Sunteți pe pagina 1din 5

Festivalul Internațional “George Enescu”

Prima ediție a Festivalului Internațional “George Enescu” a avut loc în anul 1958, pe 4
septembrie. Era în plină dictatură comunistă, când România se afla puternic sub dictatura
sovietică. România comunistă făcuse, cultural şi ideologic, doi paşi greşiţi, cu un mare ecou
internaţional: refuzul donaţiei lui Brâncuşi, Atelierul, fapt care l-a determinat pe artist să-şi
ceară imediat cetăţenia franceză, implicit să-şi doneze atelierul statului francez, şi interdicţia
dată lui George Enescu de a reveni în ţară, unde dorea să moară. Enescu a murit departe de
ţară, în singurătate, într-o cameră de hotel, el, care i-a bucurat cu arta lui pe toţi pământenii.
Aceste crime s-au petrecut, paradoxal, în contra cursului istoriei, în contextul recunoaşterii
universale a lui Brâncuşi şi Enescu.
În cartea Brâncuşi în America arăt toată acestă zeificare a lui Brâncuşi, iar cine
merge la Cleveland, oraş la a cărui Filarmonică a cântat şi dirijat Enescu, va vedea un parc, cu
statuia lui Enescu în mijloc, parc donat artistului de către magnatul John Rockefeller.
Şi cum au răspuns românii comunişti acestor manifestări de iubire? Cu ură, o ură
nedisimulată, cu interdicţii, până la interdicţia de a le refuza lui Brâncuşi şi Enescu mormântul
românesc, încălcând preceptul Sf. Apostol Pavel, care spunea că, indiferent ce ajungi şi vei fi,
sau unde vei fi, vei fi judecat în ceruri ca parte din neamul din care te tragi, unde ai văzut
lumina zilei, deci ca român. Brâncuşi şi Enescu au fost mari creştini, mari ortodocşi, care nu
şi-au trădat niciodată credinţa, dimpotrivă, şi-au afirmat-o public şi întărit-o prin opera lor de
natură isihastă.
Acestor mari români li s-a refuzat dreptul nativ de a fi români, de a muri ca români.
Qui prodest o astfel de pedeapsă? Aşa a început terorismul autohton, fiindcă ea s-a întors ca
un blestem asupra poporului român, care a suferit o nedreaptă rusificare, apoi, după 1989, s-a
trezit fără să ştie, fără să înţeleagă, dator vândut, trăind într-o ţară vândută, care nu mai este a
lui. Datoria externă a României a depăşit o sută de miliarde de euro. Iar perspectiva este şi
mai sumbră, dacă românii nu se deşteaptă.
„În anul 1958, la conducerea României se afla Gheorghe Gheorghiu-Dej. În cărţile
Băieţii de bani gata şi Fetele de bani gata am arătat care era atmosfera în acei ani dejişti.
Am arătat, de asemenea, care erau preocupările culturale ale lui Dej, cum el a înfiinţat
teatrul muncitoresc „Maxim Gorki”, cum mergea la teatru cu suita, având rezervate primele
rânduri, mergea des acolo, fiindcă era îndrăgostit de Dina Cocea, apoi arăt cum a cultivat
cariera cinematografică a fiicei sale, Lica, şi alte fapte care palpitau de românism.
În acest context, nu ne miră că el, în primul rând, a avut remuşcări faţă de gestul de
a-i refuza pe cei doi mari artişti români. Aşa se explică faptul că în 1956, de ochii lumii, avea
să-i organizeze lui Brâncuşi prima personală la Muzeul de Artă din Bucureşti, pe 24
decembrie, cu aproape trei luni înainte de moartea artistului. Brâncuşi încă trăia, dar nu a
participat la eveniment. Se spune că de frica securităţii, deşi era cetăţean francez.
