R E V I S T Ă D E C U LT U R Ă , C I V I L I Z A Ţ I E Ş I AT I T U D I N E

ANUL XIV • Nr. 158 • februarie 2015 • 5 lei

 În acest număr: OGLINDA
Adrian Dinu
Rachieru
Gheorghe Pârlea
Grigore Moisil
literara
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Adrian Frăţilă Ion Ionescu-Bucovu şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-
Adrian Grauenfels Ion Pachia- ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-
Adriana Moscicki Tatomirescu dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din
Alensis De Nobilis Ion Pena Europa (ARPE)
Alexandra Mihalache Ion Predoşanu Editată de:
Alin Drâmbu Ionel Necula Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
Aliona Munteanu Irina Bazon cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
Ana Dobre Iulian Bitoleanu REDACŢIA:
Angela Baciu Laurenţiu-Alin Dumi- Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Anne-Marie Fieraru trache Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Aureliu Goci Lidia Vianu Adrian Dinu Rachieru, Florentin Popescu, Liviu Comşia.
Secretar literar: Ştefania Oproescu
Badea Ionuţ Liviu Pendefunda Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
Badea Marin Liviu-Ioan Mureşan Constantin Miu, Laurenţiu Măgureanu, Petrache
Bogdan Ulmu Lucia Pătraşcu Plopeanu, Dorel Vidraşcu.
Boris Marian Lucian Gruia Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca,
C.T. Ciubotaru Lucreţia Ionescu Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.
Foto: C. Răduc
Cătălin Mocanu Luis Ionuţ Popa Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Constantin Miu Magdalena Albu Culegere: Ionica Dobre
Constantin Niţu Maria Cogălniceanu
Constantin Toma Maria Ieva OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-
Costache Ariton Marian Ilie cura şi descărca de pe site-ul
Cristiana Maria Marilena Boeru www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
Mărcuş Marin Toma şi modalităţile de abonare.
Cristina Bîndiu Marius Chelaru
Materialele se trimit numai în format electronic,
Cristina Grigorov Matei Romeo Pitulan cu diacritice, la :
Cristina Winters Mihai Merticaru
Dana Țolea Mioara Bahna E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
Daniel Ioniţă Miron Ţic gheorgheandreineagu@gmail.com
Daniela Dumitrescu Monica Mureşan gheorgheaneagu@gmail.com
Delia Chilianu Nicolae Iorga Corectura nu se face la redacţie.
Dimitrie Drăghicescu Nina Elena Plopeanu
Doina Săbădeanu Oana Hemen ADRESA REDACŢIEI:
Str. Alexandru Golescu,
Dumitrache Octavian Mihalcea Nr. 76 bis, Focşani,
Laurenţiu Petre Burlacu Jud. Vrancea
Dumitru Anghel Petre Isachi Mobil: 0722-284430
Eugenia Rada Ioniţă Petruş Andrei ISSN 1583-1647 0749188333
Florentin Popescu Retuța Dascăl
Florin T. Roman Ştefania Oproescu
George Goldhammer Tudor Arghezi Revista se difuzează
George Roca Veronica Stănilă prin abonament la sediul redacţiei.
Gheorghe C. Nis- Victoria Milescu
toroiu Virgil Borcan În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
Gheorghe Georgi- Vlad Gafencu în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
ana-Laura semnătura proprie.

10642 www.oglindaliterara.ro
 EDITORIAL

Liberatorul
„Libertatea fără ordine duce la anarhie, iar ordinea fără libertate la despotism”

Eudoxiu Hurmuzachi

În 29 ianuarie /10 februarie 1874 se stingea din viaţă Eudoxiu Hurmuzachi,

pe a cărei cruce din cimitirul Cernăuca, conducerea liceului din Rădăuţi
care-i poartă numele, i-a aşezat în anul 1934 cuvintele „Aici odihneşte
Eudoxiu Hurmuzachi. Liberatorul Bucovinei şi marele istoric român”. Fiul
boierului moldovean Doxachi, stabilit în 1804 la Cernăuca, în apropiere
de Cernăuţi, a purtat în făptura sa românismul sădit prin educaţie de
tatăl său, apărător cu credinţa şi cu fapta al românilor transilvăneni, în
frământata perioadă a anilor 1848.
Boierul Doxache a lăsat prin testament
fiilor săi, trei datorii pe care trebuiau să le aibă în
vedere permanent: „iubirea de patrie, iubirea de
limbă şi iubirea de Dumnezeu”. Cuvântul său nu
s- a risipit în deșert. Fraţii Hurmuzachi au scos
primul ziar în limba română din teritoriul aflat sub
stăpânirea austriacă: Bucovina. Au contribuit
la înfiinţarea catedrei de limba română la Liceul
German din Cernăuţi şi l-au adus aici ca dascăl
pe Aron Pumnul. Implicarea lor în mişcarea
revoluţionarilor de la 1848, a condus la înfiinţarea
în anul 1849 a Ducatului Bucovinei în Imperiul
Austriac. Moşia Cernăuca a fost loc de adunare
pentru iluştri moldoveni, printre care Al.I.Cuza,
Gheorghe Sion, Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi. Aici a întocmit Mihail Kogălniceanu
petiţia din august 1848 „Dorinţele Partidei
Naţionale din Moldova”, diferită de cea întocmită
de V. Alecsandri la Hotelul Petersburg din Iaşi în
luna martie a aceluiași an.Tot aici s-au pregătit
documentele pentru Marea Unire de la 1918.
Cunoscător în afara limbii materne, al
limbilor germană, franceză, italiană, polonă,
greacă, latină, Eudoxiu îşi adaugă la numele de
istoric şi pe cel de arhivist. Timp de nouă ani
adună din Europa mii de documente referitoare
la istoria românilor din Evul Mediu. Şi, ca orice
personaj influent, are parte de invidii degenerând
în calomnie. A fost acuzat de finanţare subversivă
a presei bucovinene cu bani româneşti. Apărat
printre alţii de Titu Maiorescu prin declaraţii
directe doveditoare a minciunii. Dar, despre
asta, relatează pe larg Liviu Papuc într-un număr
din revista Convorbiri Literare, sub titlul: „Titu
Maiorescu arbitru într-un scandal bucovinean”.
Cam un secol şi jumătate doar au trecut de
la aceste împliniri, timp în care alte evenimente
şi priorităţi au umbrit victoriile atâtor generaţii.
Istoria mai apropiată, încă nu şi-a limpezit pe
deplin motivările şi eroii. Nici în profunzime, nici
în suprafaţă. Şi probabil, nici nu se va întâmpla
decât mult mai târziu, când alte generaţii vor sufla
praful de pe arhivele noastre. Sau nu?
Mai ştim oare să ne mobilizăm pentru
principii profunde, sau să ne indignăm pentru
lucruri serioase?
S-a înfiinţat recent Institutul „Eudoxiu
Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni
(fostul Centru Eudoxiu Hurmuzachi din 1998),
aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Externe.
Frumooos!!! Dar, stranie coincidenţă, tot presa
presa comentează aspecte mai puţin onorante
în legătură cu activitatea acestei instituţii. Cum
Ştefania Oproescu
ar fi angajarea unei… să-i spunem „fetiţă”? să-i
spunem „model”? pe post de ţinător de condică de Cam un secol
prezenţă, cu un salariu de câteva mii de lei? Sau şi jumătate doar au
descoperirea unei „găuri negre” în banii publici, trecut de la aceste
conform referatului Curţii de Conturi, prin servicii împliniri, timp în care
de consultanţă, casare de bunuri aiuritoare şi alte evenimente şi
câte alte trăsnăi. Ce vremuri trăim? Mai este priorităţi au umbrit
ceva de furat şi de distrus? Ce-ar zice baronul victoriile atâtor
Eudoxiu? Petre Ţuţea a plecat din această lume generaţii. Istoria mai
cu sufletul amărât de inutilitatea anilor sacrificaţi apropiată, încă nu
pentru o cauză în care a crezut. Ei bine, noi de ce şi-a limpezit pe deplin
să ne mai amărâm, trăim la suprafaţă, adâncimile motivările şi eroii. Nici
le lăsăm istoriei. Trecute, bineînţeles. Iar viitorul în profunzime, nici în
n-a fost încă desenat. suprafaţă. Şi probabil,
Eudoxiu Hurmuzachi e personajul care nici nu se va întâmpla
se decupează mai accentuat acum, în miezul decât mult mai târziu,
fierbinte al evenimentelor din Ucraina. Ar mai când alte generaţii
reuşi oare diplomaţia unui mare om politic să vor sufla praful de pe
influenţeze în vreun fel conflictul actual? Şi nu arhivele noastre.
numai pe acesta. Tensiunile se întind ca pata de Sau nu?
ulei și răbufnesc la răstimpuri. Citatul din Eudoxiu Mai ştim oare
Hurmuzachi folosit ca motto este un exemplu să ne mobilizăm
mai mult decât elocvent că omenirea evoluează pentru principii
dintotdeauna după principiul mareelor, cu flux şi profunde, sau să
reflux. ne indignăm pentru
Au trecut doar câteva luni de când s-a lucruri serioase?
acordat Premiul Nobel pentru Literatură lui Patrik
Modiano, un francez a cărei operă cuprinde
în marea majoritate memorii din evenimentele
petrecute în Paris şi împrejurimi în al Doilea
Război Mondial. Iar Premiul Nobel pentru Pace
unei adolescente pakistaneze, Malala Yousafzai
care militează pentru dreptul la educaţie al femeilor
şi contra politicii de discriminare a acestora.
Adolescentă care, elevă fiind a scăpat miraculos
dintr-un atentat terorist asupra unui autobuz
şcolar în care se afla. Libertatea de exprimare și
agresivitatea potenţată de lipsa educației, sunt
două falii care, întâlnindu-se, produc cutremure
în geografia Păcii. Şi cutremurele, ştim, încă nu
pot fi prevenite şi nici anihilate. Parisul acestor
zile este un nefericit exemplu.
Liberatorul? Câte pagini ar trebui să fişăm
cu date şi împrejurări în care cuvântul a fost
folosit? Notăm doar câteva, sărind mari etape
istorice: Liberatorul bisericii creştine, Constantin
cel Mare, Liberatorul Simon Bolivar, revista
Liberatorul înfiinţată de Macedonski…
Dar toate acestea au rămas în urmă. Noul
Liberator este un pistol din plastic ce poate fi scos
la imprimantă 3 D şi care poate fi folosit o singură
dată. Dar, o singură dată letală. Deocamdată.

www.oglindaliterara.ro 10643
 SIMBOLISMUL ACVATIC.
POSIBILE INTERPRETĂRI
În majoritatea miturilor,
cosmogoniilor și ontologiilor arhaice,
APA este elementul de bază – alături de
pământ, aer și foc – din care s-a constituit
Universul creat de zei, dar și unul dintre
cele patru elemente în filosofia antică,
încă nedesprinsă complet de mitologie.
Chiar dacă, în Antichitate, nici autorii
anonimi ai miturilor, nici filosofii nu
știuseră că 71% din suprafața Terrei este
acoperită de apă, ei intuiseră aspectul
general al proporției, cunoscând și
funcția apei de element esențial al
existenței, cronologic, dar și calitativ.
Poetul grec Pindar, în Olimpice (I, 1),
scria că „apa este mai bună ca orice“
Cătălin Mocanu („Αριστον μὲν ϋδωρ“).
În al său Tratat de istorie a
religiilor, M. Eliade spune că apele
religiilor
simbolizează „totalitatea virtualităților; ele sunt fons et origo, matricea
tuturor posibilităților de existență“.1 Tot M. Eliade sintetizează admirabil
„simbolismul acvatic“ prezent în religii: „Principiu al indiferențiatului și
al virtualului, temelie a oricărei manifestări cosmice, receptacol al tuturor
germenilor, apele simbolizează substanța primordială din care toate formele
se nasc și în care toate se reîntorc, prin regresiune sau prin cataclism. Ele au
fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu istoric sau cosmic; ele
vor exista neîncetat – deși niciodată singure, pentru că apele sunt întotdeauna
germinative, cuprinzând în unitatea lor non-fragmentată virtualitățile tuturor
formelor. În cosmogonie, în mit, în ritual, în iconografie, Apele îndeplinesc
aceeași funcție, oricare ar fi structura ansamblurilor culturale în care s-ar
găsi: ele preced orice formă și suportă orice creație. Imersiunea în apă
simbolizează regresiunea în preformal, regenerarea totală, noua naștere, căci
o imersiune echivalează cu o disoluție a formelor, cu o reintegrare în modul
nediferențiat al preexistenței; iar ieșirea din ape repetă gestul cosmogonic
al manifestării formale. Contactul cu apa implică întotdeauna regenerarea;
pe de-o parte, pentru că disoluția e urmată de o «nouă naștere», pe de altă
parte, imersiunea fertilizează și sporește potențialul de viață și creație. Apa
conferă o «nouă naștere» printr-un ritual inițiatic, ea vindecă printr-un ritual
magic, asigură o renaștere post mortem prin ritualuri funerare. Încorporând
în sine toate virtualitățile, apa devine simbol de viață («apa vie»). Bogată în
germeni, ea fecundează pământul, animalele, femeia. Receptacol al tuturor
latențelor, prin excelență fluidă, suport al devenirii universale, Apa este
comparată sau de-a dreptul asimilată lumii. Ritmurile lunare și acvatice
sunt orchestrate de același destin; ele fac să apară și să dispară periodic
toate formele, ele dau universalei deveniri o structură ciclică“.2
Elementul precosmogonic din modelul cosmogonic întâlnit în
Satupattva-Brahmana este apa, ca simbol material al lipsei de formă,
adică al haosului. În cadrul acestui model apare, pentru prima dată, ideea
principiilor lumii materiale (pământul, apa, aerul și focul) care domină
sistemele fizice ale întregului Orient Antic și ale filosofiei grecești, cel puțin
presocratice.
Într-un foarte bine documentat Dicționar de simboluri se consideră
că semnificațiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante:
„origine a vieții, mijloc de purificare, centru de regenerescență – ce pot fi
regăsite chiar în cele mai vechi tradiții, ele formând combinații imaginare
dintre cele mai variate, deși toate coerente“.3
Analizând ipostaze mitologice variate și o întreagă literatură
consacrată simbolismului acvatic4, V. Kernbach identifică șapte categorii
în care se divizează noțiunea mitologică de apă: 1) apele primordiale; 2)
apa diluviană; 3) apa vie; 4) apa moartă; 5) apa pluvială; 6) apa rituală;
7) absența apei5.
Ca masă elementară nediferențiată, apa reprezintă infinitatea
posibilităților, conținând tot ceea ce este virtual, fără formă, semnele unei
dezvoltări viitoare, dar și amenințările de resorbție. Dominantă este ideea
de ape primordiale, ca materie cosmogonică și substanță de întreținere a
universului creat. În Sumer, Nammu era apa primordială simbolizând
substanța maternă universală conținând germenii vieții, mama născătoare
fără bărbat, care i-a născut pe zeii inițiali An (cerul) – elementul masculin
și Ki (pământul) – elementul feminin. Cosmogonia babiloniană cunoaşte,
de asemenea, haosul acvatic, oceanul primordial, Apsu şi Tiamat. Primul
personifică oceanul de apă dulce, principiul masculin, pe care, mai târziu,
va pluti pământul, în vreme ce Tiamat, principiul feminin, este marea sărată
şi amară populată de monştri. Poemul creaţiei, Enuma Elish, începe astfel:
„Când sus cerurile nu erau încă numite,
Când jos pământul nu avea nume,
Când primordialul Apsu, care le-a dat naştere,
Când Mummu şi Tiamat, mama lor a tuturor,
10644 www.oglindaliterara.ro
Îşi amestecau într-un singur tot apele lor...“ (I, 1-5).
Tiamat îşi ucide soţul, pe Apsu, fiind la rândul ei ucisă de zeul
Marduk care, considerând-o monstru primejdios, o despică în două, făcând
din ea cerul şi pământul.
O viziune prefilosofică o întâlnim în Egiptul Antic. Nun/Nu este
oceanul primordial din mitologia egipteană, reprezentat ca un haos inițial
din care s-a născut zeul solar Ré. Fiind „Tatăl Zeilor“, Nun era străjuit de
patru zeități bisexuate cu capete de broască și de șarpe. La Hermopolis avea
patru nume: Infinit, Nimic, Nicăieri, Întuneric. Din texte nu rezultă că Nun
are formă și suprafață, întrucât el umple cu ideea de sine universul.
Spiritualitatea ebraică se individualizează în contextul Vechiului
Orient prin supraviețuirea sa în forme foarte apropiate de origini și prin
puternica influență exercitată asupra spiritualității posterioare. Elementul
definitoriu al teologiei iahviste este monoteismul. Dumnezeu/YHWH
este principiul, respectiv, creatorul lumii. Spre deosebire de alte filosofii
orientale, Dumnezeul iudaic nu este o realitate postcreaturală, ci este însuși
izvorul creației. Cu toate acestea, primele versete ale Facerii vorbesc
despre o relativă stare haotică a lumii, însă numai după crearea acesteia de
către Dumnezeu. Starea de netocmire a pământului sugerează haosul lumii
în perioada imediat postcreaturală:
„1. Întru’ nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
2. Dar pământul era nedeslușit și ne’ mplinit; și întuneric era
deasupra genunii; și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3. Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Și a fost lumină. 4. Și a văzut
Dumnezeu lumina că e frumoasă; și a despărțit Dumnezeu lumina de
întuneric. [...]
6. Și a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să
despartă apele de ape!» Și a fost așa: 7. Dumnezeu a făcut tăria și a
despărțit Dumnezeu apele cee de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Și Dumnezeu a numit tăria «cer». Și a văzut Dumnezeu că este bine. [...]
9. Și a zis Dumnezeu: «Apele de sub cer să se adune într’o singură
adunare și să se arate uscatul!» Ș a fost așa: apele de sub cer s’au adunat în
adunările lor și s’a arătat uscatul. Și Dumnezeu a numit uscatul «pământ»,
iar adunările apelor le-a numit «mări». Și a văzut Dumnezeu că este bine.
[...]
20. Și a zis Dumnezeu:«Puiască apele puiță de ființe vii![...]» Și a
fost așa: 21. A făcut Dumnezeu înotătoarele cele mari și toate ființele vii
care mișună, și pe care apele le puiesc după felul lor. [...]“6
În tradiția ebraică, apa simbolizează mai întâi originea creației. Litera
mem (M) - ‫ ﬦ‬din ebraică simbolizează apa care poate fi percepută, fiind mamă
și matrice. Obârșie ontologică, ea este manifestarea Transcendenței și de
aceea trebuie considerată o hierofanie. Ei îi corespunde ca valoare numerică
numărul 40. (Dacă vom privi însă textele biblice în ansamblu, vom observa
o anume semnificaţie a numărului 40. Potopul a ţinut „patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi“ (Facerea, VII, 4, 12, 17), având ca sens distrugerea
vechii generaţii păcătoase şi ridicarea din Noe a unui nou neam. La fel,
în pustie, pentru că poporul s-a înfricoşat de raportul iscoadelor trimise şi
nu a mai dorit să intre în Ţara Făgăduinţei, Dumnezeu hotărăşte ca vreme
de patruzeci de ani să-şi ispăşească cele 40 de zile, cât iscoadele fuseseră
plecate (Numeri, XIV, 33-34); „Și s’a aprins atunci mânia Domnului asupra
lui Israel și timp de patruzeci de ani i-a tot învârtiti prin pustie, până când
s’a stins tot neamul care făcuse rele’n fața Domnului“ (Numeri, XXXII,
13). Această tradiţie a peregrinării prin pustie este cu siguranţă foarte veche,
fiind confirmată chiar de primul profet scriitor, Amos (II, 10; V, 25).
Patruzeci ar sugera astfel o perioadă de transformare: generaţia
păcătoasă a potopului a fost înlocuită cu familia dreptului Noe, iar dincolo,
generaţia învârtoşată a Exodului a fost înlocuită cu generaţia născută în
pustie şi hrănită cu mană.
Tot 40 de zile poartă simbolic profetul Iezechiel fărădelegile Iudei,
stând culcat pe partea dreaptă, după numărul anilor cât au durat nelegiuirile
poporului (Iezechiel, IV, 6). Şi tot Iezechiel arată că o pedeapsă de 40 de
ani se va abate asupra Egiptului: „Și pământul ei îl voi da spre pierzanie în
mijlocul unei țări pustii, iar cetățile ei fi-vor [pustii] timp de patruzeci de ani
în mijlocul cetăților celor pustiite; pe Egipteni îi voi risipi printre neamuri,
și prin țări îi voi vântura. Căci așa grăiește Domnul: După patruzeci de ani îi
voi aduna pe Egipteni din neamurile prin care-au fost risipiți și voi întoarce
robimea Egiptenilor și-i voi așeza în țara Patros, în țara din care-au fost luați
și vor fi ei acolo un regat umil“ (Iezechiel, XXIX, 12-13).
Domniile primilor regi au durat, ca un număr rotund, tot patruzeci
de ani (David - 2 Regi, V, 4; 3 Regi, II, 11; Solomon - 3 Regi, XI, 42). La
fel au domnit şi judecători sau regi drepţi (Otniel, primul judecător aduce
pace asupra Israelului 40 de ani – Judecători, III, 11; Debora şi Barac –
Judecători, V, 31; Ghedeon – Judecători, VIII, 28; Eli - 1 Regi, IV, 18; Ioaş,
regele bineplăcut lui Dumnezeu domneşte la fel - 4 Regi, XII, 1).
Aceste ocurenţe confirmă că 40 reprezintă un număr complet, asociat
unei perioade rotunde, în care însă se produc schimbări majore, transformări
radicale, de fiecare dată în sens pozitiv: nelegiuirile sunt ispăşite, păcatele
sunt decantate.)
În Vechiul Testament, apa era privită ca un agent curățitor, căci viitorul
de final al poporului lui Israel era văzut de profeți din perspectiva unei
î
stropiri eschatologice, prin care Dumnezeu, cu ajutorul apei curățitoare,
avea să purifice atât ținutul, cât și pe oamenii săi, îndepărtând idolatria și
punând un Duh nou în inimile lor (Isaia, XLIV, 3; Iezechiel, XXXVI, 27;
Zaharia, XIII.). Aici apa devine o imagine a Duhului care aduce curățirea și
face o eradicare a rautății și a răului în sens larg. Aceast alăturare a apei și a
 RECENZIE
Dumitru Anghel
ÎN SPATELE OGLINZII de Petre CRĂCIUN
Volumul de versuri „În spatele oglinzii”, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 2003, 94 de pagini, semnat de poetul Petre Crăciun, promovează
o lirică grefată pe partituri neomoderniste în structura prozodică, deşi indusă
dintr-o problematică cam în afara... contemporanului, pentru că decurge mai
mult dintr-o istorie culturală, fără delimitări stricte, mai mult sugestii, pline de
un patos reţinut, sau „puncte de plecare” cu o puternică amprentă de lecturi
îndelung digerate şi de zăboviri în bibliotecă.
O carte uşor atipică, fără Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a
României şi fără „protecţia” vreunei compartimentări tematice, pe capitole sau
părţi, pentru cele 39 de poeme, care i-ar fi adus domnului Petre Crăciun un plus
meritat de lirică convingătoare, glisată pe octavă superioară, mai ales că primul
poem, care a dat şi titlul volumului, este de-o agresivitate... mobilizatoare, pe un
discurs poetic cu o gamă onctuoasă de ironie şi autopersiflare: „Un poem este
întotdeauna / suficient / pentru a te putea / sinucide / aruncându-te de la înălţimea
/ primului său vers” („În spatele oglinzii”, pag. 11); cu o notă de infatuare şi de
aplomb liric, demne de a fi luate în seamă: „Mă prăbuşesc cu speranţa / de-a mă
îngropa / definitiv / în lutul / semnăturii / poetului” (Ibidem).
Cele mai multe sunt poeme lungi, lungi, lungi, pe care poetul parcă n-ar
mai putea „să le ţină în frâu” (!?), cu o prozodie ieşită şi ea din tipare, aparent
sfidătoare, de o diversitate deconcertantă, ca un voluptos experiment stilistic, cu
destule mirări de circumstanţă, pentru că există în cartea de poezie „În spatele
oglinzii” o teribilă şi incitantă harababură tematică, pe care Petre Crăciun mai
degrabă o provoacă decât încearcă s-o stăpânească!?
Toate poemele sale dau impresia, controlată sau aleatorie, a unui puzzle
de idei şi sentimente, pe care ironia, sarcasmul, persiflarea şi un... „jemanfiş”
de toată frumuseţea le definesc structura ideatică: „La adăpostul cuvintelor /
nerostite / creşte perpetuu / capra inerţială / ... / îl loveşte în moalele capului /
pe meşterul Manole, / cerându-i socoteală pentru / nesăbuinţa / de a construi”
(„Capra inerţială”, pag. 16).
„Oglinda”, simbol liric, se vrea un... alter ego al conştiinţei poetului:
„Simt cum luciul ei / se pregăteşte să-mi reflecte, / nu ştiu cu câtă / sinceritate
/ sufletul” („În spatele oglinzii”, pag. 14), dar şi al altei, cârcotaşe, conştiinţe,
intuită, aluziv, ca un „bumerang” reparator, dar şi ca un alibi al rafinamentului
artistic: „Închid ochii cu teamă / Să nu mor de emoţie / Când îi deschid, / oglinda
este întoarsă / cu spatele la mine” (Ibidem); ca o asumare creatoare, sub semnul
unei forme de... imunitate a unei justiţii morale, a tuturor nesăbuitelor atitudini
umane.
Există în poezia domnului Petre Crăciun un amalgam epatant de cultură
şi de istorie a civilizaţiei umane, din vremuri îndepărtate: „Va fi o seară grea /
pentru că ne vom / măsura în metafore / Renunţă dacă nu vrei / să fii un biet
Pompei / acoperit de lava / substanţei mele poetice” („Provocare”, pag. 20), până
la prezentul nostru prestigios: „Vas de Cucuteni / Umerii săi, rotunjiţi ca o noapte
/ în care femeile / steatopige / pleacă din Hamangia...” („Hora de la Frumuşica”,
pag. 21), sau, ca să fie şi mai convingător, pe acordurile „Rapsodiilor” enesciene:
„Drumul de la Gânditorul / dobrogean / la Socrate / nu a fost niciodată / atât de
scurt” („Şcoala de dresaj”, pag. 28).
Unsprezece ilustraţii, semnate de graficianul Gheorghiţă Ghinea-Uriaşu,
completează inspirat lirica poetului Petre Crăciun, între desen tematic ideatic şi
jocul de-a imaginaţia, în câteva poeme, printre care „Don Quijote ratat”, între
ironie acidă şi nu prea!, ca-ntr-un „dolce farniente”, uşor cabotin, la limita unei
autopersiflări îngăduitoare: „Am visat să devin / Don Quijote. / Un hidalgo
rătăcitor / printre / himerele post-moderne” (Op. cit., pag. 18); sau în poemul
„Asasinul ideilor”, pentru ideea de „fapt divers” împins spre derizoriu: „Ieri am
găsit / pereţii biroului / împroşcaţi cu sânge. / Am declanşat, profesionist, / o
anchetă criminalistică / şi am ajuns/ vai, ce repede am ajuns / la descoperirea /
adevărului” (Op. cit., pag. 62).
Spuneam mai sus că volumul „În spatele oglinzii” nu are o ordine
tematică pe capitole şi, în consecinţă, mă întorc la alte poeme, în care poetul
scrie versuri cu mesaj, poezie de atitudine manifestă, de la o banală neacceptare
a faptului divers: „Refuz să fiu fericit / dacă fericirea se reduce / la un geamăt / ...
/ Am întâlnit un idiot / care geme tot timpul...” („Refuz”, pag. 32); până la marile
probleme ale Omenirii, încălzirea globală, de pildă: „Veşti proaste / Clima, în
Duhului într-o speranță eschatologică este adânc înrădăcinată în conștiința
iudaică (Iezechiel, XXXVI, 25-27) și în alte scrieri iudaice apocaliptice,
dar mai ales la membrii sectei qumranice.
Dacă Domnul – Dumnezeu aude strigătul robului său, el trimite
o ploaie sau face să apară în calea călătorului un izvor. Legile ospitalității
iudaice cer ca oaspetelui să i se ofere apă și ca gazda să-i spele picioarele,
pentru a se putea odihni. Întreg Vechiul Testament preamărește virtuțile
apei, iar Noul Testament va prelua această moștenire.
Note bibliografice
1. M. ELIADE, Tratat de istorie a religiilor, București, 1992, p. 183.
www.oglindaliterara.ro
încălzire / Glaciaţiunea Wurm / îşi târăşte
gheţarii...” („Nostalgia paleolitică”, pag. 34),
sau cu trimitere la o Istorie îndepărtată, luată
ca etalon al tuturor întâmplărilor esenţiale:
„Un ceasornic biologic / geme din adâncul /
sorginţilor / ... / într-un ritm care îmi aminteşte /
de ceva Pompei / şi de ceva Vezuviu” („Poarta
nesărutului”, pag. 37-38), o întreagă tevatură
de „filosofie aplicată”, diminuată prin ironie de
paradă: „Mă copleşeşte greaţa, / iar un miros
puternic de / ketotifenromerganprofilarperit /
olzimogen / îmi pătrunde în fiecare / silabă”
(Op. cit., pag. 38-39).
O poezie grevată de reperele etalon
ale culturii româneşti şi universale, de la
Brâncuşi la Shakespeare; de la pictura rupestră
a Comunei Primitive la lumea modernă,
redescoperită ca-ntr-o „Cavalcadă walkiriană”
wagneriană: „Pictez cu voluptate / făcând
progrese tot mai mari / de la o epocă la alta /
... / şi ajung, chiar, la performanţele de la / Trois Freres, Altamira / sau Niaux”
(„Magia desenului”, pag. 45-46).
Pare a scrie şi poezie de dragoste poetul Petre Crăciun, deşi o anume
crispare îl încearcă şi-l împinge spre o frondă erotică, un fel de... „blestem din
iubire”, între pasional şi desuet: „Primeşte / cupa în care ţi-am presărat, / printre
boabele de grâu, / sentimentele pe care / nu am fost capabil / niciodată / să ţi le
declar” („Plaja de dincolo de litera a”, pag. 52). Şi-o ţine tot aşa, până la reculul
total, ca o abandonare (în lehamite!?) sau în speranţe deşarte: „Întind mâna
lungă / cât un ultim tunel / şi descopăr / sexul energiei / incendiu erotic...”, ca
o stare de eternă fericire, prin practici şi ceremonialuri budhiste, spre iniţiatica
contopire a individului cu esenţa divină: „Mă retrag / în miezul propriului /
teritoriu carbonizat / amânând Nirvana” („Sexul energiei”, pag. 55-58), un
poem cu o structurădislocată, fracturată, derutantă...
O poezie de atitudine, cu mesaje lirice grefate pe un tip de... antifrumos
estetic şi un sentimentalism artificializat până la sugestia tematică inclusă în
deturnarea oricăror variante, ca, de pildă, într-un poem amplu de câteva pagini,
„Nelinişti”, pag. 65-69, cu... „nelinişti” de tot felul: „Noaptea întrebărilor / se
repetă, / se repetă, / se repetă / ca un Bolero / nicicând vlăguit”, de la pianissimo
la forte, pe un crescendo, dar nu pe frenezia unui joc erotic ca la Maurice
Ravel, ci provocat de frământări existenţiale: „Culeg semne de întrebare / de
pe caldarâmul / pavat cu nelinişti / şi mi le lipesc pe corp / cu o frenezie / care
mă întristează”; ca o reacţie bizară la ceea ce se întâmplă în jurul conştiinţei
poetului, o atitudine în derivă, dintr-o imaginaţie febrilă, pe care încearcă s-o
anuleze sau s-o amelioreze printr-un nonaccept eşuat în „fantoşe” („marionete”)
de vocabular agresiv, de-o ironie-protest: „Nu sunt decât un cobai / (bine că nu o
clonă!) / în dosul căruia se va înfige / o seringă plină de... / vă amintiţi, nu-i aşa?:
/ ketotifenromerganprofilarperit / olzimogen” (pag. 58).
Există în cartea poetului Petre Crăciun şi atitudini rebele de filosofie a
vieţii pe Terra, între „credinţă şi tăgadă”, de la creaţia divină la evoluţia speciilor
darwinistă: „Nu mai cred / decât în magia / reîntoarcerii / ... / şi tare mi-aş / vinde
modernitatea / pe prietenia unui / hominid / din lanţul lui Darwin” („Magia
reîntoarcerii”, pag. 80).
În aceeaşi notă, câteva poeme, scurte, ca un joc prozodic „de-a poezia
modernă” (!?) cu un surplus de vitalitate, tot din aria „întrebărilor fără
răspunsuri”, dilematice alternative la ideea de progres şi civilizaţie, între
Comuna Primitivă şi era atomului; de la focul sacrificiului lui Prometeu şi roata,
ca născocire genială a omenirii: „Când, / unde, / cine, / de ce, / cum / a aprins
focul / înainte / de inventarea / amnarului?” („Vatra semnelor de întrebare”, pag.
87); sau ca să se lase la voia reacţiilor hipnozei şi a efectelor-surpriză: „Este
un miracol / că îmi amintesc / cum arată / orizontul / la ora / iluziilor” („Ora
iluziilor”, pag. 88).
Şi, ca o „Ars poetica”, cu valenţele unui „testament sentimental”, un
poem-program, „Înaltă poruncă”, ca un îndemn la potenţarea fiinţei umane, care
nu acceptă compromisul, poate şi pentru că nu are altă alternativă, favorabilă
mai ales: „A venit noaptea / ritualului de iniţiere. / Abandonează-ţi natura /
călăuzită de lumini / cunoscute / şi hai, atinge / fructul cunoaşterii” (Op. cit.,
pag. 90 şi Coperta IV).
„În spatele oglinzii”, un volum de versuri de-o intimitate decent controlată,
din considerente cu motivaţii convingătoare, cu mereu alte argumente, de
la realităţi incomode la „jocul” liber al imaginaţiei poetice, cu „o tăietură”
impecabilă a versului din care a rezultat o poezie sinceră şi spontană.
2. Ibidem, pp. 183-184.
3. J. CHEVALIER, A. GHEERBRANT, Dicționar de simboluri, I,
București, 1993, p. 107.
4. Cititorii interesați au la dispoziție, între altele, E. AEPPLI, Les
Rêves et leur interprétation, Paris, 1951; G. BACHELARD, L’ eau et les
rêves, Paris, 1942; K. HARTTE, Zum semitischen Wasserkultus, Halle,
1912.
5. V. KERNBACH, Dicționar de mitologie generală, București,
1983, pp. 54-57.
6. Biblia sau Sfânta Scriptură, București, 2001, pp. 22-23.
10645
 *
RELECTURI
Nu puţini dintre cei care au comentat
amplele desfăşurări epice ale lui Augustin
AUGUSTIN BUZURA ŞI Buzura, dense, masive, problematice, au
constatat, fără efort, că opera publicistică este

MIZA MORALĂ
ombilical legată de romanele sale. G. Dimisianu,
de pildă, era ferm: „nu-l putem înţelege în totul
pe prozator”, spunea criticul, discutând doar
exerciţiile prozastice. Cum autorul în cauză
(urmare din numărul anterior) se simte răspunzător de fiecare cuvânt scris
sau rostit, evident că editorialistica sa este un
Radu, omul faptelor, „un mic despot”, ştie că Istoria se scrie „complement natural” al prozei. O distincţie
Adrian Dinu cu sânge. Or, fraţii Măgureanu au fost condamnaţi de Istorie şi se impune, însă. Romanele sale explorează,
Rachieru moartea lor nu este esenţială, se apără el. „Victime necesare”, se ştie, tema trecutului, devenit obsesie; dacă
aparţinând unui timp „dur, aspru”, plin de confuzii, fraţii (şi, Buzura nu poate scrie neimplicat (a mărturisit,
alături de ei, atâţia alţi „duşmani ai poporului”) trebuiau lichidaţi deseori), crezul gazetarului, exprimându-şi
în dialogul cu Istoria. O dispută particulară nu defineşte o epocă, crede Radu, chiar dacă ea încarcă franc atitudinea civică, ţinteşte, firesc, prezentul,
şi aşa bogatul cazier. Fiecare decizie „duce în spate zeci de morţi”. Pus să facă bine cu sila, să- refuzând, şi el, „crima de a tăcea”.
şi facă datoria, soldat conştiincios, Radu pune umărul, călcând legea, la distrugerea unei familii Volumul Nici vii, nici morţi aduna
vechi. Trecutul, fireşte, nu poate fi măsluit. Dar la scara Istoriei, în confruntarea cu timpul, destinul cronologic editorialistica găzduită în revista
individual se pierde, nu contează, pulverizând umanul în numele necesităţii implacabile. Cultura (în intervalul ianuarie 2009 – martie
Iată că Dan Toma, un „raţional greţos”, un sofisticat şi un naiv, de o „banalitate exasperantă”, 2012), fiind – observa Angela Martin – un jurnal
resimţind luciditatea ca infirmitate se înrolează în această ofensivă împotriva fricii, laşităţii, amânării. politic şi cetăţenesc, „opunând adevărul oricărei
El cunoaşte, aşadar, metamorfoza. Autoclaustratul Carol părea o figură dostoievskiană; el va fi capabil retorici”. Scriitorul e consecvent. Gazetăria,
de umilinţă şi iertare şi înţelege că are obligaţia de a trăi. În schimb, Radu vrea (încă) o victorie, o spune răspicat, e o profesiune de conştiinţă.
speră să obţină un „certificat de om corect”. Totuşi, deznodământul romanesc infirmă aşteptările; Fără ocolişuri sau volute speculative, aşadar,
adunând durere şi ură, aşteptând recunoştinţa celor din Arini pentru anii în care n-a stat degeaba, dezinteresat de artisticitate, Buzura vrea să
Radu ia o hotărâre neaşteptată: pleacă la oraş şi apoi va muri – în Vocile nopţii (1980) – surprins de convingă, nu să seducă. Deşi, câteodată, resemnat
ape. Încercând să arbitreze între Carol (considerat incendiatorul casei) şi socrul său, ziaristul (fie el (aparent), contemplând haosul naţional, crede că
şi „mărunt”) îşi oferă un plonjon în trecut, ascultând mărturisirile eliberatoare ale celor doi duşmani. „pierde timpul cu editorialele” (v. Ce ar mai fi de
Figura palidă a lui Carol „prezidează” un contratransfer, adunând simpatie şi iubind reflexivitatea; vânzare?) I s-a reproşat că ar fi prea pesimist. Dar
activul Radu, în schimb, i-a „cocoşat” pe bieţii ţărani, încercând să schimbe satul după chipul lui. lucidul moralist, dezvăluindu-şi fibra transilvană,
Aici rezidă, de altfel, incompatibilitatea protagoniştilor; motorul epic al textelor lui Buzura este lansează (dezolat, indignat) judecăţi tăioase,
confruntarea. Lunga spovedanie promite izbăvirea. Cuplurile, în relaţii de criză sau de adversitate, acuzând „anii trişti şi umilitori” traversaţi în
caută confruntarea tocmai pentru a accede la dialogul „eliberator”. Expunerea nudă a faptelor şi postcomunism, „bogăţia” aberaţiilor şi valenţele
efortul înţelegerii, căutarea erorilor, identificarea răului făcut celuilalt poartă amprenta rigorismului urii, „cătuşele Istoriei” şi prostia frenetică, în
moral. Deficitul de comunicare naşte sau întreţine drame. Andrei, fiul profesorului Cristian, iniţiază o fine, deplânge o ţară bananieră devenită „o
anchetă pe cont propriu pentru a afla de la alţii „adevărul”; partenerii „îşi spun totul”, dar tensiunile mare mahala”, bravii noştri democraţi („ţuţări
ivite ţin tocmai de prelungita inexplicare reciprocă. Am putea observa că toţi eroii lui Buzura sunt reciclaţi”, bişniţari politici etc.). Încât ţara, o
urmăriţi, până la obsesie, de astfel de drame ale conştiinţei, sperând în eliberarea morală. Ei plutesc insulă tristă, căzută în subistorie, a devenit „un
în derivă şi, aparţinând unui mediu care invită la violenţă şi alienare, fac efortul disperat de a se rai al suplinitorilor, al inculţilor şi mitocanilor”.
înţelege, culpabilizându-se; un Ştefan Pintea (Vocile nopţii) se întreabă stăruitor: „Ce se întâmplă cu Eruptiv, criticismul lui Buzura denunţă „aiureala
mine?” Ochiul sociologic al romancierului, dincolo de sarcastica pictură a mediilor, cuprinde incisiv dâmboviţeană”, „boala de voinţă” (cum ar fi
societatea noastră postbelică, radiografiind dureroasele ei prefaceri, răsfrânte în mentalitatea unor spus D. Drăghicescu), cercetează România
categorii socioprofesionale în formare. Cărţile lui Buzura, masive, greoaie, pulverizează cronologia reală, mimetismul, somnolenţa socială,
romanului realist şi se încarcă cu o privire gravă, interogativă. Naraţiunea e stufoasă şi cenuşie, „alunecarea oarbă”. Cu un cuvânt slavician,
târăşte mici istorii care ţin de pitoresc, e sedusă, pe alocuri, de anecdotică, dar, judecând global, „putreziciunea socială”. Trimiterea se impune
trăieşte prin tensiunea ideilor şi încrâncenarea etică. Lăudat, cândva, pentru curaj, citit „pe tăcute”, deoarece ardelenismul, însemnând seriozitate,
romancierul provoacă prin paginile dure; ele vor fi plăcut şi cititorului leneş, amator de „fitile”, deşi, gravitate, consecvenţă, e de aflat în fiece
hamletian, autorul urmăreşte meandric, la altă altitudine, fluxul memoriei, dezorganizând epicul. Vom rând. Chiar dacă, uneori, Buzura recunoaşte
recunoaşte, pe urmele lui Eugen Simion, că protagoniştii lui Buzura aparţin unei familii de spirite. Fie zădărnicia trudei sale scriptice. Implicit,
că e vorba de inginerul Helgomar David, un maniac al justiţiei, dispărut printr-un „mister intangibil”, triumful băşcăliei, curajul post-festum al atâtor
fie că o invocăm pe fragila Ioana (Refugii), fie că ne amintim de Cristian din Orgolii (1977) sau de „sconcşi intelectuali” (bine remuneraţi, e drept),
doctorul Bogdan din Absenţii şi chiar de acest Carol din Feţele tăcerii, înfrânţii lui Buzura comunică; interesaţi de „turismul de cinci stele”, profesând
îşi retrăiesc existenţele şi încearcă, astfel, o eliberare, vor certitudini şi sunt hărţuiţi de dilemele – intimidant – anticomunismul cu faţă bolşevică
spiritului justiţiar; sunt conştiinţe în alertă. (devenit „copyrightul unei secte”). Adică, acele
Să reamintim că, prin Absenţii, Buzura dobândise o fulgerătoare reputaţie, obţinută „pe cale „nulităţi recompensate” (cum zicea Eminescu),
naturală”, nota Mircea Iorgulescu; dar au urmat interdicţii şi epurări după „lovitura propagandistică” îndobitocind telenaţia română. Adevărul rostit,
din 1971 (faimoasele Teze din iulie), încât romanul în cauză, deloc luminos, trecut pe lista neagră, strigat, în numele radicalismului moral aparţine
i-a asigurat scriitorului şi o faimă politică, fiind căutat avid de cohorta cititorilor. Această dublă unui maramureşean, venit dintr-o lume „aspră şi
notorietate (literară şi politică), deturnată şi exploatată de adversari (până la a-i nega talentul, exigentă”. Inevitabil, foiletonismul său răsfrânge
artisticitatea etc.) a creat, desigur, aşteptări înalte. Iar prozatorul, prin scrierile care au urmat, în aceste comandamente, blamând nepăsarea
contextul unei cenzuri capricioase, „negociind” dur, şi-a onorat blazonul. generalizată.
Ca mărturie (credibilă) a epocii, propunându-şi, prin cărţi rezistente (valoric), cunoaşterea Este evident că eroii lui Buzura aspiră
omului „din interior” (trecut, sub semnul angoasei, prin experienţa înfrângerii), Augustin Buzura la purificare prin rememorare. Mărturisindu-
raportează asupra adevărului trăit, branşat la „sângele viu al zilei”. Pe bună dreptate, Ion Simuţ se, justificând atitudini şi reacţii, palpând
constata că ar fi greu de imaginat o carte „de divertisment” sub semnătura lui Augustin Buzura, „mecanismele obscure ale Istoriei” pentru a
un intelectual neliniştit, frământat de suferinţele, agresiunile, absurdităţile provocate de o lume rău sparge asfixiantul cerc al singurătăţii, ei speră să
alcătuită, subjugată de „canonul periferiei”. Firesc, aşadar, ca şi publicistica sa să fie o lectură polemică înţeleagă şi să fie absolviţi. Un radicalism moral
a realităţii imediate, inventariind eşecuri şi dezamăgiri în lungul şir al decepţiilor. Condamnând veghează aceste zbateri fără răgaz, urcând spre
improvizaţia, retorica găunoasă şi superficialitatea, vacarmul stârnit, în zodia haosului, de atâtea momentul adevărului. Personaje dilematice,
î

