TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. DREPTUL DE CREANŢĂ
= acel drept subiectiv civil, patrimonial, în virtutea căruia titularul – denumit creditor - poate pretinde
subiectului pav – denumit debitor – să aibă o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu facă ceva).

II. OBLIGAŢIA CIVILĂ

a) Lato sensu (raport obligațional) = un raport juridic care conţine îndatorirea debitorului de a procura o
prestație în favoarea creditorului, precum și dreptul de creanţă al acestuia de a obține prestația datorată (art.
1164 NCC).
b) Stricto sensu = latura pavă a raportului juridic = mijlocul juridic prin care creditorul ob ține o anumită
prestație, care poate consta din a da, a face ori a nu face ceva şi a cărei executare, la nevoie, poate fi impusă prin
forţa coercitivă a statului.

III. ACTUL JURIDIC

= manifestarea de voinţă exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice.

IV. FAPTA JURIDICĂ

= faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în puterea legii,
precum şi faptele naturale.

V. FAPTUL JURIDIC
= evenimentele care au loc fără intervenția omului și care produc efecte juridice în virtutea legii sau a voinței
subiectelor de drept (cutremure, inundații, etc.).

VI. EFECTE JURIDICE

= nașterea de drepturi și obligații civile.

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR (art. 1165 NCC)

Obligaţiile pot lua naştere din:

A.) Acte juridice: a) unilaterale,
b) bilaterale (contracte);
B.) Fapte juridice: a) licite: - îmbogăţirea fără justă cauză,
- plata lucrului nedatorat,
- gestiunea de afaceri;

1
 b) ilicite,
c) naturale.

3. CLAFICAREA OBLIGAŢIILOR

1. După obiect:
- a da = au ca obiect constituirea sau transferul unui drept real,
- a face = au ca obiect efectuarea unei prestaţii, a unei lucrări, predarea unui
bun,
- a nu face = au ca obiect abţinerea de la ceva ce debitorul ar fi putut face
dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

2. După necetatea producerii rezultatului:

- obligaţii de rezultat = debitorul se obligă la desfăşurarea unei activităţi pentru a atinge un anumit
scop precizat. Obligaţia se conderă îndeplinită numai dacă rezultatul a fost atins.
- obligaţii de diligenţă = debitorul se obligă ca desfăşurând o anume activitate, să depună toate
diligenţele în vederea atingerii unui rezultat, fără însă să se oblige la însăşi atingerea rezultatului.
Neatingerea rezultatului nu presupune automat neîndeplinirea obligației.

3. După sancţiunea care intervine în cazul neexecutării de bună voie:

- civile (perfecte) = se bucură de sancţiune juridică, astfel încât debitorul poate fi constrâns să execute
obligaţia.
- naturale (imperfecte) = nu se mai pot executa pe cale lită, dar dacă obligaţia a fost executată,
debitorul nu mai poate cere restituirea prestaţiei.

4. După izvorul lor:

- obişnuite = se nasc prin intrarea unor subiecte de drept într-un raport juridic, și sunt opozabile numai
părţilor acelor raport juridic,
- reale (propter rem) = se nasc ca un accesoriu al unui drept real, și incumbă titularului acestui drept.
De ex. Proprietarul unui teren agricol are sarcina de a-l cultiva.
- opozabile terţilor (scriptae in rem) = apar în patrimoniul unui subiect de drept ca efect al încheierii
unui act juridic civil având ca obiect un bun, fiind preluate din patrimoniul înstrăinătorului dreptului. De
ex. Dacă proprietarul închiriază bunul său pe o anumită perioadă de timp, iar înainte de expirarea
acestei perioade vinde bunul unui terţ, noul proprietar (terţul) este obligat să respecte dreptul
locatarului (creditorul) de a folo bunul până la expirarea termenului de închiriere, cu toate că el nu a
participat la încheierea contractului de închiriere.

2
 CONTRACTUL

I. DEFINIŢIE
= acordul de voinţe stabilit între două sau mai multe persoane, în scopul constituirii, modificării, transmiterii sau
stingerii unui raport juridic (art. 1166 NCC).

II. CLAFICARE
1. După modul de formare (art. 1174 NCC):
a) Consensuale = cele care se nasc în mod valabil prin mplul acord de voinţă al părţilor. În cazul
acestor contracte nu mai este necesară îndeplinirea unei condiţii de formă, întocmirea unui înscris are doar rolul
de a proba încheierea actului juridic. De ex. Contractul de vânzare cumpărare, mandatul, închirierea bunurilor
mobile.
b) Solemne = cele care se nasc în mod valabil doar dacă îmbracă o anumită formă, de regulă cea
autentică. Dacă nu s-a respectat condiţia de formă, actul este lovit de nulitate absolută. De ex. Donaţia,
contractul de vânzare cumpărare a unui imobil, contractul de ipotecă, contractul de căsătorie.
c) Reale = se nasc în mod valabil numai prin predarea bunului de către debitor. De ex. Împrumutul,
depozitul, gajul, contractul de transport de mărfuri.

2. După conţinut (art. 1171 NCC):

a) nalagmatice = nasc obligaţii reciproce și interdependente în sarcina părţilor contractului. De ex.
Contractul de vânzare cumpărare, închiriere, de transport.
b) Unilaterale = dau naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi a contractului sau în sarcina ambelor
părți, dar fără a avea caracter reciproc și interdependent. De ex. Împrumutul, depozitul gratuit, gajul, donația cu
sarcini în favoarea unui terț, contractul de agurare în beneficiul unui terț.

3. După scopul urmărit (art. 1172 NCC):

a) Cu titlu oneros = fiecare parte urmăreşte să-şi procure un avantaj în schimbul obligației asumate.
- Comutative = întinderea şi existenţa prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi
cunoscute din momentul încheierii contractului. De ex. Contractul de vânzare cumpărare, împrumutul cu
dobândă.
- Aleatorii = întinderea şi existenţa prestaţiilor la care se obligă părţile sau numai una dintre ele
depind de producerea unui eveniment viitor și incert, de hazard. De ex. Contractul de agurări, întreţinere pe
viaţă, renta viageră.
b) Cu titlu gratuit = una din părţi urmăreşte să producă celeilalte un beneficiu fără a obține în schimb
un avantaj.
- Acte dezinteresate = o parte urmăreşte producerea unui avantaj celeilalte părţi, fără ca propriul patrimoniu să
sufere o diminuare. De ex. Împrumutul fără dobândă, fidejuunea.

3
- Liberalităţile = dispunătorul procură beneficiarului un avantaj prin diminuarea propriului patrimoniu. De ex.
Donaţia.

4. După modul de reglementare:

a) Contracte numite = reglementate expres printr-un act normativ
b) Contracte nenumite = nu sunt reglementate printr-un act normativ, fiind creația subiectelor de
drept. Aceste contracte trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate generale ale contractelor prevăzute
în Codul civil, precum și – dacă este cazul - condițiile speciale ale contractului cu care se aseamănă cel mai
mult (art. 1168 NCC).

5. După libertatea de negociere (ca regulă părțile sunt libere să negiocieze forma și conținutul contractului,
în limitele legii):
a) Contractul de adeziune = clauzele esențiale sunt impuse sau redactate de una dintre părți, cealaltă
parte neavând decât pobilitatea de a le accepta ca atare (art. 1175 NCC). De ex. Contractele cu furnizorii de
utilități.
b) Contractul-cadru = acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină
raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. (art. 1176 NCC).
c) Contractul încheiat cu consumatorii = se supune reglementărilor speciale menite să apere
drepturile consumatorilor împotriva eventualelor clauze abuzive (art. 1177 NCC).

1. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI
NOŢIUNE
= realizarea acordului între voinţele părţilor asupra clauzelor esenţiale ale contractului. Este suficient ca părţile
să cadă de acord asupra clauzelor esenţiale pentru ca acordul de voinţă să fie conderat realizat, urmând ca asupra
elementelor secundare acordul să se realizeze ulterior (art. 1182 alin. 2 NCC). Dacă ulterior nu se reuşeşte
realizarea acordului asupra elementelor secundare, contractul va fi completat de instanţa de judecată, la cererea
oricărei părţi (art. 1182 alin. 3 NCC). Sunt conderate elemente esenţiale nu doar condiţiile de validitate ale
contractului (de ex. existenţa obiectului, preţul determinat, etc.) ci şi cele cărora părţile sau una dintre ele le
conferă în mod expres acest caracter (de ex. locul predării bunului) (art. 1185 NCC)..
Contractul se conderă încheiat atunci când se întâlnesc cele două manifestări de voinţă:
1. Oferta de a contracta,
2. Acceptarea ofertei.

2. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

I. NOŢIUNE
= momentul în care acceptarea se întâlneşte cu oferta, formându-se conmţământul (art. 1186 NCC).

4
II. VARIANTE
a) Contract încheiat între părţi prezente:
= momentul la care părţile îşi dau acordul.
b) Contract încheiat prin telefon.
= momentul la care părţile îşi dau acordul.
c) Contract încheiat prin corespondenţă.
= momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive
care nu îi sunt imputabile (art. 1186 alin. 1 NCC) = stemul recepţiunii. În acest caz, ofertantul transmite oferta
către destinatar, acesta o acceptă şi transmite acceptarea către ofertant, iar în momentul în care acceptarea este
înregistrată la ofertant, contractul se conderă încheiat.
= momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent – fără a-l înştiinţa pe
ofertant – din care se deduce acceptarea ofertei, dacă în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al
uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1186 alin. 2 NCC). În acest caz,
destinatarul ofertei nu mai transmite acceptarea către ofertant, ci săvârşeşte un act sau fapt care indică fără
echivoc acceptarea contractului, iar din momentul săvârşirii actului, contractul se conderă încheiat. Această
variantă de moment al încheierii contractului nu poate fi luată în conderare decât dacă oferta o permite în mod
expres, sau dacă practicile statornicite între părţi, uzanţele sau naturii afacerii o permit.

III. IMPORTANŢĂ

= stabilirea datei de la care curge termenul de prescripţie,

= aprecierea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a contractului (capacitatea părţilor, conmţământul, etc.).

3. LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

I. VARIANTE
a) Contract încheiat între prezenţi.
= locul în care se află părţile.
b) Contract încheiat prin telefon.
= locul în care se află ofertantul.
c) Contract încheiat prin corespondenţă.
= locul în care acceptarea ajunge la ofertant (art. 1186 alin. 1 NCC).