A urmat alt gest tardiv, de recuperare, în 4 septembrie 1958, Festivalul „George
Enescu”, la trei ani de la moartea marelui muzician. Sigur, o sărbătoare comunistă,
ambiţioasă, să demonstreze lumii că România e în stare să organizeze un mare Festival, să
dovedească faptul că românii îl iubesc pe Enescu, de aceea s-a dorit să fie aduşi mari
muzicieni ai momentului, iar sărbătoarea a fost marcată de muzică, o muzică universală,
creată de compozitori neagreaţi de comunişti, precum Johann Sebastian Bach, şi interpretată
de stele ale muzicii mondiale, în primul rând de cătree apropiaţi ai lui Enescu, care i-au adus
un adevărat omagiu. Ei au fost Yehudy Menuhin, minunatul elev al lui Enescu, David
Oistrah, alt mare violonist al timpului, Halina Czerny-Stefanka, Nadia Boulanger, Monique
Haas, Iacov Zak sau Claudio Arrau. Alături de aceşti faimoşi solişti şi-au adus aportul şi unii
dintre cei mai valoroşi dirijori ai acelui moment: Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario
sau Carlo Zecchi. Menuhin şi Oistrah au cântat de multe ori cu George Enescu Concertul
pentru două viori de Bach, de aceea, în mod simbolic, au cântat împreună la prima ediţie
acest concert, în afara programului, ca un mare dar, o mare surpriză omagială. Acest simbol
avea să se repete şi la următoarele ediţii, deşi tandemul a fost format, în 1961, din Leonid
Kogan şi Henryk Szeryng, iar în 1964 din Ion Voicu şi acelaşi Henryk Szeryng. Tradiţia s-a
continuat şi la ediţia a şasea, când acelaşi concert de Bach a fost intrepretat de Yehudi
Menuhin şi Ion Voicu. Abia la ediţia a 17-a, din 2005, a fost reamintit acest reper, în stil non-
conformist, de către Nigel Kennedy şi Remus Azoiţei.”
În acele momente, comuniştii au trecut la treabă şi au decis ca la ediţia a doua a
Festivalului să ofere condiţii, adică săli. Aşa se face că la ediţia a doua, din 1961 (primele
ediţii au avut loc la trei ani o dată), Festivalul s-a desfăşurat în noile săli comuniste, Sala
Palatului, Sala Radio, Sala Mică a Palatului. În ele s-a desfăşurat şi Concursul internaţional,
care a mers sincron cu Festivalul primele cinci ediţii, apoi s-a întrerupt, ca să fie reluat în
1991.
“Legat de muzica lui Enescu, prima ediţie a marcat premiera naţională a operei
Oedipe, cu David Ohanezian în rolul titular, marcându-i cariera, iar opera imunându-se ca
un simbol al muzicii viitorului, cum vom arăta. La ediţia treia, din 1964, Orchestra
Radioteleviziunii, sub bagheta lui Iosif Conta, a prezentat în primă audiţie poemul simfonic
Vox Maris.
E greu de crezut că în plină epocă post-stalnistă, iubitorii muzicii din România au
putut să-i vadă şi asculte pe Sviatoslav Richter, Aldo Ciccolini, Leonid Kogan, Henryk
Szeryng, din nou pe Sir John Barbirolli, prezent pentru a doua oară în 1964, pe Lorin Maazel
şi Ghenadi Rojdestvenski,. Lor li s-au alăturat românii Valentin Gheorghiu, Ştefan
Gheorghiu, Ştefan Ruha, Vladimir Orlov, Radu Aldulescu, Ion Voicu, Mircea Cristescu,
Mircea Basarab, Iosif Conta, Mihai Brediceanu şi George Georgescu, fondatorul
Festivalului, prezent pentru ultima oară la pupitrul Filarmonicii „George Enescu” în 1964.
La fel, în anii următori au fost prezneţi Arthur Rubinstein, Henryk Szering, Gaspar Cassadó,
Monique Haas, formidabilul Li Min-cean, câştigător al primului Concurs Internaţional
pentru pian „George Enescu”, André Navarra, André Cluytens, Herbert von Karajan, Zubin
Mehta, pe atunci în varstă de 28 de ani, sau John Pritchard! Interpretările lor au rămas de
neuitat în memoria celor care i-au ascultat.
