LĂCOMIA PÂNTECELUI și BEȚIA

Domnul Iisus Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci

cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
„Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi...
Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine
şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 32-34).
„Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare,
ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică
şi pe care o va da vouă Fiul Omului” (Ioan 6, 27).

Apostolul Pavel: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură,

ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Sfântul Ioan Scărarul:

„Lăcomia stomacului este făţărnicia pântecelui, deoarece fiind săturat, strigă că e
lipsit, și fiind ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e
bucătar iscusit, născocind tot felul de mîncări gustoase”.
„Stăpâneşte-ţi pântecele, până nu te stăpâneşte el pe tine şi atunci te vei înfrâna cu ruşine!”
„Mintea postitorului se roagă cu trezvie, dar a celui neînfrânat e plină de chipuri
(idoli) necurate. Când pântecele e strâmtorat, se smereşte inima, dar când acesta e
îngrijit, se fuduleşte gândul. Asupreşte-ţi pântecele şi-ţi vei închide negreşit şi gura,
căci limba prinde putere din mulţimea mâncărurilor”.
„Cand sufletul pofteşte mâncări felurite, el cere ceva propriu firii. De aceea, ne vom folosi de
un meşteşug împotriva acestei mult meşteşugite patimi... să tăiem întâi mâncările care
îngraşă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”.

Evagrie: „Sufletul celui lacom la mâncare numără pomenirile mucenicilor,

dar al celui înfrânat imită viețile lor”.
„Săturarea poftește diverse feluri de mâncăruri, iar foamea socotește că e o fericire
săturarea cu pâine... Dacă te dai poftei mâncărurilor, nimic nu-ți va fi de ajuns spre
împlinirea poftei, căci foc este pofta mâncărurilor: primește mereu și arde tot timpul”.

„Bucuria inimii şi veselia sufletului e vinul, când se bea la vreme și cu măsură” (Sirah 31,33).

Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Când se întâmplă beții, îi aud pe mulți spunând: Să nu mai fie vin! Ce nesocotință!
Ce nebunie! Învinuiești darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alții? Aceasta e
curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrânarea celor care se folosesc rău de vin.
Spune, dar: Să nu fie beție! Să nu fie îmbuibare! Căci, dacă spui: Să nu fie vin!, vei
spune, pășind înainte puțin câte puțin: Să nu fie cuțit!, din pricina ucigașilor; Să nu fie
noapte!, din pricina hoților; Să nu fie lumină!, din pricina clevetitorilor; Să nu fie
femeie!, din pricina desfrânaților; și, ca să spun pe scurt, ai desființat tot ce e pe
lume... Nu huli vinul, ci beția! Ia pe bețiv, când este treaz, ia-l și zugrăvește-i toată
urâțenia beției, zicând: Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară;
ca să râdem, nu ca să fim de râs; ca să ne însănătoșim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca
să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului”.
„Animalele beau cât le este sete, li se termină pofta odată cu trebuința. Bețivul însă, din
pricina neînfrânării, depășește pofta și ajunge mai fără de judecată decât animalele”.

Patericul Egiptean: Întrebat a fost Avva Sisoe: De va bea vreun frate trei pahare, nu
cumva e mult?, iar bătrânul a răspuns: De nu e satana, nu e mult!”.

Sfântul Ioan Scărarul: „Nu cu băuturi de vin trebuie prăznuite sărbătorile, ci cu

înnoirea minţii şi cu curăţia sufletului, dar cel lacom de bucate şi
băutorul de vin mai mult îl mânie pe întîistătătorul (sfântul) sărbătorii”.
 DESFRÂNAREA

Porunca a șaptea din Decalog: „Să nu fii desfrânat!”.

Apostolul Pavel: „Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de
desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul
(trupului) său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac
neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 3-5).
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup.
Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6, 18).

Sfântul Ioan Scărarul:

„Aceasta o spune negreşit, pentru că prin scurgere se întinează însăşi fiinţa trupului,
fapt care e cu neputinţă să se întâmple în alt păcat. Iar eu întreb: de ce la orice alt
păcat ne-am obişnuit să zicem numai că oamenii greşesc, dar când auzim că cineva a
desfrânat, zicem, cu durere, că acesta a căzut?”.
„Să nu crezi trupului în toată viaţa ta și să nu-i dai îndrăzneală, până când nu te vei întâlni cu
Hristos! ... Tu însă, fugi repede, de este cu putinţă! Ascunde-te puţin şi fă-te necunoscut!
Priveşte în sus cu ochiul sufletului! Strigă către Cel ce te poate mântui, nu cu cuvinte iscusite,
ci cu cuvinte smerite! Începe înainte de toate cu: Miluieşte-mă, că neputincios sunt! Atunci
vei cunoaşte cu fapta puterea Celui Preaînalt şi vei izgoni în chip nevăzut pe cei nevăzuţi”.