II. IMPORTANŢĂ
= stabilirea legii aplicabile raportului juridic.

5
4. OFERTA DE A CONTRACTA

I. NOŢIUNE
= propunerea de încheiere a unui contract (art. 1188 NCC).

II. CARACTERISTICI
= act juridic unilateral.
= nerespectarea obligaţiei asumate prin emiterea ofertei atrage răspunderea delictuală

III. CONDIŢII DE FOND

-capacitatea de exerciţiu a ofertantului. Dacă ofertantul a devenit incapabil sau a decedat înainte de momentul
încheierii contractului, aceasta devine caducă, doar atunci când natura afacerii sau împrejurările impun această
tuaţie. Iar dacă a decedat după momentul încheierii contractului, atunci drepturile şi obligaţiile se transmit către
succesori.
- manifestarea de voinţă să fie serioasă şi neviciată.
- oferta să fie precisă şi completă = să conţină suficiente elemente pentru formarea contractului.
- oferta să fie făcută cu intenţia producerii de efecte juridice = să exprime intenţia ofertantului de a se obliga
în cazul acceptării ei de către destinatar

IV CONDIŢII DE FORMĂ
= trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului (de ex. oferta pentru încheierea
unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil trebuie făcută în formă autentică) (art. 1187 NCC).
= oferta poate fi: - făcută - în scris,
- verbal,
- tacită (expunerea mărfii, staţionarea taxiului).

V. VARIANTE ALE OFERTEI

a) Oferta cu termen = este valabilă până la expirarea termenului. Această ofertă este irevocabilă (art. 1191
NCC). Orice declaraţie de revocare a unei asemenea oferte nu produce nici un efect. După expirarea termenului,
oferta devine caducă şi nu mai poate fi acceptată.
b) Oferta fără termen adresată unei persoane absente = trebuie menţinută un termen rezonabil, pentru ca
destinatarul să o poată primi, analiza şi expedia acceptarea. Perioada de timp rezonabilă se apreciază după
împrejurări, în funcţie de obiectul şi valoarea ofertei. Revocarea ofertei nu produce efecte decât dacă ajunge la
destinatar înainte de momentul încheierii contractului, şi nu îl exonerează pe ofertant de răspundere pentru
prejudiciul cauzat prin revocare (art. 1193 alin. 2 şi 3 NCC). După trecerea perioadei de timp apreciată drept
rezonabilă, oferta devine caducă şi nu mai poate fi acceptată.

6
c) Oferta fără termen adresată unei persoane prezente = trebuie acceptată de îndată, altfel rămâne fără efecte
(art. 1194 NCC). Sunt amilate persoanei prezente, şi cazurile în care oferta se face prin telefon sau alte
asemenea mijloace de comunicare la distanţă (skype, etc.)
d) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate = nu are valoare de ofertă, ci doar – după caz – de
solicitare de ofertă sau intenţie de negociere (anunţurile din mica publicitate) (art. 1189 alin. 1 NCC), cu
excepţia cazurilor în care contrariul rezultă din lege, uzanţe sau în mod neechivoc din împrejurări (art. 1189
alin. 2 NCC). În aceste cazuri, oferta poate fi revocată numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi
sau într-o modalitate care permite ca revocarea să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu oferta.
e) Oferta adresată unei persoane determinate = numai destinatarul ofertei o poate accepta.

VI. CADUCITATEA OFERTEI

Oferta devine caducă în următoarele cazuri (art. 1195 NCC):
- dacă încheierea contractului nu se realizează în interiorul termenului stabilit prin ofertă,
- dacă încheierea contractului nu se realizează în interiorul termenului rezonabil,
- dacă destinatarul o refuză,
- dacă ofertantul decedează sau devine incapabil, oferta devine caducă doar atunci când natura afacerii
sau împrejurările impun această tuaţie.

VI. RETRAGEREA OFERTEI

Oferta, ca şi acceptarea ofertei, fiind acte juridice unilaterale sunt în principiu irevocabile. Legea indică cu titlu
expres cazurile de acte juridice unilaterale revocabile (inter alia, testamentul, renunţarea la moştenire).
Oferta – ca şi acceptarea - poate fi retrasă în mod liber, dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau
concomitent cu oferta – sau după caz cu acceptarea (art. 1199 NCC).

5. ACCEPTAREA OFERTEI

I. NOŢIUNE

= orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă din acesta rezultă în mod neîndoielnic acordul său
cu privire la ofertă (art. 1196 NCC).

II. CARACTERISTICI
= un act juridic unilateral.

III. CONDIŢII DE FOND

- capacitatea de exerciţiu a acceptantului.
- manifestarea de voinţă să fie serioasă şi neviciată.
- acceptarea să concorde cu oferta. Acceptarea condiţionată echivalează cu
respingerea propunerii şi are valoare de contraofertă (art. 1197 NCC).
- oferta să fie făcută cu intenţia producerii de efecte juridice.

7
 - trebuie să intervină înainte ca oferta să fie caducă, retrasă sau revocată.
- să provină de la destinatarul ofertei, după caz.

IV. CONDIŢII DE FORMĂ

= trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
= acceptare tacită este pobilă numai dacă rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile acestora, din uzanţe
sau alte împrejurări.

6. PACTUL DE OPȚIUNE
Pactul de opțiune reprezintă convenția prin care ofertantul rămâne legat irevocabil de declarația sa de
voință, în timp ce cealaltă parte are dreptul de a opta sau refuza oferta (art. 1278 NCC).

Condițiile de validitate:
- pactul să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să-l încheie (art. 1278 alin. 3
NCC).
- Pactul și declarația de acceptare trebuie să respecte condițiile de formă pentru contractul pe care părțile
urmăresc să-l încheie (art. 1278 alin. 4 NCC).
Dacă părțile nu au prevăzut un termen pentru acceptarea ofertei, atunci acesta poate fi stabilit pe cale de
ordonanță președințială de instanța de judecată (art. 1278 alin. 2 NCC).
Contractul se conderă încheiat prin exercitarea opțiunii în sensul acceptării, în termenul și condițiile din pactul
de opțiune (art. 1278 alin. 4 NCC).

EFECTELE CONTRACTULUI

A. NOŢIUNE
= crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice şi implicit a drepturilor şi obligaţiilor
din conţinutul raporturilor respective.

B. INTERPRETAREA CONTRACTULUI

Când se pune problema soluţionării unui litigiu legat de un contract, în faţa instanţei trebuie parcurse
următoarele etape:
1.) Dovedirea existenţei contractului - conform regulilor de probaţiune a actului juridic (art. 1171 şi
următoarele VCC, respectiv art. 265 şi următoarele NCPC).
2.) Interpretarea contractului pentru a stabili calificarea juridică a acestuia (ce fel de contract este: de
vânzare-cumpărare, de închiriere de împrumut, etc.). Denumirea actului nu are importanţă, importante sunt
drepturile şi obligaţiile stipulate în contract.

8
3.) Interpretarea clauzelor contractului - potrivit următoarelor REGULI:
I. Prioritatea voinţei reale a părţilor = art. 1266 NCC = Contractele se interpretează după intenţia comună a
părţilor nu după sensul literal al termenilor. Trebuie stabilită voinţa reală a părţilor, sarcina probei revenind celui
care contestă sensul care reiese din termenii prevăzuţi în contract. Voinţa comună se stabileşte pornind de la
negocierile purtate între părţi, practicile stabilite între acestea şi de la comportamentul lor ulterior încheierii
contractului.
Ex. A este proprietarul unei case cu două apartamente. El locuieşte în cel de la etaj, iar cel de la parter i l-a
închiriat lui B pe o perioadă de 1 an. După expirarea termenului se încheie un nou contract, în care A arată că :
„declar că am închiriat lui B casa mea pe termen de 3 ani, cu aceeaşi chiria ca în contractul precedent”.
II. Interpretarea stematică = art. 1267 NCC = clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din actul întreg.
III. Interpretarea clauzelor îndoielnice = art. 1268 NCC =atunci când în contract se întâlnesc clauze
susceptibile de mai multe interpretări, se aplică următoarele reguli:
- termenii contractuali trebuie interpretaţi în înţelesul care se potriveşte cel mai mult cu natura şi
obiectul contractului = art. 1268 alin. 1 NCC. Ex. În contractul de închiriere dintre A şi B se stabilesc
următoarele: „Subsemnatul A îi închiriez lui B casa mea pe un termen de 3 ani cu o chirie de 200 de
dolari”.
- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând cont – inter alia – de natura contractului, de împrejurările în
care a fost încheiat, de interpretarea pe care părţile au dat-o anterior, de sensul atribuit în general
clauzelor şi expreilor în domeniu, şi de uzanţe = art. 1268 alin. 2 NCC. Ex. Dacă nu s-a prevăzut data
plăţii chiriei, aceasta poate fi după obiceiul locului, prima zi a lunii sau ultima.
- când o clauză poate primi două înţelesuri, ea se va interpreta în sensul ce poate avea un efect, nu în
acela care nu ar produce nici unul = art. 1268 alin. 3 NCC. Ex. Între A şi B se încheie o tranzacţie de
partaj, cu următoarea clauză: „prin încheierea prezentului contract A este de acord ca B să aibă dreptul
de a trece pe terenul său”.
- contractul se reduce numai la ceea ce părţile şi-au propus să contracteze, chiar dacă termenii foloţi
sunt generali = art. 1268 alin. 4 NCC.
- când părţile au folot un exemplu pentru a explica înţelesul unor clauze, întinderea obligaţiei nu se poate
reduce numai la exemplul folot = art. 1268 alin. 5 NCC
IV. Reguli subdiare de interpretare = art. 1269 NCC = se aplică atunci când regulile de interpretare nu sunt
suficiente pentru a clarifica înţelesul unei clauze.
- Regula IN DUBIO PRO DEBITORI = când există îndoială, clauza se interpretează în favoarea celui
care se obligă = art. 1269 alin. 1 NCC.
- Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus = art.
1269 alin. 2 NCC.

9
 C. EFECTELE CONTRACTULUI

Efectele între părţile contractului:

I. Forţa obligatorie a contractului = pacta sunt servanda – art. 1270 NCC.

Excepţii: - denunţarea unilaterală – art. 1276 NCC.
- contractul pe durată nedeterminată – art. 1277 NCC.

Efectele faţă de terţi:

I. Principiul relativităţii efectelor contractului = res inter alios acta – art. 1280 NCC.
Excepţii: - promiunea faptei altuia – art. 1283 NCC,
- stipulaţia pentru altul – art. 1284 NCC,

II. Opozabilitatea faţă de terţi a contractului – art. 1281 NCC.

Excepţii: mulaţia – art. 1289 NCC.

III. Transmiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori – art. 1282 NCC.

IV. Ceunea contractului – art. 1315 NCC.

D. EFECTELE CONTRACTELOR NALAGMATICE

I. Excepţia de neexecutare a contractului = exceptio de non adimpleti contractus;

II. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului – art. 1322 NCC.

III. Riscul contractului – art. 1274 NCC.

10
 A. FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI
(pacta sunt servanda) – art. 1270 NCC

I. NOŢIUNE
Potrivit principiului forţei obligatorii, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante (art. 1270).
Forţa obligatorie are mai multe efecte:
i) obligaţia de a executa întocmai dispoziţiile contractului,
ii) impobilitatea modificării unilaterale a contractului,
iii) impobilitatea denunţării unilaterale a contractului [art. 1270 alin. (2)].

2. EXCEPŢII
În unele cazuri există pobilitatea ca pentru una sau pentru ambele părţi dispoziţiile din contract să nu –
mai – fie obligatorii. Aceste excepţii se pot încadra în funcţie de efectele lor în două categorii: excepţii de la
obligativitatea executării întocmai a contractului şi excepţii de la impobilitatea denunţării unilaterale a
contractului.