„mediocrităţi lucitoare”, prozatorul deplânge întârzierea reformei morale. Sperata înnoire, în pofida supuse umilinţelor cotidiene şi traversând crize
unor bufeuri reformiste, s-a împotmolit, noii procurori, sub flamura revizuirilor, iubind etichetologia, de luciditate, eroii lui Buzura caută stăruitor
poartă campanii înverşunate. Poate fi, aşadar, Augustin Buzura un autor „expirat”? un iluzoriu refugiu. Fiecare în parte este o
conştiinţă asediată, fugind de sine şi de avalanşa

10646 www.oglindaliterara.ro
compromisurilor; fiecare, strivit de Istorie, vrea
să afle adevărul lui, luptând să descopere „un
loc de ţipat”. Fiindcă, subiectul „ascuns” al
romanelor lui Buzura rămâne alienarea. Dar în
discuţie nu e adevărul abstract, râvnit, s-ar zice, cu
furii justiţiare. „Oricând – spune un personaj din
Feţele tăcerii – e momentul adevărului, dreptăţii,
sincerităţii şi, mai mult ca oricând, e acum”.
Aceste rânduri, gândite şi rostite în context
totalitar, defineau limpede, răspicat, crezul
romancierului. Garaţi, aşadar, pe linie moartă,
Radu şi Carol n-au stins, în pofida anilor scurşi,
conflictul. Istoria i-a dat la o parte, dar marile
întrebări rămân. Pe de o parte, avem un luptător
(e vorba de Radu), desfăşurându-se cu exces de
zel, pe de altă parte, Carol, celălalt pol epic, un
ins „cam într-o parte” care iubeşte inacţiunea,
gustă deliciile reflexivităţii. Acestea pot fi chiar
„feţele” omului lui Buzura, torturat de teme
obsedante. Istoria devenită Memorie (politizată)
îngăduie reactivarea trecutului, trăit fie printr-un
activism atins de încrâncenare dogmatică, fie ca
retragere, prin conservarea libertăţii interioare
(stăvilind, astfel, problema morţii psihice).
În lupta cu laşitatea cotidiană, conformismul,
mediocritatea, eroii lui Buzura, rememorându-
şi viaţa, dilată timpul şi desfăşoară „filmic”
aventura existenţială. Nimic nu se mai poate
schimba, „aşa au fost vremurile”, constată ei,
contemplându-şi cicatricele; totuşi, confruntarea
ipotezelor nu degajă un răspuns ferm. Adevărul
fiecăruia întreţine un conflict al adevărurilor
„concurente”. Insistenţa analitică şi cruzimea
confesiunii developează nu doar ipotezele
existenţiale, ci şi fizionomia epocii. Fiinţa
ameninţată caută la rădăcina unui sentiment
incomod (cum este, de pildă, teama), dar
monologul memoriei se izbeşte de o lume ostilă,
rece şi – nu mai puţin – de „nevoia dureroasă
de uitare”. Personajul-narator din Vocile nopţii,
roman scris „cu furie”, este „un om curios”,
incolor. Este vorba de neliniştile şi aspiraţiile
unui tânăr, capabil de autoflagelare, torturat
de aflarea sensurilor existenţei. Francheţea sa
reflexivă (asortată interesului pentru psihanaliză,
specific lui Buzura) nu hrăneşte un studiu arid,
uscat; epicizat, discursul – vertebrat de turaţia
ideatică – îmbrăţişează, însă, o viziune crizistă.
Umbrele trecutului invadează spaţiul epic, povara
întrebărilor şi dezavuarea idilicului asigură
discursului gravitate. Până la urmă, „ancheta”
internă a protagonistului, un sinuos examen de
conştiinţă, în paralel cu cea a locotenentului Veza
(pentru o vină dedusă), îl ajută pe Ştefan Pintea
să-şi învingă infirmitatea (ca nepăsare şi frică).
Cărţile lui Buzura sunt lungi meditaţii
despre eşec şi ratare, aparţinând unui scriitor
care îşi asumă, integral şi responsabil, problema
umanului. Deopotrivă, la etajul reflexiv şi al
vieţii epidermice: abrutizarea lui Iustin, prins în
păienjenişul relaţiilor într-o obscură localitate
(v. Refugii), scenele colective (vânători,
chiolhanuri), semnificând – ca o eliberare –
căderea în bestialitate, ştergerea convenţiilor
sociale; şi, inevitabil, abuzul pitorescului
lexical, uzura unor epitete, pe fondul unei
seriozităţi ardeleneşti, cinstind lucrul temeinic
făcut. Masive, de fervoare etică, dizertaţională,
suspectate de statism, romanele lui Buzura
par, s-a spus, nişte blocuri epice; ceea ce nu
înseamnă că prozatorul sacrifică jocul nuanţelor.
Ca dovadă, preocupat de relativizare şi detaliere,
Buzura îşi oferă – constata I. Vlad – variaţiuni
analitice; ceea ce s-a numit stilul Buzura nu
priveşte eleganţa frazei, ci gravitatea interogaţiei.
Cărţile sale nu servesc ventilaţiei mentale, nu
sunt cărţi „ale stomacului”. Autoanaliza, de o inevitabilă monotonie, recrează o lume şi pune sub
semnul întrebării un destin; aspirând la comunicare, la asumarea lumii, eroii sunt mânaţi de impulsul
autocunoaşterii („Ce fel de fiinţe suntem?”), vor să-şi vadă – în oglinzile conştiinţei – limitele. Deşi
a fost, şi el, împroşcat cu vorbe rele, Buzura rămâne nu doar un spirit reflexiv, organizând epic un
spaţiu al meditaţiei, ci, în primul rând, o conştiinţă morală. Care, cu luciditate dureroasă, explorează
„interiorul unei uriaşe răni” (cum însuşi recunoştea) şi se pronunţă cu o impresionantă violenţă a
sincerităţii. Cărţile sale sunt un strigăt disperat, în numele foamei de adevăr. „Interzis” după Absenţii,
scriitorul s-a radicalizat. Poate că ar fi fost mai concesiv, recunoştea – cu onestitate – dacă nu
intervenea acel dureros episod; poate că şi-ar fi prelungit dibuirile după debut, dacă n-ar fi înţeles,
printr-o maturizare bruscă, imperativul implicării etice.
Pentru Augustin Buzura, cel care, în tinereţe, se voia un serios om de ştiinţă, ispitit – ca
psihiatru – de situaţii excepţionale / exerciţii de supravieţuire, literatura nu putea fi un azil estetic.
Tenace, îndârjit, „Oşanul” e frământat de întrebări şi încearcă să răspundă unor probleme grave,
fiind un credibil purtător de cuvânt. Popularitatea incumbă o uriaşă responsabilitate. Pe care Buzura
şi-a asumat-o. Cu vervă rece, observa M. Iorgulescu, prozatorul n-a agreat scriitura oblică; ca
editorialist, condamnă ferm spiritul tranzacţional, amnezic, descifrând „alfabetul democraţiei şi al
libertăţii”. Fie întorcându-se la epic, precum în Recviem pentru nebuni şi bestii, un mare roman al
tranziţiei (cf. Tudorel Urian), după ce i se cântase „prohodul literar”, fie pronunţându-se jurnalistic,
răspicat şi indignat, asupra agendei care încarcă „peştera de acasă”, întrebându-se dacă mai există,
oare, români în România? Şi constatând, pe urmele lui Gherea, că cea mai mare revoluţie la noi ar fi
aplicarea legilor. Visând, în haos reformist, la un proiect de ţară pe termen lung şi notând, mâhnit,
că spusele marelui Rebreanu, angajând „vremea temeliilor”, sunt, din păcate, la fel de valabile şi azi.
Scriitor implicat, cu un stil personal, numai al lui (constatase Marin Sorescu), judecător al
prezentului deprimant, autor al unor cărţi de acută actualitate, căutate cu aviditate în anii ceauşişti,
Buzura pare a-şi fi pierdut acum cititorii. E drept, productivitatea sa literară în epoca postdecembristă
a diminuat (observase G. Dimisianu), viaţa literară s-a tribalizat iar vânzoleala revizionistă, tulburând
apele, a creat confuzie. Scriitorul însuşi trăieşte dramatic Istoria şi deplânge, în înfloritoarea
licheliadă, această lume fără repere morale, alterând criteriile, având drept poli ura şi băşcălia.
Dar scrisul său, prin luxurianţa epică şi interferenţa vocilor, adiţionând „istorii”, nu s-a schimbat,
gravitând în acelaşi univers obsesional, populat de frământări, crize, căutări de sine. Chiar dacă
„masivul caiet” al psihiatrului Cassian Robert (Raport asupra singurătăţii) aduce, aparent, o temă
nouă, cercetând angoasele unei bătrâneţi recapitulative, frisonată de adierea morţii. Avea dreptate
Viorica Gligor: Raport, analizând o situaţie-limită, este „o carte mărturisitoare”. Dar ea lărgeşte sau,
dimpotrivă, restrânge câmpul investigaţiei? Întâlnirea cu moartea este o confruntare, mutând accentul
de la „teroarea istoriei” la tragismul fiinţei: bătrâneţea, boala, singurătatea, finitudinea. Înţelegând,
finalmente, importanţa fiecărei clipe, „spaima de timp”, scrisul ca „ordin al fiinţei”, promiţând o
victorie (iluzorie). Sau tema autorului, de pildă, prin Adrian Coman (v. Drumul cenuşii), gazetarul
învingându-şi „prudenţele confortabile”, scriind „cu statornică furie”, scrisul devenind o nevoie
vitală. Or, inflexibilul Augustin Buzura „citeşte” lumea prin lentila profesiei (abandonată în 1964)
iar fişele sale de observaţie, ficţionalizate, aparţin unui terapeut, salvând – prin problematica etică
angajată – demnitatea unei literaturi, supusă, cu fluctuaţii, bruiajului propagandistic. Hărţuit, trecut
prin momente de cumpănă, transferând în text propriile „dibuiri” în căutarea unui răspuns şi, desigur,
experienţele de pacient, A. Buzura a înţeles scrisul ca „o amânare a morţii”, ştiind că reala vinovăţie
ar fi tocmai tăcerea. Romanele sale ar fi, s-a spus, nu fără temei, lungi şi încâlcite conversaţii
terapeutice, scutite de crize mistice. Şi poate că Angela Martin are, din nou, dreptate, asigurându-ne
că autorul Absenţilor „şi-a deschis un laborator de psihiatrie în literatură”. Chiar practicând-o pieziş,
neconcesivul romancier confirmă, peste ani, o profeţie pe care o lansa, cu aplomb, Paul Georgescu:
cultivând „un realism social zguduit de probleme etice”, Augustin Buzura se dovedeşte un prozator
trainic. Revoltaţii lui Buzura, confruntaţi cu feţele / măştile realităţii, refuzând acomodarea,
descoperind că „e greu să trăieşti lucid”, propun, observa Dan Culcer, retorica strigătului. În
fond, retrospecţiile, dincolo de spectaculos sau senzaţional, sunt un examen evaluativ, inventariind
înfrângerile, mizeria, umilinţele etc., în relaţia individului cu mecanismele obscure ale Istoriei; şi
anunţând posibila „eliberare” în lupta cu „monştrii” (moarte, frică, lehamite, greaţă), cărţile sale fiind,
mai degrabă, „feţe ale rostirii” (cf. Marian Papahagi). Într-adevăr, Buzura a fost „una dintre vocile
opoziţiei disimulate”, cum menţiona Roxana Sorescu, interesat de adevărurile mari, nu de eleganţa
frazei. Luptând, probabil, „mai mult decât alţii” (cf. Viorel Nistor) pentru cărţile lui, rostind adevăruri
incomode, sfidând restricţiile epocii, trecând – mărturisea Georgeta Dimisianu – prin „experienţe
înfricoşătoare” şi încercând să învingă frica, laşitatea, amânarea, „îngrozitoarea amânare”...
S-a spus că romanele lui Buzura, cu cert potenţial subversiv, veritabile manifeste, îndeamnă
la o lectură contextualizantă. Ele propun, prin introspectare, o morală a rezistenţei, dar, în egală
măsură, sunt sociografii în haină ficţională, schiţând un tablou de moravuri, cercetând rechizitorial
o lume care a fost: mutilantă, alienantă, „deraiată” (cf. Mircea Iorgulescu). Întrebarea e dacă noile
generaţii de cititori descoperă, dincolo de cazierul epocii, tensiunea morală, dacă nu cumva percep
muzeistic aceste titluri (ca sever „datate”), cu o problematică anacronică, ancorate în acel obsedant
prezent, consumat. Altfel spus, dacă trec proba timpului, asigurându-şi supravieţuirea. Augustin
Buzura se arată încrezător; în fond, personajele sale – ne asigură şi Viorica Gligor, într-un documentat
„itinerar monografic” (v. Feţele adevărului: dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura,
2014) – sunt „ipostaze ale obsesiilor, ale căutărilor şi ale eşecurilor noastre”, explorând adevărurile
general-umane. Or, solitarii lui Buzura, observăm, ameninţaţi de concretul existenţial (alienant), caută
refugii („vii”, în unele, înşelătoare, cazuri), vor „puţină căldură umană”; îşi oferă, la flama lucidităţii
(amintind de tradiţia camilpetresciană), dureroase introspecţii, problematizează inconfundabil, speră
în resurecţia morală, ca reîntemeiere. Prozatorul, făcând parte dintr-o generaţie „ţintită” (cum zicea
însuşi Augustin Buzura), ducând, încă, povara romanului, denunţă vehement tocmai sărăcia morală.
Pentru autorul Refugiilor scrisul rămâne o nevoie vitală, având o evidentă miză morală.
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro 10647
 Theodor Răpan: Fiind
Spre uriaşul volum,
de aproape opt sute de pagini, al
lui Theodor Răpan – Fiind. 365+1
Iconosonete,
Iconosonete Editura SemnE,
Bucureşti, 2013 –, am fost determinată
să mă îndrept, în primul rând, de un
detaliu extrinsec literaturii, şi anume
de faptul că autorul ar fi, cred, al doilea
scriitor contemporan, după Iuliana
Paloda Popescu, izvorând, ca şi mine,
de pe meleagurile „pădurii nebune”
de altădată, despre o parte din scrisul
căruia să îmi spun părerea.
În ce priveşte cartea de faţă,
Mioara Bahna aceasta poate fi apreciată, de la bun
început, ca o lucrare bibliofilă, de
mari proporţii, în a cărei arhitectură
impecabilă textele poetice alternează, aşa cum se precizează, cu ilustraţii
din Cesare Ripa, DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA (Padova, 1625).
Cu o asemenea contiguitate, sonetele care alcătuiesc volumul nu puteau
decât să urmeze modelul italian, după care versurile sunt dispuse în câte
două catrene şi două terţine, poeziile fiind grupate în douăsprezece părţi şi
consacrate, fiecare, câte uneia dintre lunile anului, menţionate cu numele
lor populare, Gerar, Făurar, Mărţişor, Prier, Florar
etc. Totodată, mai trebuie spus că fiecare „capitol”
cuprinde un număr de poezii egal cu numărul de zile
ale fiecărei luni. Acest maraton cu tentă cvasi-profetică
e încheiat prin Sonetul bisect, care debutează retoric-
exclamativ (Ultim Sonet! Sunt viu după coridă!) şi
marchează victoria asupra sinelui.
Ataşat, prin urmare, formei originare a
sonetului, în planul conţinutului Theodor Răpan
cultivă temele eterne ale artei lirice şi, însoţit
de ilustraţiile vechi, dar şi cu o încărcătură de
constante, unele devenite laitmotive, textul său
poetic are un incontestabil rafinament, amplificat
printr-un lexic a cărui coloratură, de cele mai
multe ori, arhaică induce, în acelaşi timp, impresia de ezoterism şi chiar
de sibilinic. Astfel, a înzăua, a străfulgera, hotarnică, a înlumina, osie,
nătâng, zăbală, chiparoase, rug, crug, iertăciune, giuvaergiu etc., sunt
doar câteva dintre vocabulele care traversează volumul şi care, alături de
inversiunile morfo-sintactice (Plânsu-mi-au iambii? ori: Sunt obosit de
zodii! Vai, trăit-am? etc.), de, uneori, perfectul simplu al verbului, fără a
da întregului aspect desuet, îi subliniază amintitul rafinament. în schimb,
nu de puţine ori, neologismele, şi ele abundente în carte, mai degrabă,
atentează la armonia ansamblului, aducând nuanţe de artificial.
Volumul e pus sub semnul cuvintelor lui Nichita Stănescu – M-am
trezit fiind, voi aţipi nefiind! –, o constatare-promisiune ineludablă, pe care
o face şi Theodor Răpan încă din primul sonet – artă poetică –, definindu-
se în raport cu poezia şi dezvăluind, în context, statutul iubirii (Zeiţa mea
cu noaptea prinsă-n plete) de realitate şi fantasmă, concomitent, sinteză
oximoronică (Duşmanca mea iubită, soră, mamă...), dar, mai ales, sursă
primordială a creaţiei sale: Fiind ecou nespuselor cuvinte /Port gând
smerit de înzăuat iubirea, / Pohtirea ochiului aduce ştirea: /Ah, gura
sufletului nu mă minte!
Cutreierat de nelinişti existenţiale, de-a lungul întregului volum,
poetul îşi exprimă retoric întrebările care-l frământă (... cine rămâne/ Să-
nchidă ochii nopţilor păgâne /Şi candela-ndurării cine-aprinde?; Cin’
la final va dezerta din turmă?; Să te mai cred? Ce spune zodiacul? Sau:
Sonetul, crezi, l-ar dăltui oricine? etc.) şi îşi strigă promisiunile, dar şi
revelaţiile: Mi-e inima văpaie vrăjmăşită, /Din tot ce sunt – o lacrimă-
nflorită, /Vârtej lunatic încrustat sub grinde!; Împart secunda-n lacrimi
şi suspine: / Blagoslovită-n naos e prescura!; În gând te-aştept şi dincolo
de moarte! Iar gesturile care însoţesc vorbele se presupun în aceeaşi
paradigmă comportamentală, amintind, de pildă, de toposuri ale lumii
shakespeariene (Din mâna ta voi bea otrava toată /Încredinţat că mi-a
sosit finalul, /Îmi smulg privirea şi ridic pumnalul, /Rostogolindu-mă
în gol deodată...), susţinând retorismul declaraţiilor, cu tentă clasică sau
romantică, după caz, pentru că volumul de sonete al lui Theodor Răpan,
alcătuit ca o amplă confesiune, dă seamă de fluxul şi refluxul trăirilor
autorului, pentru care actul creator e resimţit, adesea, ca un gest sisific
(Zadarnic scriu şi meliţez cuvinte: /Sunt condamnatul fără de veşminte
10648 www.oglindaliterara.ro
/Ce duce-n vis Câmpia pe un munte!), dar şi spaţiu carceral-destinal:
Şi-n temniţa Cuvântului mi-e bine, /Înzeit destin... De altfel, ideea de
recluziune e unul dintre laitmotivele cărţii, cu numeroase materializări
în planul expresiei: cercul magic; Noaptea-i crudă; inima-mpietrită;
Labirint etc., fără a-l face pe poet să se lase pradă deznădejdii, din moment
ce La fel ca orbul merg tot înainte. Mai mult chiar, recluziunea pare,
uneori, paradoxal, o şansă, dacă, din această circumstanţă, îşi evaluează
posibilităţile şi prognozează: Străbate-voi pe fugă infinitul... Sau: În
Poesie-mi voi primi osânda!
Pe de altă parte, luând act de dihotomia evidentă etern-efemer, între
laturile cărei se zbate orice conştiinţă hipersensibilă, eul creator încearcă
o reconfigurare a acestui raport de forţe, câtă vreme Eternitatea clipei
va întrece /Această plăsmuire efemeră, viaţa sau arta ori pe amândouă,
îngemănate. De aceea, poate, câteodată îi dă târcoale gândul de a interoga
divinul în legătură cu menirea sa: Şi spune, Doamne, cu mine ce-ai de
gând?, pentru că, recunoaşte, Mi-e frică! şi tăcerea mă îngână... Observă
însă că el însuşi îşi e adversarul: Mă tem de mine... Şi, din acest motiv, îşi
strigă, uneori, disperarea: Ajută-mă să fug de mine!
Cât priveşte Poesia, ortografiată mereu aşa, aceasta este act gratuit –
Cinstit poet, ia cupa şi-o ridică! / Nu aştepta răsplata niciodată! –, asumat
ca atare, cu articulare deliberată: Eu, tainic, mi-am sădit în trup o mare /
Şi-am ridicat, tot singur, sus, o zare. Iar virtuţile artei sunt regenerative: Şi
mort de-aş fi, tot mi-aş găsi Cuvântul!
Un interlocutor tăcut, martor la căutările
creatorului, e bănuit, adeseori sonetele căpătând
configuraţie de monolog adresat: Te plângi
mereu... sau doar de solilocviu, în care Visul
visat visează, Doamne, visul, / Gândul gândit
pe sine se gândeşte...
În privinţa reperelor temporale, pentru
poet, acestea sunt trecutul şi prezentul, dar
visează şi-şi proiectează trăirile într-un „atunci”,
când Ostatic orb şi sângerând năvalnic /Voi
părăsi Câmpia...
Trăiri paroxistice (dor nebun),
melancolii, tristeţi (posac şi singur) şi
resemnări, fie şi doar declarate (Nu-mi pasă!)
alcătuiesc peisajul sufletesc al celui care, cu luciditate, îşi asumă datul,
căci nimeni nu muri-va-n loc de mine... Manifestările îi sunt pe măsura
acestor stări de spirit, adunând antinomic angoase, renunţări ori adăstări,
cum Aştept în gară trenul de pe urmă, numitorul comun părând a fi un
nesfârşit lamento, ale cărui argumente vin în cascadă: Iubirea ta mă-
nzăpezeşte-n stele!//Tridentul mi se frânge de durere, /Mierea sărutului
o gust, e fiere:/ Cum să mai zbor dacă îmi pui zăbrele?
Constituindu-se, în acelaşi timp, ca o amplă introspecţie, unde
resemnarea e, totuşi, aparentă, de vreme ce vocea lirică se confesează:
...cad şi mă ridic întruna şi, amintind – mutatis mutandis – cuvintele
lui Emil Cioran, care afirma că sunt poet prin toate versurile ce nu le-
am scris, poetul contemporan, la rându-i, apreciază: Ce vezi, nu e, sunt
dincolo de rânduri...
Imaginile, ca şi aserţiunile formulate, cu mijloacele poeziei, sunt, nu
de puţine ori, paradoxale, rezultat al unei perspective surprinzătoare, cel
puţin în aparenţă, asupra lumii. De pildă: Ştiu bine că din tot ce-nseamnă
zborul /Doar piatra poate înţelege visul...
Sonetarul lui Theodor Răpan exprimă frenezia celui care arde
dionisiac, mixând trădări, iluzii (Limanuri travestite-n mătrăgună), lupte
cu oştirile de vorbe, prezenţa ori amintirea trecerii măcar prin perimetrul
gândului a unor făpturi mitologice (Nausica, Ulise, Măritul Cronos, Marte,
Inorogul etc.), artistul fiind conştient că, la fel ca pentru fiecare ins, desigur
însă cu particularităţile inerente, cuantumul dezamăgirii – traduse în vers,
în acest caz– e dat de diferenţa dintre speranţă şi realitate, pe care poetul,
ca orice ins, caută s-o contabilizeze şi să o administrreze după ştiinţă şi
după putinţă.
În nenumăratele tentative de a descoperi calea care să-l reprezinte,
prin care să-şi exprime lăuntrul bulversat de tentaţiile lumii, în care el
însuşi se simte, pe rând, învinsul şi profetul, eul creator se lasă, din când în
când, pradă visului (Nu mă trezi chiar de-ar veni potopul!), unde găseşte
limanul sau cel puţin iluzia salvării (Descătuşat de cataclismul vieţuirii)
şi, totuşi, în acest amplu, dar unitar periplu, poetul Theodor Răpan îşi
etalează, în concluzie, argumentele care-i atestă existenţa, din mers – Fiind
–, cu expansiuni sufleteşti şi sincope, aceptând, nu pesimist, ci lucid, că,
până la urmă, Totul se vremuie!
 Mircea Petean – „însingurat la marginea marginii”
„Nicanor, ultimul om”. Pentru
orice neinițiat care vede cartea se pune,
automat, întrebarea: De unde vine și
cine-i acest „ultim om” cu nume de o
asemenea rezonanță ? Doar consultând
wikipedia află mai tot despre cel
silabe; de la antichitate
ascuns în trei silabe
înotând pe apele istoriei până la epoca
modernă. Numele acesta poartă în el
tot cutremurul și misterul pe care ni le
pot da generalii apatrizi (antipatrizi),
satrapii, guvernatorii asasini dar și
învățații gramaticieni din perioada
homerică, virtuozii harfei de prin Țara
Maria Cogălniceanu Bascilor ca Nicanor Zabaleta, creatorii,
antipoeții, criticii, politicienii, ermiții
din peșterile munților Ierusalimului
și nenumărați alții. Numele acestea, înșirate mai sus, nu epuizează însă
accepțiunea dată de Mircea Petean în opera sa proteiformă.
Nicanor, în multiplele sale identități profesionale, îl vizează și pe
autorul cărții, dezvăluindu-se în câteva momente distanțate sub forma
prozei sau cea poetică. În testamentul lui Petrică C., lăsat să fie împlinit
de soție, citim: „lista începea cu mine, ultimul om.”� La înmormântarea
„unchiului Ghiță”, autoportretizându-se ca Homo rusticus, se adresează lui
Nicanor cu o interogație tristă, ca unui pustnic din grotă, izolat de păcătoasa
noastră lume: „Nicanoare, Nicanoare, exclamă Homo rusticus, la finele
povestirii sale, lumea-i bătrână și chinuită: cum am putea fi noi altfel ?”1
Însoțit de Scribul său, într-o meditație dintre cele mai multe, cu
denumirea generică „Notații disparate”, personajul central al acestei scrieri
inclasabile revine. Nu mai apare în atmosferă funebră ca altădată ci cu un
zâmbet amar privind „deșertăciunea deșertăciunilor” ca psalmistul: „Cum
poți zâmbi atât de impasibil și de detașat ? Ce ți s-a întâmplat, Nicanoare,
frate ? fui întrebat, iar în loc să răspund, am continuat să scriu în minte,
dar nu stând în cap, și să zâmbesc ca prostul.”2
Exasperat de Arie care nu recunoștea spiritul divin în ființa lui Iisus,
Nicanor se manifestă agresiv și intolerant ca Sfântul Nicolae chiar dacă
nu suntem în Sinod ci într-un cerc îngust din lumea literară: „e cazul unor
ziariști de provincie, zice Nicanor care-și aduce cu oroare aminte că a
trebuit să-i cârpească odată o pereche de palme unuia, care neavând cu
ce-și umple frivola foaie, s-a apucat să brodeze bârfe.” 3
Intenția de a extirpa tumorile extinse în corpul individual și social
penetrează textele înmănunchiate în volum fără a agasa cititorul. Chirurgia
etică-estetică alternează între ironia neiertătoare și finețe pentru a vindeca
răul, obținând rapida, necesara, absoluta purificare umană. Să nu ignorăm
că tabletele (gen literar impus de T. Arghezi și Geo Bogza) au fost rostite
la Radio Renașterea din Cluj-Napoca iar miresmele de busuioc și mir mai
respiră în armonii sacre.
Scriitorul se cufundă în gândirea omului de astăzi și schimbă
permanent condeiul jurnalistului cu poetul și sociologul, pensulele
portretistului cu stilul aspru al polemistului. Omul activ, alergător neobosit
prin lume, zăbovind puțin timp la cafeneaua boemilor, dezgustat de
prostie și de veninul salamandrei-om, caută o ieșire din vacarmul citadin
în peisajul copilăriei. Majoritatea temelor serioase și a introspecțiilor
de sub vraja Munților Maramureșului au un contrapunct ludic, ironic,
urmuzian („Cică niște cronicari/ Duceau lipsă de șalvari…). Un grăunte
de sodă caustică este trebuincios chiar și pentru a domoli excesele verbale
născocite de „oratori, retori, limbuți”. Motive literare neașteptate ca
„Melancolia”, „Plictiseala”, „Poeți de curte, poeți de tren și poeți de
cafenea”, „Zâmbetul, surâsul, râsul”, „Caseta cu poeți” dar și clasificările
ingenioase privindu-i pe critici („criticul-algebru”, „criticul-vulcanolog”,
„criticul-entomolog”, „criticul-narcisist”) sunt doar o parte din universul
de hârtie desenat și colorat de Mircea Petean.
Caracterul polarizant al operei determină alăturarea paginilor de
proză scurtă, discuții eseistice calofile despre Poezie, regina reginelor
adesea maculată și injuriată („Ce mai faci, poete ? i-am zis ilustrului
tăcut/ Poet ești tu cu cine te-a făcut”4). Uneori e ca un munte de steril
din care nu se poate alege nici un firicel de aur, ca în acel „metru ster de
poezie”. Aculturalismul aproape generalizat în rândul tinerilor, plagiatul
mascat, succintele pagini de jurnal denotă felurimea preocupărilor
scriitorului. Confesiunea ia forma clasică a cugetării și para-aforismelor
iar spre exemplificare selectăm câteva memorabile. „Dumnezeu s-a retras
din lume. Lucrurile au rămas goale ca niște cochilii”5 „Melancolia este
www.oglindaliterara.ro
liniștea de după cutremur. Echilibrul interior e rupt, plăcile tectonice ale
ființei sunt deplasate, încălecate unele peste altele, peste ruinele edificiului
existențial trece lună.”6 „Cel ce practică religia întâlnirii trebuie să știe s-o
celebreze în amiaza ei.”7 „Răbdarea și înaintarea pas cu pas, step by step,
sunt principii a căror nerespectare poate provoca accidente mortale.”8
Pasionat cititor din vremea când umbla cu picioarele goale prin
ierburi înalte și nimic nu tulbura munții și râurile din satul copilăriei,
Mircea Petean scrie apăsat, viril și onest situându-se în controversă cu
grafomanii vulgari. Citim cu plăcere cuvintele regionale reînviate, limba
română fără de moarte, în ciuda limbii de plastic, jubilăm contra vulgarității
și diletantismului, aplaudăm cu bucurie, ca pe o izbândă personală stilul
pamfletăresc din „Zâmbiți, vă rog !”
Ar merita citite și recitite, decupate din volum două tablete pentru
a le înțelege mai exact sensul metafizic și adâncimea lexicală: „Zâmbetul,
surâsul, râsul” și „Scribul și Retorul”. De reținut e faptul că nu se lasă
dus de metaforită. Îi plac ideile deschise înțelegerii unanime. Carte densă,
„Nicanor, cel din urmă om” nu se poate rezuma în câteva pagini. De aceea
trebuie să se revină asupra fondului ei, acum inepuizat. Personajele au
nume generice: Poetul, Misitul, Academicianul, Omul de hârtie cu coperți
de carton, Prozatorul-turnător etc.
Călătorul de profesie evadează dintre zidurile cetății asediate de
maneliști, impostori, veleitari care joacă roluri de staruri celebre. Spațiul
pe care se mișcă aceștia este întreaga Românie dar mai ales Transilvania
(gările, cafeneaua, târgurile de carte sau cele obișnuite forfotind de lume).
În Castelul de la Ciucea și-n împrejurimi, însoțit de prietenul său Mircea
Goga, autorul formidabilei cărți „Privighetoarea lui Hitler”, o descoperă pe
Ionița, românca în brațele căreia a murit poetul maghiar Ady Endre. Astfel
se elucidează o problemă de istorie literară controversată multă vreme.
Arta evocării ne surprinde în secvențele „Bădică” și „Profesorul de
francă” după cum în „Iarbă” se dezvoltă un fel de microthanatosologie.
Cu multă poezie, autorul include și descrierea de peisaj virginal. Este de
ajuns să ne lăsăm în voia ficțiunii sale și să ne imaginăm vâjâitul apelor sau
pânda șarpelui în frunzișul văratic. Trăim simultan starea de solitudine și
beatitudine a omului din marea grădină teluric-celestă a Raiului său.
Când nedumerirea cititorului atinge maximum à propos de personajul
Nicanor, găsim lămurirea necesară sub forma unui poem, plasat cu mult
calcul, unde se cuvenea :
„Și, pentru că tot veni vorba,
Cine mai e și Nicanor ăsta ?
Alter – ego-ul poetului Petean ?
Un erou de ficțiune ?
(Mi se pare c-am citit despre el cel puțin într-o scriere
de-a unui prozator sud – american)
Un sfânt ?
O combinație între un literat, un vagabond
Și o pagină de ziar ?
Un nume de câine ?
Cin’ să fie ? Cin’ să fie ?
O să fie – o bucurie ! ”9
Cartea lui Mircea Petean se încheie cu un amplu grupaj de ziceri ale
lui Nicanor într-un amestec de lucruri grave, ludice și întristătoare. Întocmai
cum pe aripile condorului împăiat s-a depus atâta praf că nu mai poate
zbura, porumbelului cu piciorul rupt dintr-o gară clujană îi corespunde,
în lumea exotică, neputința condorului. În secolul nostru pare că totul se
resoarbe în „vidul originar”. Să fie acesta începutul unei apocalipse după
Mircea Petean ? Sau numai un sentiment trecător ? Sperăm că răspunsul
nu va veni prea târziu pentru cititorul său care-l așteaptă din „marginea
marginii” spre centrul imuabil al literaturii.
______________
1. Petean, Mircea, Nicanor, ultimul om , Editura Limes, Florești-Cluj,
2014, p.146
2. Idem, op.cit. p.156
3. Idem, op.cit. p.219
4. Idem, op.cit. p.220
5. Petean, Mircea, Nicanor, ultimul om , Editura Limes, Florești-Cluj,
2014, p.237
6. Idem, op. cit., p.12
7. Idem, op .cit., p.15
8. Idem, op. cit., p.105
9. Idem, op. cit., p.106
10. Petean, Mircea, Nicanor, cel din urmă om, Editura Limes, Florești-
Cluj, 2014, p.233
10649