Se poate spune că cineva a greşit şi s-a întors iarăşi prin calea prin care s-a abătut. Căci a
tăgăduit de pildă prin limbă şi iarăşi s-a mărturisit prin ea. Sau a furat prin mâini şi iarăşi a
dăruit prin ele. Şi în altele, la fel. Dar cel ce a desfrânat nu se întoarce prin aceeaşi cale prin
care a căzut, ci prin alta; căci plânge, posteşte, suspină. De aceea se numeşte desfrânarea în
chip propriu cădere, iar nu greşală. Spre deosebire de alte păcate, desfrânarea abate toate
simţirile şi puterile trupului şi ale sufletului omenesc, de aceea e şi numită cădere;
desfrânările nu sunt din neștiință, ci din dulce-pătimire, căci deşi omul ştie că lucrul e rău,
totuşi e atras de plăcere, din lipsa frânelor; aceste căderi se îndreaptă prin grele osteneli;
patima desfrânării, ca una ce se sădeşte în fire şi exercită o mare tiranie prin plăcere, se
reîntoarce uşor şi adeseori îi atrage pe oameni şi-i face să alunece din nou şi după pocăinţă,
de aceea cel ce a desfrânat e oprit pentru un timp de la Sfintele Taine, ca să nu se întoarcă
iarăşi la vărsătura sa şi să i se facă grea îndreptarea; scopul celor ce povăţuiesc, învăţând şi
tămăduind, este să taie din rădăcină răul, ca să nu răsară iarăşi, pentru aceea nu se mulţumesc
numai cu înlăturarea răului, ci rânduiesc şi o perioadă de timp, ca cei ce au desfrânat să uite
de plăcerea urâtă; cel ce se ridică din desfrânare are nevoie de timp, de lacrimi şi de post, ca
să se şteargă plăcerea întipărită în el şi să vindece rana păcatului care s-a întipărit în trup şi să
facă mintea nefurată şi neînclinată spre această plăcere, prin uitarea îndelungată a acesteia.

Patericul Egiptean:
„Dacă desfrânarea se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra
ta și o îndreptează: sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau pentru că
te socotești pe tine mai bun decât pe altul, sau că ai judecat și osândit pe cineva când
greșea; fiindcă afară de acestea cauze nu se luptă omul spre desfrânare”.

Sfântul Nicodim Aghioritul:

„Nu te încrede în tine însuți! Nu te bizui pe o voință puternică! Nu! Consideră-te câlți
uscat și îndată ce vei mirosi focul, ești nimicit... Nu te bizui nici pe hotărârea ta, oricât
de fermă ți s-ar părea și oricât de osârduitor te-ai socoti!”.

„Înţeleptul se teme şi se fereşte de rău” (Pilde 14, 16).

 IUBIREA DE ARGINȚI

Domnul Iisus Hristos: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni.

Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi,
sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui.
Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16, 13).
(manona, cuvând aramaic, nume dat demonului iubirii de bani)
„Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le
fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le
sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 19-21).
„Adevărat zic vouă, că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic
vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat
în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 21, 23-24).

Apostolul Pavel:
„Evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi
n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci,
având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se
îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi
vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de
argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la
credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de
acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea... Celor
bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea
în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul Cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre
îndulcirea noastră, să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să
fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească,
cu adevărat, viaţa veşnică” (I Timotei 6, 6-11, 17-19).

Sfântul Ioan Scărarul: „Iubirea de arginţi este închinarea la idoli, este fiica
necredinţei... este şi se numeşte rădăcina tuturor păcatelor, căci
ea a pricinuit ură, furtişaguri, pizmuiri, despărţiri, duşmănii,
certuri, ţinerea de minte a răului, nemilostivirile şi uciderile”.
„În fond zgârcitul vede în sine numai trupul. De aceea caută să-i lungească viaţa cât mai
mult, vădindu-şi nebunia în această pornire spre un fel de durată socotită fără sfârşit aici, pe
pământ. De aceea, patima zgârceniei e legată cu o mare laşitate; abdică de la orice, ca să-şi
prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie, dimpotrivă, cunoscând că sufletul e infinit
mai valoros decât trupul şi că el e nemuritor, dispune de un mare curaj; el poate renunţa la
toate ale lumii, până şi la trup, pentru un suflet nepătat”.

Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Culmea păcatelor este goana nebună după bani, iar un iubitor de argint nu-i bun de nici
o treabă, fie că e căpetenie de oști, fie că stă în fruntea popoarelor; dar, mai bine spus,
nu e bun de nici o treabă nu numai în cele care țin de comunitate, dar nici în treburile lui
proprii... Comparând pe cele pe care le are cu cele pe care nu le are încă, le socotește pe
cele pe care le are ca pe nimic, față de cele pe care vrea să le aibă... El este dușmanul lui
însuși și dușman de obște al întregii lumi... El întoarce spatele oricărei îndeletniciri care
nu poate să îi aducă bani... Îi urăște pe toți, și pe săraci, și pe bogați: pe săraci, ca nu
cumva să vină să îi ceară; pe bogați, că nu are averile lor”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Necredinciosul iubește arginții, ca să-i ascundă şi să-i păzească, temându-se
sau de bătrâneţe, sau de boală, sau de înstrăinare. Şi crede mai mult în ei, decât
în Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al întregii creaţii, până la cele
mai mici şi mai neînsemnate vietăţi”.
 MÂNIA

Domnul Iisus Hristos: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima

şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29).
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!” (Matei 5, 5).
„Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 22).

Sfântul Vasile cel Mare:

„Te mânii fără motiv, când te superi pe altul, iar nu pe cel care a pus la cale
provocarea. Faci ca și câinii, care mușcă pietrele, pentru că nu pot să muște pe cel
care a aruncat cu piatra. Unealta este vrednică de milă, de aceea trebuie urât cel care a
pus la cale provocarea. Într-acolo îndreaptă-ți mânia, spre ucigașul de oameni, tatăl
minciunii, lucrătorul păcatului; față de fratele tăi ai milă chiar, pentru că dacă stăruie
în păcat, va fi dat focului veșnic, împreună cu diavolul... Dacă nu te-ai mânia
împotriva păcatului, nu ai putea să-l urăști atât cât trebuie. Socotesc că trebuie să
avem o râvnă egală, pentru iubirea virtuții, ca și pentru ura păcatului”.

Sfântul Grigorie de Nyssa:

„Dacă scoți din purtare îngâmfarea, patima mâniei nu mai are prilej să se ivească”.

Sfântul Ioan Scărarul:

„Precum la arătarea luminii se retrage întunericul,
tot aşa mireasma smereniei face să piară toată amărăciunea şi iuţimea”.
„În inimile celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului”.

Evagrie: „Depărtează gândurile de mânie de la sufletul tău, și așa mânia nu va sălășlui

în inima ta și nu te vei tulbura la vremea rugăciunii; căci așa cum fumul
paielor tulbură ochii, tot așa ranchiuna (ținerea de minte a răului) tulbură
mintea la vremea rugăciunii... Rugăciunea celui mânios este o tămâiere
urâcioasă, iar psalmodia celui furios e un zgomot neplăcut”.

Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Nu ești blând atunci când suferi în tăcere nedreptatea celor puternici,
ci atunci când te supui, fiind nedreptățit de cei ce par mai mici ca tine”.
„După cum apa aruncată pe foc a stins de multe ori focul, tot așa și un cuvânt spus cu
blândețe stinge o mânie mai aprinsă decât cuptorul. Și îndoit ne e câștigul: câștigăm și prin
aceea că ne-am purtat cu blândețe și prin aceea că slobozim de tulburare mintea fratelui
nostru, punând capăt mâniei... Cu mânia nu poți stinge mânia, ci ce este apa pentru foc, aceea
este blândețea și bunătatea pentru mânie”.
 ÎNTRISTAREA

Domnul Iisus Hristos: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,

că plata voastră multă este în ceruri!” (Matei 5, 12).
„Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi
şi ca bucuria voastră să fie deplină!” (Ioan 15, 11).

Rugăciunea la icoana Mântuitorului:

„Cu mulţumire, strigăm Ţie: Pe toate le-ai umplut de bucurie,
Mântuitorul nostru, Cel Ce ai venit să mântuieşti lumea. Slavă Ție!”.

Apostolul Pavel: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!

Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4).
„Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne;
ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind;
Ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 10).
„Împărăţia lui Dumnezeu este... dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

„Mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă... Căci
întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar
întristarea lumii aduce moarte. Că iată, însăşi aceasta, că v-aţi întristat după
Dumnezeu, câtă sârguinţă v-a adus, ba încă şi dezvinovăţire, şi mâhnire, şi teamă, şi
dorinţă, şi râvnă, şi ispăşire!” (II Corinteni 7, 9-11).

Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Pe aceasta o rodește Sfântul Duh, prin sălășluirea Lui în inimile celor
vrednici. Pe aceasta singură o știe ca născătoare a bucuriei din Împărăția
cerurilor, căci întristarea după Dumnezeu e în chip limpede sămânță
dumnezeiască, al cărei rod copt sunt bucuria și bunătățile veșnice”.

Evagrie: „Cine iubește lumea se va întrista mult,

dar cine disprețuiește cele din lume se va veseli întotdeauna...
Acela care Îl iubește pe Domnul va fi lipsit de întristare,
căci iubirea desăvârșită alungă întristarea”.
„Cine a biruit pofta a biruit patimile, iar cine a biruit patimile nu e stăpânit de întristare”.
„Cel care fuge de toate plăcerile lumești e ca un turn inaccesibil pentru demonul întristării”.
„Nu e întristat de lipsa mâncărurilor cel înfrânat,
nici cel cuminte, când nu-i reușește o nebunie desfrânată,
nici cel smerit, când e lipsit de o cinste omenească,
nici cel neiubitor de arginți, când cade în pagubă;
fiindcă au depărtat de la ei cu putere pofta acestora.
Căci așa cum cel împlătoșat nu primește lovituri,
tot așa și cel nepătimitor nu e rănit de întristare”.

Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Dacă dorești veselia, nu căuta bani, nici sănătatea trupească, nici slava, nici puterea,
nici desfătările, nici mesele bogate, nici veșmintele de mătase, nici ogoare costisitoare
sau case strălucitoare, sau altceva de felul acesta; ci deprinde înțelepciunea cea după
voia Domnului, prinde virtutea, și nimic din cele de față sau din cele viitoare nu va
mai putea să te mâhnească”.

Sfântul Chiril al Alexandriei:

„Nu se cuvine să petrecem viața în Hristos întristați și înlăcrimați, ci veseli și strălucitori”.

„Mari lucruri a făcut Domnul cu noi: Ne-a umplut de bucurie” (Psalmi 125, 3).
 LENEA

Porunca a patra din Decalog: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.

Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,
iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău:
să nu faci în acea zi nici un lucru!”.

„Blestemat este cel ce face lucrurile Domnului cu lenevire!” (Ieremia 48, 10).

Apostolul Pavel: „Ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre” (I Corinteni 4, 12).

„Voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am
umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat de la cineva
pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua,
ca să nu împovărăm pe nimeni” (II Tesaloniceni 3, 7-8).
„Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce!” (II Tesaloniceni 3, 10).

Sfântul Nicodim Aghioritul:

„Leneșilor, nu numai că nu le dă cununi, ci Dumnezeu, încet-încet ia de la dânșii
darurile date, dezmoștenindu-i de Împărăția cerească, pe când celor sârguitori și silitori,
Dumnezeu le înmulțește darurile și-i face să intre în Împărăția Sa”.
„Pune-ți înainte fapte, ca și cum ai avea să întâmpini prea puțină osteneală... La
fel, cu rugăciunea: dacă vremea ar cere să te rogi timp de o oră, iar aceasta apasă
greu asupra lenevirii tale, începe rugăciunea ca și cum ai avea a te ruga numai
un sfert de oră, apoi lesne vei trece la jumătate de oră și de la aceasta la alta”.

„Cel ce nu lucrează este totdeauna în pofte” (Pilde 13, 41).

Sfântul Vasile cel Mare: „Fiecare trebuie să fie atent la lucrul său, să se îngrijească de el
cu dragoste și să-l împlinească, ca și cum Dumnezeu l-ar privi,
cu stăruință neobosită și grijă deosebită”.

Clement Alexandrinul:
„În tot ce facem să ne gândim la măsură. După cum este foarte bine ca munca să
premeargă masa, tot așa o muncă exagerată este foarte rea, istovitoare și aducătoare de
boală. Deci, nu trebuie nici să stai degeaba, dar nici să muncești peste măsură”.

Cel biruit de lenea trupească ajunge să fie luptat și de trândăvia sufletească (akedia).
Corespunde unei stări de silă, urât, lâncezeală, moleșeală, descurajare, lipsă de grijă,
amorțeală, somnolență, toate acestea împingându-l pe om la somn, fără ca el să fie cu
adevărat obosit, și ducându-l astfel la îngreunarea trupului, ca și a sufletului.