I.) Excepţii de la obligativitatea executării întocmai a contractului

Aceste excepţii trebuie expres prevăzute în lege fie cu caracter general, fie pentru anumite contracte
speciale.
a) IMPREVIZIUNEA reprezintă evenimentul excepţional produs după încheierea contractului şi în
urma căruia obligaţia debitorului devine excev de oneroasă şi implicit injustă (art. 1271).
b) FORŢA MAJORĂ este „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil” [art.
1351 alin. (2)] care are ca efect impobilitatea totală sau parţială de executare a unei obligaţii.
c) CAZUL FORTUIT este „un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care
ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs” [art. 1351 alin. (3)]. Cazul fortuit se
deosebeşte de forţa majoră prin aceea că nu reprezintă un eveniment extern.
d) PROROGAREA LEGALĂ a termenului contractelor de închiriere a locuinţelor.

II.) Excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil

a) Încetarea contractului ca efect al denunţării unilaterale
Pobilitatea denunțării unilaterale poate fi stabilită de părți la momentul încheierii contractului sau ulterior, ori
poate fi permisă expres de către legiuitor. În aceste tuații, dreptul de a denunța unilateral contractul poate fi
exercitat astfel:
 Fără nici un fel de restricții, dacă executarea contractului nu a început (art. 1276 alin. 1 NCC).

11
  După începerea executării contractului, denunțarea unui contract cu executare succevă sau continuă nu
poate opera decât cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, dacă părțile nu au prevăzut altfel
(art. 1276 alin. 2 și 4 NCC).

Legiuitorul a stabilit în mod expres dreptul de a denunța unilateral următoarele contracte:

- contractele încheiate pe durată nedeterminată pot fi revocate unilateral, cu respectarea unui termen
rezonabil de preaviz (art. 1277 NCC). De ex. contractul de locaţiune (art. 1816);
- contractul de închiriere a unei locuinţe pe perioadă nedeterminată poate fi denunţat unilateral de
către chiriaş, cu respectarea unui termen de preaviz [art. 1824 alin. (1)];
- contractul de mandat poate înceta atât prin revocare din partea mandantului, cât şi prin renunţare din
partea mandatarului (art. 2030);
- contractul de comion poate înceta prin revocare din partea comitentului (art. 2051);

b) Încetarea contractului ca efect al intervenţiei unui eveniment expres prevăzut în lege

- forţa majoră, atunci când obligaţia a devenit impobil de executat (art. 1351);
- cazul fortuit (art. 1351);
- contractul de congnaţie încetează prin moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea
congnantului ori a congnatarului (art. 2063);
- contractul de agenţie încetează atunci când circumstanţe excepţionale fac impobilă continuarea
colaborării dintre comitent şi agent (art. 2090);
- contractele încheiate intuituu personae, încetează ca efect al decesului debitorului obligației cu
caracter personal.
c) Revocarea actelor juridice unilaterale
De principiu, actele juridice unilaterale sunt irevocabile, prin excepţie legea permite revocarea
următoarelor acte:
- promiunea de donaţie poate fi revocată în trei cazuri:
- ingratitudinea beneficiarului [art. 1022 alin. (1)];
- deteriorarea tuaţiei materiale a donatorului astfel încât executarea promiunii a devenit excev
de oneroasă [art. 1022 alin. (2)];
- promitentul a devenit insolvabil [art. 1022 alin. (2)];
- testamentul (art. 1051);
- promiunea publică de recompensă poate fi revocată doar înainte de executarea prestaţiei (art. 1329);
- renunţarea la moştenire poate fi revocată doar în cursul termenului de exercitare a opţiunii succesorale,
dacă între timp nu a fost acceptată de alţi moştenitori (art. 1123).

12
 B. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
(res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest) – art. 1280 NCC.

I. NOŢIUNE
Efectele actului juridic constau în naşterea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii. Aceste
efecte se produc doar în patrimoniile părţilor actului juridic, însă terţii sezează şi ei aceste modificări de status
juridic şi sunt obligaţi să le respecte (opozabilitatea contractului față de terți).
Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic „contractul produce efecte numai între părţi,
dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1280).

II. EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI

Din redactarea legală a principiului se înţelege că doar legiuitorul poate institui excepţii de la acest principiu,
părţilor fiindu-le interzis acest lucru.

1. PROMIUNEA FAPTEI ALTUIA

Promiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă să
determine un terţ să încheie un act juridic, să ratifice un act sau să execute o prestaţie în locul unui fideiusor, în
beneficiul celeilalte părţi, numită creditor (art. 1283).
ngurul efect pe care îl produce un asemenea contract este naşterea în patrimoniul promitentului a
obligaţiei de a agura executarea prestaţiei terţului, sub sancţiunea plăţii de daune-interese [art. 1283 alin. (1)]. În
patrimoniul terţului nu se produce niciun efect. Prin urmare, suntem doar în prezenţa unei excepţii aparente.

2. STIPULAŢIA PENTRU ALTUL

Stipulaţia pentru altul este contractul unilateral prin care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă
parte, numită promitent, să execute o anumită prestaţie în folosul unui terţ, numit beneficiar (art. 1284). Condiţia
legală este ca terţul să accepte dreptul, altfel acesta se conderă că nu a existat niciodată (art. 1286).
Raporturile juridice care se nasc în temeiul stipulaţiei pentru altul sunt următoarele:
1. Între stipulant şi promitent: dreptul stipulantului de a cere fie executarea prestaţiei, fie revocarea
stipulaţiei (art. 1287). Revocarea stipulaţiei nu poate avea ca efect desfiinţarea actului, ci doar instituirea altui
beneficiar.
2. Între promitent şi terţ beneficiar, dacă acesta din urmă acceptă stipulaţia: dreptul beneficiarul de a
cere executarea sarcinii, dar nu şi revocarea stipulaţiei [art. 1284 alin. (2)].
3. Între stipulant şi terţul beneficiar: nu se leagă niciun raport juridic, întrucât dreptul se naşte direct în
patrimoniul terţului, iar obligaţia de executare revine promitentului.
În opinia noastră şi această excepţie are doar caracter aparent, întrucât dreptul se naşte în patrimoniul
terţului doar dacă acesta îl acceptă. Există aşadar o manifestare de voinţă a titularului care are ca efect
dobândirea dreptului.

13
 3. OBLIGAŢIA SCRIPTAE IN REM
Obligaţii scriptae in rem sunt acele obligaţii expres prevăzute în lege care revin unui subiect de drept care are
calitatea de terţ faţă de raportul juridic prin care ele s-au născut (art. 1811).
Nici acest caz nu constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, deoarece terţul
devine titularul obligaţiei ca efect al propriei sale manifestări de voinţă, respectiv al dobândirii imobilului
închiriat.

4. INVOCAREA CONTRACTULUI DE CĂTRE TERŢ PE CALEA ACŢIUNII DIRECTE

Acţiunea directă reprezintă mijlocul procedural prin care creditorul acţionează împotriva debitorului său
cerând executarea obligaţiei, astfel încât dreptul său să fie satisfăcut direct, ca efect al punerii în executare a
hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii. Această acţiune se exercită de principiu între părţile unui raport
juridic şi are ca temei actul juridic prin care s-a născut raportul juridic.
Prin excepţie expres reglementată în lege poate fi permis unui terţ să acţioneze împotriva unui debitor al
debitorului său, invocând un act juridic încheiat între debitor şi debitorul acestuia şi cerând satisfacerea directă a
unui drept propriu::
- contractul de antrepriză, pe care îl pot invoca lucrătorii angajaţi de antreprenor şi neplătiţi de acesta
din cauza faptului că nici beneficiarul lucrării nu şi-a achitat obligaţiile contractuale (art. 1856);
- contractul de submandat, pe care îl poate invoca mandantul direct împotriva submandatarului pentru a
cere executarea obligaţiei, predarea bunurilor, despăgubiri, etc.
- contractele încheiate de gerant în nume propriu, dar în beneficiul geratului, pot fi invocate de ter ți
direct împotriva geratului (art. 1336 NCC).
În aceste cazuri întâlnim realmente o excepţie, întrucât debitorul (beneficiarul lucrării sau
submandatarul) are obligaţia de a executa o prestaţie în favoarea unei persoane care are calitatea de terţ
(lucrătorii antreprenorului sau mandantul) faţă de actul juridic prin care s-a născut obligaţia respectivă
(contractul dintre antreprenor şi beneficiar, respectiv cel dintre mandatar şi submandatar).

5. CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ

Contractul colectiv de muncă se încheie între patronat şi salariaţi, la diferite niveluri (naţional, de
ramură, de întreprindere) şi are ca obiect reglementarea celor mai importante aspecte ale relaţiei de muncă.
Specific acestui contract este faptul că pe perioada sa de valabilitate se aplică tuturor angajatorilor şi angajaţilor,
indiferent dacă la momentul încheierii contractului aveau sau nu calitatea de angajat respectiv de angajator.

14
 C. OPOZABILITATEA FAŢĂ DE TERŢI A CONTRACTULUI
– art. 1281 NCC

I. NOȚIUNE
Opozabilitatea faţă de terţi are ca efect faptul că terţii nu devin obligaţi printr-un contract la care nu au
luat parte, însă au obligaţia de a respecta noua tuaţie juridică creată. Uneori legea cere îndeplinirea anumitor
condiţii pentru ca un contract să fie opozabil terţilor: publicitatea imobiliară sau publicitatea gajului.

II. Excepţia de la opozabilitatea contractului faţă de terţi: MULAŢIA

Excepţia reprezintă tuaţia în care terţii nu vor fi obligaţi să respecte tuaţia juridică nou creată printr-un
contract. În acest caz părţile nu vor putea opune terţilor tuaţia juridică pe care şi-au creat-o prin încheierea
contractului.

1. NOŢIUNE
mulaţia reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile unui act juridic ascund voinţa lor reală,
prezentând în mod public un act juridic care atestă o falsă manifestare de voinţă (art. 1289). Ex. A vrea să-
i doneze lui B o sumă de bani, însă părţile încheie un contract din care reiese că A îi datorează suma respectivă
lui B ca urmare a unui împrumut.

2. CONDIŢIILE MULAŢIEI

1. Să existe două acte juridice, dintre care unul public, aparent, dar mincinos, numit actul mulat, şi
altul secret, adevărat, care îl contrazice pe cel public, numit contraînscris.
Esenţial în cazul mulaţiei este faptul că avem două acte juridice, care se contrazic unul pe celălalt, iar pe
unul dintre ele părţile au intenţionat să-l ţină secret.

2. Actul secret trebuie să fie încheiat înainte sau cel târziu concomitent cu cel mulat.

3. Obiectul mulaţiei să nu-l constituie acte juridice nepatrimoniale (art. 1294), cum ar fi
recunoaşterea filiaţiei, căsătoria etc. În aceste cazuri mulaţia este lovită de nulitate absolută.