În afară de orchestrele româneşti, nu au participoat decât orchestre din fostul lagăr
socialist, în special din URSS, dar în 1964 îşi face apariţia la Bucureşti şi prima orchestră
occidentală, Filarmonica din Viena, iar în 1967, la ediţia a IV-a, a evoluat Filarmonica din
Los Angeles!
Din sfera prezenţelor artistice notabile amintim Baletul Mare din Moscova, baletul
Operei Mari din Paris, prezentţa pianistului american Van Cliburn, cel care, la 23 de ani,
uimise întreaga lume prin câştigarea premiul I la prima ediţie a Concursului Internaţional de
pian „Ceaikovski” de la Moscova, în plin Război Rece, fapt care dovedeşte că muizica
depăşeşte blocurile militare şi politice. Tot în primele ediţii au cântat în Festival Isaac Stern,
Claire Bernard, excentricul Friedrich Gulda, David Oistrah, Mstislav Rostropovici, dar şi
dirijorii Zubin Mehta, Kiril Kondrasin sau Kurt Masur.
Însăşi muzica românească, solişti, dirijori şi orchestre s-au remarcat prin interpretări
de excepţie, festivcalul, prin prezenţele muzicienilor străini, având rolul de a dinamiza
valoarea artiştilor români, făcând să intre în istorie muzicieni ca Valentin Gheorghiu, Ion
Voicu, Radu Aldulescu, Mircea Basarab, Constantin Bugeanu şi Antonin Ciolan, dar şi
ansambluri musicale ca Filarmonica „George Enescu”, Orchestra Radio, Filarmonica din
Cluj, Corul Madrigal, Cvintetul „George Enescu” sau Cvartetul „Muzica”.
Ca la ediţia din 1970 să fie pe scenele concertelor alţi muzicinei de marcă, precum
Badura-Skoda, György Cziffra, Henryk Szeryng, Mstislav Rostropovici, Nicanor Zabaleta,
Jean-Pierre Rampal – care l-a inlocuit ca solist pe Valentin Gheorghiu devenit indisponibil
in ultimul moment, Virginia Zeani, Paul Klecky şi André Previn.
Nivelul calitativ al interpretărilor din primele ediţii nu putea fi depăşit sau atins, de
aceea s-a mers la ediţiile următoare pe diversitate, adică la concertele pentru pian, vioară şi
violoncel s-au adaugat concerte pentru alte instrumente, prin remarcabile prezenţe, precum
flautistul Jean-Pierre Rampal sau marele harpist al vremii, Nicanor Zabaleta.
Diversitatea s-a remarcat şi la nivelul ansamblurilor, onorându-ne Orchestra
Simfonică din Londra, Orchestra Teatrului de Opera şi Balet Mariinski din Sankt Petersburg,
Orchestra Bach Gewandhaus din Leipzig, precum şi câteva formaţii camerale de excepţie,
precum Cvartetul american Juilliard şi Orchestra de cameră Gasparo da Salò”.
Dirijorul Sergiu Celibidache, cel care avea să facă minuni la conducerea Orchestrei
Radio din Stuttgart, deoarece a creat un nou sunet, Stuttgart Sound, unde, la Festival a condus,
la ediţia din 1970, orchestra din Stockholm. Acesta a dirijat la bis, Rapsodia I de George
Enescu. Sala Ateneului n-a mai auzit şi văzut niciodată aşa ceva. Pentru mine, Rapsodiile
enesciene sunt simbolul mişcării folclorice, definite prin conceptul „iuţirea de sine”.
