sexului masculin (mai rară)
o predominanţa indivizilor de sex feminin (afidele)

Distibuţia spaţială

Indivizii populaţiei prezintă în habitatul lor o distribuţie caracteristică în funcţie de la o

specie la alta. Modul de distribuţie e în strânsă corelaţie cu limitele de toleranţă pe care
le au indivizii faţă de factorii abiotici, cu interacţiunile acestora cu alte grupe de
organisme şi cu comportamentul lor. Distribuţia spaţială influenţează densitatea
populaţiei, cunoaşterea sa fiind importantă pentru descrierea mărimii şi dinamicii
populaţiei.
Distribuţia uniformă. Se caracterizează prin existenţa unor distanţe aproximativ
egale între indivizi. Se poate întâlni în acele medii care satisfac cerinţele speciilor în
orice punct în aceeaşi măsură. Se întâlneşte rar în natură, poate apărea ca rezultat al
competiţiei pentru hrană şi spaţiu. De exemplu : arborii dintr-o pădure matură se
distribuie la distanţe aproximativ egale datorită comportamentului uniform faţă de
factorul lumină care duce la o concurenţa între indivizi, având ca rezultat menţinerea
unei distanţe egale între aceştia. În cazul populaţiilor animale o astfel de distribuţie se
întâlneşte la speciile care au comportament de teritorialitate. Teritoriul unui individ sau
grup având o suprafaţă egală cu teritoriul altui individ din aceeaşi specie.
Distribuţia intâmplătoare. Se caracterizează printr-o aranjare neuniforma a
indivizilor unei populaţii în habitat. La speciile care trăiesc în medii omogene, dar care
nu au tendinţe de teritorialitate şi nici gregare. De exemplu : paianjen, insecte galicole,
protozoare.
Distribuţia aglomerată (grupată, contagioasa). Este cea mai răspândita în natura.
Indivizii sunt repartizaţi în habitat în grupuri de mărimi diferite, grupuri dispuse uniform
sau la întâmplare. De exemplu: afidele. Distribuţia grupată e determinată de
comportamentul gregar al indivizilor care caută să trăiască în apropierea semenilor lor
ECOLOGIE
şi e determinată şi de variabilitatea condiţiilor de biotop, indivizii fiind atraşi de acele
locuri unde condiţiile de viaţă sunt optime.

Comportamentul teritorial şi ierarhia socială

Comportamentul teritorial e specific lumii animale şi se poate manifesta permanent

(exemplu : la felinele mari) sau poate fi temporar la multe specii de păsări. Teritoriile
reprezintă segmente de spaţiu ocupate fie de un individ, de o pereche sau de un grup
de indivizi şi care e apărat împotriva altor indivizi din aceeaşi specie.
Teritoriul rezultă ca urmare a scindării spaţiului în segmente individuale mai mici
datorită tendinței de izolare şi intoleranţă manifestate de indivizii unei specii. Teritoriul
cuprinde două diviziuni :
domeniul – reprezintă spaţiul vizitat de un individ în mod cotidian pentru a-şi
asigura hrana;
spaţiul vital – reprezintă întreg spaţiul de desfăşurare a vietii din momentul
naşterii şi până la moarte, e mai mare decat domeniul.
Diferitele tipuri de teritorii se clasifică în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc. De
exemplu : multe specii de păsări marine îşi apără ariile de cuibărit şi zonele adiacente
acestora. Totalitatea acestor zone reprezintă teritoriul de cuibărit. Unele păsări şi
mamifere îşi apăra teritoriile pe suprafaţa cărora are loc împerecherea, suprafaţa care
reprezintă teritoriul de împerechere. Cel mai răspândit tip de teritoriu apărat e teritoriul
de hrănire de pe suprafaţa căruia indivizii speciei îşi asigura sursa de hrană.
Pentru ca instinctul de teritorialitate să apară şi să se manifeste e necesar ca resursele
mediului să fie limitate şi să poată fi apărate. În general resursele de hrană nu pot fi
apărate mai ales în cazul prădătorilor care consumă prada în momentul când o prind.
Însă spaţiul pe care poate fi găsită hrana se poate apăra cu cheltuirea unor resurse
energetice din partea indivizilor. În unele cazuri nici spaţiul pe care există hrana nu e
uşor de apărat, în special când aceasta e în cantitate mică şi are o mobilitate mare. În
acest ultim caz nu se dezvoltă instinctul de teritorialitate privind hrănirea, deoarece
cheltuiala energetică pentru dominarea teritoriului e prea mare în raport cu cantitatea de
hrană care poate fi obţinută de pe acel teritoriu.
ECOLOGIE
Ierarhizarea indivizilor într-o populaţie poate îmbrăca forme foarte diferite. Ca urmare a
ierarhiei apare o scară de dominante a indivizilor, care are rol în influenţarea atât a
fiecarui individ în parte cât şi a întregii populaţii.

Heterogenitatea populaţiei

Pe arealul unei specii sau în cadrul diferitelor populaţii componente indivizii nu sunt
identici, ei diferă prin dimensiune, colorit, biomasă, vârstă, grad de prolificitate, etc.
Diferenţierea sexelor reprezintă un alt caracter esenţial care măreşte gradul de
heterogenitate. Heterogenitatea e un parametru important în menţinerea coeziunii unei
populaţii în raport cu condiţiile concrete de existentă. În interiorul arealului pe care îl
ocupă o specie are populaţii distribuite într-un număr variabil de habitate locale
condiţionate de factorii mediului înconjurător.

Dinamica populațiilor

Dinamica populațiilor reprezintă variaţiile numerice anuale ale unei populaţii. În decursul
unui an populaţia suferă variaţii numerice trecând prin faze de creştere şi declin
numeric. Din punct de vedere teoretic creşterea e exponenţială. În realitate însă,
creşterea e exponenţială doar la inceput după care se înregistrează variaţii de diferite
tipuri.

Strategii demografice

În lumea animală s-a constatat ca există două tipuri de strategii demografice: strategia r
şi strategia k.
Strategia r: constă în stimularea capacitatii reproductive, crescând rata natalităţii,
dar şi a mortalităţii. În acest caz se nasc mulţi indivizi, dar o mare parte din acestia mor
înainte de a atinge vârsta reproductivă şi astfel nu contribuie la reproducerea speciei.
Ca urmare populaţia are un efectiv variabil în timp, situat de obicei sub capacitatea de
suport a mediului, iar competiţia intra şi interspecifică e foarte variabilă.
ECOLOGIE
Strategia k: limitează reproducerea, ducând la scăderea natalităţii şi mortalităţii.
Chiar dacă se nasc puţini indivizi, prin faptul că supravieţuiesc în număr mare se
asigură un număr suficient de indivizi pentru asigurarea perpetuării speciei. În cazul
acestei strategii asigurarea numerică a populaţiei se realizează prin îngrijirea şi
apărarea juvenililor de către părinţi. Ca urmare populaţia are un efectiv aproape
constant şi apropiat de capacitata de suport a mediului.
Există specii care au strategii demografice deosebite care nu se încadrează în una sau
alta dintre strategiile amintite şi anume ele adoptă diferite strategii în funcţie de condiţiile
de mediu. De exemplu : în lacurile cu apă sărata, unele specii de peşti adoptă strategia
de tip r deoarece condiţiitle de viaţă sunt mai puţin stabile. În lacurile cu apă dulce, cu
condiţii stabile se adopta strategia de tip k. În cursul evoluţiei fiecare specie are în
bagajul sau ereditar ambele strategii, iar adoptarea uneia sau alteia dintre acestea
depinde de disponibilitatea resurselor trofice din primele stadii de viaţă.