3. FORMELE MULAŢIEI
1. mulaţia prin act fictiv. În acest caz se prezintă în mod public un contract, însă în realitate, între
părţile actului juridic nu s-a stabilit nici un raport juridic. Se apelează la această formă a mulaţiei atunci când se
doreşte crearea aparenţei ieşirii unui bun din patrimoniul proprietarului pentru a-l feri de pobilitatea executării
lite. În acest caz, actul secret va trebui să ateste inexistenţa raportului juridic.
2. mulaţia prin act deghizat. În această formă mulaţia presupune o manifestare de voinţă reală sau un
acord real, mascate în mod public fie printr-un alt tip de act juridic, fie prin ascunderea anumitor aspecte ale
acordului. Deghizarea poate fi totală – de exemplu donaţia deghizată printr-o vânzare-cumpărare sau actul

15
juridic unilateral secret care conţine o ofertă mascată printr-un act public bilateral care prezintă în mod fals un
acord al părţilor (art. 1293) – sau parţială – de exemplu preţul real este deghizat printr-un preţ mai mic.
3. mulaţia prin interpunere de persoane. Aici contractul public indică anumite părţi contractante, însă
în realitate contractul se încheie între alte persoane. Legiuitorul prezumă până la proba contrară ca fiind
persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi
ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane [art. 992 alin. (2)].

4. EFECTELE MULAŢIEI

a) Efectele între părţi

Între părţi îşi produce efectele actul secret, deoarece acesta exprimă voinţa lor reală. În cazul în care una
din părţi va refuza să execute obligaţia care-i revine din actul secret, atunci cealaltă parte va putea obţine
executarea lită doar după declararea caracterului mulat al actului public.

b) Efectele faţă de terţi

Principalul efect al mulaţiei îl constituie inopozabilitatea actului secret faţă de terţi. Pe cale de
consecinţă, faţă de terţi îşi va produce efectele actul public, astfel încât părţile nu vor putea invoca actul secret
împotriva terţilor care au dobândit cu bună-credinţă drepturi de la achizitorul aparent [art. 1290 alin. (1)].
Dacă au interes, terţii pot invoca actul secret, atunci când acesta le vatămă drepturile [art. 1290 alin.
(2)], cum ar fi cazul scoaterii fictive din patrimoniu a unor bunuri, pentru a le feri de executarea lită. Actul
secret poate fi invocat doar dacă prin intermediul acţiunii în mulaţie se obţine declararea caracterului mulat al
actului public.

c) Efectul specific
Principalul efect al mulaţiei îl constituie inopozabilitatea actului secret, în sensul că terţii nu pot fi obligaţi să
ţină cont de efectele actului secret.

5. ACŢIUNEA ÎN MULAŢIE
Acţiunea în declararea mulaţiei reprezintă mijlocul procedural prin care orice persoană interesată poate
cere instanţei să constate caracterul mulat al actului public, cu consecinţa liprii acestuia de efecte şi a dobândirii
caracterului opozabil de către actul secret.
Interesul în promovarea acestei acţiuni poate aparţine părţilor, atunci când una dintre ele refuză să
execute obligaţia rezultând din actul secret sau terţilor (de regulă creditori ai înstrăinătorului aparent), atunci
când drepturile lor sunt vătămate prin actul public.
Dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 2517), „de la data când
titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui” (art. 2523).

16
 Dovada mulaţiei se face diferit, în funcţie de cel care introduce acţiunea. Astfel, părţile pot dovedi
mulaţia doar prezentând contraînscrisul, cu excepţia cazului în care se cere desfiinţarea actului pentru motive
de nelegalitate (art. 1291). Terţii pot dovedi întotdeauna mulaţia prin orice mijloc de probă.
Dacă s-a probat caracterul mulat al actului public, instanţa îl va înlătura de la aplicare, rămânând să-şi
producă efectele actul secret, dacă a fost valabil încheiat.

D. TRANSMIUNEA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR CĂTRE SUCCESORI

– art. 1282 NCC.

La decesul unei persoane, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit către succesorii
săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulația părților (testament, renunțarea la moștenire,
etc.) sau din natura contractului (contractele intuituu personae) nu rezultă contrariul.
În ceea ce privește succesorii cu titlu particular, aceștia dobândesc împreună cu bunul și drepturile – iar
în cazurile expres prevăzute în lege - și obligațiile contractuale aflate în strânsă legătură cu bunul. De ex.
servituțile, obligația de plată a ratelor, etc.
Transmiunea drepturilor și obligațiilor către succesori constituie un caz în care efectele contractului
apar în patrimoniile unor terți, ca efect al transmiterii.

E. CEUNEA CONTRACTULUI
– art. 1315 NCC.

1. Noțiune
= operațiunea juridică prin care o parte (cedent) își substituie printr-un terț (ceonar) locul său într-un raport
juridic având ca izvor un contract cu acordul celeilalte părți (contractantul cedat).

2. Condiții
- izvorul raportului juridic civil să fie un contract,
- prestațiile contractuale să nu fi fost executate încă,
- cealaltă parte să fie de acord cu ceunea. În cazul în care permiunea de ceune a fost prevăzută în
cuprinsul contractului inițial, atunci ceunea își produce efectele din momentul notificării substituirii
(art. 1317 alin. 1 NCC).
- ceunea - și acceptarea - să respecte condițiile de formă prevăzute de lege pentru contractul cedat (art.
1316 NCC).

17
3. Efectele
- cedentul este liberat de obligațiile sale față de contractantul din contractul inițial,
- în cazul în care contractantul cedat a acceptat ceunea dar fără a-l libera pe cedentul inițial, se poate
îndrepta împotriva cedentului dacă ceonarul nu-și execută obligațiile, cu condiția să-i notifice
cedentului neexecutarea obligațiilor în termen de 15 zile de la data neexecutării, sub sancțiunea
decăderii din dreptul de regres (art. 1318 alin. 2 NCC).
- contractantul cedat poate opune ceonarului toate excepțiile ce rezultă din contract, dar nu și viciile de
conmțământ sau alte apărări sau excepții născute din raporturile sale cu cedentul, cu excepția cazului în
care și-a rezervat acest drept la momentul acceptării substituirii (art. 1319 NCC).
- cedentul are obligația de garantare a validității contractului, față de ceonar (art. 1320 NCC),
- dacă cedentul a garantat executarea contractului, va fi ținut în calitate de fideiusor pentru obligațiile care
revin contractantului cedat (art. 1320 alin. 2 NCC).

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR NALAGMATICE

1. Noţiune
= efecte care apar numai în cazul contractelor nalagmatice, ca urmare a interdependenţei obligaţiilor (o parte se
obligă pentru că şi cealaltă parte se obligă).

2. Efectele
a.) Dacă o parte nu-şi execută obligaţia, însă pretinde celeilalte părţi să execute obligaţia corelativă, partea
căreia i se cere executarea poate opune primei părţi EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A
CONTRACTULUI.
b.) Dacă o parte şi-a executat obligaţia sau este pregătită să o execute, iar cealaltă parte refuză executarea, prima
parte poate cere:
- executarea lită a contractului,
- REZOLUŢIUNEA /REZILIEREA CONTRACTULUI.
c.) Dacă una din părţi nu îşi mai poate executa obligaţia datorită unei cauze mai presus de voinţa sa (forţa
majoră), se va pune problema RISCULUI CONTRACTULUI, adică a stabilirii părţii care va suporta
prejudiciul apărut ca urmare a impobilităţii producerii efectelor contractului.

18
I. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI
(EXCEPTIO DE NON ADIMPLETI CONTRACTUS) – art. 1556 NCC

I.1. Condiţii pentru a putea fi invocată

a) Obligaţiile să aibă temeiul în acelaşi contract nalagmatic.
b) Obligaţiile să fie exigibile multan. Adică să nu rezulte din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe faptul că o
parte este obligată să execute mai întâi.
c) O parte nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei dar pretinde celeilalte executarea obligaţiei corelative.
d) Neexecutarea să fie imputabilă părţii care cere executarea = să nu fie un caz de impobilitate fortuită de
executare (atunci s-ar aplica riscul contractului).
e) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei
neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.

I.2. Aspecte procedurale

a) Nu este necesară punerea în întârziere a debitorului. Cel căruia i se cere executarea poate invoca excepţia fără
vreo altă formalitate.
b) Nu este necesară sezarea instanţei, excepţia fiind invocată între părţi.

II. REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTULUI

= sancţiunea de drept civil care intervine ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale (art.
1.516 şi 1.549 NCC).
Dacă una din părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile contractuale, cealaltă parte are dreptul de a opta
între a cere executarea lită a obligaţiei sau rezoluţiunea/rezilierea contractului cu daune interese.

1. REZOLUŢIUNEA
= intervine în cazul contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu).

A. Condiţii
1. Existenţa unui contract nalagmatic;
2. Una din părţi să nu îşi fi executat în mod culpabil obligaţia care-i revine;
3. Debitorul să fi fost pus în întârziere, dacă este cazul. Potrivit art. 1522 alin. 4 NCC, până la expirarea
termenului acordat prin punerea în întârziere, creditorul nu poate trece nici la executarea lită a obligaţiei şi nici
nu poate obţine rezoluţiunea contractului.
4. Neexecutarea obligaţiei să nu fie de mică însemnătate (art. 1551 alin. 1 NCC). În acest caz, creditorul are
dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este pobilă, iar dacă reducerea
prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.

19
B. Mod de operare (art. 1550 NCC)

În funcţie de modul de reglementare prin contract sau prin lege, rezoluţiunea operează:
1. Prin dispoziţia instanţei de judecată, la cererea creditorului,
2. Prin declaraţia unilaterală a creditorului,
3. De plin drept.

C. Rezoluţiunea judiciară
= creditorul obligaţiei neexecutate poate cere instanţei după punerea în întârziere a debitorului, să dispună
rezoluţiunea contractului. Contractul se conderă rezoluţionat dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii
debitorul nu şi-a executat obligaţia.

Aspecte procedurale:
1. Partea în culpă îşi poate executa obligaţia oricând în cursul procesului, chiar şi în recurs, deoarece contractul
se conderă desfiinţat abia când hotărârea instanţei prin care s-a dispus rezoluţiunea a rămas definitivă.
2. Înainte de a se adresa instanţei, debitorul trebuie să fie pus în întârziere.
a) Punerea în întârziere de către creditor (art. 1522 NCC) = procedura prin care creditorul îl notifică pe debitor
comunicându-i un termen de executare a obligaţiei scadente.
- notificarea trebuie comunicată prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care agură dovada
comunicării, dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel.
- dacă prin notificare nu s-a acordat nici un termen pentru executare, debitorul poate să execute obligaţia într-un
termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.
- dacă punerea în întârziere a operat direct prin cererea de chemare în judecată, atunci debitorului are dreptul de
a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia
este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.
b) Întârzierea de drept a debitorului (art. 1523 NCC) = tuaţiile în care prin lege sau prin acordul părţilor s-a
stabilit că mpla împlinire a teremenului de scadenţă are efectul punerii în întârziere a debitorului.
- cazuri legale:
i) când obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să
treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
ii) când prin fapta sa, debitorul a făcut impobilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o
obligaţie de a nu face;
iii) când debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau
când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succevă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod
repetat;
iv) când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi.
- dacă debitorul a decedat înainte de scadenţa obligaţiei, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după
trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat.