Celibidache avea un cult pentru folclorul românesc, pe care îl considera unic în lume. Piesa
Căluşarii, de pildă, o considera printre rarităţile melodice şi ritmice ale lumii. Şi era
muzicianul care cunoştea bine muzica de pretutindeni. Iar renumele său era dat de matematica
sunetului, de arhitectura minuţioasă cu care îşi pregătea partiturile pe care le interpreta. La fel
s-a ataşat şi de Enescu, de la prima notă a stăpânit toată rapsodia. A început magia, de la
sunetul isihast la delirul iuţirii de sine. Acest vertij specific românesc a făcut din Celibidache
“un titirez”. “Pendulările sale pe pupitru, dansul din şolduri, şocantele mişcări din buric,
răsucirile torsului au căpătat o vioiciune entuziasmantă. Copleşitor, magnific, de neuitat!
Aşa ceva nu cred că s-a mai trăit în muzica românească!”
„Festivalul mă cucerise total, muzica simfonică devenea muza mea principală,
fiecare concert îmi trezea o poezie, mă mistuia creator, mă făcea să trăiesc nepământesc.
Cred că muzica, în primul rînd, apoi teatrul au fost evadările esenţiale, care au făcut să nu
simt sufleteşte, spiritual, că trăiesc într-o epocă ostilă libertăţii. Muzica i-a ţinut departe pe
români de dictatură.
Aşa cum au observat numeroşi critici şi trăitori ai muzicii, treptat Festivalul avea să-
şi piardă din această strălucire iniţială din motive politice şi financiare, desigur, costurile
Festivalului părându-li-se organizatorilor comunişti prea mari.
Comentatorii împătimiţi ai Festivalului Internaţional „George Enescu” au observat
că, începând din 1973, deja puterii de la Bucureşti i s-a părut că este un demers artistic de
prisos, că e o cheltuială enormă, fără un câştig politic. Nu-i interesa pe comunişti imaginea
strict muzicală, ne-politizată, a României. Dar nici nu puteau desfiinţa Festivalul, de ochii
lumii. L-au lăsat, dar l-au redus drastic, la durata unei săptămâni. Deja devenea un Festival
artificial, la care au fost invitate să participe numai ansambluri din ţările vecine. Sau invitaţii
erau aleşi după simpatii pro-comuniste. Desigur, acest fapt nu i-a oprit pe oaspeţi să ofere
muzică de cea mai înaltă calitate. Din păcate, ea se reducea, ca şi azi, la muzica străină,
clasică. La Festivalul care poartă numele lui George Enescu, se dedicau evenimente în
exclusivitate pentru alţi mari sărbătoriţi, cum a fost cazul lui Beethoven, căruia i s-a dedicat
ediţia din 1970, care a marcat 200 de ani de la naşterea Titanului de la Bonn. Festivalul i-a
programat 12 lucrări!”
Sigur că merita, dar s-a ajuns la un servilism total faţă de occidentali. Cel sacrificat,
datorită acestei percepţii total politizate şi mercantile a Festivalului, a fost Enescu, muzica lui,
cântată foarte rar. Un motiv era şi lipsa partiturilor enesciene. Şi azi există acestă problemă,
foarte mulţi muzicineni străini reclamă lipsa tipăririi acestor partituri. Era un eveniment când
un străin avea în repertoriu o lucrare de Enescu, aşa cum s-a întâmplat la ediţia din 1976, când
violonistul francez Christian Ferras a cântat Sonata a III-a în caracter popular românesc,
mărturisind atunci că „am cântat această piesă în Europa, cât şi pe celelalte continente de 60
de ori”. Şi tot atunci îşi amintea că „în 1959 am cântat-o în primă audiţie, cu mare succes la
New York”.
Nici muzica românească, în general, nu a fost valorificată şi promovată de Festival.
Totuşi, începând cu ediţia a V-a, şansa ei s-a datorat faptului că nu mai erau invitate
ansambluri străine şi solişti de prestigiu internaţinal. Şi, drept compensaţie, s-a pus în loc
muzică românească. Aşa s-a întâmplat la ediţia din 1985, când au fost programate în Festival
peste 80 de lucrări româneşti, create de 76 de compozitori contemporani, un adevărat record,
încă neatins de nici o ediţie. Şi tot atunci s-a atins şi recordul enescian, cu 25 de piese cântate!