Sfântul Ioan Scărarul: „Ea este lâncezeala sufletului, o moleşală a minţii în nevoinţă,
o scârbă faţă de făgăduinţă, o plictiseală de citirea psalmilor”.

Sfântul Efrem Sirul:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei nu mi-l da mie!

Sfântul Ioan Scărarul:

„Nimic nu poate alunga așa de mult trândăvia, ca frica de Dumnezeu”.

Evagrie: „Akedia o tămăduiesc perseverența (răbdarea)

și faptul de a face toate cu luare-aminte și cu frică de Dumnezeu.
Rânduiește-ți o măsură în orice lucru și nu te abate înainte de a-l sfârși.
Roagă-te cu înțelegere și încordat, și duhul akediei va fugi de la tine”.
 MÂNDRIA

Domnul Iisus Hristos:

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul, fariseu, şi celălalt, vameş. Fariseul,
stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,
nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială
din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi
bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Zic vouă, că vameșul s-a
coborât mai îndreptat la casa sa, decât fariseul. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri,
iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 19-14).

Sfântul Ioan Scărarul:

„Începutul mândriei e sfârşitul slavei deşarte; mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui,
vestirea neruşinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării; iar
sfârşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu râvna sa, nărav diavolesc”.
„Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolilor, dispreţuirea oamenilor, maica
osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu,
înainte-mergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire de
diavoli, izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă
amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei”.
„Cel ce socoteşte că înfăptuieşte ceva din sine, şi nu din ajutorul lui Dumnezeu,
tăgăduieşte pe Dumnezeu şi ajutorul Lui în toate; de aceea şi cade, părăsit fiind, din
harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit”.

Sfântul Ioan Casian:

„Mândria are multe și felurite fețe, atacându-și adversarul din toate părțile... Încearcă a-l răni
pe ostașul lui Hristos și în ținută, și în înfățișare, și în mers, în glas, în lucrare, în veghe, în
postire, în rugăciune, în retragerea în singurătate, în citit, în știință, în tăcere, în supunere, în
umilință, în îndelungă-răbdare. Mândria este întocmai ca o stâncă foarte primejdioasă care,
acoperită de valuri umflate, cauzează un naufragiu neprevăzut și cumplit navigatorilor care,
înaintând cu vânt prielnic, nu se așteaptă și nu prevăd nici un pericol”.

Ava Dorotei: „Fiecare, rugându-se lui Dumnezeu: Dă-mi smerenie!, trebuie să ştie că ceea
ce cere este să i se trimită cineva care să-l ocărască. Când îl ocărăşte cineva, e
dator să se ocărască el însuşi pe sine şi să se dispreţuiască în gândul său, ca
acela să-l smerească pe el din afară, iar el să se smerească pe sine dinăuntru”.
„Chiar şi numai smerenia singură poate să ne ducă în Împărăţia cerurilor, dar mai cu
întârziere. Să ne smerim şi noi puţin şi ne vom mântui. Şi chiar dacă nu putem să ne ostenim,
din pricina neputinţei, să ne sârguim a ne smeri. Şi cred în mila lui Dumnezeu, că pentru acel
puţin făcut cu smerenie, ne vom afla şi noi în locul sfinţilor care s-au ostenit şi au slujit mult
lui Dumnezeu. Da, suntem slabi şi nu putem să ne ostenim. Dar, nu putem să ne smerim?”.

Evagrie: „Mare lucru este omul ajutat de Dumnezeu; când este părăsit își recunoaște
neputința firii. Nu ai nimic pe care să nu-l fi primit de la Dumnezeu; ce te fălești cu lucruri
străine, ca și cum ar fi ale tale?... Ești făptură a lui Dumnezeu, nu-ți nesocoti Făcătorul! Ai
fost ajutat de Dumnezeu, nu-ți tăgădui Binefăcătorul! Ai urcat și ai ajuns pe înălțimile
viețuirii, dar El te-a călăuzit. Ai realizat virtutea, dar Acela a lucrat-o în tine. Mărturisește pe
Cel ce te-a înălțat, ca să rămâi sigur la înălțime. Om ești, rămâi în hotarele firii! Recunoaște
pe omul cel de o seminție cu tine, căci ești de aceeași ființă cu el. Nu tăgădui din aroganță
înrudirea ta cu el! Acela e umil și modest, dar Același Ziditor v-a plăsmuit pe amândoi. Nu
disprețui pe cel umil!” ... „Mândria a prăvălit din cer un arhanghel și l-a făcut să cadă ca un
fulger, dar smerita cugetare îl înalță pe om la cer și-l face să dănțuiască împreună cu îngerii”.