20
 D. Rezoluţiunea prin declaraţia unilaterală (art. 1.552 NCC)
= părţile pot conveni ca în cazul nexecutării obligaţiei, creditorul să poată denunţa unilateral contractul. În acest
caz, instanţa nu mai dispune rezoluţiunea, ci doar constată contractul rezoluţionat. Prin urmare, debitorul nu mai
poate executa obligaţia, după ce contractul a fost denunţat de către creditor. Ex: „ În cazul în care o parte nu-şi
execută obligaţiile, cealaltă este în drept să declare contractul rezoluţionat.”

Aspecte procedurale:
- debitorul trebuie pus în întârziere înainte de adoptarea declaraţiei de rezoluţiune a contractului,
- declaraţia de rezoluţiune unilaterală reprezintă o notificare scrisă, comunicată debitorului, dacă acesta nu a
executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Declaraţia de rezoluţiune trebuie făcută în
termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
- în toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte
registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
- declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor.

E. Rezoluţiunea de plin drept. Pactul comisoriu (art. 1553 NCC)

= clauza contractuală prin care părţile convin ca atunci când una din părţi nu execută o anumită obligaţie expres
prevăzută, contractul să fie rezoluţionat de plin drept, fără a fi necesară o altă formalitate prealabilă. Părţile pot
conveni ca şi necetatea punerii în întârziere a debitorului să fie eliminată.
Ex. „În caz de neexecutare a obligaţiei de către una din părţi, contractul se conderă desfiinţat de plin
drept” – caz în care punerea în întârziere este necesară.
„În caz de neexecutare a obligaţiei de către una din părţi, contractul se conderă desfiinţat de plin
drept, fără a fi necesară punerea în întârziere sau o altă procedură prealabilă.”

Condiţii:
- trebuie prevăzute în mod expres care sunt obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea de drept a
contractului.
- punerea în întârziere a debitorului este necesară, dacă părţile nu au eliminat în mod expres această formalitate.
În cazul în care punerea în întârziere este necesară, atunci în cuprinsul acesteia trebuie arătate în mod expres
condiţiile în care pactul comisoriu operează.

F. Efectele rezoluţiunii (art. 1554 NCC)

1. Rezoluţiunea operează ex tunc (pentru trecut) = contractul se conderă că nu a fost niciodată încheiat.
2. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
3. Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care
sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.

21
4. Debitorul poate fi obligat la repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei. Părţile pot anticipa
prejudiciul printr-o clauză penală (art. 1538 NCC) = dispoziţia contractuală prin care părţile stabilesc cu
anticipaţie ca debitorul care nu execută o obligaţie, să-l despăgubească pe creditor cu o anumită sumă de bani.
În acest caz, creditorul nu mai este obligat să facă dovada prejudiciului. Clauza penală poate avea ca obiect şi
păstrarea prestaţiilor primite.

2. REZILIEREA (art. 1549 NCC)

= desfiinţarea unui contract cu executare succevă, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una
din părţi. Cu excepţia cazurilor în care nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în
cazul rezilierii.

Condiţii:
1. Părţile să fi încheiat un contract cu executare succevă.
2. Una din părţi să nu-şi fi executat în mod culpabil o obligaţie. Rezilierea este pobilă şi în cazul
neexecutării obligaţiilor de mică însemnătate, dacă neexecutarea are un caracter repetat (art. 1551 alin. 1
NCC).

Efecte:
1. Desfiinţarea contractului;
2. Operează numai pentru viitor = ex nunc (art. 1554 alin. 3 NCC).
3. Obligarea debitorului la plata unor despăgubiri.

III. RISCUL CONTRACTULUI (art. 1557 NCC)

= prejudiciul pe care îl va suporta una din părţi din cauza impobilităţii fortuite a executării obligaţiilor
contractului. Fiind vorba despre o împrejurare care implică forţa majoră, partea prejudiciată nu va putea cere
despăgubiri.

Aspecte procedurale:
- atunci când impobilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală
importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii
evenimentului fortuit.
- dacă impobilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea
propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului.
- debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a
unui caz fortuit ori a unor alte evenimente amilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în

22
 întârziere (art. 1634 alin. 1 NCC). Liberarea operează şi în cazul în care debitorul se află în întârziere,
dar dovedeşte că din cauza împrejurărilor fortuite creditorul nu ar fi putut oricum beneficia de
executarea obligaţiei (art. 1634 alin. 2 NCC).
- debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă impobilitatea de
executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în
care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască impobilitatea de executare, debitorul răspunde pentru
prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului (art. 1634 alin. 5 NCC).
- dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca impobilitatea fortuită de executare
(art. 1634 alin. 6 NCC).

Riscul în contractul translativ de proprietate

= riscul pieirii bunului este suportat de proprietar, dacă prin lege sau prin acordul părţilor nu s-a reglementat
altfel (art. 558 NCC).
= în contractele translative de proprietate, riscul pieirii bunului rămâne în sarcina înstrăinătorului, până la
momentul predării bunului, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 1274 alin. 1 NCC). De ex.: dacă bunul piere,
vânzătorul nu îşi mai poate executa obligaţia de predare a bunului, motiv pentru care nu mai este îndreptăţit la
pretinderea sau păstrarea preţului. TOTUŞI: dacă creditorul nu s-a prezentat pentru luare în primire a bunului,
şi a fost pus în întârziere, atunci riscul se transferă asupra dobânditorului (art. 1274 alin. 2 NCC). Dobânditorul
nu se poate exonera de suportarea riscului nici dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit chiar dacă l-ar fi luat în
primire.

ÎNCETAREA CONTRACTULUI

Contractul poate înceta în unul din următoarele moduri:

- prin executarea obligaţiilor,
- prin acordul de voinţă al părţilor: mutuus consensus – mutuus dissensus,
- prin denunţare unilaterală – atunci când legea sau acordul părţilor o permite în mod expres,
- prin expirarea termenului – în cazul contractelor cu executare succevă sau continuă,
- ca efect al îndeplinirii condiţiei rezolutorii,
- ca efect al neîndeplinirii condiţiei suspenve,
- ca efect al impobilităţii fortuite de executare – riscul contractului,
- prin rezoluţiune sau reziliere.

Efectele încetării contractului:

- liberarea de obligaţiile asumate,
- repararea prejudiciului cauzat – în cazul rezoluţiunii sau rezilierii,
- restituirea prestaţiilor primite, în echivalent sau în natură – în cazul rezoluţiunii sau rezilierii.

23
 FAPTA JURIDICĂ LICITĂ – izvor de obligaţii

= acţiunea omenească prin care se produce o creştere a patrimoniului altui subiect de drept, fără ca între cele
două persoane să existe un acord de voinţă în acest sens, şi căreia legea îi recunoaşte ca efect naşterea obligaţiei
subiectului de drept care a înregistrat creşterea patrimonială de a-l despăgubi pe autorul faptei.
Codul civil român recunoaşte trei fapte juridice licite: i) gestiunea de afaceri, ii) plata nedatorată, iii)
îmbogăţirea fără justă cauză.

I. GESTIUNEA DE AFACERI
(art. 1330 NCC)

1. Noţiune
= fapta celui care în mod voluntar şi oportun gestionează afacerile altuia, fără a avea mandat în acest sens din
partea proprietarului.

2. Subiectele
- Gerat = proprietarul bunurilor administrate,
- Gerant = cel care administrează bunurile altuia.

3. Condiţii
a) Gerantul să acţioneze cu intenţia de a gestiona afacerile altuia. În cazul în care gerantul a crezut că
gestionează propriile sale bunuri, va putea cere restituirea cheltuielilor doar în temeiul îmbogăţirii fără justă
cauză (art. 1330 alin. 2 NCC).
b) Gestionarea intereselor altuia să aibă loc cu intenţia de a aduce un beneficiu acestuia, dar nu în mod
gratuit.
c) Gestiunea să fie folotoare proprietarului (= oportună). Gestiunea este inoportună, dacă cheltuielile efectuate
de gerant nu au produs nici un avantaj geratului.
d) Proprietarul să nu fi avut cunoştinţă despre gestiune sau dacă a cunoscut-o să nu fie în măsură să desemneze
un mandatar sau să se îngrijească în alt fel de afacerile sale = lipsa acordului de voinţă.

4. Efectele
 Efectul principal = obligaţia de restituire a cheltuielilor efectuate cu prilejul gestiunii. Caracterul
necesar şi util al cheltuielilor se apreciază la data efectuării acestora (art. 1337 alin. 3 NCC).
 Actele juridice încheiate de gerant în beneficiul geratului:
- dacă gerantul acţionează în nume propriu, rămâne obligat faţă de terţii cu care a contractat,
aceştia având însă un drept de regres împotriva geratului.
- dacă gerantul acţionează în numele geratului, gerantul nu răspunde faţă de terţi, decât dacă se
constată că gestiunea a fost inoportună.

24
 - dacă geratul a ratificat gestiunea, atunci actele juridice încheiate de gerant vor fi supuse
regimului juridic al mandatului, de la data începerii gestiunii = caracterul retroactiv al ratificării
(art. 1340 NCC).
 Obligaţiile părţilor:

A. Obligaţiile gerantului

- de a-l înştiinţa de îndată pe gerat despre gestiunea începută, de îndată ce acest lucru este pobil (art. 1331
NCC).
- de a continua gestiunea până când aceasta poate fi abandonată fără riscul unui prejudiciu sau până când
proprietarul o poate prelua el însuşi sau moştenitorii săi (art. 1332 NCC). În caz contrar va datora daune
interese.
- de a se ocupa de bunul celuilalt cu diligenţa unui bun proprietar (bonus domini). (art. 1334 NCC). Dacă prin
modul de gestionare cauzează un prejudiciu, va fi obligat să-l repare. În cazul în care gestiunea a urmărit doar să
îl apere pe gerat de o o pagubă iminentă, gerantul nu va răspunde decât pentru prejudiciile produse cu intenţie
sau culpă gravă (art. 1334 alin. 2 NCC). În schimb, dacă gestiunea a fost începută sau continuată în ciuda
împotrivirii geratului, atunci gerantul răspunde şi pentru eventualul prejudiciu cauzat chiar şi din cea mai uşoară
culpă (art. 1338 alin. 2 NCC).
- de a da socoteală geratului în legătură cu operaţiunile efectuate (art. 1335 NCC).

B. Obligaţiile geratului
- de a-i rambursa gerantului toate cheltuielile necesare, precum şi – în limita sporului de valoare - pe cele utile,
incluv dobânzile începând din ziua efectuării, indiferent dacă rezultatul preconizat a fost atins sau nu (art. 1337
alin. 1 NCC). Celelalte cheltuieli vor fi restituite doar dacă i-au produs un avantaj geratului (art. 1339 NCC).
- de a-l despăgubi pe gerant pentru prejudiciul pe care l-a suportat din cauza gestiunii, fără culpa proprie (art.
1337 alin. 1 NCC).
- de a aduce la îndeplinire toate obligaţiile pe care gerantul le-a contractat în numele sau în beneficiul geratului
prin acte juridice utile şi necesare (art. 1337 alin. 2 NCC).

