2.5.

Metoda contabilităţii și elementele acesteia

Contabilitatea ca disciplină ştiinţifică se caracterizează prin existenţa unui

obiect propriu de studiu. În scopul realizării acestuia, contabilitatea foloseşte o metodă
proprie de cercetare.
Prin metoda contabilităţii se înţelege totalitatea elementelor, cu ajutorul cărora
se studiază obiectul contabilităţii şi subiectele acestuia. Metoda contabilităţii dezvăluie
esenţa obiectului, îl caracterizează multilateral, permite a evidenţia toate modificările
intervenite în componenţa patrimoniului întreprinderii, a stabili structura surselor
proprii şi atrase, bunurile procurate şi utilizate, dă posibilitate a determina veniturile,
cheltuielile şi rezultatul financiar.
Noţiunea de metodă este de origine greacă şi provine de la meto care înseamnă
succesiune, schimbare, iar hodos semnifică drum. Aceste două noţiuni unite în
metodos se pot traduse drept drum care trebuie urmat pentru a ajunge la un anumit
rezultat, adevăr, scop.
Între obiect şi metodă există o strânsă dependenţă reciprocă şi condiţionare în
sensul că obiectul arată ce trebuie studiat, iar metoda indică cum trebuie studiat.
Determinarea obiectului cercetat reprezintă momentul iniţial al fiecărei metode.
În ceia ce priveşte contabilitatea, aceasta urmează să cunoască caracteristica bunurilor
economice şi a surselor de provenienţă, a proceselor economice şi a influenţilor
reciproce dintre acestea.
Metoda contabilităţii permite furnizarea informaţiei privind faptele şi procesele
economice ce au loc în cadrul entităţilor. În acest scop foloseşte un şir de elemente
(procedee) care asigură înregistrarea, documentarea, evaluarea, gruparea, calcularea şi
generalizarea elementelor contabile, precum şi exercitarea controlului asupra lor. La le
se referă:
 documentaţia;
 evaluarea şi calculaţia;
  contul şi dubla înregistrare;
 inventarierea;
 bilanţul.
Orice fapt economic care condiţionează modificarea elementelor contabile,
pentru a fi înregistrat în conturi, trebuie iniţial consemnat într-un document.
Documentele atribuie înregistrărilor contabile putere juridică şi constituie o confirmare
a efectuării faptelor economice.
Documentaţia - procedeu de reflectare completă şi permanentă a faptelor
economice în scopul obţinerii datelor necesare şi exercitării controlului asupra
acestora.
Evaluarea - procedeu prin intermediul căruia are loc exprimarea valorică a
elementelor contabile la data recunoaşterii lor în contabilitate. Aceasta înseamnă
aducerea elementelor componente ale patrimoniului la un numitor comun, prin
intermediul aceleiaşi unităţi de măsură, adică transformarea unităţilor naturale şi de
muncă în unităţi valorice.
Metodele de evaluare sunt prevăzute de standardele naţionale de contabilitate şi
se aplică diferenţiat, în funcţie de tipul mijloacelor şi situaţia concretă: la
recunoaşterea iniţială, în contabilitatea curentă, la ieşirea din patrimoniu, la întocmirea
bilanţului.
Calculaţia - procedeu de determinare a costurilor elementelor contabile (de
exemplu, a materialelor procurate, produselor fabricate etc.).
Pentru contabilizarea modificărilor care au loc zilnic în componenţa elementelor
contabile se folosesc conturile contabile.
Contul contabil - procedeu de înregistrare curentă, grupare economică şi
control operativ al existenţei şi mişcării elementelor contabile într-o perioadă de
gestiune. Conturile se deschid pentru evidenţa tipurilor distincte de active, pasive,
venituri, cheltuieli şi rezultat financiar.
 Totalitatea conturilor utilizate de contabilitate în scopul realizării obiectului său
formează sistemul de conturi.
Conturile funcţionează în baza dublei înregistrări.
Dubla înregistrare - procedeu de reflectare a unui fapt economic în debitul
unui cont şi în creditul altui cont cu una şi aceeaşi sumă.
Pentru a cunoaşte situaţia reală a patrimoniului reflectat în contabilitate, trebuie
să se verifice existenţa faptică a tuturor elementelor contabile. În acest scop
contabilitatea foloseşte un alt procedeu - inventarierea.
Inventarierea -  procedeu de control şi autentificare documentară a existenţei
elementelor de activ şi datorii în expresie cantitativ-valorică sau numai valorică, după
caz, care aparţin şi/sau se află în gestiunea temporară a entităţii la data efectuării
acesteia. În baza constatărilor la care s-au ajuns în rezultatul inventarierii se fac
rectificările necesare în conturi asigurându-se, astfel, corelaţia între datele din conturi
şi cele de pe teren.
În activitatea de management a întreprinderii sunt necesari indicatori
generalizatori privind starea activelor şi pasivelor. Aceştia se obţin prin întocmirea
bilanţului.
Bilanţul - procedeu de grupare şi generalizare a activelor şi pasivelor în
expresie valorică la un moment dat. Cu ajutorul lui se exprimă patrimoniul unităţii sub
dublul său aspect: pe de o parte sub aspectul activelor, pe de altă parte - a pasivelor.