George ROCA
POEME BILINGVE
(ROMÂNĂ – ITALIANĂ)
CĂPRIOARA NEBUNĂ
Culcat,
stau cu ochii închişi
şi visez la poiana mea cu
flori.
E atâta linişte şi armonie!
Şi totuşi căprioara nebună
nu vrea să-mi dea pace
încercând din nou
să mă mângâie cu copita
pe albul ochilor mei obosiţi
de atâta privit spre spaţiul virtual.
CERBIATTA PAZZA*
Giù,
seduto con gli occhi chiusi
sognando il mio campo di fiori.
E una silente armonia!
Ma, la cerbiatta pazza
non vuole darmi pace
provando di nuovo
ad’ accarezzarmi con lo zoccolo
il velo dei miei occhi stanchi
a privato lo spazio virtuale.
ÎMBRĂŢIŞARE
dacă te-aş întâlni
ţi-as spune
să te prefaci într-un avion
tu,
pentru a-mi face pe plac
ţi-ai desface braţele
şi ai plana lin spre mine
eu…
m-aş preface în pasăre
şi apropiindu-mă de tine
ne-am împleti aripile
într-o îmbraţişare de suflet şi trup
mângâindu-ne tandru
până când am simţi
simbioza iubirii noastre...
ABBRACCIO*
se incontrassi te
avrai detto
di fingere di essere un aereo
tu,
per il mio favore
apri le tue braccia
e scivola dolcemente da me
io...
vorei cambiarmi in uccello
e avviccinarmi da te
ci intrecciamo le ali
in un abbraccio di anima e corpo
teneramente ci accarezzeamo
fino quando sentiremo
simbiosi del nostro amore...
10650
POEZIE
treason.
Daniel IONIñã The hallway to the coffins is teaming to the
brim
From Jesus day, no changes have
happened, in the main
TESTAMENT (EDIŢIA
Like then, the treason section has
A II-A) – MARI POEŢI
disappeared again
ROMÂNI TRADUŞI ÎN
But the delighted angels keep working in
LIMBA ENGLEZĂ (2)
fine trim
The registrar is daily awarding them their
În 2012 Editura
pay
Minerva din Bucureşti
With Judas’ silver coin, forever to betray.
a publicat volumul
„Testament - Anthology
of Modern Romanian
Verse/ Testament -
DUMITRACHE LAURENñIU
Antologie de Poezie
Românească Modernă), Frig
autori Daniel Ioniţa, Eva Foster şi Daniel
Reynaud. Prima ediţie cuprinde 55 de Vine frigul
poeţi (de la Alecsandri şi Eminescu la cei peste globul de cristal în
contemporani) şi 80 de poezii. În luna care joacă
noiembrie a acestui an, aceeaşi editură marionete
şi cai în herghelii
va publica ediţia a II-a la care se adaugă bătătoresc drumul
inca peste 40 de poeţi şi aproximativ 50 de
de zăpadă
poezii. În urmatoarele luni vom prezenta ce acoperă urletele
câteva serii de poezii din acest volum, in
păpuşilor
ediţie bilingvă aşa cum vor aparea în noul din care faci şi tu parte,
fac şi eu...
volum al ediţiei a II-a.
căci ne lăsăm oasele să fie supte
(Rexlibris Media Group)
de măduvă
------------------------------------
la discreţia timpului feroce
şi destinul crud să roadă între canini
(7) ARCADIE SUCEVEANU diafiza
ce ne ţine măştile departe una de alta,
ARHIVELE GOLGOTEI (1) până ne stingem, până devenim tăcere şi
nu putem
Arhivele Golgotei sunt la un pas de noi, să fim făclii.
Vedeţi pereţii roşii, parcă vopsiţi cu sânge?
Acolo rana lumii suspină-n nopţi şi plânge La picioarele propriei balanţe
Şi plâng toţi răstigniţii, treziţi din doi in doi.
Intrarea-i pe din spate. Stau îngeri la Cu fiecare pas înainte cobor o
treaptă
subsol spre inima dezolată a marelui
Şi completeaza-ntruna registrele secrete. Goliat-Robot
ce într-o palmă ţine scheletul propriului său
Şi celor de pe cruce mereu li-e frig şi sete, colos vegan
De la dosare-adie-a tradăre şi-a formol. şi în alta,
E mare-nghesuială în sala de morminte, nimicnicia unor crini ce mor
De la Iisus încoace nu s-au produs încet...
schimbări;
Mereu nu ajung cadre la secţia trădari, Goliat-Robot ce ţine balanţa,
Al său suspin
Dar îngerii sunt veseli, lucrează înainte. rupe universul.
Iar Arhivarul, zilnic, le răsplăteşte truda
Cu-arginţi de preţ ce poartă efigia lui Iuda. Goliat-Robot ce sunt eu şi fantoma mea,
Simpla sa umbră face
THE REGISTERS OF GOLGOTHA (I) stelele să înflorească,
(translation Daniel Ionita) aştrii să devină apostoli
şi eu să plătesc preţul de a-mi putea mişca
The Registers of Golgotha are close to our mâinile
domain ca să scriu.
You see, the walls, dark crimson, with Nu mă plânge, vrabie...
blood and pain are painted
the wound of this humanity in nightly sighs Nu-ţi irosi lacrimile pe mine,
has fainted crudă vrabie,
The crucified are weeping, and both awake căci prin fiecare floare pe care calc
again. o să mă nasc în ploi,
The entrance through the rear, and angels în trenuri ce vin şi pleacă,
guard each season pe poduri de fier
They keep forever filling those secret şi o să surâd clipelor
de cer.
records, cursed
Umbra mea va face
The crucified are anguished with coldness crater
and with thirst, Pământului
While registers are reeking of vinegar and şi acolo voi aduna
castele de nisip.
www.oglindaliterara.ro
 UN POET ROMÂN ÎN AMERICA
Virgil Ciucă - poezia justiţiară şi anti-apocaliptică
Virgil Ciucă, poet român cu rezidenţa în
Statele Unite (născut în 1937, lângă Craiova)
a debutat târziu, la 60 de ani, dar şi-a construit,
dacă nu o operă, atunci o bibliografie în scurt
timp: Blestem străbun 2007, Versete dumnezeieşti
2008, Pierdut în lume 2011, Chemarea la judecată
2012, Condamnarea 2013, toate apărute la Editura
Semne. Bibliografia se întâlneşte târziu cu biografia
şi sunt de înregistrat elemente de senzaţie: elev la
Şcoala Normală din Craiova (eliminat în 1952),
bacalaureat la „I.L.Caragiale” din Bucureşti şi
Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii
din Bucureşti (absolvent în 1966), Master în
„Management and Administration” la Politehnic
University din New York (promoţia 1996).
Cu consecvenţă, poetul Virgil Ciucă, de la
debut până în prezent, a rămas un revoltat, un rebel
cu diverse cauze (politice, sociale, intelectuale) un
ateu care se războieşte cu o divinitate apocaliptică.
În ipostaza „omului revoltat” al lui Camus
declanşează diverse reacţii existenţiale: de la
frustrare şi umilinţă, până la revoltă şi condamnare
a unei societăţi care, chiar de diverse culori
politice, îşi denigrează şi marginalizează poeţii.
În micile comunităţi româneşti din America,
dl. Virgil Ciucă este POETUL, unicul, simbolul
creativităţii naţionale, dar dacă ar trăi în România
atunci ar activa în interiorul comunităţii poeţilor,
care ar măsura competenţa şi performanţa. Vreau
să spun că rolul ori imaginea persoanei ar fi
altele, deşi poetul ar fi acelaşi, că zona de acţiune
a expresiei se schimbă în raport de locul de viaţă
şi creaţie al artistului, deşi, esenţialmente, artistul
rămâne acelaşi.
Adaug că şi modul de receptare, de
înţelegere se modifică după spaţiul de exprimare.
E adevărat că „Românu-i tot român, oriunde ar fi”,
dar nu e obligatoriu ca şi „poetu-i tot poet”. Poetul
e sensibil la tot ce se întâmplă în jur şi identitatea
sa fragilă se metamorfozează. Apoi, nici poezia
nu-i peste tot aceeaşi poezie: este percepută diferit,
cu funcţii şi finalităţi variabile.
Hubble si poezia...
Vedem, cu Hubble, pentru prima oara
universul mai de aproape... Ce ar merita, intre
altele, sa fie privit mai atent, din aceasta multime
de imagini unice ale infinitului: mai intii, Calea
(a noastra, putem zice, intre atitea alte constelatii
si nebuloase) Lactee; apoi, gaura neagra (care
ar putea sa ne manince intr-o zi, daca se apropie
de noi...) si, in sfirsit, proportiile zdrobitoare
intre planetele sistemului nostru solar: ce mic e
Pamintul fata de Soare... dar si ce mic e Soarele,
in comparatie cu alti uriasi cosmici... Si primim la
urma, cu modestie, lectia de umilinta care nu putea
lipsi din aceasta asezare a noastra in Marea Copaie
a Universului... Aici nu ma pot impiedica sa nu
citez, potrivindu-se cu subiectul, pasajul cuvenit
din mica stingere cuprinsa in Scrisoarea I a lui
Eminescu (exista acolo si Marea Stingere, vazuta
cu ochii mintii de Bătrînul Dascăl; dar asta e in
alta lectie...): «Muști de-o zi, pe-o lume mică de se
măsură cu cotul, / In acea nemărginire ne-nvîrtim
uitînd cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o
clipă suspendată, / Că-ndărătu-i și nainte-i întuneric
se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul
unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
/ Astfel într-a veciniciei noapte pururea adîncă /
Şi dacă ar fi să-i caut un defect, aş identifica
discursul uneori diluat, tendinţa de a folosi multe
cuvinte, de a se explica, spre deosebire de poeţii din
spaţiul referenţial, care concentrează programatic
discursul, chiar cu riscul obscurizării mesajului.
Ţinta atacurilor polemice ale discursului
insurgent sunt, mai ales, instituţiile opresive
şi deformatoare care obstaculează libertatea
creatorului, pentru că El, poetul, chiar într-o
societate superior-civilizată tinde să se aşeze la
marginile ei.
Pe coperta a IV-a, autorul aşează şi un mesaj
explicit: „Oameni buni, când aveţi timp, invenaţi
şi un Dumnezeu bun şi iubitor de dreptate, un
Dumnezeu care să-şi iubească în mod egal fiii, căci
suntem milioane şi milioane de oameni care am
dori să ne bucurăm de viaţă aşa cum vă bucuraţi
voi, credincioşii extremişti, securişti, turnători şi
de cele mai multe ori şi trădători de ţară. Poate că
Dumnezeul vostru cel rău şi răzbunător să vă ierte
şi rătăcirile şi crimele pe care le comiteţi în numele
unei divinităţi inventate.”
Poetul îşi selectează un număr restrâns
de teme (înstrăinarea morală, solidaritatea
comunitară, istoria triumfală, spiritul Daciei şi încă
multe altele), dar realizează uneori şi blitz-uri de
inspiraţie, stări revelatorii, ca această succintă, dar
superbă imagine a întunericului: „Noaptea mea
cea neagră nu mai are vrajă/Gânduri răzvrătite au
rămas de strajă/Vremuri de restrişte vin fără să zică/
Unde creşte noaptea floarea de sipică//Bat vânturi
în noapte ape-nvolburate/Ard focuri pe cerul plin
de nestemate/Tună din senin, fulgerul adună/Mai
toţi vârcolacii ce-s ascunşi pe lună.” (Noaptea
neagră, în volumul Pierdut în lume)
După cum reiese din bibliografie, volumele
sale au apărut compact, cinci volume în cinci ani,
aşa că nu se poate desprinde o evoluţie interioară
şi nici o diversificare, dincolo de variabilitatea
titlurilor.
Autorul nu doreşte un secol 21 „profund
religios” (Malraux), ci un secol în care „oamenii şi
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... /
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
/ Căci e vis al neființii universul cel himeric...» Ati
sesizat, desigur, diferenta esentiala dintre tabloul
lumii, aratat noua de Hubble, si viziunea marelui
poet: ea tine de prezenta Timpului... Pictura
realizata de telescopul nostru e fatalmente statica,
in vreme ce Eminescu introduce, in aceasta
infatisarea poetico-filozofica a universului,
elementul dinamic: timpul ce alearga catre sfirsit.
Lumea e vazuta in perspectiva finala a stingerii,
ceea ce face ca fiinta ei (cu noi cu tot, captivi intr-
insa) sa devina o clipa (raza) a unei vieti suspendate
intre doua eternitati ale nefiintei, simbolizate prin
intunericul total dinainte si de dupa... Asta da o
anumita tensiune tabloului eminescian, il incarca
de dinamismul negativ al inaintarii lumii catre
moarte, cu scopul de a ne face sa simtim efectiv
vremelnicia, precaritatea si fragilitatea existentei
noastre. Numai asa, amplificata la scara cosmica
(ceea ce face si Hubble, dar in tacere, si in chip
«stiintific»), lumea noastra paminteasca primeste
adevarata ei dimensiune si importanta. Comparati
acum lectia explicita (si cam seaca, ce se vrea si
morala si filozofica), pe care o primim la sfirsitul
www.oglindaliterara.ro
Aureliu Goci
ţările apocaliptice ale divinităţii să nu mai existe.”
Nu cunosc pe altcineva – fie el politician,
scriitor, finanţist, publicist ş.a. – care să identifice
mai exact pe adversarii României de azi – precum
poetul Virgil Ciucă, om de formaţie ştiinţifică,
ajuns cu funcţii de mare responsabilitate în
America. Nu cunosc pe cineva care să plângă mai
tare rănile României, pierderile ei, neîmplinirile,
jaful şi sărăcia care au cotropit ţinuturile vechii
Dacii, dintre Dunăre-Carpaţi şi malurile Nistrului
(pentru autor, harta ţării se întinde ca pe vremea
lui Burebista…). Din New York, Wood haven
sau Forest Park, poetul deplânge durerile şi
neîmplinirile spaţiului românesc în care se
adăpostesc neidentificaţi şi nepedepsiţi trădătorii,
impostorii, politicienii fără scrupule sau vânzătorii
de brăţări dacice.
Desigur, de la altă altitudine istorică şi cu
o altă atitudine politică, poetul reformulează tipul
de discurs, când mesianic, când apocaliptic al lui
Octavian Goga, „poetul mântuirii noastre”, care
deplângea lipsa de prieteni a României (în afară de
Marea Neagră).
Poetul Virgil Ciucă, de origine română,
cetăţean american, chiar dacă se mişcă pe o
teritorialitate mondială, de la Jacksonville,
Florida, la Govora, Vâlcea, păstrează în suflet
minunile lumii româneşti, ca nişte nestemate care
autentifică prin insesizabile mistere cosmice gloria
şi fundamentele unei identităţi de mare nobleţe.
Marian Ilie
pictorialului, cu splendida perspectiva eminesciana
asupra sfirsitului unei lumi ce devine clipa strivita
intre doua eternitati ale mortii. Aceasta viziune
poetica vorbeste mai profund despre sensul
existentei, folosind comparatia cosmica, decit o
face demonstratia stiintifica, prin puterea imaginilor
si a datelor tehnice. Iata avantajul si folosul poeziei
si al filozofiei, care isi dau mina la Eminescu pentru
a transmite omului fiorul metafizic, mai bine decit o
poate face stiinta. Toate sint cai regale ale gindirii:
stiinta, filozofia, arta, religia, oferite spiritului pentru
a-l ghida pe calea cunoasterii ce duce spre aceeasi
tinta: absolutul, fiecare avind maniera sa specifica
de a incerca sa-si aproprieze obiectul comun.
Datorita cuvintelor insa, grele de intelesuri, dar si
creatoare, prin asociere, de sugestii noi, mi se pare
ca aici poezia iese avantajata din aceasta competitie
cu imaginea. Dar si datorita marelui poet, care face
ca aceasta «adunare de cuvinte» sa produca un
sens global si filozofic mult mai bogat decit suma
simpla a acestor vorbe, luate in chip individual. Ati
mai auzit asta: o singura imagine face mai mult
decit o suta de cuvinte... Da, dar depinde de cine le
rosteste... Si retineti concluzia: E un vis al neființei
universul cel himeric...
10651
 Constantin Noica - Fiinţa la români
Pentru Constantin Noica, fiinţa la
români este specificată în limbă şi
la doi artişti geniali: Eminescu şi
Brâncuşi (Sentimentul românesc al
fiinţei - Ed. Eminescu, Bucureşti,
1978 – p. 162)
Fiinţa, în general, reprezintă
caracteristicile neschimbătoare
ale speciei, repetabile în persoana
efemeră. Acestea sunt, după
Constanti Noica: totalitatea
care derivă din caracterul ei
Lucian Gruia supraindividual, limitaţia (care nu
limitează, reprezintând finitudinea
fiinţei individuale şi infinitatea
ei temporală, ca specie), autonomia, în raport cu alte concepte şi
necesitatea care rezultă din însăşi existenţa ei, ca încununare a
organicului (Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1981). Mai putem adăuga, aşa cum face Heidegger, şi adevărul între
caracteristicile fiinţei.
În ceea ce priveşte caracterul neschimbător, acesta nu poate
fi luat în sens absolute întrucât fiinţa supraindividuală, devine pe
termen lung, odată cu indivizii, sau pe termen scurt în cazul mutaţiilor
genetice la fiinţele superioare (dacă se vor produce). Fiinţa apare
odată cu conştiinţa, lucrurile capată fiinţă în măsura atragerii lor în
gândirea umană (Heidegger). Dacă există o raţiune divină, există şi o
fiinţă absolută. Legile naturii, chiar dacă nu ar exista Dumnezeu, ţin
de fiinţa universală obiectivă (a lucrurilor).
Fiinţa specificată în limba română
Este cercetată în Rostirea filosofică românească (Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970) în patru capitole: I.Sinele şi sinea; II. Ciclul fiinţei;
III. Ciclul devenirii şi IV. Ciclul rânduielii.
Sinele ţine de fiinţă, fiind mai vast decât eul, reprezentând
ordinea în care te încadrezi, libertatea ta ca necesitate înţeleasă. Sinea
ţine de natură, este relevată/luminată de sine, se dezvăluie şi se retrage
în esenţa sa, pe măsură ce cunoaşterea înaintează (ca şi cripticul la
Blaga). În ciclul fiinţei sunt analizate: rostul şi rostirea, întru, firea în
raporturile ei cu lumea, fiinţa şi natura şi bineînţeles fiinţa. Punerea în
rost/ordine cu sens a lumii este important pentru devenire. Prepoziţia
întru desemnează un câmp şi desemnează atât direcţia câr şi tendinţa
de a deveni dinăuntru lucrul sau fiinţa spre care se tinde.
Firea reprezintă fiinţa în actul concret de fiinţare, fiecare are o
fire specifică. În general, desemnează o lume apropiată. Este înrudită
cu sinea şi sinele.
Ciclul devenirii începe cu trecerea, petrecerea, vremuirea,
troienirea şi sfârşeşte cu infinirea. Noica găseşte prilejul de a meditata
asupra noţiunilor gramaticale de substantive şi verbe. Substantivele
sunt expresia raţiunii şi caracterizează maturitatea unui popor. Verbele
înseamnă viaţă dar aduc disoluţie. Substantivele verbale rostire, fire,
petrecere, vremuire etc. au cea mai bogată viaţă lăuntrică. Vremuirea
desemnează devenirea întru devenire a lumii (repetarea oarbă a
ciclurilor). Trecrea timpului aduce împotmolirea, troienirea sub două
aspect: blocare dar şi acumulare. Infinirea aduce negarea finitudinii
îngheţate (prefixul in), şi are ceva din durata infinitului (curgerea).
În ciclul rânduielii întâlnim ctitoririle prefixului în: înfiinţare
(trecerea fiinţării la întruchipare/fiinţă), înfăptuire (faptele fiinţei) şi
înstructurare (procesul de structurare).
Fiinţa la Eminescu
Putem interpreta relaţia Luceafăr – Cătălina în termenii
gândirii noastre patriarhale, folosind noţiunile evidenţiate de filosoful
Constantin Noica (Rostirea filosofică românească): sinele şi sinea.
Fiecare fiinţă are o natură intimă, feminină, nocturnă, germinativă
10652 www.oglindaliterara.ro
= sinea şi o conştiinţă logică, masculină = sinele. Sinele luminează
sinea, o dezvăluie împlinindu-i menirea. În cheia propusă de Noica,
Luceafărul este sinele iar Cătălina, sinea. Dar în cazul poemului
eminescian, sinea nu se lasă dezvăluită./1/
În altă versiune, Constantin Noica afirmă că Luceafărul
reprezintă generalul iar Cătălina, particularul. Luceafărul, Hyperion
(în greacă, pe deasupra mergătorul) nu se lasă fixat într-o condiţie
individuală şi reprezintă generalul. Cătălina reprezintă individualul.
Fiecare îşi dau determinaţii, dar acestea nu se întâlnesc, nu sunt
compatibile şi astfel fiinţa nu se iveşte. (Sentimentul românesc al
fiinţei – p. 97-107)
Iată dialogul care marchează, incompatibilităţile /1/:
Cătălina: „Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără viaţă, /Căci eu
sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochil tău mă-ngheaţă.”
Luceafărul: „ - Dar cum ai vrea să mă cobor? / Au nu-nţelegi tu
oare, / Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”
Oricare ar fi interpretarea, dorinţa protagoniştilor nu se
împlineşte, rămâne însă visul sublim.
Fiinţa la Brâncuşi
Constantin Noica afirmă că Brâncuşi a privit în sinea păsării
descoperind zborul. (Rostirea filosofică românească)
În (Sentimentul românesc al fiinţei – p. 192-197), filosoful
consideră că în cazul sculpturilor seriale, se poate vorbi la Brâncuşi de
o devenire întru fiinţă. După părerea mea, în cazul portretelor realist-
academice (realizate înainte de cotitura stilistică) se poate vorbi de o
devenire întru devenire, iar în cazul celor realizate după cotitură, când
artistul căuta spiritual modelelor, ne aflăm în devenirea întru fiinţă. /2/
Constantin Noica mai observă că Brâncuşi a lucrat împotriva
tradiţiei sculpturii, pentru anularea gravitaţiei formelor, pentru
levitaţie.
Totodată a sugerat prezenţa infinitului în finit, redând zborul în
fixitate, identitatea printr-o pluralitate irepetabilă (serialitatea).
Noica vorbeşte în cazul lui Brâncuşi de o dublă infinire (Rostirea
filosofică românească – p.90) În cadrul ansamblului monumental de
la Târgu-Jiu, Coloana fără sfârşit simbolizează infinirea pe verticală,
iar parcurgerea traseului de la Masa tăcerii la Coloană, trecând şi
prin Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel aflată pe traseu, infinirea
pe orizontală.
După părerea mea /2/, în cazul ansamblului menţionat, prin
parcuregerea spaţiului pe axele orizontală şi vertical, ne îndreptăm
spre contopirea sufletului cu divinitatea/Fiinţa absolută.
Concluzii
Fiinţa la români nu e resimţită ca îndepărtată. Există firea
care apropie planul real de cel transcendent. Sculpturile seriale ale
lui Brâncuşi care urmăresc devenirea întru fiinţă au dimensiuni
miniaturale sau umane: Păsările, Muzele adormite, Sărutul,
Domnişoarele Pogany etc. (doar Coloana nesfârşită de la Târgu Jiu
este monumentală). La fel, bisericile de lemn, presărate în întreaga
noastră ţară, au dimensiuni care nu strivesc omul. La Eminescu,
Luceafărul caută fiinţa dar aceasta nu se realizează. Se realizează
în schimb fiinţa unei capodopere, aceea a textului. Frumuseţea
realizărilor artistice româneşti în domeniul fiinţei sunt mai intime/
umane decât marile catedrale occidentale strivitoare. La români,
specificul constă într-o viziune orgnică asupra lumii, în care partea
este integrată întregului.
Note:
1. Lucian Gruia – Triptic spiritual: Eminescu, Blaga, Brâncuşi
(Ed. Feed Back, Iaşi, 2008)
2. Lucian Gruia – Sculptura brâncuşiană între „devenirea
întru devenire” şi „devenirea întru fiinţă” (comunicare susţinută la
simpozionul Constantin Brâncuşi, Târgu-Jiu, februarie 2014)