 Împotrivirea geratului: în cazul în care gerantul cunoaşte sau ar fi trebuit să cunoască împotrivirea
geratului şi începe sau continuă în ciuda acestui fapt gestiunea, va fi îndreptăţit doar la restituirea
cheltuielilor necesare (art. 1338 alin. 1 NCC).

25
 II. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
(Art. 1341 NCC)
1. Noţiune
= efectuarea unei plăţi de către o persoană care nu o datora şi pe care nici nu a efectuat-o cu intenţia de a plăti
datoria altuia.

2. Părţile implicate
Cele două subiecte ale instituţiei sunt:
- Solvens = cel care a plătit ceea ce nu datora;
- Accipiens = cel care a primit ceea ce nu i se datora,

3. Efectul
= obligaţia de restituire care se naşte în patrimoniul accipiensului.

4. Diferenţa dintre plată şi plata lucrului nedatorat

a) Plata = contract, PLN = fapt juridic;
b) Plata = are drept consecinţă stingerea unei obligaţii, PLN = are drept consecinţă naşterea unei obligaţii.

5. Condiţiile plăţii lucrului nedatorat

a) Prestaţia să fi avut caracterul unei plăţi (nu a unei obligaţii de a face. În acest caz se poate apela la actio de in
rem verso);
b) Datoria să nu existe;
c) Plata să fi fost făcută din eroare. Plătitorul să nu fi intenţionat să plătească datoria altuia ( liberalitate sau
gestiune de afaceri). Caracterul eronat al plăţii se prezumă, astfel încât accipiensul trebuie să facă dovada
contrară (art. 1341 alin. 3 NCC).

6.) Obligaţiile accipiensului

a) Accipiensul de bună credinţă:
- restituie bunul, păstrează fructele (art. 1639 şi art. 1645 NCC);
- dacă a înstrăinat bunul sau acesta a pierit în mod natural, restituie valoarea cea mai mică a bunului
calculată la momentul primirii, respectiv cel al pieirii (art. 1641 NCC);
- dacă bunul a pierit fortuit, nu restituie nimic (art. 1642 NCC).
b) Accipiensul de rea credinţă (cel care ştia că a primit o plată ce nu i se cuvenea): - restituie bunul şi
fructele (art. 1639 şi art. 1645 alin. 2 NCC);
- dacă a înstrăinat bunul sau acesta a pierit în mod natural, restituie valoarea cea mai mare a bunului
calculată la momentul primirii, respectiv cel al pieirii (art. 1641 NCC);
- dacă bunul a pierit fortuit, restituie valoarea cea mai mare a bunului calculată la momentul primirii,
respectiv cel al pieirii, cu excepţia cazului în care face dovada că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în
posea solvensului (art. 1642 NCC).

26
7. Obligaţia solvensului
= de a restitui cheltuielile necesare şi utile făcute de accipiens cu bunul (art. 1644 NCC).

8. Cazuri în care accipiensul este exonerat de obligaţia de restituire

a) Obligaţiile imperfecte (naturale);
b) Efectuarea plăţii către un incapabil, nu dă dreptul decât la acţiunea în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză (art.
1647 NCC). Accipiensul va fi obligat la restituire doar în limita folosului pe care l-a realizat, apreciat la data
cererii de restituire. Sarcina dovedirii îmbogăţirii revine solvensului;
c) Dacă plata datorată de un debitor a fost făcută de o altă persoană, iar creditorul cu bună-credinţă a distrus
ngura dovadă a creanţei sau a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie, fiind acum în impobilitatea de a
mai executa lit datoria reală. În acest caz solvensul va avea drept de regres împotriva adevăratului debitor (art.
1342 NCC).
d) Plata făcută înainte de împlinirea termenului suspenv (= înainte de scadenţă). Aceasta se poate cere spre
restituire doar dacă se face dovada dolului sau a violenţei.

III. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

(art. 1345 NCC)

1. Noţiune
= ori de câte ori patrimoniul unei persoane se măreşte pe seama scăderii altui patrimoniu, ca efect al faptei unei
persoane dar fără să existe un temei juridic pentru aceasta, cel care a suferit diminuarea poate solicita obligarea
celuilalt la restituirea în limita măririi patrimoniale.

2. Acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză

= mijlocul procesual prin care se solicită restituirea = ACTIO DE IN REM VERSO

2.1. Condiţii pentru a putea intenta actio de in rem verso

a) Să existe o creştere a unui patrimoniu;
b) Să se înregistreze o micşorare a altui patrimoniu, ca o consecinţă a creşterii celuilalt. Îmbogăţirea trebuie să
existe la data sezării instanţei (art. 1347 alin. 1 NCC).
c) Micşorarea şi creşterea să aibă o cauză unică, şi anume fapta unei persoane;
d) Să nu existe o cauză legitimă a creşterii patrimoniale înregistrate = îmbogăţirea să fie nejustificată (art. 1346
NCC). De ex. executarea unei obligaţii valabile, neexercitarea dreptului la acţiune al celui păgubit împotriva
celui îmbogăţit, executarea unei hotărâri judecătoreşti, etc.).
e) să nu existe nici o altă pobilitate juridică (de ex. acţiunea în revendicare, acţiunea întemeiată pe un contract,
acţiunea îb restituirea plăţii lucrului nedatorat, etc.) de obţinere a restituirii = subdiaritatea acţiunii în îmbogăţire
fără justă cauză (art. 1348 NCC).

27
2.1. Probele admise
Fiind un fapt juridic licit, orice mijloc de probă este admis.

3. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Efectul principal = obligaţia de restituire. Cele două părţi implicate vor avea calitatea de creditor, respectiv
debitor.
Limitele restituirii: restituirea este limitată la valoarea diminuării patrimoniului creditorului şi la valoarea
creşterii patrimoniului debitorului, calculate la momentul intentării acţiunii. Bunul trebuie restituit în natură,
iar dacă acest lucru nu este pobil, prin echivalent.

4. Prescripţia dreptului la acţiune

= în termen de 3 ani din momentul în care creditorul trebuia să cunoască atât diminuarea propriului său
patrimoniu, cât şi pe titularul şi valoarea măririi celuilalt patrimoniu (art. 2528 alin. 2 NCC).

FAPTA ILICITĂ – IZVOR DE OBLIGAŢII

I. Noţiuni

Fapta ilicită = acţiunea omenească prin care s-a cauzat altui subiect de drept un prejudiciu. Potrivit
dispoziţiilor art. 1349 NCC autorul faptei are obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat.
Răspunderea civilă = instituţia de drept civil având ca obiect obligaţia unui subiect de drept de a repara
prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta proprie sau prin fapta altei persoane, pentru care este ţinut să
răspundă. Răspunderea poate fi contractuală (art. 1350 NCC) – pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea
corespunzătoare a obligaţiilor contractuale – sau delictuală – pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicite.

.II. Cauze exoneratoare de răspundere

Un subiect de drept este exonerat de răspundere, dacă se află într-una din tuaţiile următoare:
- caz de forţă majoră sau cazul fortuit (art. 1351 NCC), dacă legea sau acordul părţilor nu prevede
altfel
- fapta victimei înseşi sau a unui terţ (art. 1352 NCC). Această cauză se aplică doar în cazurile în care
potrivit legii sau acordului părţilor cazul fortuit este exonerator de răspundere. Dacă victima a contribuit
la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, deşi putea să o facă, autorul va fi ţinut numai
pentru partea de prejudiciu pe care a cauzat-o (art. 1371 alin. 1 NCC).
- exercitarea unui drept (art. 1354 NCC). Nu este exonerator de răspundere abuzul de drept.
- prejudiciul cauzat prin acţiunea persoanei care a acordat în mod dezinteresat ajutor persoanei
prejudiciate (art. 1354 NCC), cu excepţia cazului în care se face dovada că prejudiciul a fost cauzat cu
intenţie sau culpa gravă a autorului.

28
 - prejudiciul cauzat prin acţiunea lucrului, animalului sau edificiului de care persoana prejudiciată
s-a folot în mod gratuit (art. 1354 NCC), cu excepţia cazului în care se face dovada că prejudiciul a
fost cauzat cu intenţie sau culpa gravă a persoanei ţinute să răspundă pentru prejudiciul cauzat de lucru,
animal sau edificiu.
- clauza contractuală prin care părţile au exclus răspunderea pentru prejudiciile cauzate bunurilor
victimei prin mpla imprudenţă sau neglijenţă (art. 1355 NCC). Nu sunt permise clauzele exoneratoare
pentru cazul de intenţie sau culpă gravă. Legea reglementează expres cazurile în care sunt valabile
clauzele exoneratoare pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau phice ori sănătăţii.

Anunţul privind răspunderea = declaraţia unei persoane, prin care această comunică în mod public faptul că
înţelege să fie exonerată de răspundere sau îşi limitează răspunderea.
- în materie contractuală, anunţul nu produce niciun efect, cu excepţia cazului în care a fost făcut
înainte de încheierea contractului, şi se face dovada că cel prejudiciat a cunoscut existenţa anunţului
(art. 1356 alin. 1 NCC).
- în materie delictuală, nu produce efectul exonerării sau limitării de răspundere, dar poate după caz
atrage vinovăţia comună a părţilor (art. 1356 alin. 2 coroborat cu art. 1371 alin. 1 NCC).

III. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Răspunderea civilă delictuală are trei forme: a) răspunderea pentru fapta proprie
b) răspunderea pentru fapta altuia
c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale
sau lucruri.

A. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

Condiţiile răspunderii (art. 1357 NCC):

1.) Existenţa vinovăţiei (intenţie sau culpă).
2.) Existenţa unei fapte ilicite
3.) Existenţa unui prejudiciu,
4.) Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

29
 1. VINOVĂŢIA

1. Discernământul
Premisa vinovăţiei o constituie discernământul. Prin urmare au capacitate delictuală şi vor răspunde civil (art.
1366 şi 1367 NCC):
- minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie, dacă se face dovada existenţei discernământului la
momentul săvârşirii faptei,
- minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani şi majorii, cu excepţia cazului în care fac dovada lipsei
discernământului la momentul săvârşirii faptei.
Dacă lipsa discernământului a fost provocată chiar de către autorul faptei, atunci nu operează exonerarea (art.
1367 alin. 2 NCC).
Cauzarea unui prejudiciu de către o persoană liptă de discernământ o obligă pe aceasta să plătească o
indemnizaţie echitabilă victimei, dacă nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea obligaţia legală de
supraveghere (art. 1368 NCC).

2. Formele vinovăţiei
Vinovăţia poate îmbrăca următoarele forme:
1. Intenţia,
2. Culpa - gravă,
- uşoară: - imprudenţa
- neglijenţa.