Reţinem faptul că. în anii 1970, declinul Festivalului era vizibil. Până în 1979, el s-a
desfăşurat regulat, din trei în trei ani, apoi la voia întâmplării. Iar ultimile ediţii din epoca
ceauşistă au fost la un prag de colaps, Festivalul fiind confundat cu plenarele PCR. De fapt, în
prim plan a fost pus un alt Festival, „Cântarea României”, iar Festivalul enescian a devenit o
ancilla a megalo-manicului ghiveci creat de Nicolae Ceauşescu. Dictatura îşi spunea şi aici
cuvântul. Ediţia din 1988 era să nu mai aibă loc întrucât Elena Ceauşescu nu aprobase
bugetul.
În total, în perioada comunistă, s-au desfăşurat 11 ediţii. Festivalul a marcat un nou
început. Prima nouă ediţie a avut loc în anul 1991, când s-au sărbătorit 110 ani de la naşterea
compozitorului, ediţie care s-a organizat cu greu, cu intenţia declarată de a-i da Festivalului
strălucirea începutului. Totul a început să capete aripi, să se pună în mişcare vechile prietenii,
să funcţioneze planeta relaţiilor internaţionale. Toate valorile momentului au fost invitate. S-a
reluat şi montarea operei Oedipe, cu un nou solist, Attila Kovács, în viziunea foarte
controversată a Cătălinei Buzoianu, căreia i s-a opus superba montarte, clasică, a lui Jean
Rânzescu din 1958.
Sigur, teatrul îşi spune acum cuvântul, iar montările operei Oedipe vor culmina cu şi
mai controversata montare a lui Andrei Şerban din 1996. Pe el l-a marcat expulzarea din ţară a
lui Enescu şi refuzul statului român de a-i accepta revenirea în patrie, pentru a-şi găsi odihna
în pământul natal. Astfel, a identificat viaţa lui Enescu cu destinul lui Oedipe. Mai mult, în
momentul de la Colonos, din finalul operei, a sugerat, prin agitaţie de masă şi Tricolorul
decupat, revoluţia din decembrie 1989. Categoric, spectacolul s-a vrut un manifest politic,
sacrificată fiind din nou, desigur, muzica. “Andrei Şerban este regizorul iconoclast prin
excelenţă. Şi, ca atare, important era el, nu Enescu, nu revoluţia, nu Festivalul.”
În 1995 au fost prezentate trei opere noi, de referinţă pentru secolul trecut: Pelléas şi
Mélisande de Claude Debussy, Porgy şi Bess de George Gershwin şi Pescăruşul de Roman
Vlad, italian originar din România.
Au revenit marii prieteni ai lui George Enescu şi ai Festivalului: Lordul Yehudi
Menuhin, Lorin Maazel și Ghenadi Rojdestvenski. Între ansambluri: Orchestra Filarmonicii
Regale din Londra, Orchestra Radiodifuziunii Bavareze, Orchestra Simfonică din Sankt
Petersburg, Orchestra Radioteleviziunii din Madrid sau Orchestra Simfonică a
Radiodifuziunii din Stuttgart, cu al ei faimos Sound, creat de românul Sergiu Celibidache, cel
care i-a fost moaşă de nădejde. Alături de aceste formaţii, au evoluat interpreţi sau ansambluri
instrumentale şi vocale româneşti de marcă. Aşa a fost recitalul lui Radu Lupu. Comentatorii
nu trec cu vederea nici evoluţia balerinei Élisabeth Platel, vedetă a Operei Mari din Paris, nici
concertul Filarmonicii din Sankt Petersburg, conduse de Iuri Temirkanov.
După revoluţia din decembrie ‘89, Festivalul se desfăşoară în acelaşi condiţii, cu
promisiunile repetate că se va face o sală foarte profesionistă, demnă de numele lui Enescu.