Il papa nelle relique
„Il papa è morto, Viva il papa !”
Cea mai valoroasă relicvă din istoria
papilor este, fără nici un dubiu, “la testa
di S. Pietro”. Apostolul Petru “è stato
il fondatore ed il primo Vescovo della
Chiesa di Roma”, din anul 42 şi până
la martiriul său din anul 67. Relicva
depusă “sopra il baldacchino”, din
Basilica San Giovanni in Laterano,
repauzează împreună cu o alta
importantă din punct de vedere religios:
“la testa di S. Paolo“. .
De-a lungul timpului, s-au prelevat,
cu ocazia îmbălsămării, diverse organe
Matei Romeo Pitulan interne, ale unui număr de 65 de
papi. Pravila prelevării şi conservării
“i precordi” (organe din cavitatea
toracică: inimă, ficat etc.) a devenit cutumă, din anul 1513, la moartea lui
Giulio al II-lea şi până în anul 1545, la moartea lui Gregorio al XIII-lea.
Din păcate, numai “organele” a unsprezece papi au fost depuse în Grotele
Vaticane, iar despre destinul celorlalte moaşte “non si ha più notizia”
La relicvele papilor nu este îngăduit accesul publicului.
După moartea lui Sisto al V-lea, în palatul Quirinale, din anul 1590,
prelevările (“i precordi”) rezultate după operaţiile de îmbălsămare ale
papilor, au fost de depuse în biserica S.S. Vincenzo e Anastasio, din Piazza
Fontana di Trevi, parohia palatului şi reşedinţa papilor până în anul 1870.
Secretul unei vieţi fericite.
Cele 7 lecţii ale lui Tolstoi
Lev Tostoi, născut în 1828 şi decedat în 1910, a fost un membru
al nobilimii ruse, provenind dintr-o familie care deţinea o vastă
proprietate şi sute de iobagi. Viaţa tânărului Tolstoi a fost una
zbuciumată, violentă.
„Am ucis oameni în războaie şi am provocat oameni la duel pentru
a-i ucide. Am pierdut la cărţi, am trăit pe spinarea ţăranilor şi, mai mult
decât atât, i-am pedepsit, am trăit în destrăbălare şi am dezamăgit oameni
… aşa am trăit timp de 10 ani”, mărturisea autorul.
Însă, încet-încet, a găsit puterea de a se desprinde de acest stil de
viaţă decadent şi chiar de mediul său aristocratic, adoptând un stil de viaţă
care i-a şocat pe semenii săi.
În acest articol – scris de autorul Roman Krznaric pentru
BBC şi tradus de greatnews.ro – încercăm să învăţăm câte ceva din
experienţele de viaţă ale marelui Tolstoi:
1. Una dintre marile calităţi ale lui Tolstoi a fost cea de a învăţa
întotdeauna din noile experienţe. Oribila vărsare de sânge la care a asistat în
timpul Războiului Crimeei în anii ’50 ai secolului al XIX-lea l-a transformat
într-un pacifist convins. În 1857, după ce a asistat la o ghilotinare în Paris –
scriitorul nu a putut uita niciodată imaginea capului cazut în
ladă, după execuţie – Tolstoi a devenit un oponent al statului
şi al legilor, crezând că guvernele nu sunt doar brutale, ci
şi aservite intereselor celor bogaţi şi puternici. „Statul este
o conspiraţie”, îi scria Tolstoi unui prieten. „Astfel stând
lucrurile, nu voi mai servi niciun guvern, nicăieri”.
2. Tolstoi a arătat o neobişnuită capacitate de a se pune
în piele altora şi de a empatiza cu nevoile acelor persoane.
În anii ’60 ai secolului al XIX-lea, Tolstoi a început să
poarte haine ţărăneşti şi să lucreze cot la cot cu ţăranii de pe
domeniul său. Nu se dădea înapoi de la aratul câmpului cu
boii sau de la repararea caselor familiilor de ţărani. Tolstoi
iubea compania ţăranilor şi, în general, a oamenilor modeşti,
evitând pe cât posibil elitele literare şi aristocraţii din marile
oraşe. Tolstoi era convins că nu poţi înţelege cu adevărat
vieţile oamenilor decât dacă ajungi să trăieşti precum acei
oameni.
3. Tolstoi nu putea asista nepăsător la suferinţele celor
din jurul său. În 1873, după un an agricol absolut dezastruos,
www.oglindaliterara.ro
În acestă biserică, “officiata dai Padri Cistercensi di Casamari”, au fost
conservate “i precordi” a nu mai puţin de 25 de papi, până la moartea lui
Leon al XII-lea, în anul 1829, exceptând moaştele papei Pio al V-lea, care
au fost purtate la Valencia...
Odată confirmat decesul papei de către medici, în chiar seara zilei
respective, după îmbălsămare, “i precordi” erau închise într-un “vaso
mortuario ben sigilato” (urnă mortuară închisă ermetic) şi purtate cu mare
pompă spre locul destinat de către “cappellano secreto del papa” ce sta
într-o trăsură neagră, având alături un slujitor, stând în picioare, cu o mare
lumânare aprinsă...
“I precordi” fiecărui papă erau depuse, până la anul 1545, în Grotele
Vaticanului, iar după acest an, “relicvele” au fost conservate într-o capelă
a criptei construită în anul 1575, sub altarul bisericii S.S. Vincenzo e
Anastasio, din voinţa papei Benedetto al XIV-lea. Pe pereţii criptei se pot
descifra şi în zilele noastre inscripţiile care indică numele papilor ale căror
“organe” le-au fost conservate...
În schimb, rămăşiţele pământeşti ale Sfinţilor Părinţi, claustrate într-un
“triplice cassa” (triplu coşciug): “una di cipresso, una di piombo e una
di noce” (de chiparos, plumb şi lemn de nuc), sunt depuse în Grotele
Vaticanului. Papa poate decide, cât este în viaţă, unde să fie înmormântat
în: Grotele Vatican, într-o anumită biserică sau în oricare alt loc, îngropat
în pamânt sau depus într-un sarcofag...
Funerariile papale şi “Missa Poenitentialis” sunt celebrate în Catedrala
San Pietro, în prezenţa delegaţilor Bisericilor şi conducătorilor Statelor din
întreaga lume...
De operaţiile de conservare a rămăşiţelor pământeşti ale Papilor se ocupă,
de mai multe generaţii, numai membrii familiei Signoracci, din tată în
fiu, experţi în îmbălsămări... Ultimele îmbălsămări au fost ale papilor:
Giovanni al XXIII-lea, Paolo al VI-lea şi Giovanni Paolo al II-lea...
Citta del Vatican, 6 gen. 2015
Tolstoi a întrerupt lucrul la cel mai cunoscut roman al său, „Anna Karenina”
pentru a-i ajuta pe cei care sufereau de foamete. „Nu pot părăsi creaturi vii
pentru a mă dedica unora imaginare”, îi spunea Tolstoi unei rude. Prietenii
şi familia au crezut că scriitorul este în pragul nebuniei, Tolstoi nescriind
nimic timp de un an. A repetat experienţa 18 ani mai târziu, când nu a ezitat
să îşi dedice doi ani din viaţă pentru ajutorarea celor năpăstuiţi. A trudit în
bucătării şi şi-a folosit timpul liber pentru strângerea de fonduri.
4. În urma unei căderi nervoase de la sfârşitul anilor 1870, Tolstoi
a respins orice instituţie religioasă, inclusiv Biserica Ortodoxă. Scriitorul
a adoptat un crez creştin revoluţionar, bazat pe austeritatea spirituală şi
materială. S-a lăsat de băut şi de fumat şi a devenit vegetarian. A inspirat,
de asemenea, crearea unor comunităţi utopice, bazate pe o viaţă simplă
şi auto-suficientă, unde proprietatea se afla la comun. Aceste comunităţi
s-au răspândit pe Glob, iar Gandhi a descoperit, în 1910, un ashram numit
„Ferma Tolstoi”.
5. Această nouă viaţă, bazată pe simplitate, nu a fost însă şi una
lipsită de eforturi şi contradicţii. Tolstoi a fost mereu un „apostol” al
dragostei universale, însă se certa constant cu soţia. Mai mult, Tolstoi,
omul care le vorbea tuturor despre valoarea egalităţii, nu a fost niciodată
în stare să renunţe total la averea sa şi la stilul său de viaţă privilegiat.
A trăit până la adânci bătrâneţi într-o casă uriaşă, slujit de servitori. Dar,
la începutul anilor 1890, a renunţat, împotriva voinţei familiei sale, la
drepturile de autor pentru o mare parte din opera sa. Astfel, a „irosit” o
importantă avere. Având în vedere poziţia privilegiată din care şi-a început
viaţa, transformarea sa personală, chiar dacă nu completă, merită toată
admiraţia noastră.
6. Tolstoi a spus întotdeauna că găsirea unui echilibru
între minte şi trup este o parte esenţială a unui proces
creativ. Se întâmpla adesea să lase peniţa jos pentru a merge
cu caii la arat, pe câmp. Pe peretele din faţa biroului său
se aflau mereu o coasă şi un ferăstrău. În ultimii săi ani de
viaţă, vizitorii erau uimiţi să îl descopere pe celebrul scriitor
lucrând la o nouă pereche de cizme.
7. Dar lecţia de viaţă esenţială pentru care ne-o predă
Tolstoi este că cel mai bun mod de a lupta cu propriile
concepţii şi prejudecăţi este prin a ne înconjura de oameni
ale căror păreri şi stiluri de viaţă diferă semnificativ de
ale noastre. Adevărata provocare pentru om – atât pentru
contemporanii lui Tolstoi cât şi pentru oamenii de astăzi –
este de a-şi întinde aripile conversaţionale şi de a petrece un
timp alături de cei ale căror valori şi experienţe contrastează
cu ale sale. Misiunea noastră, ne-ar sfătui Tolstoi, este de a
călători cât mai mult dincolo de perimetrul cercului nostru.
10653
 REDIMENSIONĂRI DEZIRABILE
Volumul Linei Codreanu,
Studii și interpretări (Editura Rafet,
2014), laureat cu
Râmnicu-Sărat, 2014)
premiul de excelență al editurii
râmnicene, abordează două tronsoane
caracteristice universului cultural
românesc. Elocventele studii asupra
tradițiilor, cât și cronicile unor
valoroase volume contemporane, au
ca punct comun evidențierea calităților
spirituale proprii neamului nostru.
Este analizată o specială capacitate
creatoare, din toate punctele de vedere,
câteodată manifestată în situații dintre
Octavian Mihalcea cele mai nefavorabile. Studiile semnate
de Lina Codreanu redimensionează
fundamentele de natură populară,
astfel orientându-se spre Absolut, spre adevărata și profunda cultură.
Iată un fragment ce subliniază accepțiunea transmundană a „casei” :
„Locuințele rurale românești au multe elemente de structură, de construcție
și ornamentale care le individualizează în raport cu celelalte. Fiecare
casă are „sufletul” ei, primind câte ceva din personalitatea gospodarului.
Ornamentele incrustate pe stâlpi, în florării, pe balustrade, pe canaturile
porților, ale ușilor și ale ferestrelor ilustrează imaginația și forța de creație
a stăpânului recunoscut drept „stâlpul casei”. Identitatea stăpân - casă
este interpretată de psihanalistul Gaston Bachelard într-un mod foarte
interesant: << exteriorul casei este masca sau aparența omului; acoperișul
este capul și spiritul, controlul conștiinței; etajele inferioare marchează
nivelul inconștientului și al instinctelor; bucătăria ar simboliza locul
,,UNIVERSUL SATULUI ROMÂNESC”
Marin Toma şi Doina Săbădeanu
REVISTA LITERARĂ ,,DOR de DOR,, înfiinţată
în urmă cu 10 ani şi condusă de scriitorul Marin Toma,
organizează cu sprijinul Consiliului Local DOR-MĂRUNT,
Primăria DOR-MĂRUNT, judeţul CĂLĂRAŞI, Centrul
Judeţean Pentru Conservarea şi Promovarea Tradiţiilor
Naţionale CĂLĂRAŞI, Concursul Naţional de Poezie clasică
(şi pentru copii), Proză, Proză satirică, Teatru, Reportaj literar,
Eseu, Epigramă, Pictură , Fotografie artistică, cu obişnuita
temă ,,UNIVERSUL SATULUI ROMÂNESC”.
Lucrările se vor trimite pe adresa de e-mail:
marintoma@gmail.com până la data de 15 IUNIE, 2015.
După această dată lucrările nu se vor mai trimite comisiei
de jurizare.
La acest concurs pot participa creatori din întreaga ţară,
indiferent de vârstă, membrii şi nemembrii ai unor uniuni de
creaţie, membrii ai Uniunii Scriitorilor din ţară şi scriitorii
din Diaspora membrii şi ne membri ai Uniunii Scriitorilor.
Comisia de jurizare formată din critici literari şi de artă, poeţi,
scriitori, artişti de imagine, va acorda pentru fiecare secţiune câte
trei premii dotate cu Diploma “DROPIA de AUR,, premiul I,
II şi III şi menţiunile I, II şi III. Premiile constau în diplome,
bani (dacă se vor găsi sponsorizări) şi publicarea în revista
,,Dor de Dor” din luna august, septembrie şi octombrie.
Concurenţii vor trimite 5 poezii, dintre care una dedicată
poetului naţional MIHAI EMINESCU (poate fi odă, baladă,
glossă, doină), 5 epigrame, o proză scurtă (poate fi şi satirică
de maximum 12 pagini), o piesă de teatru, scrisă tot pe
maximum 12 pagini. Ambele pot fi în WORD- FONT Arial
10654 www.oglindaliterara.ro
transmutărilor alchimice sau al transformărilor chimice, adică un moment
al evoluției interioare >>”. Deasemenea, sunt scoase din temnița uitării idei
de seamă ale unor notabile personalități locale. Spiritualitatea orașului Huși
are parte de marcante introspecții. Importantelor reviste ale Bârladului,
„Florile dalbe” și „Glasul Nostru”, le este recunoscută neîntrerupta axare
asupra luminii interioare, postulat din zona normalității, dacă ne gândim
bine. Această readucere la viață a valoroaselor elemente românești poate
contribui la mult așteptata salvare din marasmul materialismului. A doua
secțiune a volumului „Studii și interpretări” constă în abordări critice
conduse de un filon pertinent al afinităților elective. Referindu-se la
antologia lirică Arșița din ploi (Tipo Moldova, Iași, 2011), a cunoscutului
scriitor Gheorghe Neagu, Lina Codreanu dovedește o deosebită capacitate
de esențializare: „În economia cărții, un loc dominator revine baladei
liricizate Nunta neagră, care ilustrează melodios și polifonic eșuarea
erotică. Eposul ondulant despre o fascinantă dragoste are împletiri lirico-
dramatice. Apropierile de cuplu, încărcate cu inocența și suflul vitalității,
dau drumul unor sentimente năvalnice , care fluidizează în îmbrățișări,
săruturi, contopire cu natura, departe de convențiile prestabilite de alții.
Regăsesc aici sonorități meditativ-tragice dintr-un celebru fir baladesc -
nunta ne-nuntită din eposul barbian Riga Crypto și lapona Enigel.” Aceste
cronici de întâmpinare valorizează și anumiți autori mai puțin evidențiați
în lumea literară (cu anumite excepții). Privind cu atenție peisajul literar
contemporan, observăm un fenomen absolut contestabil. E vorba despre
impunerea unor anumite nume, împreună cu operele lor, ceea de conduce la
o pregnantă confuzie axiologică. Lina Codreanu abordează cărți din variate
domenii (de la poezie și proză, la istorie și critică lierară), totul într-o
manieră extrem de credibilă, astfel contribuind la repunerea în poziție
primordială a ideaticii profund notabile.
11 sau TIMES NEW ROMAN 12.
P.S. Pictorii vor trimite un singur tablou reprezentativ.
Aceste lucrări (tablouri) ,vor fi expediate până la data de 15 iunie
2015 pe adresa: Toma Marin, Strada Albatros Nr. 1, localitatea
Dor Mărunt, judeţul Călăraşi, cod 917055
Tablourile vor fi înrămate cu rame uşoare.
Relaţii la telefon: 0242/643722 fix şi 0758 010456 mobil
(Marin Toma şi Doina Săbădeanu după 10 ianuarie 2015).
Rezultatele concursului se vor publica în presa locală
şi în revista ,,Dor de Dor” după data de 15 iulie 2014.
Faza finală a concursului va avea loc pe data de 16
august , ora 13 LA HANUL RUSTIC DIN LEHLIU –
GARĂ, JUDEŢUL CĂLĂRAŞI. Eventualele modificări
de program vor fi comunicate din timp concurenţilor.
Din dorinţa noastră de a menţine vie flacăra culturii naţionale, în
limita timpului şi a mijloacelor de informare, vă rugăm colegial
să ne faceţi public acest regulament cadru al concursului. Vă
mulţumim şi aşteptăm confirmarea primirii acestui regulament şi
participarea dumneavoastră.
Notă: Revista literară “Dor de Dor,, este organizatoarea
celei de a X-a EDIŢII a Concursului Naţional de Poezie ,,Dor
de Dor” şi realizatoarea a celei de a cincea editii a ANTOLOGIEI
,,DOR de DOR”.Cea de a cincea care a apărut,se intitlează”
DOR de DOR-“Dor- Marunt, . Dacă lucrările literare, nu se
încadrează în tema stabilită de regulament , ele nu vor fi jurizate.
 Simfonia naturii şi a cuvintelor
Ana Dobre
Universul mărunt, al boabei şi al fărâmei, pare inepuizabil în cărţile
Olimpiei Sava, o Elena Farago a literaturii pentru copii. Pasiunea cu care
investighează lumea pură a celor mici şi cu care inventează universuri
compensatorii, comprehensiunea cu care se apleacă asupra unor teme de
interes pentru cei mici, urmărind, deopotrivă, latura estetică şi etică, se
armonizează în empatia maturului atât pentru lumea inocentă a copilăriei,
cât şi pentru coordonata formativă a tematicii abordate.
Această latură formativă, urmărită asiduu de autoare, îşi găseşte
împlinirea într-un imaginar predominant ludic, instrumentele de construcţie
părând jucării cu care, în joacă, se poate construi o lume asemănătoare
celei aievea, populată de valorile unui cod moral tradiţional, pe care copilul
îl primeşte odată cu înţelegerea necesităţii de a fi bun, cinstit, îngăduitor.
Valorile cultivate – bunătate, milă, compasiune, respect, responsabilitate
etc. urmăresc să atingă şi să influenţeze sufletul celor mici, dirijându-i
astfel în mersul lor ascendent spre lumina cunoaşterii.
Cărţile Olimpiei Sava1, Curcubeie de vânzare (2009), Numai
faptele vorbesc(2013), Petale de suflet, Învârtind cuvintele, Simfonia
naturii, apărute în 2014, îi adună frumuseţea şi generozitatea sufletului,
predispoziţiile spre armonie şi echilibru şi le
transpun într-o lume minunată în care accesul este
posibil cu un suflet la fel de curat, cu înţelegere
pentru microuniversul pe care preocupările noastre
„măreţe” ar fi tentate să-l ignore.
În Simfonia naturii, versurile au o cantabilitate
dată şi de frumuseţea temelor şi de perspectiva
ludică prin care Olimpia Sava urmăreşte să educe
aplecarea spre frumos şi să responsabilizeze copilul
asupra datoriei de a ocroti lumea din jurul nostru.
„Simfonia naturii” este urmărită la nivel cosmic prin
motive romantice: luna, stelele, constelaţiile, într-o
viziune predominant pesonificatoare, şi la nivel
terestru prin motive şi metafore adecvate precum
rotaţia anotimpurilor, copacii – ninşi, desfrunziţi
sau plini de frunze şi de rod, zăpada, promoroaca,
ninsoarea alecsandriniană, omul de zăpadă, într-o
viziune empatică, de apropiere de comprehensivă şi
responsabilă de toate obiectele lumii. O seninătate
caldă, provenită din acceptarea lucrurilor fireşti,
învăluie aceste poezii într-o atmosferă tonică, de
echilibru şi de armonie.
Multe sunt pasteluri impresioniste într-o
viziune antropomorfică (Pânza cerului s-a rupt), care,
fără a fi copleşitoare prin gravitate, impresionează
prin puterea lirică de a sugera un dezastru de proporţii cosmice: „Soarele,
vulcan erupt,/ Pânza cerului a rupt/ Undeva la asfinţit/ şi pe boltă s-au
ivit// Flăcări, magmă, şiroind/ Şi tot cerul înroşind”. Predispoziţia pentru
pictural apare şi în Stăpâna nopţii, Lună plină, Buchet pe lună, Sublimă
singurătate care alcătuiesc un ciclu al lunii, în care se pot identifica două
dimensiuni – una în notă ludică, alta, într-o notă gravă.
Perspectiva antropomorfizantă din Luna îndrăgostită trimite la
legenda Lunii şi a Soarelui, însă Olimpia Sava îi dă o notă sprinţară pentru
ca irizările tensiunii dramatice să dispară în lirismul cald, învăluitor: „O
steluţă călătoare/ Se îndreaptă către Soare,/ Să-l invite la serată/ Când e
bolta înstelată// Ar dori ca el să vină/ Cu o trenă de lumină,/ S-o aşeze la
picioare/ Lunii. Doamna nopţii are// Strălucirea-nlăcrimată/ Că-i de soare
amorezată...”.
În De-a v-aţi ascunselea, spectacolul cosmic este văzut în aceeaşi
notă ludică, astrele având, asemenea copiilor, o insaţiabilă predispoziţie
către joc şi joacă. Această capacitate de a inventa în ludic este cu adevărat
impresionantă: „Luna să se joace vrea./ Cum? De-a v-aţi ascunselea!/ Multe
stele-au refuzat,/ Că... n-au vreme de jucat,// Dar o stea mai zvăpăiată/ S-a
înscris la joc îndată,/ Iar un nor puţin bondoc/ A intrat şi el în joc...” La
fel stau lucrurile în Unde-i luna?, Escapadă, Carul Mare-i supărat, Stele
balerine.
Intemperiile nu provoacă spaime, ci devin un prilej minunat pentru a
oferi copiilor un dar preţios – jocurile de iarnă ca în Decor de iarnă: „Iarna,
îmblânzită parcă,/ Ne invită iar la joacă./ Chiar se pare că regretă/ Gerul şi,
cu o baghetă,// Face semn ca orice nor/ Să se scuture uşor,/ Astfel ca din
cer să cadă/ Mici steluţe de zăpadă.// Atmosfera-i minunată,/ Ca un basm
www.oglindaliterara.ro
frumos arată./ Ies copiii, mulţi, pe stradă,/ Să se joace cu zăpadă”.
Interogaţiile mai grave din Singurătatea omului de zăpadă sunt
întoarse în aceeaşi cheie ludic-ironică pentru a feri sufletul inocent al
copilului de spaimele existenţiale, dar nu şi fără a-l responsabiliza asupra
suferinţei: „Stă în curte părăsit/ Şi se-ntreabă: ce-am greşit? (...)// Astă
noapte n-am dormit,/ Ce mai fac, sunt fericit?...”
Primăvara se vesteşte printr-un emisar cunoscut – ghiocelul,
„clopoţel pe cărare”, iar copiii o descoperă curioşi: „Pe o creangă într-un
pom/ S-a urcat un pui de om (...)// Îl întreabă mama mare:/ - Bogdănel, ce
ai tu oare?/ - Urmăresc de se desfac/ Muguraşii din copac,// Florile să văd
cum cresc...” (Dor de primăvară). Fenomenele asociate anotimpului apar
toate, în intenţia didactică, am spune, de a dezvălui celor mici tainele care
alcătuiesc simfonia naturii în acest moment al rotaţiei eterne.
Nu lipseşte vara asociată pictural cu un „covor verde şi multicolor”,
cu „soarele de vară”, arzător, şi cu sugestia beneficiilor ploii: „Soarele e
arzător.../ Arde azi necruţător./ De nu plouă până mâine,/ Grâu nu vom
avea, de pâine”.
Paparudele, Caloianul, rituri de invocare a ploii, obiceiuri tradiţionale,
apar ca motiv cu parfum rural, ploaia torenţială,
seceta alcătuiesc un tablou în note campestre, cu
tonuri uşor idilice, necesare, însă, pentru a sugera
frumuseţea, muzica perpetuă a acestei simfonii a
naturii.
Toamna este anunţată ca o victorie – Vine
toamna!, dar şi cu motivele bacoviene precum
frigul, ploaia (Ploaie mocănească). Această notă
e contracarată de imaginea senină, luminoasă a
unei toamne tonice, romantice ca în Romantism de
toamnă în care frunzele aurii aşază un covor foşnitor:
„Ţes covoare ne-ncetat/ Frunzele, ce au picat/ În
grădini şi peste tot...”, iar roadele se oferă generos
culegătorilor – Fructe pe ram.
Un motiv literar, precum sperietoarea conferă
peisajului autumnal o notă originală prin bonomie şi
jovialitate: „Dac-aţi şti cât e de greu/ Să rămâi în ploi
şi soare,/ Câmpul să păzeşti mereu!/ Nici fărâmă de
mâncare,/ Niciodată, nu mi-au dat,/ N-am nimic de
încălţat/ Şi, vedeţi, m-au îmbrăcat/ Doar în haine de-
aruncat!” (Sperietoarea); altul, greierele, se înscrie
în viziunea corectivă, marcând despărţirea de cea
clasică à la Jean de la Fontaine: „Greieraşul din
poveste,/ Despre care am aflat/ Că e leneş, astăzi
este/ Foarte, foarte mult schimbat.// Nu mai cântă
ziua toată/ La vioară cu mult sârg,/ Are hrană adunată/ Pe alese, ca la târg.//
Să mai spună furnicuţa/ Vorbe grele, fel de fel,/ Şi va regreta, drăguţa,/ Căci
bogat e-acum şi el!”
Culorile cu care pictează Olimpia Sava sunt puţine şi clare ca-n
picturile naive. Ele ajung în universul celor mici şi îl fac inteligibil.
La nivelul prozodiei, autoarea experimentează versificaţia clasică,
evidenţiindu-i avantajele în cantabilitate, muzicalitate, armonie. Când
experimentează şi alte ritmuri, moderne, efectele de cantabilitate au ceva
din muzicalitatea naturală a lui George Topârceanu: „Pomii toţi au înflorit./
Este primăvară!/ Vietăţile-au ieşit/ Toate, pe afară (...)// Stau pe o terasă/
Vrăbiuţe zgribulite,/ Foarte-ngrijorate:/ - Rândunelele sosite/ Oare-s
îngheţate?...” (Capriciu de primăvară).
Mai mult decât oricine, Olimpia Sava îşi dezvăluie sufletul în aceste
poeme pentru copii, un suflet scăldat în inocenţa eternă a vârstei de aur
a copilăriei. Din acest substrat ancestral al fiinţei sale în care s-a retras,
blagian, ca un val, sângele strămoşilor, Olimpia Sava scoate nestemate
pentru a îmbogăţi viaţa interioară a celor mici şi acelor mari.
______________
1 Olimpia Sava, Curcubeie de vânzare, Editura Olimpias, Galaţi,
2009;
Olimpia Sava, Numai faptele vorbesc, Editura Olimpias, Galaţi,
2013;
Olimpia Sava, Petale de suflet, Editura Olimpias, Galaţi, 2014;
Olimpia Sava, Învârtind cuvintele, Editura Olimpias, Galaţi, 2014;
Olimpia Sava, Simfonia naturii, Editura Olimpias, Galaţi, 2014.
10655
 Cu pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea
(urmare din numărul anterior)
Loc de popas pentru îngeri
Un „Loc de popas pentru îngeri”
care ne aduce, prin atmosferă şi tematică,
aminte că, undeva, în locul cel mai frumos
din suflet, mai trăieşte, cumva (hrănită
din inima noastră de şoaptele bunicilor,
părinţilor, tuturor celor pe care i-am
cunoscut atunci, de zborul păsărilor aşa
cum l-am văzut prima dată, de zburdatul
animalelor de tot felul, de… tot ce ne
înconjura atunci) copilăria noastră, cu
„miracolele” ei. Mai respiră şi întâmplările
din sat – celor care am avut norocul de a
cunoaşte acest univers de o libertate aparte,
Marius Chelaru cu ani în urmă – şi oamenii de odinioară,
cu toate ale vieţii lor. Un sat, dobrogean,
cred, de undeva din preajma celui de-
al doilea război mondial, apoi după venirea comunismului cu „întovărăşirile”,
„colectivizarea” ş.a.. Un loc în care natura pare a fi izvor de basme, colindele se
îngemănează cu mirosurile iernii, chiar dacă, în fundal, erau şi Partidul Unic, şi
atitudinea ostilă faţă de religie, cu tot ce implica asta atunci, şi şcoala, procesul
de învăţământ cu toate dificultăţile lui, văzut cu ochii copilului, ai dascălului şi ai
părinţilor, era şi apăsarea de pe umerii părinţilor, erau şi…
Pe scurt, autoarea, Petra, se întoarce acasă de pe meleaguri
îndepărtate, împreună cu doi prieteni de „acolo”, Erik şi Li-Anne,
pe când „începea o zi cu gust de sărbătoare”, şi le povesteşte cum
arată, cum a păstrat în amintirile, în sufletul şi inima sa satul
copilăriei, „locul de popas pentru îngeri”. (le spunea bunica, ei,
surorii şi fratelui mai mic: „pe casele oamenilor buni vin îngerii
noaptea şi se odihnesc după atâta colindat prin lume. şi casele
astea devin cu timpul locul unde poposesc ei. Adică locul lor de
popas.”)
Satul ei era un loc în care oamenii, înainte de venirea
bolşevicilor dinspre Rusia, îşi creşteau copii în credinţă, cu bun
simţ, în respect faţă de familie, de ceilalţi oameni, de sat, de
obiceiuri, de natură. Apoi, odată cu zvonurile despre schimbarea
rânduielilor străvechi, sosirea „activiştilor” care pregăteau
„colectivizarea”, prigoana, arderea cărţilor bisericeşti, „încet-
încet a început un fel de izolare a fiecăruia în dosul gardurilor”,
înfricoşaţi, de parcă acolo putea sta la adăpost de ce va urma.
Pe urmă totul s-a devălmăşit. „Starea aceea de reverenţă pentru
tot ceea ce ţinea de Dumnezeu, de biserică […] s-a deformat până într-atât, încât
oamenii au început s nu mai respecte nimic”…
Realizarea principală a autoarei este felul plin de sensibilitate în care
MELONE
Atelierul era pietruit cu mii de picturi, trasându-se-n Sabia-i inspirată.
Într-o după amiază ca oricare alta, Melone primi pe colegul Jan.
- Ce surpriză! rosti Melone.
- Ei, și eu pe-aici, răspunse Jan, imitând o voce gravă.
- Mă bucur să te revăd Jane, replică Melone.Te rog, să te simți ca acasă.
-Ai mai pictat ....flori?Așa-i, zise Jan uităndu-se pe sub sprânceană.
-Florile sunt arta sufletului, de parcă ai uitat că puritanii au veștejit
cuvintele înflorate, numai că eu le rememorez cu vârful pensulei.
Într-un ungher al atelierului, vocea serafimică a unei Anastasii completa
puținul univers vizual.Îmbrăcat la mode, așa cum se pregătește un artist de zi cu
zi să-și cheme Muza, Melone împleticea cuvintele colorate la ceasul așteptărilor.
Credea cu ardoare că existența artelor se decanta în tainele creațiunii, mușcat fiind
de Vipera Picturii.
Pictorașul se împotmolea la ‘’hotarele’’ Absolutului, lăsând să se
întrezărească câteva metafore pietrificate pe care le va păstra ca: aduceri aminte.
Cu cel de-al treilea ochi scufundat în diluant, Melone proiecta un vas cu
flori de câmp petrecut de un brâu multicolor.Se opri și zise:
- Dramatic, dragul meu Jan, uită-te la mine, oftatu-mi, nici că mă dezleagă
de patima creațiunii.
- Prietene, îi răspunse Jan pe un ton sec, dar florile tale sunt cianurate,
rău....nu te-ai gândit să abordezi prin culoare o poveste vie?!
-Poveste?!Nu înțeleg Jan, ce vrei să spui?!Care?De unde-ți veni povestea
Jane, zău că mă-nfiorezi?!
- Poveștile sunt ca și culorile, oftă Jan.
- Ei aș?!Zău că mă iei pe nepregătite?!Poveste ......zise răspicat Melone.Vezi
tu bucata asta de lemn, pare o ‚’balenă povestașă’’, iar drama ‚’orfanoizilor’’s-a
10656 www.oglindaliterara.ro
(re)construieşte universul acesta atât de frumos al copilăriei, al satului în care
viaţa părea atât de aproape de imaginea unui paradis personal, un loc al caselor
oamenilor buni, pe care îngerii îşi află loc de popas. În încheiere un scurt
fragment despre „acest loc de popas pentru îngeri” pe care, poate, mulţi dintre
noi îl păstrăm, pentru totdeauna în inimă, chiar dacă totul se schimbă ireversibil
în realitate: „Timpuri şi mirosuri! Miroase a cânepă coaptă! Azi bunica şi lelea
Marica au scuturat-o de sămânţă. Diseară merg să ducă la râu cânepa, la topit.
Copila abia aşteaptă să coboare soarele în nucii din fundul grădinii, să vină seara
şi să plece la râu. […] Cu snopii pe cap, cânepa e uşoară, dar voluminoasă. Par
nişte căpiţe cu picioare.”
Petra Chia, Loc de popas pentru îngeri, postfaţă: Valeria Grigore, Editura
Ex Ponto, Constanţa, 2011, 118 p
___________
1 Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo,
The Aromanians from Kosovo, ediţia română-engleză-franceză, editată de
Societatea Academică Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin
Tambozi, Bucureşti şi Editura cartea Aromână, Constanţa, 2002.
2 Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/
aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc
şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie
Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
3 A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol.
Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc
şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului
de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
4 Am semnalat cărţile: Ghid de conversaţie român-
armean, Editura Ararat, Bucureşti, 2011, 108 p.; Critice şi lirice,
Editura Vif, Constanţa, 2013, 132 p.
5 Nagorno Karabach (sau Lernayin Ġarabaġ), azerii
Dağlıq Qarabağ iar ruşii Нагорный Карабах, Nagornîi
Karabah. Etimologia este una amestecată: nagorno – din slavă,
de la munte, karabakh – din limbile turcice, kara – negru, bakh
(de la bahçe – grădină). Persanii spuneau Provinciei Armenia de
Est, în Evul Mediu, „Bagh-e-Siah” (Grădina Neagră) - există
localităţi cu acest nume, una de care ştiu e în Iran. Ar putea fi,
aşadar, poate, tradus Grădina Neagră de (pe) Munte/ Karabakh-
ul de Munte sau ceva asemănător. În constituţia republicii
(nerecunoscute internaţional) Nagorno Karabach şi Arţakh sunt
oficiale.
6 Astfel explicându-se, în viziunea celor care susţin
această teorie, regăsirea în epopee a unor motive literare/
culturale de circulaţie naţională, dar şi universală întâlnite şi în alte creaţii din
folclorul literar. Profesorul şi etnologul Manug Apeghian a adunat/ grupat cele
peste 50 de variante ale epopeii, adică circa 25000 de pagini.
trecut și ea.
Gigantul stă de veghe cu brațele-i
înfierate, răsturnând principiile proporțiilor
cu infinitu-i stins al urâciunii, golind paharul
inspiraței.Culorile se confundă pe o suprafață
plană, admonestând ochiul fin prin cioburile
cotidine, lasând imago mundi să se spânzure de
tulpina păstoasă, iar frunzele cleioase răsuflau
cu greu.Cuțitul inspirat arunca tonuri grele de
culoare, intersectând unghiul obtuz al artistului.
Viziunea melonesiană deconspira un alter-ego
numit - sufocare creativă.Dansul pe muchie
de cuțit împrumuta din grația unei lebede
schingiuite pe o scenă pământie, doar Melone
asuda, continuând periplul (ne)-inspirat.Ființa-i Dana Țolea
fusese cuprinsă de mișcări mecanizate.
-E înfiorător Melone, strigă Jan.
- Gata, gata ......am ter-mi-nat, zâmbi Melone plin de satisfacție.Iată!!!
- Ce??? zise Jan, sărind din jilț, iar chipu-i se încrunta la pseudo-pictură.
Nimic, doar că mă simt bulvesat de acestă istorioară în plan.
- B-b-bulversat zici?!se miră Melone.
- Trebuie să mă retrag curând, adăugă Jan, scoțând batista din buzunarul
inimii, ștergându-și fruntea de emoție.
- Voința maestrului Jan e o poruncă pentru mine, rosti Melone.
- Pe curând, zise Jan scurt, depărtându-se de pictura diformă a lui Melone
și gustul iute al uleiurilor aruncate pe lemn.Se eliberă printr-un ofat.
Timpul ne mai dă o șansă de a fi, descifrând eu-l ostoit de frustrările
compoziționale, atașând pseudo- pictura ca-ntr-un puzzle universal.
ARTA va fi Damnatio Prozelitum, fără cauzalitate, ci doar profanare ori
contaminare a sublimului.
 Centenar Julio Cortazar 1914 -1984
S-a născut în Belgia la Bruxelles sau in culoarea unei perechi
tatăl fiind ataşat diplomatic la ambasada de mănuşi, a unei bluze.
Argentinei. Când Germania ocupă Voi fi furios, iubirea mea,
Belgia copilul Cortázar avea numai dar nu pentru tine,
4 ani, familia sa a revenit la Buenos şi nu pentru tine
Aires unde au locuit într-un cartier voi cumpără prăjituri,
numit Banfield. La 6 ani tatăl dispare la colţul străzii mă voi opri,
abandonandu-şi soţia şi pe sora mai la colţul unde tu nu vei coti,
mică a lui Cortazar. Casa lor şi curtea şi voi zice cuvintele ce se zic
din spate devin subiecte de inspiraţie şi voi manca lucrurile ce se mănancă,
scriitorului. Despre acesată perioada el şi voi visa lucrurile ce se visează,
scrie unui amic: “ eram serviabil, foarte şi ştiu foarte bine că nu vei mai fi,
vulnerabil, teribil de singur. Era un nici aici inăuntru, carcera
copil bolnăvicios, îl găseai mai mult în in care incă te păstrez,
pat citind cu sete. nici afară, in acel fluviu de străzi
Mama sa vorbea câteva limbi şi de poduri.
Adrian Grauenfels şi ea adora cititul, îi aduce cărţile lui Nu vei mai fi deloc,
Jules Verne autor pe care Cortazar îl nici măcar amintire,
va admira toată viaţă. În 1975 scrie în iar cand mă voi gandi la tine
magazinul Plural: “ Mi-am petrecut copilăria într-o ceaţă plină de goblenuri mă voi gandi la un gand
şi spiriduşi, cu un sens al spaţiului şi al timpului total diferit de cel al altora ce in chip obscur
din jur. incearcă să-şi amintească de tine.
La numai 18 ani se califică profesor de şcoală elementară . Mai târziu Dacă trebuie să trăiesc
se înscrie la Universitatea Buenos Aires la cursuri de filosofie şi limbi Dacă trebuie să trăiesc fără tine,
străine dar din motive financiare este nevoit să renunţe la studii fără vreo oricat ar di de greu şi sfaşietor,
diplomă. În 1938 sub pseudonimul Julio Denis publică un volum de sonete - supa rece, pantofii scalciaţi -
“Presencia” pe care mai târziu îl reneagă, textul nefiind suficient verificat. sau cand imi va fi lumea mai dragă
Îşi va lua obiceiul să publice cărţi care să exprime cu exactitate ce dorea el va să irumpă creanga uscată a tusei ce-ţi latră
să spună. numele deformat, vocalele de
Devine profesor (1944) de Franceză la Universitatea din Mendoza dar spumă, iar de degete
îşi da demisia în 1946, presat de politica Peronistă. Va lucra ca traducător mi se vor lipi cearşafurile, şi
şi apoi devine directorul unei companii comerciale numită Camera del nimic nu-mi va mai da pace.
Libro. În 1949 publică piesa “Regii” bazată pe mitul grec al lui Theseus şi Nu voi invăţa nici aşa să te iubesc mai tare,
al Minotaurului . dar văduvit de fericire
Persecuţiile regimului Peron vor continua, în 1951 Cortazar emigrează voi afla cată imi dăruiai uneori
în Franţa unde va rămâne până la moarte. Din 1952 devine traducător pentru numai standu-mi alături.
Unesco. Traduce din spaniolă Robinson Crusoe şi povestirile lui Edgar Asta vreau să-nţeleg, dar mă-nşel:
Allan Poe cu un succes unanim recunoscut. A călătorit intens dar revenea va trebui ca grinda să prindă brumă,
mereu la Paris sau la casa sa din Saignon, în sudul Franţei. În ultimii ani de incat cel ce se-adăposteşte
viaţă devine activist pentru drepturile omului în America Latină. Sprijină sub portic să priceapă
revoluţia Sandinistă din Nicaragua, revoluţia Cubana condusă de Fidel lumina din sufragerie, şervetele
Castro cât şi guvernul socialist Allende din Chile. Cortazar a avut relaţii de lapte, şi aroma
de lungă durata cu trei femei. Prima, Aurora Bernardez , era o traducătoare painii ce-şi trece mana brună prin crăpătură.
argentiniană cu care se căsătoreşte în 1953. Se despart în 1968 când De-acum atat de departe de tine
Cortazar se complică cu Ugne Karvelis, o editoare şi producătoare de filme precum un ochi de celălalt,
Lituaniană care se identifica total cu vederile lui politice. Cortazar vizitează din această dizgraţie pe care
Cuba în 1963 ,o călătorie fascinantă urmată de multe altele. o iau pe seama mea
Ultima sa căsătorie este cu scriitoarea canadiană Carol Dunlop. După se va naşte acum privirea ce-o meriţi.
decesul lui Carol în 1982, Aurora Bernardez îl va acompania dealungul
leucemiei sale incurabile. După cum dorea Cortazar, Aurora va moşteni Restituire
drepturile de autor pentru întreaga sa operă . Dacă din gura ta nu-ţi ştiu decat glasul
Este înmormântat la Paris în cimitirul Montparnasse. iar din sani doar verdele sau
A scris nenumărate nuvele, strânse într-un volum: “ Sfârşitul jocului portocaliul bluzelor,
şi alte povestiri” cum aş putea indrăzni să am de la tine
Inventează o scriere non-lineară , deschisă, citirea este lăsată la mai mult decat graţia unei
întâmplare după pofta cititorului, o formă mult apreciată de Vargas Llosa şi umbre pe deasupra apei.
Garcia Marquez. Ca şi James Joyce , Cortazar foloseşte monologul interior, In memorie duc cu mine gesturi, răsfăţul
conştientizarea simţurilor, dar cel mai influenţat pare a fi de surrealism, de ce mă făcea fericit, şi-acest fel
Noul Roman Francez cât şi de estetica jazzului. Nuvela “El Perseguidor” de a-ţi regăsi sinele,
(acompaniatorul) este bazată pe viaţa celebrului saxofonist Charlie Parker. cu curba tihnă a unui infăţişări de ivoriu.
A mai scris drame, poezie, ficţiune dar şi texte combinate cu desenele Nu e mare lucru ceea ce-mi rămane.
sale, fotografii, ilustraţii etc în manieră” Almanahului Magilor “, cărţi de In plus opinii, manii, teorii,
largă circulaţie în Argentina rurală. A tradus intens şi cu talent din limbile nume de fraţi şi surori,
spaniolă şi engleză. adresa poştală şi numărul de telefon.
cinci fotografii, un parfum pentru păr,
Viitorul o apăsare de maini mici intre
Şi ştiu foarte bine că nu vei mai fi. care nimeni n-ar spune că
Nu vei mai fi pe stradă, mi se ascunde lumea.
şi nici in susurul ce ţaşneşte noaptea Nu voi născoci zadarnica
din stalpii ce o luminează, minciună a perpetuităţii,
şi nici in gestul de-a alege meniul mai bine să treci podurile cu mainile
sau in surasul ce face mai uşoară pline de tine,
chifla impănată cu de toate din subteran, extrăgand in bucăţi mici a mea amintire.
in cărţile imprumutate şi in acel Dăruind-o porumbeilor,
la revedere pe maine. vrăbiilor credincioase,
In visele mele nu vei mai fi, să ţi-o ciugulească printre
in soarta stranie canturi, zbor, răvăşiri.
a cuvintelor mele, Poezii traduse în limba română - Geo Vasile
nici in numărul de telefon, AG 2014

www.oglindaliterara.ro 10657
 NOUA CONJUGARE A VERBULUI „A FI”
LA TIMPUL PREZENT AL ANTIVALORII
„(…) a măsura trecutul cu banul e un
sacrilegiu faţă de istoria naţională.”
(Mihai Eminescu)
„Eu sunt, tu eşti, el este, noi
suntem, voi sunteţi, ei sunt”… Nu,
nu, am greşit fundamental, întrucât
conjugarea auxiliarului „a fi” şi-a
modificat între timp structura. Acum se
spune corect „eu am, tu ai, el are, noi
avem, voi aveţi, ei au”. E un transfer de
ordin semantic, după cum lesne se poate
constata, iar asta se întâmplă tocmai din
Magdalena Albu motivaţia şubredă a postmodernităţii de
a propune un sistem de semnificaţii
actual completamente schimbat în
raport cu cel anterior construit. Torentul de agresivitate feroce manifestată
împotriva veritabilelor valori născute până acum în spaţiul cultural mundan
ocupă în momentul de faţă un loc de prim rang. De aceea nici nu ar mai putea
constitui o prea mare mirare pentru nimeni dacă muzica lui Johan Sebastian
Bach sau inegalabila creaţíe literar-ziaristică eminesciană ar fi înlocuite
definitiv cu răgetul inferior al instinctualizării decadente, plecând în analiza
curentă de la faptul că axiologia timpului porno-istoric ocult, pe care îl
parcurgem cu atâta încrâncenare şi nesiguranţă, îşi clădeşte cu insistenţă
temelia (dintr-o, bineînţeles, uriaşă eroare interpretativă a esenţialităţii
sâmburelui creaţionist, dar şi din necesitatea insalubră
din punct de vedere moral a conceperii unui nou
experiment global cu grave consecinţe pe plan
gnoseologic şi, deopotrivă, cultural, adăugăm noi, în
numele aşa-zisului progres colectiv obişnuit) pe solul
semanticii puternic restrictive a verbului “a avea”.
Scoborârea contemporaneităţii începutului de secol
XXI de pe culmile fascinantelor acorduri muzicale
preclasice în mrejele întunecatului vârtej al epocii aceste
- o veritabilă „mlaştină a materiei”, dacă ne amintim de
mărturisirea distinsului critic literar Zoe Dumitrescu-
Buşulenga - a devenit un proces desfăşurabil în mod
controlat printre turbulenţele unei vremi pavoazate cu
nenumărate accente morbide, care îşi masacrează, una
după alta, ghidajele reale şi credinţa.
În atare context vădit anti- şi nonvaloric,
multiplele profunzimi caracterizante pentru umanitate
ale domeniului de definiţie specific auxiliarului „a
fi” sunt şterse cu brutalitate acum din patrimoniul de
gândire al marii opere de gândire a acestei lumi. „Am
văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile
extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două
femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nicio
persoană alături de ele să le spună un cuvânt…” (Dumitru Stăniloae) Iată
că penibilul teatru societar al haosului comandat, precum şi „filozofia”
de prost gust a consumismului regresiv asociată cu structura hedonică
distructivă a prezentului nu au fost capabile a propune drept soluţie
ontologică viabilă pentru omenire decât o formă intenţionat agresivă de
materialitate, aceasta pe care o trăim la nivel global astăzi, cu rolul prim
de a alunga din sfera Universului divin Creaţia însăşi cu Creatorul ei cu
tot, spiritul devenind cu repeziciune în asemenea parametri „gândiristici” o
componentă deloc necesară a pseudoreformistului deconstructivism ateu.
La 25 ianuarie 1881, Mihai Eminescu, reperul fix pentru românitate
în constelaţia vastă a culturii mondiale, scria următoarele: „A veni în lumea
aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a
neamului cu istoria şi cu tradiţiile lui, nu a individului, şi a pune măsura
egalităţii moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalităţii nu este
nici inteligenţa, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe
oricare cale ar fi el câştigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă
de istoria naţională.” Ei bine, la 133 de ani de la redactarea rândurilor de mai
sus, se vede cu ochiul şi cugetul libere că lucrurile nu au evoluat deloc în sens
pozitiv. Ba, dimpotrivă, putem grăi, fiindcă tirania “banului cosmopolit”
(obţinut prin toate mijloacele machiavelice posibile în contemporaneitate)
10658 www.oglindaliterara.ro
a ajuns să modifice completamente încărcătura filozofică reală a verbului
“a fi” şi să o poziţioneze pe un traiect atipic, permiţând, astfel, un transfer
semantic abnorm şi extrem de periculos către un alt element gramatical
comun, verbul “a avea”. Este aici un semn evident al trecerii Fiinţei
umane într-un nou palier existenţial, ce va cunoaşte cu totul şi cu totul alte
limite stricte de integrare (limite marcate de către corifeii unidirecţionali
postmoderni, prin manipulare mediatico-publicitară continuu modelată,
taman în tiparul de comportament şi de gândire, ciopârţit sistematic, al
maselor de Homo communicans ai momentului actual), dar şi un câmp
distinct de parametri caracterizanţi pentru întregul ansamblu socio-cultural
cu anterioritate creat de omenirea în genere.
De colo până colo, lumea de azi este obligată să renunţe cu bruscheţe
la vasta panoplie de semnificaţii construite de-a lungul şi de-a latul vremilor
trecute deja spre a se scufunda, împinsă virtual de la spate, în prăpastia
unui şir infinit de sunete dizarmonice ţâşnite la comandă din geometria
sui-generis a vechiului krummhorn, instrumentul de interpretare a cântului
popular renascentist, din muzicalitatea căruia se alcătuieşte la ordin în clipa
de faţă un soi de adagio macabru patologizant. Mai trist e faptul că, sub
faldurile lui, se ascunde cu laşitate unul dintre marile sacrilegii ideologice
ale evului abia început, anume chipul „Fecioarei roşii” pictat în conştiinţă
şi pe ziduri în locul Celei Sfinte... O dimensiune trivială şi violentă, se
înţelege, a contemporaneităţii aceste bazate pe greu cuantificabila maree de
hulă adresată din rărunchi Dumnezeului Increat, dar şi pe tipologia plină
de eroare a fragmentarului, fixată de postmodernitate ca reper absolut al
vremii în detrimentul celui aparţinător unităţii compexe a corpului social.
Structura atipică a momentului deconstructivist prezent implică o
realitate lugubră, ce nu se lasă cucerită de nicio structură
benefică în stare a-i tulbura somnul greu al propriei
neputinţe. Poate şi pentru că ea, sfera îndelung disecatei
noastre Realii (în genere, mistificate), a renunţat, în
nemărginita-i ipocrizie făţişă, atât la principii, cât şi la
complexul edificiu de semnificaţii antecesoare, peste
noapte transformate într-un “balast” non-substanţial şi
lipsit totalmente de valoare intrinsecă, o uriaşă piatră
de moară, până la urmă, atârnând de firavul său gât
asculptural. Postmodernitatea în sine nu este deloc
interesată să ţină cont de vreuna dintre multiplele
direcţii semantice ale adevărului, binelui şi frumosului
învederate de milenii în structura mentalului lumesc.
Şi asta pentru că a devenit destul de simplu şi de
convenabil ca aceasta să îşi golească de sensuri
propria-i interioritate, în loc să se lase desăvârşită de
ele, şi să îşi întindă cu neruşinare, ca o menadă în extaz
urlând continuu a moarte (singurul răcnet, de altfel,
al realităţii orgiastice contemporane), mădularele
trupului despuiat, ca şi cum noua paradigmă a societăţii
de azi (ce se scaldă cu plăcere pe toate părţile sale în
irespirabilul mâl ideatic construit de către Walter Benjamin, anume acela
că “Alinierea realităţii la mase şi a maselor la realitate este un proces de
amploare uriaşă, atât pentru gândire, cât şi pentru intuiţie.”) are drept
scop fundamental reprezentarea sa identitară sub forma “artei” perverse a
desfrâului dominant, dar şi sub aceea a esteticii inversate a chipului natural
al Creaţiei divine.
În cadrul acestui sumar comentariu personal, trebuie adusă neapărat
o completare firească asupra problematicii puse aici în discuţie, ce face
trimitere la faptul că teritoriul semasiologic cu limite periculoase şi scopuri
bine stabilite al definirii realităţii postmoderne prezintă o suprasarcină
sufocantă, să o numim, la corpusul căreia se lucrează în galop şi fără
discernământ şi care îşi extinde, de asemenea, domeniul propriu explicativ
atât în sfera aspectului semiotic, cât şi în aceea a perimetrului imagologic,
de regulă, ambele contrafăcute cu sârg. Nu avem de-a face absolut deloc
aici cu un tip de redută organică greu desluşibilă gândirii umane în general,
aşa cum se doreşte ea a fi înfăţişată cu orice preţ comunităţii, ci întâlnim, în
toată dimensiunea acesteia cu facies pur pornografic, o maşinărie stricată
cu partitură unică de a măcina în gol timpul măsurabil al Omului lăuntric,
agregat care nu îşi va opri mersul distructiv decât în momentul de graţie
î
când Creatorul lumii îi va întrerupe pentru eternitate rotaţia-i ciclică şi
aparent haotizantă…
Proiecţia destinului Persoanei în viitorul apropiat, atâta vreme cât
 Discursul de la Blaj”, al lui Simion Bărnuţiu
Prezentam in continuare importantul discurs tinut de Simion Bărnuţiu în Catedrala din Blaj,
intrat în istorie ca Discursul de la Blaj, din 14 mai 1848.
“Care naţiune de pe pământ nu s’ar ridica de la mic până la mare, când îşi vede numărate
zilele vieţii? Libertatea unui popor este bunul lui cel mai înalt şi naţionalitatea e libertatea lui cea
din urmă; ce preţ mai are viaţa lui după ce şi-a pierdut tot ce îl face demn să mai fie pe pământ?
… Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag
străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, cari urlă împreună cu lupii
şi sfâşie pe popor împreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei; cugetaţi
că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate. Însă vi se va părea lupta cu neputinţă, când
se vor ridica greutăţile asupra voastră ca valurile marii turbate asupra unei năvi; când va dezlega
principele întunericului pe toţi necuraţii şi-i va trimite ca să rupă legăturile frăţiei voastre şi să vă
abată de la cauza şi amoarea (iubirea) ginţii noastre la idoli străini; aduceţi-vă aminte atunci cu
câtă însufleţire şi bărbăţie s’au luptat străbunii noştri din Dacia pentru existenţa şi onoarea naţiunii
noastre, precum ne-au lăsat scris Bonfiniu cu aceste cuvinte: “Coloniile şi Legiunile romane,
copleşite de Barbari ţin încă limba romană şi, ca să nu o piardă, cu totul, atât de tare se luptă, încât
se pare că nu s’au bătut atât pentru ţinerea vieţii cât pentru neatingerea limbii. Căci comptând
(socotind) bine desele inundaţiuni ale Sarmaţilor şi ale Goţilor, apoi erupţiunile Hunilor, Vandalilor
şi ale Gepizilor, incursiunile Germanilor şi ale Lombarzilor, cine nu se va mira foarte că încă s’au
ţinut urmele limbii Romane între Daci şi Geţi?”
Aşa Fraţilor! Aduceţi-vă aminte atunci că vor striga din mormânt străbunii noştri: Fiilor! Noi
încă am fost nu odată în împrejurări grele, cum sunteţi voi astăzi; noi încă am fost înconjuraţi de
inamic în pământul nostru, cum sunteţi voi astăzi, şi nu de multe ori am suferit doară şi mai mari luptat noi pentru limba şi Romanitatea noastră;
rele decât voi; fost-am cu Goţii, dar nu ne-am făcut Goţi; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am Hunit; luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor
fost-am cu Avarii şi nu ne-am Avarit; fost-am cu Bulgarii şi nu ne-am Bulgărit; cu Ruşii şi nu ne- voştri, până la voi senatul şi poporul Roman
am Ruşit; cu Ungurii şi nu ne-am Ungurit; cu Saşii şi nu ne-am Nemţit; ci ne-am luptat ca Români, pe Traian cu legiunile peste Dunăre, ca să vă
pentru pământul şi numele nostru ca să vi-l lăsăm vouă împreună cu limba noastră cea dulce ca încoroneze cu laurul nemuririi pentru constanţa
cerul sub care s’a născut; nu vă nemţiţi, nu vă ruşiţi, nu vă unguriţi nici voi, rămâneţi credincioşi şi bărbăţia voastră!
neamului şi limbii voastre; apăraţi-vă ca fraţii cu puteri unite în pace şi în răsboi; vedeţi cum ne-am Dixi et salvavi animam meam.”