În materie civilă, autorul prejudiciului răspunde pentru prejudiciul cauzat prin cea mai uşoară culpă (art.
1357 alin. 2 NCC).
Instanţa civilă nu este obligată să ţină cont de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de
achitare sau de încetare a procesului penal, în privinţa vinovăţiei autorului sau a întinderii prejudiciului (art.
1365 NCC).

3. Cauzele care înlătură vinovăţia:

- Legitima apărare – dacă limitele legitimei apărări au fost depăşite, se datorează o indemnizaţie
echitabilă şi adecvată (art. 1360 NCC).
- Starea de necetate (distrugerea sau deteriorarea bunurilor altuia, pentru apărarea bunurilor sau a
persoanei proprii) – se aplică regulile de la îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1361 NCC).
- Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, cu excepţia cazului în care persoana în cauză
putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei (art. 1364 NCC).

30
4. Aprecierea vinovăţiei:
Dacă autorul prejudiciului a fost îndemnat, ajutat sau determinat să săvârşească fapta de către un terţ,
ori terțul a tăinuit cu bună-știință lucrurile provenind din fapta ilicită sau a tras foloase din acestea, ori a
împiedicat sau întârziat chemarea în judecată a autorului, atunci răspunderea este solidară (art. 1369 NCC).
Dacă la cauzarea prejudiciului au contribuit și victima înseși, cazul fortuit, forța majoră sau fapta
unui terț pentru care autorul nu este ținut să răspundă, autorul va răspunde doar pentru partea din prejudiciu pe
care a cauzat-o el însuși (art. 1371 NCC).
Coautorii unei fapte ilicite răspund solidar față de victima pentru repararea prejudiciului (art. 1382
NCC). Între coautori, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea
prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi
stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la
repararea prejudiciului (art. 1.383 NCC). Dacă unul dintre coautori a achitat și partea altui coautor, atunci are un
drept de regres împotriva acestuia.

2. FAPTA ILICITĂ
Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil faptele ilicite nu sunt enumerate limitativ. Este
conderată faptă ilicită, orice acțiune a omului prin care se cauzează altui subiect de drept un prejudiciu. Este
suficient să se încalce un principiu al dreptului civil, nu este nevoie ca fapta să fie incriminată de un text legal.

3. PREJUDICIUL

= dauna cauzată unui subiect de drept de către autorul faptei ilicite. Existența prejudiciului este condiţia
esenţială a răspunderii civile delictuale. Fără prejudiciu nu poate exista răspundere civilă.

a) Obiectul reparației
Orice prejudiciu cauzat atrage obligația de reparație (art. 1381 NCC). Se poate produce un prejudiciu unei
persoane prin încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes, dacă interesul este legitim, serios și, prin
felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv (art. 1.359 NCC).
Prejudiciul produs poate fi material sau moral.

b) Condiţii cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului:

1.) Prejudiciul să fie cert (gur), atât în privinţa existenţei cât şi a pobilităţii de evaluare. Prejudiciul poate fi
actual sau viitor, cu condiția ca producerea lui să fie neîndoielnică (art. 1385 alin. 2 NCC). Răspunderea
intervine și atunci când prin fapta ilicită s-a cauzat pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o
pagubă (art. 1385 alin. 4 NCC).

31
2.) Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Există cazuri în care alte persoane decât autorul faptei repară
prejudiciul. De exemplu:
- o societate de agurări care plăteşte :
- pene (în cazul agurărilor sociale)
- suma agurată (în cazul în care bunul distrus era agurat sau
persoana vătămată era titulara unei agurări de sănătate);
În aceste cazuri, societatea de agurări va avea un drept de regres împotriva autorului faptei.
- o terţă persoană care nu era obligată repară prejudiciul, caz în care avem două variante: I) persoana terţă face
gestul cu intenţia de a-l scuti pe autorul faptei de repararea
prejudiciului (terţul este rudă cu autorul).
II) terţul face gestul doar cu intenţia de a-l ajuta pe cel prejudiciat (colegii de serviciu ai persoanei
vătămate strâng o sumă de bani pentru a o ajuta). În această tuație, autorul faptei nu va fi exonerat de
răspundere.

c) Modalităţi de stabilire a întinderii prejudiciului și a modului de reparație (art. 1386 alin. 1 NCC):
1.) Prin învoiala părţilor
2.) Prin acţiune în justiţie

d) Principiile reparării prejudiciului

1.) PRINCIPIUL REPARĂRII INTEGRALE A PREJUDICIULUI (art. 1385 alin. 1 NCC) = autorul faptei
este ținut să repare:
- prejudiciul efectiv produs (damnum emergens)
- beneficiul nerealizat (lucrum cessans),
- cheltuielile efectuate de victimă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
- pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pierdere, caz în care reparația va fi proporțională cu
probabilitatea obținerii avantajului ori a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de tuația concretă a
victimei.

De ex. avaria produsă unui autoturism folot de proprietarul său pentru taximetrie:
- damnum emergens = costul reparării autoturismului,
- lucrum cessans = lipsa încasărilor din activitatea de taximetrie.
- cheltuielile depozitării autoturismului într-un depozit pentru a împiedica deterioarea acestuia.
- pierderea oportunității de înstrăinare a autoturismului la un anumit preț și vânzarea lui ulterioară la un preț mai
mic = diferența constituie prejudiciu.

2.) PRINCIPIUL REPARĂRII PREJUDICIULUI ÎN NATURĂ (art. 1386 alin. 1 NCC). Prejudiciul trebuie
reparat în natură, prin repunerea părților în tuația anterioară. Numai în cazul în care repararea în natură nu este

32
pobilă sau victima nu este interesată de reparația în natură, atunci se va repara prin plata unei despăgubiri (art.
1386 alin. 1 NCC).

3.) Modul de stabilire a despăgubirilor.

a) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, daca prin lege nu se prevede altfel, data producerii
prejudiciului (art. 1386 alin. 2 NCC).
b) Despăgubirea poate îmbrăca următoarele forme:
- o sumă globală – cu care să fie acoperit întregul prejudiciu,
- prestații periodice, temporare sau viagere – dacă prejudiciul are caracter de continuitate (art. 1386 alin. 3
NCC) = de ex. până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la reluarea lucrului.
c) In cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă
sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat (art. 1386 alin. 4 NCC).
d) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie sa cuprindă
(art. 1387 NCC):
- cheltuielile de îngrijire medicală,
- cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit,
- echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit este lipt (sumă globală sau prestații periodice până la
reluarea lucrului),
- orice alte prejudicii materiale,
- daune morale pentru suferința pricinuită.
e) Despăgubirea pentru liprea de venitul din muncă se stabilește astfel:
- pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea
capacității sale de muncă,
- pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profeonală pe care o
avea,
- pe baza salariului minim net pe economie, dacă cel păgubit nu era angajat și nici nu avea o calificare
profeonală.
f) Dacă victima beneficiază de ajutor sau pene din cadrul stemului agurărilor sociale, atunci despăgubirea va
acoperi diferența dintre prejudiciu și pena sau ajutorul primit (art. 1393 alin. 1 NCC).
g) În cazul decesului victimei, despăgubirile vor cuprinde (art. 1390 NCC):
- cheltuielile de spitalizare,
- cheltuielile de înmormântare,
- prestații periodice persoanelor față de care exista obligația legală de întreținere în sarcina defunctului. Instanța
poate acorda despăgubiri și persoanelor care se aflau în întreținerea defunctului, fără a exista o obligație legală
în acest sens (art. 1390 alin. 2 NCC). Cuantumul despăgubirii va fi stabilit de instanță ținându-se cont de nevoile
celui păgubit și de veniturile pe care în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat
despăgubirea.

33
- daune morale ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, precum și oricărei alte persoane care,
la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu (în cazul categoriilor de persoane enumerate,
prejudiciul se prezumă).
h) Daunele morale pot fi acordate pentru (art. 1391 NCC):
- restrângerea pobilităților unei vieți normale familiale și sociale,
- pierderea unei persoane apropiate ,
- suferința cauzată prin vătămarea sănătății.
 Dreptul la despăgubire nu se transmite către succesori, dar aceștia îl pot exercita dacă defunctul pornise
în nume propriu acțiunea (art. 1391 alin. 4 NCC). Între vii, dreptul poate fi cedat prin tranzac ție sau prin
hotărâre judecătorească definitivă (art. 1391 alin. 3 NCC).

4. LEGĂTURA DE CAUZALITATE DINTRE FAPTA ILICITĂ ŞI PREJUDICIU

Dacă la producerea prejudiciului au concurat acțiunile multane sau succeve ale mai multor persoane,
atunci trebuie stabilită proporția de contribuție a fiecărei persoane (art. 1371 NCC). Instanța de judecată va
stabili partea de prejudiciu direct cauzată prin fiecare acțiune în parte, urmând ca fiecare autor să răspundă doar
pentru partea de prejudiciu pe care a cauzat-o. Dacă nu se poate stabili că o anumită ac țiune a provocat direct
prejudiciul și nici că producerea prejudiciului printr-o anumită acțiune era exclusă, făptuitorii vor răspunde
solidar față de victimă (art. 1370 NCC).
Trebuie făcută distincția între o faptă săvârșită de mai mulți coautori împreună – caz în care
răspunderea este solidară potrivit art. 1382 NCC) - și prejudiciul cauzat prin mai multe fapte multane sau
succeve – caz în care de principiu fiecare autor răspunde pentru prejudiciul pe care l-a cauzat în mod direct, cu
excepția cazului în care cauzalitatea directă nu poate fi nici stabilită nici exclusă, cu consecin ța răspunderii
solidare a făptuitorilor.

B. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție,

2. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului;

Ca regulă, răspunderea civilă este strict personală. Cu titlu de excepție expres prevăzută în lege, un subiect de
drept poate fi ținut să repare prejudiciul cauzat de un alt subiect.

34
I. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA MINORULUI SAU A CELUI PUS SUB INTERDIC ȚIE

1. Reglementarea răspunderii: art. 1372 NCC

2. Sfera de aplicare: persoanele care în baza legii, a unui contract sau a unei hotărâri judecătorești sunt obligate
să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspund de prejudiciul cauzat unui terț de către
aceste persoane (art. 1372 alin. 1 NCC).
Se încadrează aici:
- părinții pentru faptele copiilor minori – în temeiul art. 493 NCC sau al hotărârii judecătorești în cazul
divorțului (art. 504 NCC).
- Tutorele celui pus sub interdicție – în temeiul art. 174 NCC)
- Persoana la care minorul se află în plasament – în temeiul Legii nr. 272/2004,
- Educatorul, învățătorul în timpul în care elevul se află sub supravegherea lor.

3. Fundamentul juridic al răspunderii:

Persoanele vizate de această reglementare au obligaţia de a supraveghea minorul, respectiv persoana pusă sub
interdicție, iar sârşirea de către aceștia a unei fapte ilicite prezumă neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere.

4. Condiţiile generale ale răspunderii:

Victima trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului,
- existenţa faptei ilicite a minorului sau a persoanei puse sub interdicție,
- existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciu.
Victima nu trebuie să dovedească vinovăţia făptuitorului, răspunderea pentru fapta altuia există indiferent dacă
autorul a avut sau nu discernământ (art. 1372 alin. 2 NCC).