Mult visatul Templu al Muzicii. Toţi miniştrii culturii şi primarii care s-au succedat au promis
ferm această sală, dar nimeni nu a pus o cărămidă. “Sub preşedinţia lui Ioan Holender,
Festivalul a devenit o măgăoaie şi mai nemăsurată, ca şi magistralele comuniste, s-a umflat
cât Casa Poporului, pentru ca o armată de nechemaţi să se înfrupte, să-şi umple buzunarele,
iar politicieni de carton să ajungă să aplaude anapoda în loja lui Ceauşescu, să-şi facă o
carte de vizită din Festival. Nimeni dintre guvernanţi, la servilismul lui Holender et co., nu a
făcut această faptă, dimpotrivă, au muls cât au putut din imaginea lui Enescu.
Ei au dovedit că sunt la fel de nedemni precum comuniştii, care aveau doar raţiuni
politice. Refuzul Atelierului lui Brâncuşi, pe motiv că e un artist decadent, era doar o perdea
pentru a ascunde faptul că Brâncuşi nu datorează nimic României, decât naşterea sa, dar
acest lucru este un dar de la Dumnezeu, pentru a ascunde, de fapt, adevărul că el a ajuns la
stele datorită Franţei şi Americii, în pofida sinistrei politici de la Bucureşti, anti-Brâncuşi,
care se continuă şi azi.”
Aşa cum se datorează şi gloria lui George Enescu, în ţară, el a fost susţinut intens
numai în România monarhică, în primul rând de către regina Carmen-Sylva, de familia regală,
de principesele României, iar după venirea comunismului, Enescu a fost alungat, aşa cum a
arătat şi Andrei Şerban când i-a montat în această viziune opera Oedipe.
A cânta la New York era considerat de comunişti o crimă culturală, o trădare a
idealurilor comuniste. E greu să concurezi cu marile valori dacă, aşa cum se întâmplă la noi,
“competiţia se dă între pitici şi imitatori”. Titu Maiorescu spunea despre Eminescu că, pentru
a-şi manifesta geniul, are nevoie să fie alături tot de mari scriitori, pe care i-a adus el la
Cenaclul „Junimea”. Eminescu poate nu ar fi fost cine este dacă nu existau Caragiale,
Creangă sau Slavici, dovadă că Eminescu i-a moşit pe toți trei.
Dacă artiştii români pleacă din ţară şi se află pe toate scenele lumii se datorează acestei
nevoi, de a fi printre mari valori, de a-şi măsura cu adevărat talentul. Atitudinea oficialilor
este o crimă, fiindcă nu ţine seama de cele peste patru milioane de români plecaţi din cauza
acestor nevoi. Din zece români, cel puţin doi dintre acesția sunt plecaţi. Ei sunt cei mai buni,
cei mai pricepuţi şi curajoşi să înfrunte concurenţa. Au rămas doar oamenii de valoare medie
şi cei puturoşi sau neisprăviţi.
Dovadă însuşi Festivalul Internațional „George Enescu”, sufocat de atâtea valori
mondiale, unde românii sunt selectaţi tot dintre cei care s-au impus pe scenele lumii, un
exemplu, Radu Lupu. Toate numele româneşti din Festival nu sunt impuse în România. În
aceste condiţii, ce facem? Rămânem la vorba unui pictor, Florin Bârză: „Dacă propuneţi
UAP-ului cartea Artişti români la New York, vă vor urî. Aici nimeni nu-i suportă pe cei care
se realizează în afară”.
Pentru mine, Festivalul Internațional “George Enescu” reprezintă ocazia ca tinerele
talente în muzică să se afirme atât pe plan național cât și pe plan internațional.

Fragmente luate din cartea se va copia in bibliografia originala:


Grid Modorocea, Istoria Festivalului Internațional “George Enescu”, Ed. Sfantul
Ierarh Nicolae, 2015, p. 16-32