Ava Varsanufie: „Marele și cerescul nostru Doctor ne-a dat smerenia,

care alungă din noi toată mândria”.
 SLAVA DEȘARTĂ

Domnul Iisus Hristos:

„Milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie...
Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în
ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie... Când posteşti, unge capul
tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în
ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 4, 6, 18).

Sfântul Ioan Scărarul:

„Slava deșartă este subţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul...
este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor... înaintemergătoarea mândriei,
înecarea corăbiei în port, furnica în arie... este înecarea corăbiei la mal, căci după ce au
trecut valurile multelor ispite şi vine încărcată cu multe virtuţi, se îneacă în port,
mândrindu-se pentru ele... este furnica în arie, pentru că risipeşte comoara virtuţilor,
cum fură furnica boabele adunate... Furnica aşteaptă să se isprăvească strânsul grâului şi
slava deşartă așteaptă să se adune bogăţia. Cea dintâi se bucură, ca să fure; iar cea de a
doua, ca să risipească. Duhul deznădejdii se bucură văzând înmulţindu-se păcatul;
duhul slavei deşarte se bucură văzând înmulţindu-se virtutea”.
„Dumnezeu ascunde de multe ori de la ochii noştri bunătăţile pe care le-am câştigat, dar omul
care ne laudă sau, mai bine zis, care ne amăgeşte, deschide ochii noştri spre ele prin laudele
lui... Linguşitorul este slujitorul diavolilor, călăuza mândriei, nimicitorul străpungerii inimii,
pierzătorul bunătăţilor, cel ce abate pe alţii de la calea cea dreptă... Ε propriu celor sfinţi şi
cuvioşi să treacă nevătămaţi prin laude... Când lăudătorii, mai bine zis amăgitorii, încep să
ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea fărădelegilor noastre”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„În toate câte lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci,
când voim să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca
privind pururea spre El, pentru El să lucrăm, ca nu cumva să răbdăm şi osteneala şi să
pierdem şi răsplata... Postul, privegherea, rugăciunea, citirea psalmilor, milostenia și iubirea
de străini sunt fapte bune prin fire, dar când se fac pentru slava deşartă, nu sunt bune”.
„Nu te măsura cu cei mai slabi dintre oameni, ci mai degrabă cu cei mai înaintaţi în
iubire. Căci măsurându-te cu cei dintâi, vei cădea în groapa închipuirii de sine; dar, de
te vei măsura după iubirea celor din urmă, vei înainta spre înălţimea smereniei”.

Sfântul Vasile cel Mare:

„Ceea ce nu se face pentru iubirea de Dumnezeu, ci pentru lauda de la oameni, orice ar fi
aceea, nu are lauda cinstirii lui Dumnezeu, ci judecata pentru o faptă făcută spre plăcerea
oamenilor... Aceştia sunt cei ce abuzează de darurile lui Dumnezeu, pentru plăcerile lor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Vistieria sigură a faptelor bune este uitarea lor. Faptele bune
sunt precum lucrurile de preț. Dacă am pune în piață în văzut tuturor hainele noastre scumpe
și aurul nostru, am atrage asupra noastră tâlharii; dar dacă le ținem în casă și le ascundem, le
punem în deplină siguranță. Tot așa și cu faptele bune; dacă ni le aducem mereu aminte,
mâniem pe Stăpân, întrarmăm pe dușman, pe diavol, și-l chemăm să ni le fure; dar de nu le
știe nimeni, ci numai Cel Care trebuie să le știe, atunci le-am pus la loc sigur”.

Evagrie: „Iedera înconjoară copacul și când ajunge sus usucă rădăcina,

iar slava deșartă crește împreună cu virtuțile
și nu se depărtează de ele, până ce nu le retează puterea...
„Slava deșartă încordează mintea căzută de la Dumnezeu; pe cel neputincios îl face viguros,
și pe bătrân mai puternic decât cel tânăr, numai să fie de față mulți martori ale celor ce se fac;
ușor este atunci postul, ușoare privegherea și rugăciunea, că lauda mulțimilor trezește râvna”.

„Mireasma ostenelilor tale pecetluiește-o cu pecetea tăcerii”.