verbul “a avea” îl îndepărtează cu ostentaţie pe auxiliarul „a fi” de pe orbita
circuitului său filozofic obişnuit, apare aidoma unui cadru filmic dur ce-ţi
spintecă sufletul ca o lamă tăioasă de cuţit. Desluşind cu puterea propriei
minţi arhitectura unui asemenea spaţiu spiritual indiscutabil “reformat”
pe axa lui rece dinspre -∞, este cât se poate de vizibil, fără niciun fel de
discretă urmă dubitativă, cum întreg edificiul socio-cultural cu îndelungă
minuţie înălţat de omenire în vreme se năruie azi, bucată cu bucată, în
favoarea unui set prezent de norme cu funcţie bine precizată, însă total
opozite din punct de vedere ideologic celor ce le-au premers. Cu verbul
strivit definitiv în picioare, Omul lui Dumnezeu nu va mai putea fi de acum
înainte exploratorul nebănuitelor sensuri adânci ale existenţei, deoarece
filozofia însăşi va deveni în curând acel vehicol din plan secund la care
vor avea acces numai autointitulaţii “iniţiaţi” atei ai momentului, poarta
sa incitantă rămânând una definitiv zăvorâtă “vulgului”, o masă de oameni
aruncaţi cu nemilă de tip experimental, la comanda raţiunilor primejdioase
ale răului, în indigenţă, analfabetism şi, implicit, incultură. Cu alte cuvinte,
statutul Omului lăuntric va fi unul de sclav (cu desăvârşire privat de dreptul
lui firesc la replică în faţa noii orânduiri impuse brutal prin varii mijloace
azi omenirii), de fapt, un număr cu identitate virtuală obligat a-şi vinde
“voluntar” de această dată trupul (pe ritmuri de excitantă şi demolatoare,
totdeodată, manea anti-Eminescu, anti-Bach) exact ca pe o însângerată
ofrandă păgână adusă noului zeu planetar androgin… De aici şi până la
dictatura totală asupra umanităţii în ansamblu nu mai rămâne decât un unic
pas de o irelevanţă de-a dreptul înfiorătoare.
Exacerbarea fără temei a valorii status-ului social al Persoanei şi
influenţa nefastă a verbului „a avea” asupra destinului întregii omeniri
contemporane în defavoarea sensului complex al auxiliarului „a fi”
prezintă o însemnătate evidentă în viaţa fiecăruia dintre noi, tocmai fiindcă
aceasta afectează enorm în adâncime relaţiile interumane, deteriorându-
le substanţial, o consecinţă, dacă vreţi, a repoziţionării tuturor reperelor
axiologice comunitare capabilă să ucidă cu violenţă toate culoarele de forţă
ale organismului socio-cultural existent privit în întreaga sa complexitate
structurală. Compozitorul german Ludwig van Beethoven, un reformator
al spaţiului muzicii clasice a lumii, reprezintă unul dintre exemplele
edificatoare în acest sens din cuprinsul istoriei noastre recente, pe care însă,
dacă l-am cataloga după originile lui parentale lipsite în mod vădit de cea
mai fină urmă de filon aristocratic „distinctiv”, sigur nu ar fi putut ocupa
niciodată locul unde este fixat acum de posteritate. Iar şirul exemplelor
poate continua nestingherit.
Un trup de Om îngheţat, stând chircit anevoie sub dangătul ultim al
deznădejdii… Acesta este tabloul chilug al urâţeniei deconstructiviste atee
impuse umanităţii cu uriaşă agresivitate publicitar-mediatică azi, o anti-
realitate fabricată în laboratoarele virtuale ale actualei epoci a întunericului,
ce alungă fără dar şi poate Omul lăuntric din sine însuşi, strivindu-i cu
o forţă nebănuită acestuia principiile imanente şi esenţa. Transcenderea
limitelor proprii ale Persoanei nu va mai fi posibilă de acum înainte decât
prin pătrunderea în profunzime a solidului fundament duhovnicesc pe care
îl oferă din plin credinţa, fiindcă „Aspiraţia sufletului după realizarea
desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.”, după cum scria Părintele
Arsenie Boca, şi nimic altceva.
„Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johan
Sebastian Bach?“, se întreba nu cu mult timp în urmă eminoscologul Zoe
Dumitrescu-Buşulenga. Dacă răspunsul oferit acestei fireşti interogaţii
existenţiale va fi organic identificat cu destinaţia Fiinţei umane către
atotcuprinzătorul infinit divin, atunci cu certitudine că omenirea va
descoperi într-o bună zi circumstanţa favorabilă de a aşeza în coordonate
absolute, exhaustiv, fără vreo urmă de eroare interpretativă definiţia
plurivalentă a problematicului verb „a fi” - cheia şi lăcata, de fapt, a spaţiului
teluric concret, dar şi a celui de dincolo de bornele topografice efemere ale
lumii de aici. Destinaţia „plus infinit” va trebui să rămână de acum înainte
singura cale coincidentă cu Lumina a întregului ocean de suflete pustiite
conjunctural (în numele unei dezordini morale intens mediatizate acum)
spre a-şi putea înţelege rostul existenţial şi credinţa. Numai la capătul unui
asemenea drum spiritual Omul va înceta, în sfârşit, să mai fie catalogat
în raport cu status-ul său social de moment şi cu numărul falşilor arginţi
cosmopoliţi din pungă, tocmai pentru că viermelui fidel al putreziciunii nu i
se poate cumpăra în niciun fel serviciile individuale şi bunăvoinţa.
Unii nu găsesc o viaţă sensul auxiliarului “a fi”. Alţii, în schimb,
adaugă zilnic o nouă conotaţie personală semanticii stricte a verbului
„a avea”, căruia au ajuns să i se închine cu servilism, aidoma unui zeu
păgân, cu toată fiinţa lor stearpă şi golită de duh. Mulţimea de obiecte care
înconjoară acum Creaţia divină nu poate fi încadrată decât în acel tipar
inform al iluziilor perfecte, însăilate cu minuţiozitate în spaţiul public
contemporan de către hominizii care au lăsat deoparte acum reperele
pozitive ale propriei lor istorii milenare. Piedestaluri valorice dărâmate
unul după altul cu mare iuţeală, înţelesuri voit denaturate ale cuvintelor
limbii, nimic nu a scăpat cu viaţă din raza ghilotinei asasinilor noţiunii
greu definibile de Om, măşti fioroase cu trăsături categoric antiumane ale
atât de tulburatului timp actual. Aşa cum scriam în paragraful anterior, o
singură forţă mai poate aşeza Fiinţa lui Dumnezeu pe treapta sa de lumină
binemeritată: credinţa - unicul antidot de a anula noua conjugare a verbului
„a fi” la timpul prezent al antivalorii şi de a reveni, astfel, din catacombele
existenţei sumbre la marea operă literară eminesciană şi la muzica lui Johan
Sebastian Bach.

www.oglindaliterara.ro 10659
RECENZIE
SPAŢIU RĂSTURNAT
de Vasile MANDRIC
De la jovialitatea şi jocul cu ironia sclipitoare şi incisivă a
epigramei, pe care şi-o asumă cu o anume nonşalantă detaşare la
întruniri culturale de tot felul, poetul Vasile Mandric şi-a păstrat,
pe un palier temporar de 40-50 de ani, tempoul lirei sale şi „linia
melodică” a unei poezii grave de-o acurateţe şi-o încrâncenată
stabilitate tematică, pe un canon ideatic şi o formă de demitizare
estetică, pe care le-a cultivat într-o perioadă de agresivă ideologie,
împiedicându-l să tipărească o carte. Este motivul pentru care abia
la vârsta senectuţii domnul Vasile Mandric publică volumul de
versuri „Spaţiu răsturnat”, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2014,
118 pagini, pe care certamente îl aşez cu drepturi depline în spaţiul
„literaturii de sertar”, conceptul estetic şi de creaţie artistică atât
de mediatizat şi în egală măsură controversat, aşteptat cu speranţă
după Revoluţia din Decembrie 1989, dar care s-a dovedit doar
o... promisiune, semnalat în recenziile mele la proza scriitorilor
Fănuş Neagu („Amantul Marii Doamne Dracula”) şi Valentin Popa
(„Papagalul şi Revoluţia”, „Serata crăiţelor”), sau despre care s-a
vorbit în presa literară, cu trimitere la Paul Goma („Din Calidor”),
Eugen Barbu („Ianus”), Dinu Săraru („Crimă pentru pământ”).
Volumul de versuri „Spaţiu răsturnat”, semnat de poetul Vasile
Mandric, ar putea fi, aşadar, „literatură de sertar” de factură lirică,
55 de poeme elaborate şi doar citite în cenaclurile
brăilene între anii 1974-1989, care n-ar fi putut vedea
lumina tiparului în condiţiile cenzurii draconice
de atunci; ba, mai mult, surprinzător este faptul că,
în condiţiile delaţiunii întreţinută de Securitate,
poetul n-a fost arestat iar poemele confiscate, după
lectura unor versuri fulminante: „Ţin să vă anunţ
extraordinarele / descoperiri ştiinţifico-tehnice / ale
socialismului / apa caldă şi mersul pe jos, / apoi vă
mai arăt cu degetul / stricătorii de prag / căutătorii
zilei de ieri / demolatorii de limbă şi obiceiuri /
fachirii de cuvinte parfumate / jongleorii de fericire
ai EPOCII DE AUR / în viaţa de apoi..” („Simfonia
Prezentului” – sau „Lecţia de imaginaţie”, pag. 90),
cu precizările riscante şi îndrăzneţe: „Actorului
Constantin Codrescu” şi „citită la Festivalul Mihu
Dragomir de către scriitorul Corneliu Ifrim, 1983”.
„Literatură de sertar”, fenomenul-speranţă,
trâmbiţat ca un... „marş triumfal”, dovedit o nălucă
iluzorie cu puţine şi convingătoare exemple, este o
„aserţiune poetică” convingătoare la poetul Vasile
Mandric, care mă determină să-l includ printre scriitorii dizidenţi
şi să-i înţeleg întârzierea decentă a tipăririi volumului său de
versuri. Mai ales că domnul Vasile Mandric conducea pe atunci un
cenaclu literar la Brăila şi, realmente, încuraja o astfel de atitudine
artistică... rebelă!
Un poem ca „Meditaţie la circ!”, citit într-un cenaclu literar
prin anii 80-85 ai secolului trecut, n-ar fi putut fi tipărit şi inclus
într-o carte şi nu-mi explic cum de-a scăpat poetul de rigorile unei
ideologii rigide şi severe, când trimiterea la... „cel mai iubit fiu al
poporului” este mai mult decât străvezie: „Ce false iluzii în gânduri
se iscă / ideea de spectacol mă lezează; / oare piticul peltic pe umbra
lui / dansează şi riscă / fantoma fiinţei lui viitoare?! / ... / aplauzi
bagheta minciunii un pic / PITICUL peltic / încoronat cu laur /
scoate din oglinzi / mesajul sigilat cu iluzii / despre fericirea şi
viitorul de aur / din MARELE NIMIC” (Op. cit., pag. 55).
Poetul Vasile Mandric scrie versuri-revoltă (!), într-o perioadă
de umilinţe, şi de neputinţe, şi de lipsă de curaj, când se întrerupea
curentul electric în apartamente neîncălzite şi ne luam pe cartelă
raţia de ulei, de făină, „adidaşi” (!?) şi două-trei ouă pe lună, ca
o nedreaptă şi umilitoare iluzie: „În nări cu miros de Polul Nord /
cineva / ne bate în geam cu degetul / să ne distribuie / cartela pentru
lumină / ... / pe la ferestrele / unde ne dorm visele / obosite / de atâta
vară lipsă” („Noiembrie”, pag. 114), datată 9 noiembrie 1977.
„Spaţiu răsturnat”, un volum de versuri cu un titlu-metaforă,
ca un „testament sentimental”, este o carte de atitudine manifestă,
pe care poetul Vasile Mandric a gândit-o şi a parafat-o la un...
Notariat, care să-i certifice dreptul la opinie, la o altă opinie
decât a oamenilor din jurul său, deşi acceptă, nu fără obidă, uşor
nedreptăţit, că: „Cineva îmi mai bate / la uşă / cu toiagul tristeţii”
(„Zi neînsemnată”, pag. 7), asumându-şi nu înfrângeri sau neşanse,
ci o anume dilematică axiomă shakespeare-iană: „Eu, saltimbanc
10660 www.oglindaliterara.ro
fără haz / şi fachir de cuvinte, /
IATĂ că-ntreb: / a fi sau a nu fi”
(Op. cit., pag. 8), un poem care
deschide cartea.
Urmat de o altă poezie
lungă, în metru clasic, cu ritm şi
rimă încrucişată (1-3; 2-4) sau
îmbrăţişată (1-4; 2-3), „Gând
interstelar”, dedicată „lui Ion
Biberi – pentru Thanatos”, de 22
de strofe, cu o „filosofie” a vieţii,
a misterului existenţei omului
pe Pământ şi a tuturor vietăţilor
din jur, o dilematică întrebare
fără răspuns, între credinţă şi
tăgadă, ca un canon liturgic:
„V-aţi întrebat ce-i Universul
Dumitru Anghel
oare? / Aţi încercat fără a ameţi
vreodată / Să-nchipuiţi o limită ce
are / Să treceţi dincolo de ce ni se arată?...” (Op. cit., pag. 9), la
limita fragilă dintre un concept, kantian sau marxist (!?), dar parcă
mai aproape de epitafurile naive de pe crucile din Cimitirul de la
Săpânţa de Maramureş: „Că mă repet sub alte forme ştiu, / Că-s
semn de întrebare într-un gând / Să mai exist vreodată am când /
Căci prea obositor ar fi să fiu” (Idem, pag. 10).
Sau cu un gând ateu şi-o mereu aceeaşi dilematică alternativă,
între misterul creaţiei divine sau al evoluţiei după legile oarbe ale
BIG-BEN-ului: „Ce voi fi mâine asta-i o poveste / M-oi reprezenta
în alte forme iar” (Idem, pag. 11). Există în „Spaţiu răsturnat”
chiar şi o lirică de dialog cu Divinitatea, din perspectiva nevoii
de „libertate a cuvântului”, care să-i justifice poetului convingeri
atee, de dragul ideologiei oficiale a Partidului unic: „Cu cine,
Doamne, facem pereche / când TU eşti TU / şi / EU
sunt EU? Cu cine?” („Extemporal”, pag. 37), deşi
era puţin probabil ca o astfel de poezie să fie recitată
de pionieri la Serbările şcolare sau pe 26 ianuarie la
aniversarea „celui mai iubit...” (!?).
Mai există, desigur, şi alte nelămurite dileme
existenţiale în poezia domnului Vasile Mandric,
pe care mai degrabă le ignoră decât s-ar părea că-l
afectează: „Nimeni / nu mai crede-n fantome: / Nici
fantomele înseşi! / Nu ne mai întrebăm / ce este
Dincolo de Noi / nici ce este Dincolo de Dincolo;”
(„Extraplat”, pag. 56).
Un număr de 14 poeme se numesc... SIMFONIA,
iar prima este „Simfonia albastră”, cu o singură
imperioasă cerinţă: „vrem să avem linişte ca poeţi /
să cântăm împreună / cu lebedele negre / pe sunete
albastre de Voroneţ / ca să ne anuleze / starea de
plâns” (Op. cit., pag. 73); o „Simfonie în gri”, în care
„MARELE VRACI / al Universului / orchestrează
sentinţe de moarte / pentru sunetele din sufletul
versului” (Op. cit., pag. 75); „Simfonia tăcută”, în
care „Pe Beethoven am început să-l iert”, deşi nu din vina marelui
compozitor „Muzica terestră / n-a mai fost amintită / prin sfere
/ decât cu Aprobare” (Op. cit., pag. 77); „Simfonia mută”, ca un
protest în genunchi, tăcut şi cuminte: „Te întrebi tu oare când preoţi
blestemaţi / deghizaţi în ATEI / cu studii de teologie... marxistă /
vor să dezlege mistere” (Op. cit., pag. 80); „Simfonia clipei”, în
care poetul afirmă ritos şi ateu, în prag de erezie şi „ardere pe rug”:
„Numai poeziile / sunt morile mele de vânt / pentru care dau trânta
/ cu Dumnezeu” (Op. cit., pag. 81-82), ca un Don Quijote convertit
la ideologia marxistă; deşi în „Simfonia Timpului” se vede cum:
„Ecoul îmi fură gândul departe / ca pe-o erată / ochii Adevărului mă
privesc din spate / numai minciuna din boxa sufletului / face semn
disperată” (Op. cit., pag. 84); iar în „Simfonia eliberării” pare că
„DESTINUL doarme-n / patul lui PROCUST” (Op. cit., pag. 87);
„Simfonia somnului”, în care poetul Vasile Mandric nu mai ştie
„Unde-mi sunt VISELE?” şi „Unde-i Adevărul?” (Op. cit., pag.
92); ca să afle în „Simfonia uitării” că: „Dincolo de oglindă / Văd
adevărul albastru / - roşu rămâne aici, / blestematul de ROŞU” (Op.
cit., pag. 94); şi, mai ales, să afle dezamăgit că „Trec anii copţi de
înfrângeri / fără putere te-am aşteptat să vii / ... / Şi parcă mă-alină
totuşi ceva / C-a mai rămas simfonia aceasta / de dragoste / - fir-ar
al dracului... / ce nu se mai termină...” (Op. cit., pag. 97), ca să mă
opresc aici, cu o frază lungă, lungă, lungă...
Volumul de versuri „Spaţiu răsturnat” este o carte de lirică
de-o gravitate barocă, scrisă cu obidă şi încrâncenată revoltă de
către poetul Vasile Mandric, împotriva unei Istorii, cumplită şi
nedreaptă, după afirmaţia sa din Cuvânt înainte: (pag. 5-6): „Acum,
după aproape 20 de ani, sufletul mi-e plin de o teribilă lehamite.
Cinci ani am făcut cele mai umilitoare munci pentru a-mi tipări
acest cântec de lebădă şi nu ştiu dacă am puterea pentru celelalte
cărţi scrise anterior”.
 OMUL, ORFELINUL LUI DUMNEZEU
de Dimitrie Drăghicescu
Omul, orfelin al lui Dumnezeu. – Dar
credinciosul nu devine prin aceasta o specie de
orfelin? Dumnezeu Tatăl magic abandonându-se,
credinciosul neo-creștin rămâne fără tată. Din
fericire, neo-creștinul a devenit adult în același
timp cu orfelin. Neo-creștinismul va fi religia
care marchează vârsta adolescenței umane, sau,
mai exact, trecerea de la adolescență la vârsta
adultă. Umanitatea, orfelină de Dumnezeu, dar
devenită adultă, îşi poate lua destinele în mâinile
proprii.
De altfel, pierderea este aproape nulă, dat
fiind că Dumnezeu ne ajută numai în măsura în
care noi înșine ne ajutăm, și că tot ce face pentru
noi se reduce exact la ce putem face noi înșine,
fiind comun admis că însuși Dumnezeul static
și gata făcut al tradiției nu muncește decât prin
oameni, niciodată direct. Atunci, în fapt, ideea
nouă pe care noi ne-o facem despre Dumnezeu
nu ne procură decât o pierdere iluzorie, sau mai
exact încă: pierderea unei iluzii.
Vom fi mai curând de părerea lui Max
Scheler: „Mi s-a făcut obiecția, scrie el, că omul
nu poate accepta și suporta ideea unui Dumnezeu
neterminat, a unui Dumnezeu în devenire.
Răspunsul meu este că metafizica nu este o
instituție de asigurare și asistență pentru oamenii
slabi și nevoiași. Ea presupune la om puternice
sentimente de îndrăzneală și forță. Omul nu poate
obține cooperarea și asistența divină în luptă decât
în măsura dezvoltării și creșterii conștiinței sale
de sine. Cert, noi oferim, și noi, sprijinul istoriei
mondiale anterioare întrucât ea va fi desăvârșită
de Dumnezeul în devenire”. (Die Stellung des
Menschens im Kosmos, p. 112).
Omul, având sentimentul profund și prin
urmare inconștient că există în el un Dumnezeu
virtual, atotputernic și omniscient, ia de la
început, spunem noi, alurile unui Dumnezeu atot-
puternic. Când dezmințirile experienței încep să
le clarifice, el nu se resemnează și concepe ideea
de Dumnezeu atot puternic, trăind și existând
exterior, sub protecția căruia el se plasează și
căruia îi așteaptă și ajutorul și concursul, pe care
el nu încetează să-l solicite prin rugăciune și pe
care el gândește că-l poate merita prin adorație
și cult (24). Dumnezeu nu este așadar decât
obiectivarea
(24)„Din cauza acestei neputinţe în care
ne vedem acţionând acolo unde precis am voi să
acţionăm mai mult, căutăm o ieşire pentru voinţa
noastră comprimată, pentru speranţa noastră
inchietată, şi o găsim în cererea adresată lui
Dumnezeu”. GUYAU, L’irréligion de l’Avenir,
p. 127.
Atot-puterniciei care-i lipsește omului dar
pe care ar vrea s-o posede și pe care el își propune
s-o achiziționeze și s-o exerseze prin Dumnezeul
său; căci el știe, dintr-o știință obscură dar sigură,
că el va poseda într-o zi atot-puternicia pe care
o atribuie în prezent lui Dumnezeu. Dumnezeu
ia atunci caracterul unui tutore, al unui tată
binevoitor și la care omul a recurs de fiecare
dată când natura rezistă la eforturile lui și când
forțele sale nu dau de capătul sarcinii pe care
și-a propus-o sau ale dificultăților și obstacolelor
pe care le întâlnește acțiunea sa, proiectele sale.
„Genul uman, spune Guyau, a avut mult timp
nevoie, ca individ, de a trăi în tutelă; cât timp a
încercat această nevoie, vedem că el nu putea să
nu se sprijine pe ideea unei providențe exterioare
lui și universului, capabilă să intervină în ursul
lucrurilor și să modifice legile generale ale
naturii prin voințele sale particulare. Apoi, prin
progresul științei, el s-a văzut forțat să răpească
în fiecare zi de la Providență câte una din
puterile sale speciale și miraculoase, câte unul
din prerogativele sale supranaturale… Știința,
acoperind Providența cu o rețea din ce în ce mai
strânsă a legilor sale inflexibile, o imobilizează,
pentru a spune astfel, și o paralizează” (op. cit., p.
72). „Religia și știința au în comun că ele reușesc
să ne acopere egal în rețeaua necesităților; dar
ceea ce distinge știința este că ea ne face să
cunoaștem ordinea reală a cauzației fenomenelor,
și prin ea ne permite să modificăm această ordine
când ne place; arătându-ne dependența, ea ne dă
ideea și mijlocul de a cuceri o libertate relativă”
(p. 71). „Previziunea și oracolele au fost de
asemenea privilegiul religiei. Treptat, religia a
renunțat la una din porțiunile cele mai importante
ale vieții umane pe care pretindea altădată că o
cunoaște și-l dirijează” (p. 129). Progresiv,
afacerile umane cât și fenomenele naturii sunt
sustrase grijii providenței divine, și omul, prin
mijlocul științei și al industriei, își asumă sarcina
și responsabilitatea acesteia. (25). În măsura
în care omul achiziționează, prin știință și prin
tehnică, (25)„Asigurarea, iată încă o concepţie
cu totul modernă care va substitui acţiunea
directă a omului, intervenţiei lui Dumnezeu în
evenimentele particulare şi care vor permite de
a compensa o nenorocire înainte chiar ca ea să
se fi produs. Este probabil că asigurarea, care nu
datează decât de câţiva ani şi merge extinzându-
se rapid, se va aplica într-o zi aproape la toate
accidentele care pot frapa omul, se va plia pe
toate circumstanţele vieţii, ne va acompania
peste tot, ne va acoperi cu o reţea protectoare.
Atunci agricultura chiar, marina, toate meseriile
şi toate artele în care iniţiativa umană are o
parte cel puţin, în care trebuie să aştepte acolo
o „binecuvânare particulară a cerului” şi în care
succesul final rămâne totdeauna aleatoriu, se vor
vedea devenind din ce în ce mai independente
şi libere. Se poate crede că într-o zi ideea de
providenţă particulară va fi complet eliminată
din sfera economică: tot ce, de-o manieră sau
alta, se va putea estima în bani va fi acoperit de o
asigurare, pusă la adăpost de soartă, retrasă de la
favoarea divină”. (Guyau, op. cit., p. 137).
Forța de a stăpâni natura, se reduce de
asemenea nevoia de ajutor al lui Dumnezeu
și ideea de Dumnezeu în accepția tradițională
își pierde rațiunea de a fi. Într-adevăr, dacă
Dumnezeu n-a fost imaginat decât pentru ca
omul să poată stăpâni universul, pe sine însuși
și pe ceilalți cu concursul atot-puterniciei sale,
existența exterioară a lui Dumnezeu dispare
sau se diminuează cu dispariția sau diminuarea
rațiunii sale de a fi.
* Dumnezeul exterior se eclipsează pentru
a apărea Dumnezeul interior. - Dar Dumnezeu
nu-și pierde existența sa exterioară decât pentru
a începe o existență reală în interiorul spiritului,
existență făcută de toată știința și de toată putința
pe care au dobândit-o oamenii asupra universului
și asupra lor înșile. Omul nu mai are nevoie de
un Dumnezeu exterior chiar în măsura în care,
de acest fason, Dumnezeul interior se revelă și se
dezvoltă în profunzimile sufletului său.
Ideea de Dumnezeu ca o ființă reală se va
șterge din conștiința oamenilor cultivați, așa cum
s-a efațat în State tirania regilor și a împăraților
absoluți. În fond, mișcarea democratică este
conexă ateismului. Când omul devine capabil
www.oglindaliterara.ro
Dimitrie Drăghicescu
să se conducă și să se domine pe el însuși,
autoritatea monarhilor nu mai are rațiune de
a fi. Tot așa, pe măsură ce omul realizează în
el câte ceva din atributele divine, divinitatea
exterioară încetează de a exista, pentru că ea nu
mai este indispensabilă. Realizată în sufletul și
în spiritul omului, divinitatea exterioară devine,
precum regii, o superfetație absolut inoperantă.
Dumnezeul concret, gata făcut, și care face totul,
va leșina precum regii și monarhii absoluți care-i
sunt la origine și atâta timp l-au reprezentat, pe
măsură ce umanitatea va forma un vast tot social
în limitele planetei. La drept vorbind, existența
sa iluzorie va fi cea care va leșina, pentru că
realitatea sa adevărată se va efectua numai atunci.
Această veritate a început deja să se
ivească în mințil unor contemporani. Și ceea ce
este cel mai caracteristic este că ateiștii cei mai
obstinați, cei care făceau profesiune de incredință
totală, ca de exemplu socialiștii notorii: Guesde
și Briand, ne crezând în Dumnezeu scurt și
cuprinzător, cred în Dumnezeu realizându-se în
umanitate (26).
(26) „Omul, spunea GUESDE, este în curs
de a deveni Dumnezeu, de a se salva el însuşi”
(Şedinţa din 24 ianuarie 1896). „Nu vor exista
lucruri divine care să nu fie umane”. „Divinul
rezidă în inima umanităţii” zicea Fr. ENNGELS.
„Sunt om şi nimic din de e divin nu mi-e străin”
(Religia, Morala şi ştiinţa, pp. 254-255). Şi
Briand, într-un discurs în faţa institutorilor reuniţi
la Augers, spunea: „Acest om Divinitatea este
în el – şi, dacă dumnezeu până în prezent a fost
atât de des neputincios şi şovăitor, este pentru că
minciuna şi ignoranţa i-a înlănţuit prea mult timp
eforturile. Vă revine vouă să-l liberaţi”.
Omul în curs de a deveni Dumnezeu, omul
templu al divinității, iată-l, l-am arătat, veritatea
esențială a doctrinei catolice. Aceeași idee se
refugiază în fondul concepțiilor democratice,
ale democrației celei mai avansate. A spune că
persoana umană trebuie considerată sfântă și
suverană, ce înseamnă, dacă nu, în sanctitatea
sa, în eminenta dignitate a persoanei umane, a
recunoaște caracterul său divin?
Gânditorii care au îndrăznit să împingă
orgoliul până la termenul său extrem, până la
blasfemie, au avut curajul să afirme propria lor
divinitate. Dostoievski, de o manieră indirectă,
făcea pe Kirilov, unul din personajele din
Possédés, să spună:
„A concepe că Dumnezeu nu este și a
nu concepe în același timp că tu însuți nu ești
Dumnezeu, aceasta este o absurditate, cel puțin
dacă nu te ucizi absolut”. Mai direct, Nietzsche
va spune: „Dacă Dumnezeu există, cum aș putea
suporta gândul că Dumnezeu nu sunt eu? Nu
există Dumnezeu, căci Dumnezeu este mort.
N-ar trebui, noi înșine, să ne transformăm în
Dumnezeu?”.
Tr. George Anca
(continuare în nr. viitor)
10661

Ion Pena
Metamorfoze
Acest drumeag de lespezi încâlciţi
Îmi rupe carnea goală şi trufaşă
Pe urmele a mii de neofiţi
Şi cu azur durerea mă înfaşă.
Nestăvilit ‚nainte mă îndemn
Urcat pe uriaşe crepuscule,
E lumea ca o amforă de lemn
Şi fluer în sărăciile-i pătule.
Hei, suflete deapururea hoinar
Opreşte la o margine de vară
Şi soarele luându-l felinar
Să trecem peste margine afară.
Voi ocărâ de-acolo, fără cosorog
Acest pământ aidoma cu-o sferă
Şi voi scuipa pe mersul lui olog
De brută prăbuşită în holeră.
Moartea Mariei
Ce să însemn în gând, în noaptea groasă,
Din ceasul rău, din apele tăriei?
Întinse moartea mâna fioroasă
Şi, cald, culese sufletul Mariei.
Odihna veşnică îi stă acuma
Pe ochi, pe buze şi pe mărţişoare,
N-o mai călca, zglobie, toamnele şi bruma
Şi n-o mai pune vara-n chiotoare.
Cinci oameni vor veni după amiază
Cu paşi de pâslă şi cu mâini uscate –
O vor culege parcă ar fi trează
Şi-or aştepta să-i dea nişte agate.
Dar pân’ la urmă rece va rămâne,
Cu cer şi cu ţărâna măritată;
Isuse ‚nalte, nobile stăpâne,
Dece chemaşi, la tine, mândra fată?
Noapte la Turnu Măgurele
Noaptea caldă... noapte pasăre nocturnă
Aripa de neguri grele şi-a lăsat-o
Pe oraş ca un „Adio del Passato”
Fredonat într-o lagună taciturnă.
Pietonii pe trotuare trec în grabă.
Liniştea se sparge-n uşi de cafenele.
Catedrala ‚nalţă turlele spre stele
În mirosul de grătar şi de tarabă.
Stingerea se sună lung la regimente,
Cu ecouri prelungite. În grădină
Teatrul râde-n revelaţii somnolente,
Pe când paznic al luminilor de lapte
- Sfinx pe soclul său de piatră carpatină –
Stă eroul de la şaptezeci şi şapte...
Nocturnă
Hei telegari ai visului,
Purtaţi-mă pe unde nu voi ajunge vreodată,
La porţile paradisului
De crin, de ismă şi de vată.
Eu sunt un om sănătos
Bun pentru etajul cel mai de jos
Al vieţii a doua,
Sudul şi slava şi roua.
Cel puţin uşoara voastră cotigă
Să mă treacă pe lângă Dumnezeu
S-aud pe Arhangheli cum strigă
La sufletul meu.
Apoi la ‚nvierea cea mare
10662
POEZIE
Nu voi mai aprinde lumânare,
Nu voi mai scula oasele
Să-mi poarte ponoasele.
BADEA IONUñ
Lupul atlantic
Prieteni, vă scriu povestea
începutului omului ca om:
El s-a născut din privirea
lupului atlantic;
Dornică şi măgulitoare,
feminină prin esentă,
Această privire îsi sfâşie
prada numaidecât,
Ne conduce spre lumi necunoscute încă
sufletului nostru.
Cutreieră codrii ţării în salturi nemişcate,
Lăsând în urmă dâre albastre de cronici
părinteşti;
Totul e să căutam aceste cronici ale
părinţilor:
În ele vom afla genealogia noastră atlantă,
Minuni ale naşterii şi ale renaşterii omului
şi omenirii complete prin fire.
Ursul zalmoxian îl ţine în brate şi poartă în
cântec lunar.
Domneşte peste regnul animal ursul
zalmoxian.
Te văd îmbătrânind
Faţa-ţi oglindă cu vagi pete de machiaj,
O ating fără să mă apropii de tine.
Cumulul vechi îţi e fatal,
Mâinile tale sânt pline de poveri,
Unghiile s-au descărnat pe ninse dimineţi.
Doresc să te îmbrăţişez fără calcul, iubito
fără ev.
Te văd zână în păduri sfinte,
În păduri neumblate de cumpăna sorţii.
Un sărut de mi-ai da cu buze închegate,
Suflul adamic l-aş simţi pe braţe.
La apa cea clară din lumea eternă,
Acolo îţi voi strânge pieptul şi picioarele.
Veronica STãNILã
Lui Eminescu
Se-nalță iarăși sfânta noastră limbă!
La îngerimea numelui știut,
Comori sublime poartă-n a lui salbă
Zăpezile luminii din care s-a ivit.
Desăvârșit, cu chipu-i îngeresc,
Sporind eonii geniului amar
Spre mândrele coline-ale neamului acest’
Se-avântă spre tării cu întregu-i har.
Cuvintele, ca fluturii, s-au răspândit adenic
De-acest grai sfânt ce l-a iubit
S-au adunat statornic și sfielnic
Cu întreaga lui făptură, a farmecului sfânt.
E-n largul lui – planeta boreală
Din care am luat sclipiri
E melodia noastră arhetipală
Ce-o ascultăm acum ca și în veacuri.
www.oglindaliterara.ro
N-am timp...
N-am timp de-atâta frumusețe!
Declar ca orice trecător
Pe roata timpului au pierit diminețile
Și povara cuvântului dor
E o moară comună ce macină timp
Și-un cer incolor ce ne știe,
E viața ce-o clipă o vezi ca un nimb
Când peste o clipă devine trăire.
N-am timp să mai descopăr comori
Răbdarea lui nu-i imensă,
Mă pregătesc cu zeii în zori
Să inventez un eden într-o lume inversă
Păuni de alabastru m-or duce acolo
Spre tronul de aur al Lumii
Voi pregeta necunoscutelor vieți
Splendoarea iubirii și arșița urii.
În sens invers
Tu vii transversal peste iubirile mele
năvalnic vii,
precum caii sălbatici în câmpiile pustii
năpădite de ierburi
ca și cum ar spumega un ocean –
cu sufletul transparent vii
ca un șaman care te-afunzi în coloanele
aerului și dispari
Și vii nesigur
într-o alchimie năvalnică, neștiută
ca un cosmos inventat
purtat de corăbiile acesei lumi
în sens invers.
Încă o dată
Oracole mute prezic în amiezi
cărări – ale binelui și ale răului
pe care le vom străbate –
silabele lui ca niște cămăși albe
încerc să le rostesc
și devin păgâne orizonturi în care
mă pierd –
și-o mie de voci mă preiau
pe-un solfegiu necunoscut
ca și cum m-ar cânta
deșirându-mă orfic pe această iubire.
Colind
Lumina cădea sonor
întâmplător...
ciorchin de umbre pe înserare
a îndurare
pocalul rubiniu era pentru decor
cristalin, dar și sfidător
și-n aiurarea acestui colind
m-am trezit hăulind –
cuvintele prinse-n hore semantice
purtau trema albă a preacuratei serafice
și totuși un vuiet nocturn
îmi poruncea să mă supun
sub bolți de vis și metereze
creat-am fără sfială vârtege
care creșteau ca un fum
pe nimicul rotit infidel
ca un inel.
 CRONICA PIETREI sau O ANEMONĂ ÎNTRE AGONIE
CRONICA LUNII DECEMBRIE ŞI EXTAZ. LA MULŢI ANI!
Ne mîndream adesea cu prolificitatea uneia sau Violeta Craiu scriitor brăilean, membru US-fil/
alteia dintre perioade punctînd genuri,or numai genul Iaşi s-a născut în mirifica zonă din Balta Brăilei, zonă
literar citit în mod persistent.Dominant.Fie proză, poezie, care i-a definit orientarea literară. Deşi a debutat drept
eseu, cronică de prezentare, textele ascultate scoateau prozatoare,cu romanul Anemona, continuînd cu Agonia
în evidenţă unu-doi autori, ce se detaşau net. Ei bine, fericirii şi alte două cărţi de poveşti pentru copii, Violeta
luna decembrie a anului de graţie 2014 a fost destinată Craiu îşi exersează pana şi, excelează în poezie. A
prozei în exclusivitate. Mobilizaţi şi activaţi sută la sută fost remarcată la un concurs de poezie (unde a fost şi
asupra proiectului propus de scriitorul Gheorghe Andrei premiată), ca mai apoi volumul ,,Muze
,, sub aparenţe,,
Neagu,alcătuirea unui roman colectiv, noi, cei prezenţi s-o situeze între poeţi, acolo unde-i e locul. Mă voi referi
în cenaclu am prezentat texte fără titlul, texte însăilate la cel mai recent volum de versuri – Versuri rătăcite în
pe tema propusă:cea a pietrei. Care piatră? Să fie piatra Balta Brăilei - cel care o încoronează şi o redefineşte. În
filosofală, să fie cea a tăriei de caracter, să fie una acest volum se remarcă maturitatea discursului poetic,
lapidară, să fie piatră, orice ar simboliza aceasta, numai alegerea temei, limbajul şi mai ales mesajul poetic. Să
piatră să fie. Aşadar au citit:Ştefania Oproescu, Gheorghe Mariana Vicky vorbeşti despre poet şi poezie, cel mai adesea pare un
Andrei Neagu, Constanţa Cornilă, Elena Stroe-Otavă, Vârtosu sacrilegiu. Poezia din volumul de faţă pare o mărturie,
Dana Ţolea, Gheorghe Sucoverschi, Mariana Vârtosu, o lungă imputare făcută iubirii neîmplinite, ori iubirii
Rodica Soreanu,Raluca Marina Baciu,Petrache Plopeanu, poetice niciodată înţeleasă. De parc-ar vorbi iubitului,
Nina Elena Plopeanu. Poezia lui Constantin Toma ,,Toamnă iar,, - a fost Violeta Craiu se adresează poemului cu chip de bărbat. Sau, poate invers?
un moment de reîncărcare a bateriilor. Şi poeziile Constanţei Cornilă Nu voi analiza volumul, nu se cade ca, într-un mesaj de La mulţi ani, să
au avut acelaşi rol. Nici poemele lui Petrache Plopeanu nu şi-au propus analizăm versuri. Să dorim scriitoarei la cît mai multe şi inedite cărţi. Şi, să
altceva decît să ne încînte. Dar, în maniera lor:cumiţi şi cu toată mintea amintim Violetei Craiu că prietenia nu se măsoară în cuvinte. Şi mai ales, să
la decodificare. Între timp, luna decembrie ne-a dăruit o lansare de carte, ilustra mesajul nostru cu o poezie din volumul mai sus amintit:,,o veşnicie
cea a lui Ionel Moni Constantin - carte de mult promisă - ,,Întîmplări din mi-ar lua să-nchid culoarul/care ne leagă/bănuieşti un viitor nesigur ce ne
vremea loviluţiei,,. Prezentată de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu,simplu silabiseşte sfîrşitul/dar te întîmpin în fiecare zi cu acelaşi zîmbetşi-ţi pun
şi la subiect cartea a stîrnit curiozitate şi interes. Nu numai titlul a fost petale de flori pe tîmpla obosită tragi după tine cuvintele/ele se încîlcesc
unul incitant, dar mai ales conţinutul recomandă cartea. Emoţii? Pe cît amesteci misterul cu neînceputele ape/indecis îmi şopteşti ceva/despre un
de normale, pe atît de evidente au fost... Felicitări autorului şi, la cît mai loc cuceritor/ unde spui că vei fi doar al meu/un vers rătăcit din poemul
...bune şi la mai multe cărţi! Şi pentru că vremea ne-a îngăduit, sfîrşitul de nostru/neterminat/,,(Un vers rătăcit, pag.19)
lună s-a transformat într-o scurtă vacanţă de Crăciun. Toate cele bune, La Mărturia şi sinceritatea mărturiei sunt garantul valoric al volumului.
mulţi ani 2015!- nu înainte de a dori celor două poete (Ştefania Oproescu Violeta Craiu, o anemonă rătăcită în lumea fericirii agonizante s-a
în 1 ianuarie şi Diana sava în 3 ianuarie) să dorim celor două colege ale retras sub aparenţe şi, ispirată de muze neştiute descifrează pentru iubitorii
cenaclului nostru, să aibă parte de bucurii şi un An Nou mai bun. de poezie rătăcirea versului din...Balta Brăilei:La mulţi ani!
LA MULŢI ANI tuturor!