După dovedirea celor trei condiţii se declanşează o triplă prezumţie:

- a existenţei faptei licite a persoanei obligate la supraveghere,
- a raportului de cauzalitate dintre fapta persoanei obligate la supraveghere şi fapta autorului,
- a vinovăţiei persoanei obligate la supraveghere pentru neîndeplinirea obligaţiei.

5. Efectele răspunderii.
Persoana obligată să răspundă pentru fapta minorului sau a persoanei puse sub interdicție răspunde pentru
repararea integrală a prejudiciului. Dacă autorul a acționat cu discernământ, victima are în principiu pobilitatea
de a opta între răspunderea pentru fapta proprie a autorului și răspunderea pentru fapta altuia.

35
6. Acţiunea în regres.
În cazul în care la momentul săvârşirii faptei ilicite autorul avea discernământ, iar victima a obținut repararea
prejudiciului pe temeiul răspunderii pentru fapta altuia, cel care a plătit despăgubirea are acțiune în regres
împotriva autorului faptei.

7. Exonerarea de răspundere
Cel obligat la supraveghere se poate exonera numai dovedind că nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă (art. 1372 alin. 3 NCC).
Părinții, respectiv tutorele se pot exonera doar dovedind că fapta minorului este consecința altei cauze decât
modul în care au fost îndeplinite obligațiile decurgând din autoritatea părintească (de ex. fapta unui terț) - art.
1372 alin. 3 NCC - sau a neîndeplinirii obligației de supraveghere care revenea pe perioada săvârșirii faptei altei
persoane – art. 1374 alin. 1 NCC.

În concluzie, părinţii sau tutorele vor putea invoca:

- inexistenţa prejudiciului,
- inexistenţa raportului de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciu,
- inexistenţa faptei ilicite a minorului,
- o cauză generală de exonerare de răspundere (forța majoră, etc.),
- atragerea răspunderii altei persoane care avea obligația de supraveghere la momentul săvârșirii faptei.
De ex. dacă minorul a săvârșit fapta prejudiciabilă în cursul exerictării atribuțiilor sale în calitate de
prepus, atunci răspunderea revine excluv comitentului (art. 1374 alin. 2 NCC).

II. RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR

1. Temeiul juridic: art. 1373 NCC

2. Domeniul de aplicare: persoana (comitentul) care în virtutea unui raport de subordonare exercită direcția,
supravegherea și controlul asupra altei persoane (prepusul) care îndeplinește o anumită funcție sau însărcinare
în interesul comitentului (art. 1373 alin. 2 NCC), răspunde pentru prejudiciul cauzat ca urmare a exercitării
respective activități.. De ex. contractul de muncă, calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste, militarul.

3. Fundamentarea răspunderii:
Prepusul execută o activitate în beneficiul comitentului, motiv pentru care comitentul răspunde de consecinţele
activităţii prepusului. Practic, comitentul reprezintă o garanţie faţă de terţi a faptului că dacă prin exercitarea
activităţii de către prepus rezultă un prejudiciu, acesta va fi reparat de către beneficiarul activităţii, adică de către
comitent.
4. Condiţiile generale ale răspunderii:

36
 - existenţa prejudiciului,
- existenţa faptei ilicite a prepusului,
- existenţa raportului de cauzalitate,
- existenţa vinovăţiei prepusului.

5. Condiţiile speciale:
- existenţa raportului de prepuşenie la momentul săvârşirii faptei,
- săvârşirea faptei în legătură cu funcţia încredinţată. Trebuie să existe o conexitate între scopul activităţii
presupuse de raportul de prepuşenie şi prejudiciul cauzat.

6. Efectele răspunderii:
Victima se poate îndrepta împotriva:
- comitentului – conf. art. 1373 alin. 1 NCC,
- prepusului – conf. art. 1357 NCC.

7. Exonerarea de răspundere:
Comitentul nu se poate exonera de răspundere decât dacă dovedeşte că victima cunoștea sau putea să cunoască
la data săvârșirii faptei prejudiciabile că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau scopul
funcțiilor încredințate (art. 1373 alin. 3 NCC).
Comitentul are drept de regres împotriva prepusului.

C. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL

CAUZAT DE ANIMALE SAU LUCRURI

1. Prejudiciul cauzat de animale,

2. Prejudiciul cauzat de lucruri,
3. Răspunderea pentru ruina edificiului
4. Răspunderea pentru obiectele care cad dintr-un imobil.

1. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL CAUZAT DE ANIMALE

1. Temeiul juridic: art. 1375 NCC

2. Domeniul de aplicaţie: proprietarul unui animal sau cel care se servește de un animal răspunde pentru
repararea oricărui prejudiciu cauzat de animal, indiferent dacă la momentul producerii prejudiciului se afla sau
nu sub paza sa (art. 1375 NCC).

37
Prin ”paznic juridic” legiuitorul înțelege:
- proprietarul animalului,
- persoana care în temeiul unei dispoziții legale sau a unui contract exercită în mod independent controlul
și supravegherea asupra animalului și se servește de acesta în interes propriu,
- persoana care în fapt exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului și se
servește de acesta în interes propriu (de ex. hoțul animalului).
Are calitatea de ”paznic material” persoana care îngrijește și supraveghează un animal, fără însă a se putea servi
de acesta în interes propriu (cel care plimbă animalul, îngrijitorul din grădina zoologică sau circ).
Răspunderea revine numai paznicului juridic; paznicul material putând răspunde eventual pentru fapta
proprie în temeiul art. 1357 NCC.

3. Fundamentarea răspunderii:
- se fundamentează pe ideea că cel care are paza juridică trage foloasele de pe urma animalului și atunci are şi
obligaţia de a-l supraveghea. Dacă animalul produce un prejudiciu, atunci se prezumă că paznicul juridic nu şi-a
îndeplinit corespunzător obligaţia de supraveghere.

4. Condiţiile răspunderii:
Victima trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului,
- cauzarea prejudiciului de către animal,
- calitatea de paznic juridic.

5. Exonerarea de răspundere:
Paznicul juridic se poate exonera numai dovedind una din următoarele cauze generale de exonerare de
răspundere:
- fapta victimei înseşi,
- fapta unui terţ,
- forţa majoră.
Atenție: cazul fortuit nu este exonerator de răspundere!

6. Efectele răspunderii:
Victima poate urmări:
- paznicul juridic conform art. 1375 NCC
- paznicul material conform art. 1357 NCC.
Paznicul juridic are drept de regres împotriva paznicului material, dacă din vina acestuia animalul a cauzat
prejudiciul. ÎNSĂ: vinovăția paznicului material nu este exoneratoare de răspundere pentru paznicul juridic!
2. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL
1. Temeiul juridic: art. 1376 NCC

38
2. Domeniul de aplicare:
Se aplică tuturor lucrurilor în afară de:
- animale,
- edificii, dacă prejudiciul este urmare a lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.

Răspunderea revine paznicului juridic, adică celui care are autoritatea directă asupra lucrului și exercită în
mod independent controlul și supravegherea asupra lucrului și se servește de acesta în interes propriu. De ex.
proprietarul, detentorul precar, uzufructuarul, locatarul și chiar hoțul lucrului.
În cazul coliziunii unor vehicule, paznicul juridic este obligat să repare prejudiciul cauzat de vehiculul
său. Dacă sunt implicate mai multe vehicule și fiecare a cauzat separat un prejudiciu, atunci va răspunde pentru
repararea tuturor prejudiciilor persoana a cărei faptă culpabilă întrunește față de celelalte persoane implicate
condițiile forței majore. De ex. un vehicul este lovit de un altul și aruncat peste un al treilea. Fapta autorului
accidentului are față de conducătorul vehiculului aruncat valoare de forță majoră.

3. Fundamentarea răspunderii:
- pe ideea de risc: cel ce foloseşte un lucru îşi asumă riscul prejudiciilor pe care acesta le-ar putea cauza. În
aceste cazuri este o răspundere obiectivă, care nu implică vinovăţia paznicului juridic.

4. Condiţiile răspunderii:
Victima trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului,
- raportul de cauzalitate dintre acțiunea lucrului şi prejudiciu.

5. Cauze de exonerare de răspundere:

- fapta victimei înseşi.
- fapta unui terţ, pentru care paznicul juridic nu răspunde.
- forţa majoră.
Atenție: cazul fortuit nu este exonerator de răspundere!

6. Efectele răspunderii:
Victima se poate îndrepta împotriva:
- paznicului juridic – conform art. 1376 NCC
- paznicului material – conform art. 1356 NCC
Paznicul juridic are acţiune în regres împotriva paznicului material.

3. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI

1. Temeiul juridic: art. 1378 NCC

39
2. Domeniul de răspundere: proprietarul – deci nu paznicul juridic – unui edificiu sau al oricărui tip de
construcție este obligat să repare prejudiciul cauzat unui terț prin ruina acesteia sau prin desprinderea unor părți,
dacă acestea se datorează lipsei de întreținere sau unui viciu de construcție.

Condiții:
- să fie vorba despre o construcție,
- prejudiciul să fie cauzat prin ruinarea edificiului sau prin desprinderea unor părți din acesta,
- ruina sau desprinderea să fie rezultatul lipsei de întreținere sau al unui viciu de construcție = ruina este
involuntară.

3. Fundamentarea răspunderii:
= pe calitatea de proprietar, nu pe cea de paznic juridic.
Proprietarul unui imobil trage foloasele de pe urma existenţei construcţiei, astfel că are şi obligaţia de a o
întreţine.

4. Condiţiile răspunderii:
Victima trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului,
- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu,
- faptul că ruina edificiului este rezultatul lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.

5. Exonerarea de răspundere:
Proprietarul se poate exonera doar dovedind:
- fapta victimei înseşi,
- fapta unui terţ pentru care proprietarul nu răspunde,
- forţa majoră, NU şi cazul fortuit

6. Efectele răspunderii:
- Proprietarul este ţinut a repara întregul prejudiciu,
- Proprietarul va avea drept de regres, după caz, împotriva:
- vânzătorului, dacă dovedeşte un viciu ascuns al construcţiei – pe temeiul contractului de vânzare-
cumpărare,
- locatarului, dacă dovedeşte că acesta nu a efectuat reparaţiile locative - pe temeiul contractului de
locaţiune,
- constructorului ori proiectantului, pentru viciile ascunse – pe temeiul contractului de antrepriză ori
de proiectare.
4. RĂSPUNDEREA PENTRU LUCRURILE CARE CAD DINTR-UN IMOBIL
1. Domeniul de aplicare:

40
Persoana care ocupă un imobil – chiar fără nici un titlu – răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau
aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1379 NCC).
În cazul în care căderea este neprovocată, ar putea fi întrunite și condițiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat
de lucruri, caz în care victima are pobilitatea de a opta între diferitele tipuri de răspundere.

2. Exonerarea de răspundere:
- fapta victimei înseși,
- fapta unui terț,
- forța majoră, nu cazul fortuit.

41