Publicată în 1909, Apus de soare a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea este prima dramă

istorică din literatura românească care evocă personalitatea grandioasă a lui Ștefan cel Mare.

Drama se structurează pe două conflicte: exterior și psihologic. Acțiunea se petrece în

ultimul an de domnie a marelui voievod.

Personajul este privit din două ipostaze: Ștefan-domnul și Ștefan-omul, prima ipostază fiind
prezentată aproape supranatural, voința și dorința de a lăsa toate lucrurile în ordine după
moartea sa acționând ca o forță de nestăvilit în fața intrigilor boierilor trădători și a bolii și
suferinței domnitorului.

Delavrancea a preluat imaginea domnitorului moldovean așa cum s-a păstrat ea în tradiția
populară. Acestei imagini autorul îi asociază frământările interioare, pe care Ștefan reușește să
le învingă într-un mod sublim.

Metaforele abundente evidențiază capacitatea de conducător rămasă nealterată și slăbirea

puterilor fizice odată cu trecerea anilor și rana de la picior. Scriitorul a conturat cu o forță
artistică egală pe omul Ștefan, bătrân și bolnav, ca și pe voievodul Ștefan, care se identifică cu
interesele Moldovei.

Ca domn, Ștefan atinsese culmea gloriei și autorității sale și a dus o politică înțeleaptă,
sprijinindu-se pe micii boieri și pe răzeși, făcând ordine și legi drepte, centralizând puterea în
scopul apărării țării. Are o personalitatea copleșitoare cu care își domină dușmanii. De
aceea, puținii boieri uneltitori, paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr tremură la
gândul sabiei și își pun nădejdea în boala și bătrânețea domnitorului. Își păstrează entuziasmul
și curajul viteazului dintotdeauna. Va întreprinde expediția din Pocuția din care iese
învingător, dar cu rănile agravate.

Conflictul psihologic se nuanțează și devine puternic în momentul în care află de uneltirile

celor trei boieri de la fiica sa, Oana. Convinși că rana de la picior va grăbi sfârșitul, boierii
vorbesc despre el la trecut. Ei  nu-i pot ierta lui Ștefan reducerea privilegiilor, sprijinirea pe
răzeși și ridicarea în ranguri pe merite.

Trăsăturile voievodului se individualizează mai mult prin vorbele celorlalți care relatează
faptele trecutului, decât prin acțiune. El capătă proporțiile unui erou de legendă, toți
vorbind despre el admirativ, în termeni metaforici: „Slăvitul domn”, „preaslăvitul nostru
stăpân”, „Sfântul”, „Leul Moldovei”, „Soarele”.

Figura lui se întregește treptat, prin acumulare succesivă de trăsături: gingășie , bunătate,
asprime, perspicacitate politică, voință nezdruncinată în îndeplinirea planurilor, pentru a
pune în lumină, la finalul actului o personalitate eroică complexă și impresionantă în
intensitatea ei.

Sabia domnitorului devine simbol, semn al puterii de care Ștefan-domnul este conștient.
Mintea sa lucidă are, înainte de toate, grija țării.

În discursul său din actul III, scena 8, Ștefan rememorează cu o modestie extraordinară faptele
de vitejie ce i-au adus gloria eternă.
Cuvintele patetice ale lui Ștefan exprimă o viziune aproape apocaliptică a patriotismului, un
testament lăsat pentru totdeauna urmașilor, intrat în memoria colectivă: „..Moldova n-a fost a
strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor
voștri în veacul vecilor…”

Vorbirea sa este sacadată, cu pauze sugestive, având rezonanțe profetice. Metaforele

grandioase îl conturează monumental, într-o linie ascendentă a dozării efectului, ce atinge
sublimul. Interogațiile și repetițiile se succed într-o gradație ascendentă.

Gesturile sunt de o măreție gravă ce amplifică dramatismul momentului, scriitorul

stăpânind cu măiestrie arta oratorică și dovedind o intuiție psihologică remarcabilă: „Io,
Ștefan Voievod, am suit pe Bogdan pe tron…Io, Ștefan voievod, i-am așezat cu mâna mea,
coroana strămoșilor mei…”.

În finalul discursului, Ștefan pune pe umerii fiului său, Bogdan, mantia sa, simbol al puterii,
și-l așază pe tron, îngenunchind în fața lui și sărutându-i dreapta, în semn de recunoaștere, un 
gest de umilință supremă. Apoi se rostogolește de pe trepte în brațele Doamnei Maria.

Vorbirea metaforică din monologul interior este profund lirică. „Și cu acest sfânt oțel oprii
cutremurul și umplui prăpastia”.

Gestul aruncării sabiei este și el simbolic, susținând ideea îndeplinirii voinței autorității
supreme: „Ți-ai îndeplinit menirea ca și mine!”

Voievodul apare construit vizionar, exprimând idealul de liberate și independență națională

al poporului său, identificându-se cu el și devenind, astfel, un simbol.