SECRETUL ZILEI DE NAŞTERE

Anatol Basarab
(urmare din numărul anterior)
20. Sensibilii
Personalitate: Foarte sensibili la mediu, cei nascuti pe 20 isi “acordeaza”
emotiile la acesta. Aspira la armonie, frumusete si afectiune. Desi par linistiti
si retrasi, au cultul prieteniei si sunt facuti sa traiasca in cuplu. Sunt foarte buni
colaboratori, asociati sau consultanti, aportul lor este deosebit de pretios, dar nu le
place sa iasa in fata. Au o gandire profunda, analitica si imaginativa, serioasa; sunt
atenti la detalii.
Defecte: Reticenta, lipsa de incredere in propriile forte. Incapacitatea de a
refuza ii face usor de exploatat.
Dragoste: Pot darui mult, dar cer mult in schimb. Au nevoie de iubire si
caldura, atingeri tandre si vorbe dulci. Sunt parteneri fideli, intelegatori si diplomati.
21. Sociabilii
Personalitate: Comunicativi si foarte deschisi catre ceilalti, cei nascuti pe 21
au un talent social innascut. Detin darul de a-i antrena, entuziasma, atrage, inveseli
pe oameni. Se remarca la petreceri sau alte evenimente mondene. Sunt plini de
vitalitate, iuti la minte, talentati. Au putere de convingere, sunt extrem de dotati
pentru intermedieri si vanzari. Provocarea, pentru ei, este canalizarea aptitudinilor
catre scopuri precise si perseverenta in atingerea lor.
Defecte: Instabilitate, lipsa de disciplina, superficialitate, tendinta de a se
risipi in mai multe directii fara sa finalizeze.
Dragoste: Sclipitori si plini de farmec, nu intampina nici o dificultate in a
lega o relatie. Problema se poate ivi in a o mentine... Le trebuie un partener ager si
sensibil, dar ceva mai stabil.
22. Plutocratii
Personalitate: Dispun de forta, stapanire de sine, o mare ambitie si au spirit
de aventura. Au un caracter puternic, simt practic, creativitate, initiativa, talent de
lider si abilitatea de a-i influenta pe ceilalti. Actiunile lor se indreapta catre afaceri de
mare intindere, imperii financiare, putere politica, faima. Orientarea spre material
predomina, iar pornirea de a acumula, de a face avere ii propulseaza adesea in
www.oglindaliterara.ro
lumea plutocratiei. Destinul lor e maret, promitator, dar poate fi si dificil.
Defecte: Infumurare, lipsa de scrupule, inflexibilitate, nesiguranta, lacomie,
tendinte acaparatoare si manipulative.
Dragoste: Sentimentele lor nu cunosc cale de mijloc: iubesc sau detesta.
Cauta un partener din acelasi aluat, cu aceleasi ambitii - de preferat, care provine
dintr-o clasa sociala de varf.
23. Spontanii
Personalitate: Inteligenti, flexibili, agili si ingeniosi, cei nascuti pe 23 au o
mare capacitate de adaptare. Reactioneaza spontan, rapid si adecvat. Pentru ei, viata
este o aventura, in care pot experimenta mereu ceva nou si incitant. Socializeaza
usor si au darul comunicarii. Imaginativi si perspicace, au talente diverse si interese
multiple. Au un destin schimbator, dar nu le lipseste sansa.
Defecte: Inconstanta, nerabdare, lipsa de tenacitate, inclinatii catre
dependente (mai ales alcool, mancare, tutun, eventual droguri).
Dragoste: Sunt afectuosi si sensibili, dar marea lor curiozitate ii indreapta
spre mai multe relatii, dintre care unele nepotrivite sau imposibile. Isi doresc totusi
un echilibru afectiv, asa ca pana la urma fac tot posibilul sa fondeze o casnicie
armonioasa si stabila.
24. Prietenosii
Personalitate: Marinimosi, saritori si gata sa raspunda prompt la solicitari, cei
nascuti pe 24 sunt foarte buni prieteni. Pentru ei, cercul apropiatilor este sfant si sunt
gata sa faca sacrificii pentru a pastra bunele relatii. Pe umarul lor fidel si devotat poti
sa te sprijini sau sa plangi. Altfel, sunt persoane casnice si responsabile, dar care au
adesea, gratie sensibilitatii, veleitati artistice, mai ales dramatice sau actoricesti...
Defecte: Prea mare sensibilitate, emotivitate, indulgenta exagerata, de care
altii pot incerca sa abuzeze; indolenta.
Dragoste: Sunt romantici, au emotii puternice, le place sa-si arate dragostea.
Au o enorma nevoie de afectiune. Sunt placuti de sexul opus si pot avea avantaje
prin intermediul lor. Plini de farmec, sunt iubiti de partenerii lor.
(continuare în nr. viitor)
10663
Bătrânii noştri exemplari
La cei 96 de ani ai săi, profesorul Constantin Stroescu este
Omul care a văzut moartea zilnic,
în lagărele sovietice timp de 5 ani şi
două luni!
Domnul Stroescu locuieşte în satul
Brădiceni, comuna Peştişani şi stă la o
aruncătură de băţ de casa poetului Ion Căpruciu.
Amicul fără de care această convorbire n-ar fi
avut loc. Pentru a avea idee cine este şi prin ce
cumplite gheare ale morţii a trecut, Ion Căpruciu
mi-a împrumutat spre lectură „Întoarcerea din
Infern”, scrisă de Constantin Stroescu. „Un om,
un ostaş, un erou” cum îl prezintă Ion Căpruciu
în prefaţa semnată de domnia sa şi în care
afirmă, între altele că: „Această carte, scrisă fără
patimă, dovedeşte un om integru şi demn, aşa
cum erau şi alţi români pe vremurile acelea”.
Recitind „O scrisoare pierdută”
Reporter: Am găsit, pe măsuţa din
balconul casei dumneavoastră, un volum de
teatru, semnat de I.L. Caragiale, deschisă la
scena VI din „O scrisoare pierdută”. Care-i
personajul care vă place cel mai mult?
- C. Stroescu: Poate o să vi se pară
curios, dar eu am un respect pentru Cetăţeanul
turmentat. Este un om de caracter, care, în ciuda
păcatului că-i place să bea, a luptat ca scrisoarea
pe care a găsit-o să o dea celui care era adresant.
Personajele celelalte sunt corupte.
- R.: Seamănă cumva cu politicienii de
astăzi?
- C.S.: Mi-aţi pus o întrebare grea. Din
păcate, da. În societatea noastră românească,
după Revoluţia din 1989, o mare parte dintre
politicienii noştri s-au îmbogăţit prin mijloace
necinstite. Aceeaşi politicieni sunt preocupaţi de
îmbogăţire, în loc să lupte din răsputeri pentru
ieşirea României din criză, pentru dezvoltarea
economică a ţării noastre, care să ducă la o viaţă
cumpătată pentru toţi cetăţenii din ţară.
- R.: Prietenul meu şi vecinul domniei
voastre – Ion Căpruciu – este psiholog de
meserie şi v-ar întreba când v-aţi născut. Iar eu
aş dori să ştiu şi de când locuiţi aici, în această
frumoasă casă cu grădină lucrată de mai tânăra
dumneavoastră soţie?
- C.S.: De văzut lumina zilei am văzut-o
la 1 octombrie 1915, în plasa Brădiceni, satul
Mierlăriţa. Am venit aici, în casa pe care a
moştenit-o soţia Victoria de la o mătuşă, Elena
Dogaru. E drept că ea se ocupă de grădină, că eu
merg greu ajutat de baston. Nici ea nu-i foarte
tânără. Are 81 de ani şi, ce-i drept, e harnică
şi mai în putere. Tata era croitor de haine
gorjeneşti şi avea ceva pământ, vreo 7 hectare.
Îi plăcea să cumpere. Din pricina asta, când au
venit comuniştii risca să fie trecut la chiaburi.
- R.: Din care haine? Ca acelea purtate de
Dincă Schileru, inclusiv în Parlamentul Ţării
Româneşti?
- C.S.: Da. Mai poartă şi acum
brădiceneanul Costel Mircioiu, care-i decanul
Facultăţii de Farmacie din Bucureşti şi membru
al Academiei de Ştiinţe Medicale. Mama era
10664
ţărancă şi am făcut şcoala primară la Brădiceni,
cu învăţătorul Constantin Brâncuşi. Nu avea
vreo legătură cu sculptorul.
• Din croitor, învăţător!
- R.: Şi cum de va dat ăl bătrân la carte.
N-a vrut să vă facă croitor?
- C.S.: Ba bine că nu. Trei ani am ucenicit
şi mai că se prinsese acul şi maşina de cusut
de mine. Aveam un unchi învăţător, Gheorghe
Popescu, carte-a scris la ziarele Dimineaţa şi
Adevărul. (Şi a fugit în America, imediat după
războiul doi mondial, intervine Căpruciu) A
stăruit pe lângă tatăl meu să mă lase la Şcoala
normală de învăţători.
- R.: Aţi dat admitere după trei ani de
ucenicie şi aţi intrat? Ce vă mai aduceţi aminte
de examen. A fost greu, aţi luat bursă?
- C.S.: Aveam probă la muzică, limba
română şi matematică. Directorul Şcolii normale
era părintele Dănău, absolvent de filozofie, iar
profesorul examinator la muzică Armăşescu.
Cum părintele Dănău asista la proba de muzică,
unde prezentam fiecare un cântec la alegere, iar
eu mi-am ales un imn religios, după al treilea
vers, impresionat de vocea mea, a zis: „Destul”.
- R.: Vă mai aduceţi aminte cele trei
versuri?
- C.S. Cum să nu: „Doamne din Cer/ Tu
al tuturor Tată/ Fă valea verde, smălţată!” Am
studiat opt ani, fiind bursier şi intern. Examenul
de Diplomă l-am dat la Şcoala normală din
Craiova, cu media 8,33, al şaptelea pe clasă.
- R.: După ce-aţi luat diploma de învăţător,
ce-a urmat?
- C.S.: Toamna, imediat, m-au luat
www.oglindaliterara.ro
Ion Predoşanu
la oaste. Regimentul 18 Gorj m-a trimis la
Regimentul 90 Infanterie Sibiu, iar de acolo am
ajuns la Şcoala de ofiţeri de rezervă Ploieşti.
Cursurile de sublocotenenţi de rezervă durau
un an. În vara lui 1938 m-am prezentat, la
Bucureşti, în faţa unei comisii formate din două
persoane pentru a primi catedra de învăţător.
Cerusem Oltenia, apoi Muntenia şi Cadrilaterul,
dar nu aveau posturi. Abia în Transilvania am
găsit.
- R.: Şi aţi ales din prima?
- C.S.: Nu. M-au întrebat dacă accept
postul din comuna Scărişoara, în Munţii
Apuseni, judeţul Turda. Era postul numărul unu,
ceea ce însemna că nu aveau învăţător. Mi-am
amintit de gheţar şi am refuzat. La auzul veştii
că în comuna Valea Largă, tot în judeţul Turda,
postul nr. 3, n-am mai stat pe gânduri. I-am avut
colegi pe Eugen Vlasa ca director şi pe soţia sa
Eugenia. La 1 noiembrie 1938, m-am prezentat
la post şi am luat clasa a III-a.
o Epopeea concentrărilor
- R.: Vă simţeaţi bine printre românii din
Transilvania?
- C.S.: N-a durat prea mult. În toamna
lui 1939 au început concentrările, ca urmare a
ameninţărilor de război din partea Germaniei şi
Italiei. Am fost chemat la Sibiu şi în Regimentul
90 Infanterie. Primind comanda unui ploton de
mitraliori, de 30 de soldaţi cu mine cu tot, i-am
împărţit în două grupe şi i-am instruit până-n
anul 1940.
- R.: Cum era armamentul?
- C.S.: Nu de foarte bună calitate şi abia
numai două mitraliere, ceilalţi aveau puşti şi-i
protejau pe mitraliori. Cum am primit ordin
să plecăm în Basarabia, din cauza Pactului
Ribentrop-Molotov şi a ultimatumului dat de
URSS privind ocuparea Basarabiei, Regimentul
90 Infanterie Sibiu s-a retras pe Prut. Am trăit
momentele dureroase ale populaţiei române
care urma să îndure jugul sovietic după raptul
ce sfârteca ţara. Durere mare. Pe Prut am rămas,
după retragere, două săptămâni. Ne-am retras
în judeţul Bihor. Transilvania era ameninţată cu
ocuparea de Ungaria horthystă, iar noi trebuia să
apărăm ţara. O săptămână am stat pe frontieră,
dar România a cedat Transilvania de Nord prin
Diktatul de la Viena. Aici am trăit durerea cea
mare a populaţiei române care, cu lacrimi în
î
ochi, ne întreba „Cui ne lăsaţi?” La Cluj am fost
obligaţi să defilăm în faţa unei tribune aproape
de statuia lui Matei Corvin, regele român al
Ungariei. La tribună fiind ofiţeri germani şi
italieni, eu întorcând capul în direcţia opusă
 Grigore Postelnicu în activele genului dramatic
Probabil că pentru multă lume pare
curios ca un scriitor să penduleze cu
aceeaşi lejeritate prin mai multe genuri
de creaţie. Ne-am tot amăgit cu ideea că
un prozator rămâne un prozator, un poet
- poet, şi un dramaturg – dramaturg.
Cine şi-l poate imagina pe Shakespeare
romancier sau pe Rilke dramaturg? Şi
totuşi istoria cunoaşte destule cazuri
când un scriitor vascularizează cu
aceeaşi abilitate mai multe genuri
literare, ba chiar o face cu pasiune şi
zel de reclamă, din partea criticului, o
dispunere mai complexă de nu cumva îl
Ionel Necula supune chiar unor grele încercări.
Grigore Postelnicu face parte din
această categorie. După ce a surprins
plăcut cu cele două romane desfăşurate – Zile şi nopţi la şes şi Femei tinere
pe calea regală, îl vedem prezent în raftul noutăţilor literare cu un volum
de teatru, În aşteptarea precipitaţiilor, (Editura Performantica, Iaşi, 2014)
care cuprinde două piese din zestrea sa dramatică, rămasă în sertar, şi-ntr-o
vremelnică abandonare. Puţini ştiu însă că teatrul a fost prima sa pasiune şi
că în urmă cu mulţi ani, regretatul Valentin Silvestru îl încuraja cu speranţă
şi încredere, ba chiar îl aşeza într-o companie onorantă, laolaltă cu Matei
Vişniec şi cu alţi dramaturgi de notorietate de la noi.
Din nefericire, repedea plecare din această lume a reputatului critic
l-a determinat să se replieze în cadrele genului narativ şi deja a dobândit
destule recunoaşteri printre prozatorii contemporani. Este unul dintre
puţinii scriitori care nu apelează la memorie pentru a face literatură şi
nu-şi pune biografia pe bigudiuri epice. Substanţa romanelor sale nu este
decupată dintr-o realitate dată, şi nici nu se revendică dintr-o lume istorică
sau evaziv-ipotetică, marcată de devălmăşiile absurdului, ci poartă în sine
germenii posibilului, ai verosimilului. Lumea lui Grigore Postelnicu nu este
neapărat reală, dar este plauzibilă, iar ficţiunea procesată de autor se poate
converti oricând în real.
Revenim însă la recentul volum de teatru şi-mi face plăcere să constat,
vorba cronicarului, că nici într-ale teatrului nu stă mai prejos. În aşteptarea
precipitaţiilor, piesa care dă şi titlul volumului îşi extrage substanţa scenică
din realitatea noastră post-decembristă, cu toate nevralgiile cunoscute, de
unde şi pretextul conflictual al acţiunii. Emanciparea politică nu este direct
proporţională cu cea mentală şi unul dintre personaje, Bătrânul Oprişan,
chiar subliniază apăsat cauzele care-au dus la stricarea morală a societăţii şi
perpetuarea acestei stricări şi după ce-au dispărut cauzele care le-a generat:
Păi dacă ne-am luat după ruşi am ajuns golani şi derbedei. Ia să ne fi luat
după anglo-amerecani să fi câştigat războiul sfânt dus împreună cu nemţii
împotriva bolşevicilor, ei, altă făină se măcina la moară… eram toţi oameni
de cuvânt şi de onoare. Sau măcar cei din conducere, elita, era de cuvânt şi
de onoare, că şi la nemţi sunt destui golani, nimic de zis, dar în conducere
nu ajung derbedei niciodată, că acolo
sita selecţiei e a naibii de deasă şi sunt
depistaţi la timp. (p.17).
Cealaltă piesă, Bătuta pe loc în
chiote şi strigături, îşi extrage pretextul
dramatic tot din noua realitate a satelor
româneşti postdecembriste, unde,
pe locul fostelor colhozuri staliniste
apar asociaţiile agricole, interesate de
absorbţia banilor europeni, deşi sunt
conduse de aceleaşi lipitori hrăpăreţe
şi cu spor în spolierea bunului public.
Lumea este încă debusolată şi-şi revine
greu din şocul alungării vechii dictaturi
comuniste. Speranţa într-un Dumnezeu
protector trece şi ea prin îndoieli şi
incertitudini. În viaţa popoarelor, spune
un personaj, apar epoci tulburi de haos
şi colac peste pupăză şi o îngheţare a
selecţiei. Dumnezeu pierde situaţia de sub control şi nu se mai ocupă de
elită, ci de mulţimea bezmetică, care neavând conducători devine o gloată
fără orizont (p.74).
Scenele sunt dinamice, personajele bine conturate şi-i de mirare că
niciuna din cele două piese de teatru n-a atras atenţia unui regizor interesat
să le valorifice scenic. Oricum, eu, după ce l-am creditat ca pe un romancier
bine plasat în cadrele imaginarului narativ, îl creditez şi ca dramaturg
şi-s convins că mai devreme sau mai târziu îl vom vedea jucat pe scenele
teatrelor. Îi doresc succes şi-i promit să stau cu ochii pe el şi să-i urmăresc
evoluţia şi treptele deplinei împliniri.

lor. Nu ştiu colegii mei ce-or fi făcut. Ne-am
retras în Dealul Feleacului, de unde ne-au lăsat
la vatră şi m-am prezentat din nou la postul de
învăţător din comuna Valea Largă.
Bătălia de la Dalnik şi prizonieratul în
lagăre sovietice
- R.: Venea cumplita vreme a luptelor
pentru reîntregire.
- C.S.: A început războiul cu URSS
pentru eliberarea Basarabiei şi ne-ndreptam
spre Odessa. În luptele de la Dalnik, la 1
octombrie 1941, batalionul meu a fost încercuit
de trupele sovietice şi am rezistat până ne-
au atacat cu tancurile, care-au străpuns linia
noastră de apărare. O mare parte din batalionul
meu printre care şi eu am fost făcuţi prizonieri.
După ce-am fost făcut prizonier, un ofiţer
sovietic m-a întrebat: „Vâ ofiţer?” Am negat şi
a ordonat unui soldat să mă-mpuşte. Un soldat
de-al meu, când sovieticul a îndreptat pistolul
spre mine, a căzut în genunchi rugând să nu
fiu împuşcat. Ofiţerul sovietic, uimit de gestul
soldatului meu, s-a înduplecat şi m-a invitat să
Iau loc în grupul de prizonieri. În drumul
spre Odessa, un soldat sovietic evreu originar
din Basarabia, văzându-mă, mi-a spus că sunt
ofiţer şi să recunosc. Mă buzunărise şi mi-a
găsit livretul militar. A trebuit să recunosc că
sunt ofiţer şi a început calvarul.
Salvat de la moarte, alergând pe lângă
căruţă
- R.: Aţi umblat mult prin URSS?
- C.S.: Ne duceau ca pe vite în vagoane şi
ne dau să mâncăm, te miri ce, când îşi aduceau
aminte şi staţionam prin gări. Apoi ne-au
cărat cu căruţe, cu camioane sub ameninţarea
pistoalelor.
- Amicul Căpruciu, care-a citit cartea
„Întoarcerea din Infern” de vreo cinci ori zice
că puteaţi muri de ger. Cum aţi scăpat?
- C.S.: I-am cerut voie sovieticului să
cobor din căruţă. Ofiţerii germani aveau mantăi
groase şi au dormit în căruţă. A mea era mai
subţire şi veche. Alergam după căruţă în noaptea
geroasă, iar când nu mai puteam mă aruncam
pe burtă în căruţă. Apoi coboram iar şi alergam.
Dimineaţa, cei doi ofiţeri germani muriseră
îngheţaţi bocnă şi i-au aruncat din căruţă.
- R.: Cât aţi stat în lagărele sovietice?
- C.S.: În total cinci ani şi două luni.
Mâncarea mizerabilă m-a obligat să cer să
muncesc. Ba la coasă, ba la pădure şi primeam
niscaiva mâncare în plus, başca faptul că
suportam detenţia mai uşor. Am fost întrei
lagăre: Ela Buga, Oranki şi Mănăstârca.
www.oglindaliterara.ro
o A refuzat-o pe Ana Pauker
- R.: Nu auziserăţi că se pierdea războiul?
- C.S. Mi-a venit un consătean, Gilică
Niculescu, şi mi-a spus de ai mei că-mi făcuseră
pomana şi parastasul. Mă credeau mort. S-a pus
problema înfiinţării unor Divizii de luptă alături
de Armata Roşie. A venit să ne convingă chiar şi
Ana Pauker. N-am acceptat nici Divizia „Tudor
Vladimirescu” şi nici Divizia „Horia, Cloşca
şi Crişan”. Eram pe lângă Mosova în lagăr
de reeducare, în oraşul Krasnigork. Războiul
se terminase şi noi tot prizonieri, la muncă.
Duceam aceeaşi viaţă grea. Abia prin noiembrie
1946, după 5 ani şi 2 luni am scăpat. Colegii
mei au mai rămas prizonieri până-n 1949.
- R.: Revenirea la post fu grea. M-au
băgat în Partidul Comunist, apoi m-au dat afară
că luptasem contra URSS, am făcut facultatea
de istorie la 44 a de ani şi mi-am văzut de treabă
la un liceu din Turda şi m-am pensionat ca
inspector şcolar la Târgu-Jiu.
- R.:Aţi avut un Înger păzitor?
- C.S.: Credinţa şi dragostea de viaţă
m-au ocrotit. Am fost tot timpul un optimist!
10665

SCRISOARE CĂTRE ALEX(T)ANDRA
LETTRE POUR ALEX(T)ANDRA
SEBASTIAN GOLOMOZ
Editura ARMONII CULTURALE
ADJUD 2014
Lucia Pătraşcu
Volumul bilingv româno-francez SCRISOARE PENTRU ALEX(T)
ANDRA, versuri scrise de tânărul poet Sebastian Alexandru GOLOMOZ,
apărut la editura Armonii Culturale, Adjud 2014, urmează primei sale cărţi
de poezie UN ROMANTIC INCURABIL. Traducerea în limba franceză
LETTRE POUR ALEX(T)ANDRA este datorată doamnei profesoare Virginia
Bogdan. Volumul cuprinde 50 de poezii însoţite de 5 ilustraţii, repetate în
fiecare din cele două variante lingvistice. Prezentarea versurilor este îmbogăţită
de consideraţiile doamnei Cezarina Adamescu, scriitoare şi critic literar, care
îl numeşte pe autor un „trubadur neobosit, amestec de romantism şi modern”.
Doamna Alina Beatrice Cheşcă, lector universitar, este impresionată de
„intuiţia unei sensibilităţi şi unui romantism aparte…un suflet de poet închis
între file de carte”.
Acest volum de versuri este structurat în trei părţi: Sentimente în vers
clasic, Sonete şi rondeluri din Par(ad)is şi Gânduri albe cu fundiţe roz.
Formula bilingvă a volumului poate fi considerată un omagiu adus întâlnirii
poetului cu Franţa, ţară de care se simte legat, îmbrăţişând cu pasiune cultura sa.
Iar editarea volumului este cu adevărat inedită, pentru că, într-un mod cu totul
surprinzător, versurile pot fi citite la fel, indiferent de unde ar începe cititorul,
minima condiţie fiind ca acesta să cunoască şi limba lui Molière.
Autorul versurilor, acest boem, care „a flirtat des şi cu pictura”
(Curriculum Vitae, pag.17), nedezminţindu-şi sorgintea duală din zodia peştilor
pe care şi-o asumă, acest jeune ouvrier al condeiului „lucrând la fabrica de
vise” (idem), deschizând „porţile închise” (ibidem) ale poeziei, încearcă să se
recomande către cunoaşterea cititorului. Aparent. Pentru că, de fapt, cu sufletul
plin de nelinişti şi căutări, are nevoie de o autoconfirmare realizată după dictonul
„Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. De aceea, se autoanalizează, comparându-se cu
celelalte zodii, concluzionând că ar fi aflat adevărul şi anume: el este un peşte
care înoată prin valurile vieţii, dar care are năzuinţi înalte, simţind „înotul -
fluture al unor peşti”, acel „Le style-papillon de nage” (Questions rétoriques,
pag.18), care i-ar împlini viaţa într-un mod fericit. Este conştient că în căutările
sale trebuie să aleagă între două alternative: ori cutreieră lumea în căutarea
iubirii, încercând „să ştiu să cad în picioare” (Comunicarea supremă între
două persoane, pag. 20), ori se „închide în vtse - frumoasă colivie” (idem).
Pentru că nu poate accepta jumătăţi de măsură, poetul speră ca iubirea să i se
împlinească total, pornind în zbor cu „un nou model de aripi” (Sine Die, pag.
21) până când „în istoria lumii vom fi eterni învingători” (idem).
Toate versurile lui Sebastian Golomoz sunt un imens strigăt de iubire,
dus până la neantizarea propriei personalităţi „în schimbul ei renunţ la tot”
(Cerşetor de dragoste, pag. 24), ca un fel de legat parafat cu propriu său nume
„semnează Alex(t)andru” (Scrisoare către Alex(t)andra, pag. 25), hotărât
să plătească darul de iubire „cu preţul de a-mi face sufletul covor / călcat
de cisme murdare şi / găurit de tocuri veninoase” (Alex(t)andra se lasă
aşteptată, pag. 80). Nici nu mai contează dacă iubirea poetului se îndreaptă
către un Alex sau către o Andra, împrumutând celor două entităţi andra, andru,
androgenitatea posibilă doar într-o dragoste perfectă. Sufletul său este însetat de
iubire şi atât! O iubire tandră din care ”vreau să culeg visul suprem” (Salată de
fructe, pag.28), pictat cu „gingaşe flori, sinceritate / …/ săruturi - palme peste
nor” (Bilet de dragoste, pag..29), el însuşi fiind cel care a „desenat visurile în
realitate” (N-a fost să fie, pag.22). Se recunoaşte a se afla sub tortura unui regret
al „începutului târziu” (Regretul începutului târziu, pag.44), prin care iubita se
mulţumeşte cu un „dulce amor platonic” (idem), de care este răspunzătoare
numai „la demoiselle lune” (Le regret du début tardif, pag. 40), muza creaţiilor
poetice „luna…nuna” (Saluturi, pag. 40), cea care, cu o emoţie energetică
cosmică deosebită, creează vise şi închipuiri. Nopţile poetului veşnic îndrăgostit
sunt populate de vise în care „speranţele au ucis veninul” neîmplinirilor (Ruta
iubirii, pag.26). Conştient de „unica mea dragoste” (Biblioteca-dragostea
mea, pag. 67), într-un periplu printre operele creatorilor, culege „o ceaşcă
de seninătate” (Arc peste timp, pag. 30) şi, aşezat la „masa singurătăţii”
(Terţinele mele contra terţinelor lor, pag.39), încercă prin romantism să înlăture
pesimismul, pentru ca optimismul să învingă. Consecvent, în aşteptarea iubirii
eterne, „culeg vise până ai să vii” (Nopţi albe în dormitorul roşu, pag.27). Şi,
ca într-o recreaţie şcolară, se joacă strecurând în versurile sale anumite expresii
„ad litteram, ab initio, grosso modo, de facto, inter alinea, de bona fides”
dorind să creadă că printre ele ar putea afla „semnul eternităţii - le signe de l’
éternité” (Specie aeternitatis, pag.69).
Autorul se recunoaşte a fi „un june inocent în pădurea virgină” (De
bunăvoie/silită de împrejurări, pag.42), înţelegând că ”iubirea vrea să-i devin
martir” (idem), doar pentru că iubitei, asemenea unui fluture nestatornic,
10666 www.oglindaliterara.ro
îi „place mierea de albine” (Dar, pe
mine…, pag.43). Un sacrificiu pe care
şi-l asumă, mulţumindu-se cu cea mai
bogată consolare: faptul că „datorită
ţie am devenit poet” (Rondelul
recunoştinţei, pag.56). Un poet grăbit
uneori, care, de dragul rimei, foloseşte
cuvinte obişnuite cărora nu le poate
da nicio aură poetică „cuplu, niplu,
monedă, ibric, nimic, mic” (Împreună,
pag. 57), ca o eroare acceptată deja,
pentru a fi jertfită pe altarul rimei. Sau
ca o mărturisire indirectă a faptului că,
deşi iubeşte prozodia clasică, o tratează
uneori cu stângăcie, sacrificând adesea
accentul, ritmul, măsura, impietând astfel
asupra muzicalităţii versurilor. De parcă
secvenţa biografică ce l-a purtat pe alte
tărâmuri l-a determinat să-şi gândească
poeziile în limba franceză, dar să le scrie
în limba română. Pentru că varianta
franceză a versurilor, realizată de doamna Virginia Bogdan limpezeşte esenţa
lor, lăsând să se înţeleagă parcă dorinţa autorului de a se reîntoarce „Pe străduţa
din Par(ad)is” (Sonet din Par(ad)is, pag. 49), ca şi cum tot ceea ce a scris în
acest volum de versuri este cu destinaţie precisă, ad Paris.
Partea a treia a cărţii cuprinde poezii cu rimă liberă, care, fără a-l mai
încorseta în legile prozodiei clasice (la care mai are de lucrat!) îi permite poetului
să se desfăşoare avântat, alergând ca un „iepure-n horoscoape chinezeşti”
(Curriculum vitae, pag.17) spre tărâmul creaţiei. De parcă, obosit atâtea reguli
lingvistice, ar considera că numai acesta este felul în care poate să-şi exprime
dezinvolt trăirile „eu sunt prizonierul iubirii şi / n-am nici cea mai mică /
intenţie de a evada” (Prizonierul iubirii, pag. 63), pentru că a făcut contract „pe
durată nedeterminată cu norocul” (Contract pe durată nedeterminată, pag.
64), primind un „ bilet dus / cu destinaţia iubire” (idem) considerându-se un
om binecuvântat în acel spaţiu geometric al unui triunghi perfect, el, împreună
cu speranţa şi iubirea, acel „mènage à trois dumnezeiesc” (ibidem), fapt ce îi
permite să se recunoască un veşnic îndrăgostit, pentru care „visarea este religia
mea” (Religia mea, pag. 73).
Poet avid de iubirea împărtăşită, absolută, pentru că orice „tăcere
elocventă” (Tăcere elocventă, pag. 71) a iubitei, i-ar frânge aripile în zborul
către visare şi poezie, Sebastian Golomoz a devenit „un aède sensible et
romantique d’Eros / …/ un petit ange caché dans un corps de léopard”
(Toi seule le sais, pag 50), un aed care îi recunoaşte iubitei că „Toi, seule le
sais, dans la vie, ce que nous sommes” (idem). Atunci când „Les rayons de
soleil allument des rêves” (Canicule, pag.35), vise pe care el, un „stigmatisé
bohème” (Nocturne, pag. 31) le consideră realizabile, deoarece toate versurile
sale sunt augmentate cu o aspiraţie pozitivă, poetul simte nevoia de a-şi filtra
toate simţămintele, de a le exorciza până la purificarea supremă, pentru a le
putea reabilita apoi. Sensul demersului său este spre trecut, către prezent, dar
nu blochează în nici un fel viitorul plin de speranţe.
Deşi unele versuri au o adresabilitate directă către persoana iubită, totuşi
întregul volum lasă senzaţia unui monolog interior propriu prin care autorul
încearcă să-şi desluşească, precum într-o tălmăcire, dilema vieţii şi a creaţiei
sale, situând lirismul său într-o echilibristică de acceptare sau neacceptare.
Pentru că, deşi fondul epic al poeziei adevereşte întâlnirea cu iubirea, restul
sunt închipuiri, sentimente, trăiri intime care relevă un anumit regret încoronat
cu multe speranţe. Starea de visare degajă modul fertil prin care poetul face
legătura între real şi idealul său imaginar, pentru a înţelege dacă trăieşte doar
o iluzie efemeră de fericire alături de persoana iubită. La sfârşitul volumului
poetul Sebastian Golomoz face o confesiune graţioasă, ca un zbor de pasăre
măiastră: „Inima mea e o pasăre /…/ în zborul concupiscent pe tărâmul
inocenţei” (Inima mea e o pasăre, pag. 79), asemeni unui evadat care-şi caută
libertatea dincolo de limitele universal acceptate: „Mon coeur est un oiseau
/…/ celui-ci s’évadait toujour d’un tableau à l’autre, de l’agonie à l’extase.
(Mon coeur est un oiseau, pag.79).
Fără a-şi dezminţi aplecarea către pictură pe care poetul însuşi o
mărturiseşte, versurile sale sunt pline de jocul unui penel pe paleta plină de
culori: nopţi albe într-un dormitor roşu, inimi negre, gânduri albe cu fundiţe
roz, stor albastru ce duce spre infinitul albastru plin de fluturaşi albaştri, cireşele
negre ale ochilor, palma gri, rochia corai. Şi roz…mult roz! Fiori roz, fundiţe
roz, tendinţe roz, foiţe roz, lentile roz! O culoare a optimismului, care ne
demonstrează că autorul preferă să ia în considerare, ca şi marea Edith Piaf,
numai „La Vie en Rose”.
Cu toate micile stângăcii prozodice, însoţite de unele greşeli gramaticale
concretizate prin acorduri neatente (între substantive de genul neutru şi
adjective masculine de exemplu sau cu-n), mici scăpări care nu atentează la
mesajul poetic al versurilor, volumul de faţă este o creaţie plină de prospeţime
şi culoare, care-i permite autorului să-şi susţină speranţa de a deveni în timp un
poet cu o puternică personalitate.
Parafrazându-l pe domnul Sebastian Golomoz, se naşte concluzia că
dacă „Amantul dragostei s-a născut poet” (Amantul dragostei, pag. 54), atunci
Le poéte reste toujours l’amant de l’amour.
Pe drumul creaţiei literare, bonne chance, monsieur Sebastian Golomoz,
l’eternel rêveur!
 Eminescu, despre vinderea pamânturilor ţării şi
îndatorarea României
Irina Bazon
„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cum că încă aveţi
ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de
vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România
din câte strămoşii au păstrat.Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce
inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune
asemenea care e. Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin
cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a
însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul
nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din
mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei
creditează guvernului”. (Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…,
Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)
„Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe
mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în
asemenea mâini.Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu
acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”. (Mihai Eminescu, De
îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag.
234) „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget,
din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată
unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără
nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.
(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere,
vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303) „Azi ţăranul scade pe zi ce
merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului,
asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât,
mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară
şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar
ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să
pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să
nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate
guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de
înrâuriri străine”. (Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie
1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31) „Pentru
încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze
pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar
nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului
vătămătoare intereselor Statului”. (Mihai Eminescu, Mai toate ziarele
oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)
„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg,
cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare
ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii
a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune
naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului
românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga
popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie
1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229 „Natura poporului, instinctele si
inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee
pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui
stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de
vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a
surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga
linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile
conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de
d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra,
ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe
scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de
pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu
codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale,
imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse
in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua
sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o
cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand
drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si
prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea
menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul
romanesc.”. (Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1
aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)„Capitalul, cel puţin cel imobiliar,
avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între
boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite
ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră
împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel
www.oglindaliterara.ro
mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii
de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în
sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc.
n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din
piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul
e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp
mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de
rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre
Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de
simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche,
cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în
care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută
n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale
în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi
nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor
deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem
oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai
(care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul
elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi
morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul
nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară
de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”. (Mihai Eminescu,
Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag.
238, 239)„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul
să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici
de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata
pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce
poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita
de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură,
pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles
al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă
în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă
amară, care primeşte orice condiţii”. (Mihai Eminescu, Robie modernă,
Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)„Un
popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce
rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un
cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el
însuşi”. (Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870,
în Opere, vol. IX, pag. 93)“Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci
datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a
breslaşilor, o despoiate mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de
sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine.
Am admis legiuiri străine? Ei bine nu le-am admis pentru român, cu
trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se
potriveau şi care ştiu a se folosi de dânselie. Am creat o atmosferă publică
pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. [...] Statul e azi
maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor
politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, liberatea,
egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? – Bune, numai au un cusur: Nu
se potrivesc.” (Mihai Eminescu, Scrieri politice) “Eminescu are o
publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu
poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră.
Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi
relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale
zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o
trăim astăzi dureros de actual (…) Cine are răbdare să citească
nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între
octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale
„Alianţei izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înţelege că Eminescu
este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu
a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile
regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are
ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi
politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de
cantitate, rămâne cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat
frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi
de valorile cultural – spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor
fostului regim comunist. – interviu cu Academicianul Dimitrie
Vatamaniuc, despre viata si moartea lui Eminescu si soarta operei sale sub
comunisti si postmodernisti.
(Ziaristi Online).
10667
 BANCA AMINTIRILOR (4) O POEZIE A LUI
RABINDRANATH THAKUR LA INTRAREA
BISERICII DIN SĂDINCA - SIBIU
Rabindranath Thakur (transcrierea mai veche bengaleză a numelui Rabindranath Tagore) a fost poet, filozof,
componist, muzician şi adept al mişcării Brahmo-Samai, care printre altele a forţat interzicerea arderii văduvelor
în India. 1913 a primit Premiul Nobel în literatură, devenind primul laureat Nobel din Asia. Cum o fi ajuns această
frumoasă poezie a lui la intrarea bisericii din Sădinca?
George Goldhammer Poezia sta scrisă la intrarea în Biserica de la Sadinca, judeţul Sibiu, loc unde s-au pus bazele unei mici mănăstiri
condusă de parintele-calugar David Stoica. Acesta, împreună cu o mână de oameni inimoşi, a terminat construcţia
schitului „Înălţarea Sfintei Cruci”, în anul 2008. Cum omul sfinţeşte locul, poţi spune că aici e raiul pe pământ. Biserica
schitului Sădinca are planul de tip sală, fără abside laterale, cu pridvor închis. Găseşti întotdeauna o chilie în care să-ţi odihneşti oasele obosite după atâta
drum.
Poetul indian Rabindranath Tagore, care compara viaţa pământească cu un lung tren, a fost sursă de inspiraţie pentru versurile compuse de Traian
Dorz. Traian Dorz s-a născut pe 25 decembrie 1914 în satul Livada Beiusului, comună Mizieş, judeţul Bihor şi a fost un cunoscut poet creştin şi deţinut
politic. A trecut la cele veşnice în 1989.

TRENUL VIEŢII Lungi, de nu se mai sfârşesc Mulţi copii voioşi se urcă.

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii!
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetati după plăceri!
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odata însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut.

Simțuri adormite...
Un alt mod de a fi! Selena
descoperea treptat ciudățeniile care
o înconjurau. Se simțea nespus de
sigură și chiar fericită, hoinărind
pe acele drumuri – cărări inițiatice
– plăsmuite din slove și cuvinte.
Selena descoperea că era prizoniera
propriului jurnal căruia i se confesase
Retuța Dascăl de-a lungul timpului.
Era singură și stăpânea „lumea“
care o înconjura. Zborul lăuntric al
minții o îndemna să-și retrăiască viața de copil. Închise ochii și Selena
devenea iarăși acea copilă inocentă. „Îmi amintesc cu drag de acele
timpuri în care mă simțeam de neatins, în care zâmbeam fără reținere
și mă bucuram de toate minunile vieții. Priveam oamenii și zâmbeam.
Simțeam forfota din jurul meu și era suficient pentru a mă simți fericită.
Erau vremuri în care mă identificam cu o floare rară cu un miros unic,
o floare ale cărei petale degajau senzualitate, pasiune, o sălbăticie
rară, iubire... Contemplam natura, o adoram... Eram un copil... trup și
suflet!“
Selena se simțea liberă, iar nesiguranța care o domina a
dispărut odată cu întoarcere ei în acel trecut adulmecător. Își dorea să
rămână acolo pe vecie, dar ceva demonic o împingea să atingă celelalte
trepte. Deh, tentația fructului oprit... (Iată tălmăcirea numelui ei: Selene
era zeița greacă a Lunii, reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, cu
diademă de aur pe creștet. Născută de cuplul Hyperion – Theia, era sora
zeului Helios și a zeișei zorilor Eos.) Cu cât rațiunea se opunea mai
mult, cu atât sufletul se simțea mai sufocat. De ce să-și asculte rațiunea?
„Astăzi mă dezbrac de tot ceea ce-mi ascunde trupul. Mă
îndrept către oglindă și mă privesc. Preț de câteva clipe rămân
nemișcată, cu ochii fixați către pradă. Prada este chiar imaginea
corpului meu reflectată în oglindă. Mă analizez și descopăr că urmele
copilului de odinioară s-au retras, lăsând loc femeii“.
Selena venera oglinda care-i reflecta frumusețea infinită.
Scoase din scrin o carte veche, cu coperțile din piele și căută tâlcul
oglinzii. Află, dintr-o veche credință, că imaginea și proiectarea sa sunt
legate într-o corespondență magică. Oglinda poate reține sufletul sau
forța vitală a persoanei care se uită în ea. Mai află, îngrozită, că imaginea
demonilor și a ființelor supranaturale nu se reflectă în oglindă, în timp
ce încarnările satanice nu-și pot suporta propria imagine, murind atunci
când se privesc pe sine.
„Ce greu e să fii femeie! Mi-e dor de trecutul meu, de clipele
în care mă bucuram de orice fleac, de orice cuvânt rostit la întâmplare.
Fericirea de odinioară a pălit în timp...“
Și, deodată, Selena se trezi învăluită de sentimentede tristețe,
lacrimile de pe obraji îi strigau durerea ce-i cuprinse sufletul. Dorea
răspunsuri acestei stări, dar nu avea curaj să întâmpine continuarea
întâmplărilor, cuprinsă fiind de o teamă pe care o resimțea enormă. În
ființa ei se ducea o luptă aprigă între dorința de a rămâne acolo, printre
îndoieli, în incertitudine, și nevoia de a ști rădăcina acelui început de
suferință. Cu ultimele puteri, își impuse să ignore comoditatea de stagna
și începuse să descopere umbrele de pe cerul ei...
„Lupt să-mi reconstruiesc sufletul, dar încercarea mea pare
sortită eșecului, este o treaptă pe care nu reușesc să o ating... ca într-
un joc perfid care-și schimbă regulile... Nu numai că simt, dar sunt
abandonată... de mine însămi... Mi-e teamă de trecerea anilor, de
gândul că într-o noapte de noiembrie sau februarie voi dori să pășesc
pe alt tărâm...“

10668 www.oglindaliterara.ro
 POEZIE
îţi voi spune lucruri vagi în ale mele cine sunt eu
Eugenia Rada Ioniñã pijamale aspre.
Când te caut te voi admira în imaginea
strigau licuricii
din palma pelerinului
fiinţei tale înfometat
Linişte Singură în stupoarea liniştii binecuvântate înotând în cenuşa
în copaci liniştiţi de toamnă. pâinilor arse
N-ai auzit unduirea Îmi voi face gândurile limpezi
ierbii, suntem doar noi
prin aerul curat de iarnă eu şi tu
cerbii când se adapă, şi te voi lăsa în praguri liniştite răspundea singurătatea
când pădurile îşi închid căci a venit doamna Amiază.
porţile CURCUBEUL IUBIRII
şi dintr-odată, lin,
clopotele ca o chemare
frâng zborurile.
Maria IEVA dacă aş fi avut mai mult curaj
te-aş fi invitat la prânz
Trupuri albe de lună să frângem pâinea în patru
Scăldate în marea de stele. NEPUTINŢA DE A VISA şi să ne stâmpărăm setea de moarte
cu un pahar de vin
ne cunoşteam fără să ne n-aş fi comandat un vin oarecare
Clipa
ştim aş fi luat unul de viţă nobilă
mi-ai pipăit sufletul oricum păcatele nu se pot răscumpăra
Pe seară, s-au spart gândurile în fluturi, într-o lume oarbă
tăceri ce înfloresc pe buze de deşert; şi trecerea este liberă
printre crengile merilor se face fără paşaport
se înnegrise cumpăna fântânii înţepaţi cu vârful
dinspre grădini venea miros de busuioc. în pământ
Înlemnise pajiştea cea plină, dacă aş fi avut mai mult curaj
mângâind bezna te-aş fi invitat la cină
îndemn să te întâlnesc undeva între vii. din pântecul mamei şi între sfinţii desenaţi pe pereţi
Vremea să o ţin pe loc, între cuvinte înjumătăţite ne-am fi trezit în zori cu inima bătătorită
să stea inima-n bătăi învăţând să păşim de rugăciunile genunchilor
şi umbrele să fie pături de argint. în sens invers împărţind carafe cu iubire
acelor de ceasornic dacă aş fi avut mai mult curaj
Declaraţie ca o dimineaţă n-aş mai fi fost eu
ce-şi căuta răsăritul iar curcubeul de atâta verde
Păpădiile poartă umbrele peste munţi n-ar fi tremurat sub pleoape
şi păsările înving barierele, ne ştiam fără să ne cunoaştem nici testamentul nu l-aş fi putut
ne-am privit în oglinda scrie pe irisul tău.
însăşi primăvara învăluie zăpada primului apus
cu drumuri de flori, dezmierdând
morţii întineresc pe sub iarbă.
În dimineţi elegante,
ultima suflare de lumină
doi copii orfani de mamă
Oana Hemen
visul despică faldurile nopţii rătăciți printre lebedele
în perle de rouă care se împerecheau
cu săruturi din palma luminii cu pescăruşii
acum
pe umerii florilor. încercând să înţeleagă
rânduiala lumii aș muri sute de ani
dacă m-ai săruta o
Anne-Marie FIERARU ne-am iubit fără se ne ştim
fără să ne fi făcut
dată
îmi faci noduri în gât
cineva astrograma și cobori în oase ca
BUNĂ DIMINEAŢĂ ! peticeam lumina un coșar
în nopţile polare
şi împărţeam stele
căutând deșertăciune
în sfârşit,
în mod egal lasă-mă să îți ating
azi nu’s leneşă ca
altădată fiecare fiind rege umărul să nu-mi uit
căci mi-am luat doza de peste ţinutul celuilalt vreodată rostul
magneziu… învăţând să ne atigem să spui apoi că pielea mea s-a întins
pot să-nving noaptea pentru a ne cunoaşte în tine
dar iubește-mă acum nu se știe, nu se știe
ce-mi dădea fiori pe încercând
creştet când ne reîntâlnim poate fără sincron
să ne creştem copiii împreună
şi-avea un comportament neîndurător mergem cot la cot prea aproape sau prea departe să ne
chiar daca mă mangâia uneori cu la mii de ani distanţă putem ști
privirea… unul de inima celuilalt să nu spunem la nimeni
şi mă deruta împărţind neputinţa de a visa dă-mi șansa să caut ultimul exercițiu
Bună dimineaţa! de respirație
Nerăbdătoare îţi zic ţie SUNTEM DOAR NOI pentru sunetul unui parc ieșind din
Că-mi ilustrezi în vis lipsă de durere şi mă pădure
bucur că-i aşa suntem doar noi pentru pasărea aruncându-se din avion
Eşti simplă şi de admirat eu şi tu
nu ştiu care sunt eu știi că nu caut nici oxigen, nici zbor
dimineaţă ce locuieşti tot timpul la geamul te rog, să ne amintim de noi fără
blocului meu nici cine eşti tu
Te ating fiind şi caldă şi rece. îmi strâng gândurile în palme umbre în noaptea asta
Nu vreau decât să te am aproape mi-e dor să pară că nu mai plouă din torace
când radio-ul îmi e clar
să îmi simt inima bătând ghemuiește-mă în mâinile tale
în strigătul cuvintelor lasă-mă să cred nebunește în vraci
Să îmi fii dragă ca o stea adormite sub glie
Şi-ţi zic precis, că ca și când din piept mi-ar aluneca
în ajunul neajunsurilor mele care eşti tu
bolovani

www.oglindaliterara.ro 10669
 NIMIC DESPRE SADOVEANU?
Gheorghe Pârlea
5 noiembrie 1880 e data naşterii prozatorului MIHAIL SADOVEANU, pilon al panteonului literaturii române. Eu,
cititorul din masa celor crescuţi cu slova sadoveniană, mă simt profund îndatorat acestui şlefuitor şi dăruitor de diamante,
extrase din zăcământul spiritual-cultural al Neamului. Şi-mi exprim acum îndatorarea faţă de acest Dascăl Naţional (pentru
măcar trei generaţii) prin a îndemna tinerii de azi să nu-l ignore. Dacă se vor apleca şi asupra cărţilor sale, cei aflaţi acum la o
răscruce de drumuri culturale vor avea şansa să găsească mai uşor calea spre ceea ce înseamnă matricea spiritual-culturală în
care ni-i dat nouă, românilor, să coexistăm ca naţiune între celelalte neamuri lăsate de Dumnezeu pe pământ.
Cu opt ani în urmă, la Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Fălticeni am participat şi eu, în compania unor distinşi
intelectuali basarabeni, la un simpozion dedicat unui veac şi un pătrar de la naşterea Maestrului. Starea mea de spirit indusă de
întâlnirea cu harul acestui mare scriitor e mereu aceeaşi. Sper că vizitatorul ocazional al acestui spaţiu virtual “concesionat”
mie nu mă va judeca prea aspru dacă omagiul meu adus azi celui care m-a subjubat cu pana lui măiastră e un text mai vechi şi
care, de regulă, nu intră în uzul publicării. Cu mulţumiri, pentru toleranţă.

Cuvânt omagial* rostit la Casa Memorială Mihail Sadoveanu din
Fălticeni, cu prilejul comemorării a 125 de ani de la naşterea marelui
prozator
La această «adunare domnească», eu sunt «răzeşul»… Eu sunt
răzeşul, nu atât pentru faptul ca vin de pe meleagurile satelor răzeşeşti
atinse de condeiul celui pe care îl omagiem, cât mai ales pentru că, în
timp ce printre d-voastră se află intelectuali elevaţi, profund cunoscători ai
operei sadoveniene, eu sunt doar un anodin formator de cititori ai scrisului
«Ceahlăului» literaturii române, acolo jos, la temelie, unde contactul
cu slova sadoveniană începe cu «Părul din ograda bunicilor», ori cu
«Dumbrava minunată».
D-voastră sunteţi copleşitor mai îndrituiţi să vorbiţi la această adunare
omagială, dedicată «celui mai mare narator de întîmplări şi istorii din
literatura română”, acestui scriitor “împurpurat de slavă”, “domn peste
scrisul românesc, ca celălalt Mihai--Eminescu”.Vă cer totuşi îngăduinţa
să aduc şi eu prinosul meu de preţuire celui care ne-a subjugat inimile cu
frumuseţea scrisului său.
Ştiţi bine că sunt accidente ale firii, când oamenii mărunţi trăiesc şi
ei iubiri mari, ignorând disproporţia. Eu sunt un asemenea accident
şi vă cer iertare c-am să îndrăznesc ceea ce e, categoric, peste
îndrituirile mele, anume de a vorbi despre cel care a fost deja
împodobit, în istoria literară, cu cele mai alese vorbe de către
cei mai autorizaţi şi mai pricepuţi în a le meşteşugi. În atari
împrejurări, eu voi fi aici doar purtătorul mănunchiului
de flori, florile fiind cultivate în grădina unor grădinari
vestiţi. Adică voi uza în intervenţia mea mai mult de
vorbele acelor cunoscători şi preţuitori consacraţi ai
marelui prozator.
Distinsă asistenţă, e relevant faptul că ne-am
adunat astăzi la Fălticeni, aproape de scaunul voievodal
al Moldovei istorice, univers literar de o mare întindere
în opera lui Sadoveanu, la un veac şi un pătrar de la
naşterea autorului monografiei literare «Viaţa lui Ştefan
cel Mare». E plină de semnificaţie şi alegerea locaţiei
pentru sărbătoarea noastră omagială, dar şi prezenţa aici,
şi astăzi, a românilor din dreapta şi din stânga Prutului…
Prutul-»separatistul», Prutul-unionistul>>. Suntem aici
băştinaşi ai vechii Moldove, urmaşii eroului epopeic al operii
sadoveniene. Ce ar fi fost Ştefan cel Mare şi Sfânt în percepţia
urmaşilor urmaşilor săi, a noastră adică, fără Sadoveanu? Doar un
şir de date, un tabel cronologic văduvit de «expresia cea mai inaltă în
verb şi sentiment» .
Şi încă un element semnificativ care încarcă de spirit sadovenian
adunarea noastră: printre animatorii acestei frumoase zăbave la Fălticeni, se
află şi urmaşii neamului Şoimăreştilor. Vasile Şoimaru, universitarul de la
Chişinău, viţă şoimăreană purtătoare de sevă, ni i-a revelat pe descendenţii
reali ai lui Tudor Şoimaru, eroul sadovenian, în cartea sa documentară
Neamul Şoimăreştilor - 500 de ani de istorie şi, prin prezenţa sa la Fălticeni
azi, face şi mai viu spiritul care tutelează acest loc consacrat în istoria
literaturii române.
Prezenţa noastră la Fălticeni, pentru a-l omagia pe cel a cărui operă
«are amploarea unei literaturi întregi, ca cea populară», ne încarcă de o
energie specială ce poartă nimbul locului cu semnificaţie aparte în biografia
scriitorului «care a dăruit eternităţii monumentul unui neam». Aici,
la Fălticeni, dascălii şcolii locale l-au preluat sub tutelă, de la Domnul
Trandafir, pe fiul avocatului din Paşcani. Aici şi-a întemeiat tânărul scriitor
acestei case memoriale al cărei inventar material şi spiritual cuprinde toată
biografia fălticineană a maestrului.
Eu, distinsă asistenţă, vin dintr-un alt «centru universal» al
scriitorului, dintr-un alt «cerc concentric - spaţiu cu încărcătură psihică
specială» în care a trăit acest «artist excepţional în toate felurile». Vin de
pe meleagurile bunicilor de pe mamă ai scriitorului, de pe meleagurile lui
Gheorghe şi ale Anghelinei Ursachi, «părinţii spirituali» ai lui Mihail, după
moartea prematură a mamei sale. Vin nu de departe, din lunca Moldovei,
mai din aval, de-acolo unde prozatorul «s-a iniţiat în codul permanenţelor
etice ale străvechii civilizaţii autohtone, perpetuate de către rudele sale
de pe mamă».
Eu vin cu sfioşenie la Fălticeni, din locul în care Sadoveanu a găsit
prototipul personajului său preferat - ţăranul român: «Ţăranul de departe
rămâne frate cu cel pe care l-am văzut întîi la apa Moldovei», confirmă
scriitorul. Eu vin din alte locuri cântate atât de măiestrit de către «cel mai
de seamă poet descriptiv al literaturii noastre» şi zugrăvite «magistral» de
către acela considerat drept «unul dintre cei mai grandioşi contemplatori
ai frumuseţilor universului din literatura de pretutindeni şi de oricînd».
Eu vin de la Hanul Ancuţei-»centrul operei sadoveniene, spaţiul vieţii
intrat în amintire».
Eu vin la Fălticeni cu inima plină, copleşită de privilegiul
dăruit înaintaşilor mei locali, precum un zapis de danie de la
Ştefan-vodă, privilegiul de a fi trecuţi în nemurire de către
cel a cărui operă «aparţine celor eterne ale acestei ţări».
Eu vin de pe meleagurile Ursăcheştilor, trecuţi de
mult în amintire, cu tot ce aveau ei mai frumos şi mai
demn, ca să mă şi revolt puţin, să mă revolt cuviincios,
pentru punerea la îndoială a eternităţii lui Sadoveanu
şi a similitudinii dintre artistul Sadoveanu şi omul
Sadoveanu. Nu sunt eu combatantul potrivit pentru a
ţine piept detractorilor post-decembrişti ai celui care
«a impus o viziuneromânească asupra existenţei»,
dar vă dezvălui, ca un ecou ce transcende de dincolo de
viaţă, convingerea unui exeget al scriitorului: «Eu nu
put niciodată să-l separ pe omul Sadoveanu de opera
sa». Eu, cititorul de rând, îl preţuiesc necondiţionat pe
cel despre care s-a spus că «este un accident măreţ al
peisajului, un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu
Eminescu». Poate că pe unii i-a obosit gloria lui Sadoveanu,
pentru că «există o penumbră a gloriei sale care l-a însoţit
permanent, ca o indispoziţie a altora la gloria lui». Cum să nu-i
obosească gloria celui considerat «printre cei 5-6 bărbaţi ai literaturii
universale, despre care se spune că n-au vârstă, n-au istorie, rămânând
într-o impenetrabilă enigmă, ca şi planetele excentrice ale unui sistem
solar». Cum să nu-i obosească gloria celui asemănat cu Tolstoi şi cu Gothe,
gloria celui despre a cărui opera se spune că «este alcătuită din elemente
constitutive care se împletesc într-o orchestră simfonică de anvergură
bethoveniană».
Desigur, e greu de râvnit la gloria lui Sadoveanu. De aceea, cei care
visează la ea fără onestitate, lipsiti de pudoare, i-au dezvelit lui Sadoveanu
«călcâiul lui Achile» - poticnirile omului Sadoveanu în faţa unor conjucturi
ale istoriei -, punând acest loc din biografia omului Sadoveanu, neatins de
pomada zânelor sale ocrotitoare, mai presus de opera lui. Unii le zic acestor
poticniri omeneşti «colaboraţionism», alţii «compromisuri». Ştim bine că
marile conştiinţe ale vremurilor lui Sadoveanu, cele care nu aveau vocaţia
martirajului, vocaţia sinuciderii, aveau de pendulat, până la nefasta decizie
(oricare ar fi fost ea), între fascism şi comunism. Sadoveanu a respins cu
î

familie, împreună cu localnica Ecaterina Bălu, aici şi-a durat gospodărie
temeinică, aici i s-au născut câţiva dintre copii, aici şi-a croit idealurile
sale artistice, aici şi-a pus în operă o parte însemnată din proiectele sale
literare. D-voastră, fălticinenii, sunteţi mai în măsură să relevaţi legăturile
indisolubile ale lui Sadoveanu cu urbea care i-a fost un «centru universal».
Iată, nici nu-i nevoie să reiterăm această legatură, câtă vreme aveţi custodia
diplomaţie şi curaj ispita germană ce i-a dat târcoale, cu preţul arderii pe
rug a cărţilor sale. În ce priveşte iluzia sa, că «lumina vine de la răsărit»,
scriitorul a cedat impulsului sentimental cu privire la «misiunea sa socială
pe care şi-a asumat-o de la început», aceea «de a purta mesajul sufletului
colectiv al pămîntenilor umiliţi din care se trăgea prin mama sa»: «…
sufletul acestor rânduri de oameni ai tristeţii şi ai suferinţei pe care îl

10670 www.oglindaliterara.ro
 Piatra III
— Trenul interciti din direcția
Moscova – Chișinău va sosi în stație la
linia II.
Tudor se afla deja pe peron din
momentul în care se anunțase că trenul
pe care îl aștepta avea o întârziere de
25 minute. Abia aștepta să se instaleze
confortabil în compartiment și să ci ci-
tească. Avea noroc. Trenul nu părea să
fie aglomerat. După el s-au mai urcat
Nina Elena Plopeanu vâr-
în vagonul 7 doar doi călători de o vâr
stă apropiată cu el. A fost puțin mirat
să-i audă vorbind rusește deși aveau
înfățișări specifice moldovenilor de peste Prut. Fata era blondă, cu ochii
deschiși la culoare și alură de zână, iar însoțitorul său, foarte înalt, atletic,
cu părul negru și tenul cafeniu.
Tudor a scos o carte din rucsac după care l-a așezat în locul de dea-
supra capului destinat bagajelor. Nu înțelegea nici-o iotă în limba rusă așa
că și-a ocupat locul de la geam și a început să citească din Civilizația arabă
în vremea celor 1001 de nopți de Andre Clot pe care o luase din biblioteca
de la țară. De când găsise obiectele în scrinul din pod dorea să cunoască
cât mai multe despre locuitorii Peninsulei Arabice. Descoperise deja că
scrinul cu incrustații geometrice, solare și în formă de piramidă, cu desene
colorate în roșu, verde și alb întruchipând beduini și cămile fusese lucrat
de meșteșugari din S. Iordaniei, din apropierea orașului Petra, cunoscut
în biblie sub numele de Sela. Din când în când, ridica privirea din carte
si o îndrepta spre tovarășii de călătorie, care părea că ațipiseră sau spre
imaginile ce alergau în urma rapidului. Pe la jumătatea distanței Focșani
– București a simțit nevoia să bea o cafea și să fumeze o țigară. A ieșit din
compartiment și s-a îndreptat spre vagonul restaurant. Nu era un fumător
sau un cafegiu înrăit, dar la școala unde preda, obișnuia ca în pauza mare
să se alăture celor din fumoar și să asculte bârfele acestora. Cu paharul de
cafea în mâna stângă și țigara în dreapta privea absent pe geamul deschis al
culoarului. Cunoștea peisajul din vremea studenției când călătorea frecvent
pe această rută. Sub lumina și căldura plăcută a soarelui matinal câmpul
părea că se răsfață în mantia verde, care i-a amintit de costumul arăbesc și
de fotografiile din album.
S-a întors revigorat în compartiment după vreo jumătate de oră și a
reînceput să citească. Rușii își continuau somnul așa că nu le-a mai acordat
nici un fel de atenție. Au deschis ochii instantaneu în Gara de Nord, și-au
luat în grabă bagajele și s-au pierdut în mulțimea de peron.
La capătul peronului Octav îi făcea semne vesele cu mâna.
— Salut, bătrâne. Bine ai venit. Mă bucur să te văd i-a spus
îmbrățișându-l.
— Bine te-am găsit, prietene. Îți mulțumesc pentru primirea căldu-
roasă. Chiar aveam nevoie să mă îmbrățișeze cineva și să-mi ia de pe
umeri din povara pe care o port.
—Știi că te poți baza pe mine. Ce crezi? Nu am uitat chefurile pe
care le făceam în căminul din Grozăvești când veneai de acasă încărcat de
bunătăți.
— Nici eu. De aceea nu am venit cu mâna goală. Ți-am adus o Gal-
benă de Odobești și o țuică de prună, specialitatea satului în care sunt pro-
fesor.
— Niciodată n-am înțeles de ce te-ai întors în locul acela uitat de
lume când ai fi putut foarte bine să rămâi în capitală.
— A insistat mama să fiu aproape de ea. N-am putut s-o refuz. Numai
pe mine mă avea.
— Bine. Hai să luăm un taxi. Poate ajungem mai repede decât cu
metroul, care sâmbăta circulă mai rar. În Vitan, vă rog. Lângă Mol, i-a spus
Octav șoferului, care a pornit fără să mai ceară alte lămuriri.
— Povestește-mi, bătrâne, ce-i cu obiectele misterioase despre care
aveam în mine ca un venin…mama mea mi l-a trecut mie», afirmă cu
năduf prozatorul. Putea să însemne «lumina de la răsărit», în conştiinţa
scriitorului, speranţa dezrobirii celor pe care-i iubea şi «a căror soartă a
deplîns-o neîncetat în opera sa». S-a amăgit în această privinţă; şi, odată cu
el, jumătate din omenirea planetei.
Eu, cititorul de rând al scrisului sadovenian, simt în cărţile sale
“vaierul durerii” din inima părintelui lor şi vibrez la orice compasiune a
scriitorului cu cei din care mă trag.
Simt, de asemeni, că nu există zăbavă mai sănătoasă pentru sufletele
noastre, hăituite de tăvălugul acestui început de eră post-postmodernă, decăt
refugiul în cartea sadoveniană, unde tot zbuciumul din afară se estompează
în “cântecul harfei eoliene, a ţiţerei uriaşe cu mii de strune, toate acordate
cu grijă timp de jumătate de veac, pentru ca nici o surpriză cacofonică
să nu fie cu putinţă”. În cărţile lui, “toate gândurile, priveliştile, figurile
www.oglindaliterara.ro
mi-ai pomenit la telefon?
— În podul casei mele de la țară, a început Tudor, am găsit un scrin
nabateean, după câte mi-am dat eu seama. Știi din acelea confecționate în
sudul Iordaniei pictate cu negustori arabi și cămile. În interior, printre alte
obiecte, am descoperit o carte copertată în piele și un document, ambele
într-o limbă necunoscută mie. Par să fie niște ideograme orientale. De ace-
ea m-am gândit să vin la tine să-ți cer ajutorul.
— Știi că nabateenii vorbeau limba arameică. Sper că mă voi des-
curca. Dacă nu, o să apelăm la un profesor de la Universitate, coleg cu mine
la Institut. Poporul despre care vorbim își avea capitala la Petra cunoscută
în Biblie sub numele de Rekem (Sela). Se întindea într-un defileu la poa-
lele muntelui Hor. Orașul era o adevărată fortăreață în piatră. Locuitorii ei
erau meșteșugari și negustori pricepuți. Clădirile, care sunt, de fapt, niște
sanctuare ce se pot vedea și astăzi, sunt adevărați coloși săpați în piatră
trandafirie. Prin apropiere se intersectau rutele comerciale care porneau în
antichitate din China, India, Iran și Imperiul Roman. Povestea lui Octav
a fost întreruptă de șoferul taxiului, care bun cunoscător al scurtăturilor
bucureștene, a ajuns mai repede decât se așteptau tinerii la destinație.
Blocul în care își avea garsoniera Octav era construit de curând.
Fațada era curată, proaspăt gletuită, iar geamurile termopan dădeau clădirii
un aspect modern. Cei doi au urcat cu liftul până la etajul al IV-lea. Octav a
deschis ușa locuinței în care l-a invitat ceremonios pe Tudor.
— Intră, bătrâne. Sper să-ți placă la mine.
Tudor a intrat în holul mare, în care privirea ți se oprea pe oglinda
cu ramă sculptată în lemn de tec. Pe un suport din același lemn, un călăreț
arab din bronz înfigea sabia într-un animal mitic. În camera de zi i-a atras
atenția biblioteca ce se întindea pe un perete întreg cu exemplare de colecție
înveșmântate în piele. Pe rafturi tronau elegante statui din bronz și un opri-
tor de carte din același material, un beduin și o cămilă. Pe măsuța din fața
canapelei două fructiere din lemn de mango și un vas pentru vin, Zun, din
cupru completau decorul oriental în acord cu preocupările locatarului. Nu
lipsea tradiționala narghilea, așezată lângă fotoliul din fața geamului.
— Să luăm loc și să-mi arăți ce ai în rucsac, l-a rugat Octav pe priete-
nul său care nu înceta să se minuneze de lucrurile pe care le vedea.
Tudor a deschis rucsacul. Fața i s-a făcut stacojie, asemenea tri-
coului pe care îl purta, când și-a dat seama că în locul obiectelor pe care le
pusese în el avea o piatră de dimensiunea și forma unei cărți.
— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat cu o mirare exagerată Octav?
— Obiectele pe care voiam să ți le arăt nu mai sunt în rucsac. Au
dispărut.
— Cred că glumești. Caută mai bine.
— Uită-te și tu. Nici urmă de carte sau de document.
— Poate că ai uitat să le pui în rucsac. Gândește-te bine. Nu le-ai
lăsat cumva acasă la tine?
— Nu. Sunt sigur că le-am luat. Altfel nu mai avea niciun rost să
fac această călătorie. Stai. Cred că rușii din compartimentul de tren mi-au
umblat în rucsac în timp ce am ieșit pe hol să fumez o țigară.
— Nu cred. De unde să știe ce ai tu în bagaj. Îți amintești, măcar,
cum arătau? Putem să mergem la poliție și să-i denunțăm.
— Nu știu. Nu le-am dat prea multă atenție. Păreau obosiți. Au dor-
mit tot drumul.
Tudor era buimac. Nu mai știa ce să creadă. Abia dacă a mai
îngăimăt câteva cuvinte în cele câteva ore cât a rămas la prietenul său.
— Îmi pare rău că întâlnirea noastră s-a terminat astfel. Dar lasă. Mai
este foarte puțin până începe vacanța de vară și îți promit că o să merg cu
tine la Petra. Ce zici? Poate reușim să dezlegăm misterul acolo, l-a încura-
jat Octav la plecare.
— O să mă gândesc la propunerea ta, i-a promis Tudor urcându-se în
taxiul care îl ducea către gară.
Octav s-a întors grăbit în garsonieră. Agitat și puțin enervat a
început să caute un număr în mobil.
— Alo! Sunt Arabul. Ați ajuns la destinație?
— Da. Totul este în regulă.
— Puteți veni să-mi aduceți obiectele. Drumul este liber. profesorul
a plecat. Nu-și aduce aminte prea multe lucruri despre voi.
— Așteptăm undă verde. Piticul vrea să-ți trimită și alte antichități.
sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, iar punctele aşteaptă risipirea
ecourilor”.
Lectura cărţilor lui Sadoveanu îmi dă şi puterea să ignor corul
detractorilor săi elitişti şi să realizez că”geniul lui Sadoveanu va transcende
[timpul rătăcirii] şi va dăinui pînă la istovirea timpurilor”. Iată, suntem,
doar la un veac şi un pătrar de la răsărirea acestei «planete excentrice» in
sistemul nostru solar, mult prea departe, sper cu ardoare, de… «istovirea
timpurilor». Fie ca spiritul unicului Sadoveanu să-i însoţească până acolo
pe urmaşii urmaşilor noştri, în frumuseţea şi demnitatea «viziunii romîneşti
pe care [el] a impus-o literaturii române».
_______________________
*În revista BiblioPolis, vol. 15 (2005), Nr.3 se face referire la această
alocuţiune, clasificată de jurnalist ca fiind „comunicare”.
10671
 Octavian Mihalcea – tensiuni lirice într-un peisaj cu idei
Monica Mureşan
Rareori mi s-a întâmplat să primesc o carte de la un autor pe care să nu-l pot
defini – recepta de la prima lectură. Iată că trebuia să se întâmple şi aşa ceva şi să caut
o cale sau o cheie prin care să am acces la acest suflet liric tulburător dar şi inaccesibil,
complex şi încifrat. Dar cum nimic nu e chiar aşa de simplu cum pare la început,
mă pomenesc că stau uitându-mă la cheie fără a găsi nicio uşă, deci nicio broască.
Interesant şi palpitant ar fi fost să fie prea multe uşi, prevăzute cu încuietori la care
aceasta să nu se potrivească. Îmi zic atunci că nu cu ajutorul lucrurilor celor materiale
voi putea pătrunde şi deschide uşa de acces şi că un portal energetic poate fi străpuns
cu ... cheia minţii. Care este cel mai nimerit şperaclu neconvenţional.
Am aşadar volumul „Poezii” *) de Octavian Mihalcea, autor pe care nu îl
cunosc propriu-zis şi aş avea şansa de a-l cunoaşte prin intermediul producţiei sale
poetice. Încerc să-mi sistematizez pe coala de hârtie impresiile, notând ceea ce ar
putea fi stratul de bază – ce înţeleg din prima lectură şi ajung a lucra în paralel cu
da şi nu, pe două coloane, pe care le înlocuiesc cu real şi imaginar, apoi le tai şi le
redenumesc – concret / abstract - iar notiţele se îndreaptă mai mult spre a doua. Dar
tot este ceva: am găsit repere categoriale. Textele nu par a avea structură, sunt scurte,
dar nu aceasta pare a fi cauza pentru care nu au structură şi par enunţuri eliptice. E de
fapt o tehnică. Aşa vrea autorul şi până la urmă voi afla de ce. Până la urmă însemnând
chiar ultima poezie din carte: „traiul serilor în vernil/peste orice vene albe plutitoare
/...// prin pădurea somnului secret // cifrul adoarme deja trăit/pietre negre/oase sub
cerul adânc” (Vene plutitoare) În loc de concluzie, găsim o avertizare! Semn că de
fapt această carte este rotundă şi finalul doar relativ, ca parte din întreg.
Dintre teme, două ies în evidenţă în „Poezii”: visul şi actul creaţiei – atât în
poezie cât şi în pictură.
Dar mai întâi câteva cuvinte despre tehnică.
În plin spaţiu imaginar ai impresia de film fotografic, poezia devenind acea
moving picture. Există un „miez al fotografiei”, impresiile devenind detalii iar acea
imagine secvenţială poate fi dată fie mai repede fie cu încetinitorul. Simbolurile sunt
inserate uneori ca mesaj subliminal. Tot aşa cum tristeţea, desperarea şi dezolarea
străbat printre cuvinte aparent fără legătură, de parcă fotografia ar fi decupată
intenţionat iar versurile formează un colaj. Această tehnică a colajului ajută sau face
posibilă ermetizarea textului, restrângerea operându-se pentru scoaterea detaliului.
Aspiraţia către infinit pleacă tocmai din finitul cotidian. Aspirăm la o bogăţie infinită,
dragoste şi tinereţe infinite, dar le trăim înlăuntrul ori în ramele finitului, în graniţele
simţurilor şi ale trupului – aşadar într-o fotografie la care degeaba ne tot uităm, că
nimic nu mai poate fi adăugat şi nici colorat. Dacă nu te mulţumeşte o poţi tăia şi
remonta, alăturând chipuri ori elemente altfel complet disparate.
Pe de altă parte, Poeziile îţi dau acea senzaţie pe care o ai când după ce vezi
o poartă întredeschisă, intri şi te pomeneşti nu într-o curte, nu într-o casă ci undeva
într-un peisaj ireal, între nisip şi piatră, cactuşi roşii şi ierburi albastre. Pe măsură ce
dai pagina, apare un nou element ori detaliu al acestui peisaj impresionist pus în operă
de autor. De unde te aşteptai să fii întâmpinat cu un surâs şi pus la masă, te pomeneşti
singurul ajuns acolo. Ai zice un decor scenografic auster pentru o piesă cu un singur
personaj. Pentru a nu deranja reprezentaţia, rămâi acolo pe acea scenă, imobil şi
tăcut. Observi că nu este un solilocviu, pe lângă acea fiinţă apare şi o umbră căreia
i se adresează iar aceasta răspunde monosilabic, uneori râzând, alteori plângând sau
bătând un soi de cod Morse. Piesa începe cu o tăcere întreruptă doar de nişte bătăi
insistente de parcă cineva ar ciocăni la uşă. Personajul recită dintr-o carte, iar umbra
reacţionează ciocănind când mai rar când mai repede ori insistent.
Ajuns în spaţiul scenic al cărţii, ca un cititor de cursă lungă devenit spectator,
îmi pun întrebări, cum ar fi: ce vrea să spună autorul, unde vrea el să mă trimită, dacă
mă emoţionează, are mesaj şi dacă nu, de ce, schimbă el ceva în mine, ş.a.m.d. Şi mă
întorc la teme.
Există lucruri pe care ţi-ai dori să le vezi şi nu le suportă realitatea, în schimb
ele se află şi se transformă altundeva, trecând acea linie fină şi invizibilă de partea
nevăzută ori cealaltă parte a realităţii, care nu este ireală cât mai degrabă non-reală.
Ele există odată ce ţi se revelează şi întocmai ca la întoarcerea dintr-un vis le poţi
reproduce în fiecare detaliu şi amănunt pornind de la locul în sine şi reproducând
detalii de sunet şi culoare, de portrete făcute unor oameni pe care în realitate nu i-ai
cunoscut ori văzut niciodată. Cum e posibil, afli abia după ce ani de-a rândul citeşti
zeci şi sute poate mii de pagini consacrate de alţii acestui domeniu. Încetul cu încetul
– însă după mulţi ani în timp uman – găseşti cele mai bune explicaţii (în varianta
optimistă!) şi ajungi să-ţi faci o părere pe potriva propriei capacităţi de a înţelege. Până
la urmă reuşeşti să-ţi explici cu propriile cuvinte, folosind propriile expresii acordate
cu modul tău de gândire, mai succint ori mai arborescent, sau cu înflorituri (nu şi
în cazul de faţă) mecanismele unor taine precum este cea a visului. Nici autorul nu
a procedat altfel, versurile sale trădând preocupări pentru acest domeniu: dacă în
„Numai o pânză ruptă” e confesiv: „uşi bântuite în miezul fotografiei//relativ târziu
acasă împotriva organelor ce mă ţin treaz/am invidiat mormântul apei fără tine”, în
„Pariu” are revelaţia unor „întoarse lipsuri insomniace/a doua zi prin vis”. Visul este
văzut (ori explicat) aşadar metaforic ca o pânză ruptă, prin care se strecoară a doua
zi doar frânturi dintr-o fotografie, adică doar cele ce reuşesc să se întoarcă prin uşa
dimineţii, a trezirii. Într-un alt text găsim bine definită și acea stare de regret de după
întoarcerea din vis: „după dispariţie va rămâne cornul/rana supraomului nisipos/
presând tainicele respiraţii/nevăzute ziua” (s.n.) (Va rămâne cornul)
Chiar dacă poezia sa ermetică nu-l duce pe cititor spre o zonă misterioasă şi
atrăgătoare, ea îl aduce ori conduce prin simboluri într-un univers altfel inaccesibil
oricui; asistăm la proiecţia unor stări poetice, reverii, meditaţii... comparabile în
general unor fotograme în sepia, cu rare tuşe de culoare. Culoarea predominantă – ori
fondul nisipiu - ne dă ea însăşi indicii asupra unei aproximări a duratei ori a vechimii
10672 www.oglindaliterara.ro
preocupărilor poetului pentru această codificare/decodificare. „trebuia să fie simplu”,
îşi recunoaşte el sieşi (mai bine zis umbrei sale), într-o tentativă de a explica dar şi de a
(se) înţelege: „glisez pe cărţile condamnării/a fi cel mai adorat/sau cel mai urât/dintre
locuitorii acestei părţi simple (...)// sunt umbra mea” – aşadar în acest proces al unei
autoevaluări este conştient de faptul că mesajul său s-ar putea să nu fie înţeles şi că
există riscul de a nu fi iubit de prezumtivul său cititor.
Iată-l pe poet căzut pradă frământărilor şi temerilor privitoare la actul artistic.
De cealaltă parte, stă cititorul care nu are cunoştinţă despre toate acestea. Ba chiar nu
are nevoie de problemele altuia, îi ajung ale sale, cu prisosinţă! Şi atunci, cum să aibă
loc întâlnirea... ?! De cele mai multe ori, din păcate, nici nu are. Ambii ratând acea
unică şansă a unei experienţe nemijlocite şi de a face un transfer de opinii, de a dărui
şi a primi, a asculta şi a înţelege. Undeva, în colţul său, poetul va rosti că ar fi putut fi o
împărtăşire, dar aşa... e „o cununie tăiată/de îngeri captivi”. Iată cât de puţine cuvinte,
dar cât de multe sensuri se pot dezvolta, nuanţe şi legături între ele... descoperindu-ne
în autor urme ale unui romantism pur, un neo-romantic, fiinţă neînţeleasă, deşirată
de pasiune şi condamnată la singurătate şi lipsă de iubire. Găsim chiar un autoportret
sfâşietor, definitoriu poetului damnat: „suflet închis între fluidele fascinului” – iată
ce tensiuni lirice într-un singur vers! -, după cum se pare că a fost predestinat de
nişte muze îndoliate: „cu dantelă neagră pe umerii goi/fiecare muză poartă alături/
blestemele cele mai lungi”.
După ce a pătruns dincolo, cum-necum, am crede că cititorul nostru va rătăci
în acel spaţiu al imaginarului ce lasă următoarea impresie: „vremea ne face să intrăm
în ascunzători/roşul nostru din transele de noapte//căutăm malul//două lacuri vecine//
încă arde steaua princiară/(...)//încercare a nisipurilor arse” (Transe în noapte). Ne
găsim conduşi de un ghid imaginar printr-un spaţiu al unor proiecţii, un peisaj cu
idei şi impresii gata maturate: „podul pe sub care am trecut /...// culorile somnului
variază întâlnirile/dincolo de veghea simţului poţi deschide ochii//pe linia intrării nu
este decât tunelul/cald cald cald în extaz//intrarea lumii noastre se vrea singură/etapă
jubiliară dus-întors/simbol deschis pe veci” (Singura intrare). Chiar dacă e nevăzut,
el a lăsat totuşi nişte repere pentru noi: „umbre la capul patului/se preling urme roşii//
pulsez peste drumul închis/de acolo/îngheaţă-mi trecerea/în jurul porţilor” (Am lăsat
urme). Respirăm uşuraţi, în acel „acolo” al autorului (poate planeta lui, de ce nu?)
putem respira, există viaţă! Ba ni se face „Deschis” o invitaţie foarte clară – astfel
aflăm când: „spre sfârşitul oricăror săptămâni”, unde: „luna înşelătoare sus” cât şi
cum: „aproape tremurând”. Există şi o descriere succintă a evenimentului: „ai păşit ai
fost trimis/pe uşa deformată/din faţa triunghiului”. Eşti îndemnat să ai „Curaj”: „fugi
cu mine în lume/pe aspre încercuiri /...//curajul nu e decât un regret/rupt din sufletul
echilibrului”.
E floare la ureche, aşadar, să te conformezi acestei invitaţii, cu singura
condiţie de a găsi triunghiul. Pentru a-l găsi, mergi la Dicţionarul de simboluri şi
afli că „Simbolismul triunghiului se suprapune cu acela al numărului trei. ... stă la
baza formării piramidei... Corespondenţele dintre numere şi figurile geometrice
sînt absolute. Cîtă vreme omul este jocul contrariilor, el nu poate da nici un înţeles
cercului (...) Toate îi scapă: triunghiul, pătratul, steaua cu cinci colţuri şi pecetea
lui Solomon cu şase braţe. Dacă omul nu s-a născut din punct de vedere spiritual,
aceste figuri geometrice îşi ţin secrete simbolurile, care corespund numerelor 3,4,5,
şi 6. (...) cu vârful în sus simbolizează focul şi sexul bărbătesc; cu vârful în jos, apa
şi sexul femeiesc. Pecetea lui Solomon este alcătuită din două triunghiuri inversate
şi semnifică îndeosebi înţelepciunea omenească. În iudaism, triunghiul echilateral îl
simbolizează pe Dumnezeu, al cărui nume nu este voie să fie rostit. (...) în alchimie,
simbolul focului, ca şi acela al inimii.” **)
Exact ca atunci când după ce ai văzut ceva doar în treacăt întorci capul, spre a
fixa mai bine o imagine, şi în cazul de faţă simţi nevoia de a te întoarce recitind textele
din paginile dinainte: „gestul poate înnopta la infinit/îndoire peste ramele respiraţiei/
trebuia să te îneci/când comprimai suma limitei//estetică efemeră” (Trebuia să te
îneci) şi alunecând din acesta, următorul: „mereu împleteşti piatra vechiului oraş//
spui că ploaia ar trebui să renască/de trei ori în inima pământului” (De trei ori în
inimă)
Octavian Mihalcea iese din realitate şi parcă face o operaţie pe cord deschis
poeziei. Ori o anestezie. În acea stare poeziei îi trec prin minte flashuri, nume, chipuri,
râsete, ţipete. Până adoarme. Apoi brusc rolurile se inversează: autorul e anesteziat
de poezie. Partea dreaptă i-a amorţit; atunci scrie cu cea stângă: „ai spune că planeta
focului e blondă/ca pielea arsă pe trupul mării gol” (Poem cu mâna stângă) Îşi zice
că trebuie să înfrunte realitatea încă o zi până ce se va putea descotorosi de ea şi o va
pune în cui. Unde e normalul, în narcoza poeziei ori în trezirea visului? Mai ales dacă
posezi capacitatea de a vedea în infraroşu, ai o vedere termică - nu şi una obişnuită
fiindcă nu ţi-ar folosi la nimic, mai ales noaptea: „un bulgăre tânăr/pământean/se
poate masca doar/pe întuneric/lângă tortura pereţilor goi” (Bulgăre).
Dar cititorul nostru face parte din Universul cititorilor absoluţi, tot aşa cum
autorul face parte din Universul căutătorilor absoluţi. Amândoi fac parte din
Universul colecţionarilor de absolut. La terminarea cărţii, cititorul o pune deoparte
şi simte nevoia să se culce. Poate a obosit. Alături găseşte o foaie cu o notiţă. Nu
îi aparţine, a reţinut-o de undeva de pe Internet: „Fiecare gând, cuvânt sau emoţie
provoacă o vibraţie în fiecare celulă a corpului şi lasă acolo o impresie adâncă”. Iată
un final bun, îşi mai spune... adoarme şi în vis autorul îi răspunde prin cuvintele din
Cele mai frumoase naufragii: „cunoaşte-mă doar/sub acea margine/închisă departe”.
*) Octavian Mihalcea, Poezii, Ed. Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2012
**) Dicţional de simboluri, vol. 3, Ed. Artemis

Templul Cuvântului
Fiecare particulă a materiei existente
trebuie să fie un registru
a tot ce s’a petrecut vreodată.
Charles Babbage 1
Dacă momentul în care s’a
început utilizarea termenului de
antropologie a coincis cu aplecarea
ştiinţelor moderne spre era
istoriei terestre în concordanţă cu
vicistitudinile pe care omul a trebuit
să le întâmpine în faţa mişcărilor
tectonice, a erupţiilor vulcanice, tot
ce ţinea de Geea ca amestec alchimic
de artă liberală şi mitologie, atunci
Liviu Pendefunda lumea înconjurătoare care ne acceptă
să o întrepătrundem dându’i precum
şi ea ne dăruie nouă este obiectul
nostru de studiu. Şi lupta omului cu propria natură materială continuă
şi azi în microstructura subatomică unde purtăm alenele genomice
ale transcedentalelor afecţiuni, vicii şi calităţi înscrise în noi, dar pe a
căror mobilitate putem deveni stăpâni. Naraţiunea devine asrfel o nouă
mitologie la fel de schimbătoare şi variabilă în contextul multitudinii de
arcuri reflexe. Civilizaţia contemporană se aseamănă prea mult cu altele
descrise sau închipuite din epoci presupus cunoscute ale istoriei omului (şi
de ce nu, ale fiinţelor care-or fi ele de aiurea!).
Conducătorii vizibili ai lumii de azi par depăşiţi în aprecierea
amalgamului temporal ieri-mâine, confortabil şi convenabil fiind statusul
sustenibil al habitatului de azi. Şi, oare, de ce utopia se permanentizează la
început prin textele religioase şi se sfârşesc prin scenarii lamentabile care
ne fac să ne minunăm de lipsa iubirii şi de amplificarea genocidului printre
semeni la nivel planetar? Ţinutul Promis şi întreg Pământul, singurul
pe care, de facto, îl avem, ne cere să nu ne mai minunăm în deşert de
frumuseţile sale şi să’l călcăm apăsat cu trupul acesta uman ce ne-a fost
dat, noi înşine să fim Atlas, sub jugul lui Cronos, adevăraţi semizei.
Multiplele direcţii pe care le putem aborda atunci când dorim să
reliefăm unitatea spirituală şi a sufletului cu un înveliş efemer pur material,
specific terestru ne conduc spre momentul dezbaterii asupra influenţelor pe
care le au asupra noastră lumile ipotetice şi invizibile. Ele sunt acceptate
ca fiind în aceleaşi spaţii în timpuri diferite sau în acelaşi timp în spaţii
diferite. Atunci când lumina ţi se iveşte demonstrând şi alte modalităţi de
accepţiune, păstrăm tăcere. Frica de a fi interpretaţi ca adepţi ai ocultelor
paranormale ne învredniceşte să devenim introvertiţi. Şi totuşi în perioada
de efervescenţă a studiului omului, alchimic, ştiinţific, materialist sau
prin prisma creaţiei divine, spectrul antripologic a fost înălţat la rang de
curcubeu de numeroase personalităţi, maeştri ai gândirii umane.
Conform ştiinţei contemporane, aparaturii senzoriale a tehnicilor
de vârf sau extrasenzoriale încă neegalate de maşini, a citirii vibratorii
sau kirilliene, chiar şi o umbră care cade pe un spaţiu virtual lasă urme,
urme ce pot fi detectate şi după milioane de ani, impresionând elemente
subatomice, ondulatorii, energetice precum razele X pe un film. Este
acel spectru care defineşte întreaga istorie şi prevede viitorul sub „lupa”
chiromantului pe sprafaţa unei fotografii. Biografia unei fiinţe în întregul
său este astfel percepută şi filtrată, probabil prin arcuri reflexe declanşate
între noos şi creierul uman, invizibilul devenind parte a realităţii vizuale,
un scenariu derulându-se ca secvenţele unui lung sau scurtmetraj pe
ecranele subconştientului mediumic. Peste tot, în încăperile pe unde
am trecut, pe unde ne-am desfăşurat viaţa, acţiunile noastre au rămas
înregistrate, profana noastră intimitate, expandarea noastră socială, totul
există precum vestigiile vechilor cetăţi, ale templelor îngropate de pământ
sau ape, forme în mişcare profund existenţială.
Mă întrebam cât de uriaşe erau frământările celor care descopereau
din lecturi, din percepţii akashice învăţăturile antropologiei? Doar harul
cosmic atât de inconştient primit poate da clarviziune, curaj şi tărie. Cu
darul tăriei, o persoană poate să depăşească dificultăţile sau să îndure
durere şi suferinţă cu tăria şi puterea insuflată de Dumnezeu. Ca şi în
cazul celorlalte daruri, tăria acţionează sub impulsul Duhului Sfânt şi dă
persoanei tăria de a se împotrivi răului şi de a persevera pentru trecerea
în viaţa veşnică. Acest dar desăvârşeşte virtutea tăriei, încărcând-o cu
energie, perseverenţă şi promptitudine. Mai mult, aduce încrederea în
succes la nivelul de virtute. Exemplul primordial este cel acordat de Isus şi
urmat de martirii creştini, ce au demonstrat nu numai voinţă ci şi încredere
în succes, că puterile răului pot fi învinse şi că spiritul îşi urmează calea pe
www.oglindaliterara.ro
scara lui Iacob spre veşnicie.
Antropologia (ανθρωπος) studiază atât aspecte legate de genetica,
fiziologia, biochimia diferitelor grupuri de oameni, cât şi cultura, religia,
societatea şi istoria acestora, aplecându-se asupra diferenţelor dintre om
şi restul animalelor, a caracteristicelor societăţii şi vieţii omului, relaţiilor
sociale, originii, aspectelor fizice, comportamentale, spirituale şi culturale
ale acestuia...
Nu pot spune că cele patru ramuri de studii pot fi separate întrutotul
(culturală, lingvistică, biologică şi arheologică), dar fiecare împleteşte
elemente legate de activitatea zilnică a oamenilor.
Antropologia culturală, denumită şi antropologie socială, în
ţările anglo-saxone sau etnologie în cele latine şi în multe alte ţări, are
ca obiect de studiu societatea umană, instituţiile acesteia, formarea ei,
interacţiunile între oameni şi, ceea asupra căreia ne aplecăm noi în mod
special, perceperea simbolurilor socio-culturale de către aceştia. Termenul
de etnologie este folosit şi în statele est-europene în sensul studierii
tradiţiilor culturilor populare, folclorice, ceea ce s’a extins în occident
asupra civilizaţiilor ancestrale. Dar studiile antropologiei culturale nu
se limitează doar la studiul culturilor unor triburi, ci a oricărei culturi
diferită de cea a cercetătorului care are nevoie de o vastă cunoaştere
obiectivă şi fără idei preconcepute (ajutorul economiei, sociologiei sau
științelor politice este esenţial). Cea lingvistică studiază cu precădere
formarea unei limbi, înrudirea dintre diferite limbi, influenţa exercitată
de o limbă asupra alteia şi simbolistica şi rolul socio-cultural al acestora
(lingvistica descriptivă, istorică, etno-lingvistica şi socio-lingvistica).
Ramura biologică este ajutată în studiul său de științe ca genetica,
biologia, anatomia şi fiziologia. Paleoantropologia se erijează în istoria
formării omului, strămoşilor săi şi evoluţia acestora până la stadiul de
homo sapiens. Aici, cercetarea se extinde cu o ramură a antropologiei care
studiază culturi umane dispărute pe baza obiectelor rămase de pe urma
acestora, strâns legată de arheologie. După civilizaţiile continentelor
dispărute în Pacific şi Atlantic, cele mai bogate par a fi egiptologia,
asirologia, arheologia africană etc.
Deşi termenul de ,,antropologie” a apărut abia în secolul al XV-
lea, interesul pentru natura omului, viaţa acestuia, cultură şi societate
a existat încă din antichitate. Istorici precum Herodot şi Tacitus au
descris în lucrările lor diferite aspecte legate de triburile celtice şi
germanice. Herodot este şi primul care formulează principalele aspecte
problematice ale cercetării antropologice. Aristotel poate fi şi el
considerat, o personalitate interesată de acest domeniu, prin scrierile
sale din domeniile politici, filozofiei, logici sau estetici. Personalităţi
precum Galenus şi Hippocrate au dezvoltat cunoştinţele despre corpul
uman, despre anatomia, fiziologia, precum şi despre patologia acestuia.
În evul mediu diverşi călători descriu experienţele lor printre membrii
unor culturi diferite de a lor. Marco Polo descrie în lucrările sale viaţa
mongolilor, obiceiurile acestora, cultura acestora etc. Cristofor Columb
descrie cultura amerindienilor întâlniţi în călătoriile sale. În secolele XIX-
XX cunoştinţele despre civilizaţiile dispărute se îmbogăţesc considerabil
datorită cercetărilor arheologice efectuate de arheologi precum Heinrich
Schlimann (care a studiat civilizaţia miceniană), Jean Champollion (care
a descifrat hieroglifele), Arthur Evans care a studiat civilizaţia minoică,
Howard Carter, renumit egiptolog etc.
Eu încerc acum să dezvolt latura spiritualistă (nu spirituală cum
ar crede detractorii!), aplicând un concept noetic care’mi aparţine, acela
al arcurilor reflexe. Studiile hypocratice au ridicat în timp un adevărat
templu informaţiei universale pentru a explica omul în măreţia fiinţei sale,
relevându’i statutul de microparticulă în asamblul cosmic. Existenţa sa
influenţată, chiar şi ciclic, de egregoria supremă în jocul relevat de Dante
printre cerurile Divinei Comedii, este subliniată ştiinţific de apartenenţa
la un sistem lucrativ (aplicat la izgonirea din rai ca o pedeapsă!?),
sau relevată metaforic drept împlinire a unei meniri datorate unui
comandament divin.
Gândiţi-vă că dacă unele cercetări recente arată că genetic, Eva
mitocondrială (ADN ce îşi are originea în oul uman) din contemporaneitate
ar fi moştenitoarea vechilor oameni2 întâlniţi în estul Africii cu o vechime
de peste o sută, o sută cincizeci de mii de ani, iar genomul masculin pare a
proveni din alte arii afro-asiatice care par a coafa şi ele oceanele matriceale
ale protocivilizaţiilor, cromozomnul Y precedând istoric fosilele Homo
sapiens, înseamnă că înscrisurile Nakkal relevă un adevăr de necontestat:
nu provenim din niciun alt animal. Am fost creaţi ca oameni, fiinţe
aeemenea divinului, pentru că contopim materia vizibilă cu spiritul
universal. Noi înşine suntem un templu al Cuvântului primordial, ducând
în noi darurile Creaţiei, un har invizibil al destinului.
_______________
1 Principles of science, vol II, p.455, C.B. fiind fondatorul teologiei
naturale
2 studii genomice recente!
10673
 Voroneţ», care se descriu cu de-a amănuntul şi se înfăţişează câteva

Oameni şi cărţi fotografii de tot frumoase. Din Evanghelia de la Humor, care e din
anul 1473, cu doi ani înaintea luptei de la Podul Înalt, se dă pagina
care cuprinde chipul lui Ştefan în genunchi ridicând spre Maica
Academia Română faţă de viaţa culturală Domnului, ocrotitoarea bisericii, cartea scrisă din porunca lui; a fost
reprodusă adeseori, niciodată însă aşa de bine; apoi altă pagină care
şi ştiinţifică a neamului dă pe evanghelistul Matei scriind; o a treia cu frontispiciul măiestru
(cu prilejul ultimelor ei lucrări) lucrat în linii împleticite şi epilogul cu însemnarea că Evanghelia
s-a isprăvit de mâna ieromonahului Nicodim, sub popa Gherontie
egumenul de la 6961, 17 Iunie. O planşă înfăţişează legătura:
Nicolae Iorga de o parte, într-un splendid cadru de flori cu trei frunze se vede
Adormirea Maicii Domnului, de alta Învierea se cuprinde într-o
Academia Română face să se vorbească despre dânsa numai înflorire de argint mai grăbită, pe când sus şi pe jos slovele frumoase
odată pe an, la împărţirea premiilor, atunci când se aţin la pomana dau iarăşi numele lui Ştefan şi vechimea legăturii (1487). Mai fină,
înaltului aşezământ de cultură toţi « inspiraţii » Muzelor şi toţi mai delicată, lucrată din uşor, cu punctări în locul umbrelor scoase
diletanţii în ştiinţă, precum şi, iarăşi, toate persoanele care, prin dincolo în relief cu energice lovituri de ciocan, cu flori mai puţine şi
temenele dibace, au ştiut să se facă vrednice de simpatia « boierului mai migălos lucrate, cu slove minunate, de duet veneţian neimitabil, e
» X sau Y, care «dictează» în Academie. Altfel, lumea ştie numai legătura, de la 1557, a Evangheliei voroneţiene de la 1557, reprodusă
că acolo unde, pe Calea Victoriei, sunt lipite la un loc o clădire mai în ultima planşă. Cu preţul de un leu, cât costă memoriul, oricine
înaltă şi una mai joasă şi coloane antice împodobesc peretele orb de poate căpăta de la librăria Socec, aceste şase planşe, de cea mai mare
către Curte, acolo este «Academia». însemnătate pentru istoria artelor în ţările noastre.
Întemeiată dintr-o pornire frumoasă şi hrănită din daruri În « Contribuţii la Istoria Modovei între anii 1448-1459», d.
patriotice, bine administrată şi curat ţinută – un model în această Bogdan dă trei acte domneşti de îndatorire faţă de o persoană din
privinţă, pentru orice altă administraţie din ţară înzestrată cu o Polonia, două tipărite mai înainte cu greşeli, altul inedit. Nu credem
bibliotecă mulţumită căreia mai este o mişcare istorică şi filologică că din acesta să se vadă că Ilie Vodă cel orbit de fratele său să fi trăit
î ţară. Academia nu vrea să facă nici cultură, nici ştiinţă. Se crede încă mai mult timp după nenorocirea sa; el nu intervine în act şi se
prea sus pentru ca să binevoiască a fi de ajutor dezvoltării spre vorbeşte de el ca de un mort. Orbirea făcută prin scoaterea ochilor
lumină a unui popor aşa de înapoiat. Ea n-are tipografia ei, depoziteleaducea , ca în cazul Împăratului Romanos Digenes, moartea fără
ei, biblioteca ei pentru popor, pe care ar putea să le întemeieze zăbavă; chiar când se întrebuinţa numai trecerea unui fier roşu în
întocmai ca şi Liga, dar pe care nu voiesc a le face nici Liga nici apropierea ochilor, moartea nu întârzia adesea. Dacă Ilie ar fi trăit,
academia. Ea n-are măcar colecţia ei de clasici ai literaturii noastre,Roman nu lua, fără îndoială, la 1447, Moldova pentru sine, ci pentru
colecţie pe care de la ea avem dreptul s-o cerem. Ea n-are niciun rol tatăl său scos pe nedrept şi chinuit. Vorbind de sprijinul pentru
în mişcarea pentru alcătuirea caselor de citire căpătarea Domniei, pe care l-a dat nobilul
pentru popor. Ea n-a încercat să ia Ateneul polon, Roman povesteşte lucruri din trecut; de
pentru a face dinr-însul o sală de conferinţe bună seamă el era Domn în această clipă când
cinstite. Când se va arăta prin ce greutăţi s-a răsplătea.
dat o oarecare răspândire culturii în România. Un al treilea memoriu, intitulat « Câteva
Academia nu va avea un singur rând pentru observaţiuni asupra îndatoririlor militare ale
dânsa. cnejilor şi boierilor moldoveni în secolele XIV
Dar, se va zice, nu poţi cere entuziasm, şi XV », arată în ce împrejurări se tocmeau ca
avânt unor oameni obosiţi şi deziluzionaţi de ostaşi în ţările ruseşti şi polone la 1378 şi 1424
vârsta lor. Atunci să fie măcar Academia o Români din Maramureş (în cazul d’întâi, al
instituţie ştiinţifică reală. Să publice mult, să lui Ladomir), şi din Moldova (în al doilea, al
îndemne la publicaţii noi, să stea în fruntea lui Vlad fiul lui Dragoş, zis Maxim). Primeau
silinţelor pentru înaintarea ştiinţei româneşti. «câmpi» pentru a-şi face acolo sate după «
Să descopere puterile noi, să le atragă spre datina românească», plătind însă, după datina
sine, să li se stoarcă tot ce pot da! Se ştie însă apuseană, de fiecare ţăran român aşezat cu
că astăzi cel mai bun academician e cel ce tace gospodăriile acolo, câte doi groşi mari. Ostaşul
şi nu scrie – poate ajunge preşedinte – şi nu se avea lângă sine un suliţaş şi doi cu arcele,
ştie, dar e bine să se ştie că, mulţumită intrigilor dintre tovarăşii săi. Un act din 1433-43 arată
politice şi personale, se poate întâmpla ca un că Domnul Moldovei de pe atunci plăteau
membru corespondent să prezinte un memoriu, mercenarilor din Litvania câte cinci grivne de
ca acest memoriu să fie citit şi recomandat spre fiecare unitate militară zisă « suliţă » (lance, în
publicare de un membru activ al Academiei franceză), scutindu-l şi de orice poprire pentru
şi votarea asupra raportului să fie zăbovită un pagube făcute de alţii din ţara lor. Se ştie că pe
an de zile şi orice discuţie întreruptă pentru acest timp Românii roiau şi erau întrebuinţaţi
că X, persoană atotputernică şi foarte suspusă ca mercenari şi aiurea. Astfel i-am găsit în
(să zicem: d. Sturdza), are pică pe Y, autorul oştirea cruciată din 1366 a lui Amedeo de
memoriului (şi al articolului de faţă). Savoia, şi, în Caffa Genovezilor, - la Marea
Iată că au trecut şase luni de la sesiunea generală şi activitatea
Neagră, în Crimeea – o bună parte din ostaşii năimiţi, orguxii, erau
secţiilor Academiei se mărgineşte la atâta: Un memoriu filologic români, veniţi de la unguri, de la poloni sau din Moldova chiar, din
foarte criticat de oamenii competenţi. O carte despre irigaţii. Un Suceava. După socotelile Caffei am publicat toate numele lor în «
catalog de achiziţii noi (între ele un manuscris al lui Numa Pompiliu, Acte şi Fragmente, III».
tradus de Beldiman, manuscris care s-a copiat pentru Ioniţă Sturdza, Dacă am dat aceste note, scopul mi-a fost să atrag atenţia unui
viitorul Domn de la 1822, apoi corespondenţa doamnei Quinet, public mai mare asupra lucrărilor pe care Academia ştie aşa de bine
născută Asachi, cu D. Gusti, o hartă a vechiului inginer Oswald, să le împuţineze şi să le ascundă.
corespondenţa impresarului ieşean Delmary de pe la 1850, hârtiile
mult timp ascuns la Reghinul Săsesc, unde le strămutase un pribeag
şi le păstra băcanul sas Dillmond şi biblioteca lui Gh. Popovici, cu (text preluat din revista Floarea Darurilor, vol.II, nr.21,
manuscrisele lui, pe care Academia nu le va tipări, desigur. Apoi trei 19 august 1907, Bucureşti, sub îngrijirea lui N. Iorga. Redacţia şi
scurte memorii ale domnului I. Bogdan. administraţia – str. Buzeşti 42, Bucureşti; ortografie actualizată,
Cel mai însemnat tratează «Evangheliile de la Humor şi conform normelor ortografice ale Academiei Române).
10674 www.oglindaliterara.ro
LACRIMILE LUCEAFĂRULUI
LA PUTNA 2015
„Dimineaţa, la Putna, de ziua naşterii sale, Eminescu a plâns.
Eu am plâns mai târziu, seara. Să curgă lacrimile fiecăruia pe rând...”

Dorul de Eminescu nu s-a stins încă, cum s-a vrut sau

cum se doreşte de detractori salahorii îmbibaţi în păcura
calomniei, de epigoni, de sfertodocţi, de infractorii culturii, de
delicvenţii moralei creştine ori erudiţii bălmăjelilor academice.
Dimpotrivă, Dorul de Luceafăr deşi nu mai curge ca o
revărsare de cascadă el curge tainic, susură melodios într-un
izvor sacru de dragoste, de iubire divină, ce urcă din inimile
cele mai curate şi sufletele prea alese spre dumnezeiasca
Frumuseţe a Mântuitorului Hristos.
Aşadar, pentru că sunt o lacrimă prelinsă din suspinul
Luceafărului, ieri 15 ianuarie, am plecat la Mănăstirea Putna
să-I aduc mulţumire lui Dumnezeu, marelui Voievod Ştefan cel
Gheorghe Sfânt şi lui Bădiţa Eminescu. Drumul trist, necăjit, peste care
cădea o ploaie mohorâtă mă avertiza parcă de încremenirea
Constantin Nistoroiu mănăstirii... În incinta sfântului lăcaş, oameni şi monahi peri-epigonici, i-au aclamat cu multă ură şi
aproape deloc... Doar multă gheaţă groasă pe alei, de credeai că înverşunare meschină, moartea, reiterând
sunt lăsate intenţionat pentru patinuarul trepăduşilor sau baletul minciunile atâtor decenii lăsate moştenire de
nepăsării... duşmanii străini şi de lichelele interne, castrate
În Biserica mănăstirii, în pâcla obscurităţii mişcau doi călugări: unul la strană, fără să cânte, de spirit, care se bălăcesc în mocirla detractoare
altul la lumânări fără să le aprindă. În rest, în braţele Luminii: Împăratul Hristos, Maica Domnului a micimii lor.
şi Marele Ştefan în mijlocul Curţii cereşti, iar mai jos câteva morminte voievodale de veghe. Stupizenia lor uită că profanează pe
M-am rugat la Împărat, la Împărăteasă şi la Voievod pentru poporul Neamului nostru. marii lor Înaintaşi, Piscurile spirituale ale
Am aprins o lumânare de la Candela veşniciei Sfântului Ştefan, pentru nemuritorul culturii; Sava Popovici Barcianu, Nicolae
Luceafăr. Afară la pangar o umbră cu chipul cărunt îmi iese în cale: Popea, Ioan Popescu, Zaharia Boiu, Ilarion
- Pentru Bădiţa Eminescu!, zic eu arătând lumânarea aprinsă... Puşcariu, George Dima, Ioan Lupaş, Silviu
- Dar n-ai părinţi? mă întreabă omul negru. Dragomir, Onisifor Ghibu, Romulus Cândea,
- Am, dar Luceafărul nostru e mai presus de părinţii mei. El e un Fiu iubit şi un Părinte drag Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu,
al Patriei mele. Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Lucian
- Vezi-ţi de treabă! Eminescu n-are ce căuta în Biserică. Trebuie scos de aici, din mănăstire... Blaga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, A.
Cel mult să rămână în istorie... C. Cuza, Simion Mehedinţi, C. Rădulescu-
M-am uitat la el atent, să văd ce grad de scleroză atinge. Din gât în jos se târa... Farul îi era Motru, Ştefan Pascu, Pantelimon Halippa,
stins. Sigur că răspunsul lui, înveşmântat în haina pentru care am o profundă veneraţie, în incinta Ion Nistor, P. P. Panaitescu, Ion Petroviciu,
sacră la care mă închin cu adâncă evlavie, m-a mâhnit enorm, dar fiind ziua aceea sfântă pentru Constantin Brăiloiu, Nichifor Crainic, Pr.
care venisem, mi-am păstrat totuşi calmul. Dumitru Stăniloae, Pr. Mircea Păcurariu, Pr.
- Părinte (ce antinomic cuvânt...) să nu crezi că dacă voi (şi mici şi „mari”) şi alţii la fel de Dumitru Popescu, Mitropoliţii Nicolae Bălan,
mulţi şi de întunecaţi ca voi l-aţi adâncit în groapa nepăsării, peste care aţi pus şi placa de beton Nicolae Colan, Antonie Plămădeală, Nestor
a nesimţirii, Eminescu a rămas în pământ. Nu! Eminescu este de atunci în Sinaxarul Cerului, Vornicescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici
în Sânul Neamului Dac, la Dumnezeu. Păcat de umbra pe care-o purtaţi şi-o călcaţi cu şenilele ş. a., nemaivorbind de cei mulţi care n-au
turpitudinii! încăput în Academie, dar sunt mai strălucitori
Am mers gânditor să mă întâlnesc cu Bădiţa Mihai măcar la bustul său din incinta mănăstirii... fără ea: Mitrop. Andrei Şaguna, Gh. Lazăr,
Nu s-a gândit nimeni să-i aşeze un lăcaş pentru aprins lumânări, nu arde nici o candelă... Nimeni Eminescu, N. Densuşianu, Nae Ionescu,
nu a ridicat măcar o mână de grâu fiert pentru cel născut să lumineze Neamul său... Mihail Manoilescu, teologii Liviu Stan cu două
M-am apropiat să fac măcar o poză, spre neschimbare... Şi sufletul mi s-a împietrit... Aşa licenţe, doctorat, specializări postdoctorale la
cum dă mărturie poza, la Putna de ziua sa, bădiţa Eminescu plângea... Cernăuţi, Atena, Varşovia, Roma, Munchen,
La întoarcere, în prima aşezare, vedem un grup de copii încolonaţi. Am zâmbit. Pe moment Teodor Bodogae cu 4 licenţe, 2 doctorate,
am crezut că sunt invitaţi să-şi cinstească Poetul naţiunii... Dar ei se îndreptau, de fapt, spre o studii postdoctorale la Cernăuţi, Atena,
sală de sport. Păcat pentru ei şi mare păcat pentru părinţii şi dascălii lor. M-am îndepărtat cu Belgrad, Berlin, Tubingen, Milan Şesan cu 3
sentimentul că l-am lăsat acolo, singur şi trist pe cel căruia toată viaţa mea nu am încetat să-i licenţe în Teologie, Drept, Litere şi Filosofie şi
îngân temerile... „De ce nu m-aş legăna/ dacă trece vremea mea...” 3 doctorate la Cernăuţi, Praga, Ernest Bernea,
Vasile Băncilă, savantul Vladimir Dumitrescu
Lacrimile mele... şi mulţi, foarte mulţi alţii...
Fariseii profanează Instituţia, Naţia,
În ajunul zilei sale de naştere, seara, l-am urmărit cu profundă emoţie şi admiraţie pe Cultura, Forul Divinităţii Absolute-Atotştiinţa
acelaş demn şi mare Român, actorul Dorel Vişan, recitând superb din lirica lui Eminescu. În lui Dumnezeu, în slujirea Căreia ar trebui să
seara zilei sale de naştere, caut un canal TV pentru a vedea cum a fost sărbătorit Profetul nostru. fie. Academia Română, ca şi toate celelalte
Simţeam nevoia să cred că ceea ce am simţit la Putna n-a fost decât întâmplătoarea neputinţă... Pe forumuri ale culturii, trebuie să fie Imn de
postul naţional, uzând de banii publici, un grup erudit, de traficanţi ai spiritului creştin-naţional, lumină, de laudă, de apărare şi de recunoştinţă
sărbătorea moartea poetului, nu naşterea sa! Neştiind sărmanii de ei, „orfanii licurici”, că de fapt naţională, nicidecum instituţii cameleonice ale
moartea Profetului nostru năştea viaţa nemuririi lui! calomniei Neamului. Şi culmea paradoxului,
Cei care-l denigrază cu năduf îşi sărbătoresc în fapt moartea lor sprituală, cea fără înviere... majoritatea covârşitoare a „înghesuiţilor”, care
Anul trecut în 2014, aceeaşi exaltaţi ştiinţifişti şi deliranţi humanoizi ai vulgului „sacru” l-au ne denigrează permanent Neamul sunt străini
sărbătorit pe Eminescu în aula lor plină de pizmă şi scaune goale, cărora le-au vorbit despre ei. În de sânge, dar sunt plătiţi româneşte cu vârf şi
ziua naşterii Românului absolut-Mihail Eminescu, în 15 Ianuarie 2015, cohorta academicienilor îndesat...

www.oglindaliterara.ro 10675

Lache Luck
Câteva zile nefericite în compania unor
caporali. Șah și mat , strigă șoferul
Piperul , care făcea contrabandă cu
steluțe. Dar păreau băieți buni. Pe
unul îl chema Bruno, pe altul Pruno,
Mihai venise în fustă și sărea pe
șapte cai, Rk der Wolf mârâia ceva
în portoricană, echipa era aproape
completă, lipsea Papini, care era sfârșit.
Șah și mat , strigă un comis din vremea
lui Aron Turcitul. Azi adunăm necazuri
cu lopata, fiecare pe locul stabilit. Vă
orientați după miros. N-avem probleme
Boris Marian nici cu sirene, nici cu Diogene
Dioclețianul. Puah, ce nulitate, oftă un
venusian venit din Fecioara, vrem praz
de azi. Soldatul Șapcă , strănepotul vestitului popă se închină pe ascuns.
Lavoisier savura o savarină de la cantină. Pe o tăblie scria- Shaorma de
la Taorma. Dar nu o citea nimeni, era cu litere pruneiforme. LANGOȚII,
LANGOȘII, LANGOȘII CABARET, urla radioul. Cine se prostituează
nu stă de pază, obișnuia să spună politrucul Polikarp Polikarpovici
Știuka. Înainte de război îl chema Stukas. Avea accent groenlandez, adică
era mut. Aveai impresia că pe figura lui aleargă o mâță după șoareci. Ne
îndreptăm spre Hebride, anunță căpitanul Căpcăunescu Lionel. Să nu
vă pună necuratul să vă luați de Mathilde a mea. Fac omor de muște. În
cală stătea ascuns diavolul Jawohl. Îl luseră de la Hamburg pentru o pizza
Gala premiilor
„Om între oameni” – Excelenţă în civism
Lidia Vianu
Gala premiilor „Om între oameni” – Excelenţă în civism
a ajuns la a cincea ediţie
Iniţiată de NECULAI ONŢANU, Primarul Sectorului 2—
Bucureşti, cu sprijinul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă aflată
sub egida Academiei Române.
Cea de-a cincea ediţie a Galei Premiilor de Excelenţă în Civism
„Om între oameni” s-a desfăşurat joi, 15 ianuarie, cu prilejul Zilei
Naţionale a Culturii, dedicată naşterii poetului Mihail Eminescu, la
Sala „Studio” a Teatrului Naţional Bucureşti „Ion Luca Caragiale”.
În cadrul Galei a fost premiat scriitorul englez ALAN
BROWNJOHN, poet, prozator, critic literar pentru ziarul Times
Literary Supplement şi fondator al premiului bienal pentru traduceri
din poezia europeană „Corneliu M. Popescu”, acordat de Poetry
Society of Great Britain.
La ediţia din acest an au mai fost premiaţi:
• Monseniorul Ioan Robu, arhiepiscop romano-catolic şi
membru de onoare al Academiei Române
• Academicianul Nicolae Breban, scriitor
• Profesorul universitar Marin Cazacu, violonist
• Academicianul Profesor Ioan Aurel Pop, rectorul
Universităţii Babeş Bolyai
• Profesorul Doctor Radu Deac, medic, chirurgie
cardiovasculară
• Olga Mărginean, graficiană şi academicianul Viorel
Mărginean, pictor
• Camelia Potec, înotătoare
• Tudor Gheorghe, cântăreţ, compozitor şi actor
10676 www.oglindaliterara.ro
milanesa. Câți n-o visau pe Diana Savana, fecioara din marginea marelui
port? Duhuri bengaleze, fierbinți și prea treze spionau tot ce se vorbea.
Amrit, Amrita, ți-amintești, iubita, locul tainic, atins, la un foc aprins? Dar
Wolf mieuna ca un travesti. Declama cineva din off – tu te-ai născut din
bolgii, si-n bolgii te intorci, pe inima-ti cresc solzii, pe Domnul îl invoci,
credință ai ca lupul ce umbla pe la stâni, te chinuie şi trupul şi diavolii-s
stăpâni, privire ai de fiară ce sangre a beut, te ved, a chita oară? Prin vorbe
devii slut. Flashneta and pamfletul la indemana fiind, distrezi pe cine?
Bietul de tine, tot mintzind. N-ai temeri, nu ai nume, inexistent mereu, nici
subiect de glume nu eshti, o, Asmodeu. Mergeam cu angelul de serviciu,
un sandwich aveam fiecare, un viciu, buni eram de pus pe rug, la frigare,
dar idiotzii tregeau cu trasoare. Apare un Aghiutza chior şi miop, îi spoon
, nu mai fii dop, nedop, nimic de fecut, absurditatea este vecină mintea
noastră mai reptilină. Uitai să văs pui , trecui prin strântoarea Behring, unii
îi spun Mehring, dar acela era un socialist german, bietul de el, marxist
INUMAN.Orice tradiţie începe cu Fuchs, şi se termină cu Fuck. Dar nu ne
vom opri aici, se pare că în limbajul oficial verbul este evitat, cel puţin în
public. Mare greşeală. Este chiar imoral. Multe discursuri plicticoase ar
fi evitate. Scurt, fuck şi pleci de la tribună. Cu cât aprofunbdeyi mai mult
această noţiune, înţelegi mai bine inutilitatea scrisului. Unii mai folosesc
ass, creyând că este o carte de joc. Nuuuuu, de zece ori nu. Deschideţi
tv+ul pe orice post, o seamă de assuri se rotesc pe ecran. O turistă din
ţara finilor a rămas gravidă după o baie în Marea Neagră. Ciudat. Avea
un ass, mamă, mamă, acum faţa este mai mare decât dosul. Nici Ronsard ,
nici Chenier nu foloseau aceste cuvinte, POATE DACĂ AR FI APUCAT
REVOLUŢIILE DIN FOSTELE ŢĂRI SOCIALISTE. La noi are loc
o fuckizare a limbii. Ce spun nepoţii lui Avram Iancu şi ai lui Abraham
Lincoln, vărul său? Pe când ardea, Giordano Bruno a şoptit fuck. Voia să
spună fax, dar uitase cuvântul. Viitorul omenirii depinde de fuck, dar ştie
Mesia, zis şi Lache Luck, acest cuvânt?
• Academicianul Mihai Cimpoi, eminescolog basarabean
• Profesorul Nicolae Noica, inginer reputat, fost ministru
al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, scriitor, provenind
dintr-o familie de tradiţie, care a dat ţării multe personalităţi în
domenii pragmatice de activitate şi un filosof—Constantin Noica.
Contemporary Literature Press a lansat cu această ocazie seria
de Opere Complete aparţinând lui Mihail C. Vlădescu (http://editura.
mttlc.ro/vladescu-opere-complete.html), scriitor modernist, Deputat
în Parlamentul României în perioada interbelică, absolvent de Drept
la Universitatea din Bucureşti, ofiţer în primul război mondial, gazetar
şi comentator politic. Membru al familiei Noica, fiul Alexandrinei
Noica-Vlădescu, Mihail C. Vlădescu s-a născut în anul 1886 şi a murit
foarte tânăr, la numai 45 de ani.
Editura recuperează astfel un scriitor foarte puţin cunoscut, a
cărui operă nu este deloc neglijabilă. În cartea lui intitulată Neamul
Noica, Nicolae Şt. Noica—premiatul Galei „Om între oameni” ediţia a
cincea—îl menţionează astfel pe autor: „Un Noica-Vlădescu... doborât
de boală în plină carieră literară, gazetar combativ şi om politic.”
În semn de preţire pentru această Gală organizată de Domnul
Primar al Sectorului 2 Neculai Onţanu şi Domnul Profesor
Academician Eugen Simion, Contemporary Literature Press va
publica o antologie bilingvă de versuri de Alan Brownjohn, tradusă
de studenţii Masteratului pentru Traducerea Textului Literar
Contemporan. Pentru următoarele Gale, Editura speră să publice anual
câte un volum omagial.
Bucureşti, 17 ianuarie 2015
 DESPRE GÂLCEAVA DINTRE INCHIZITIE ŞI GALILEO GALILEI
(urmare din numărul anterior)
Pământul nu este sferic cum
greşit afirmă Copernic, şi cum greşit
susţine şi Galilei, iar Soarele este o
taină ce depăşeşte cu mult puterea de
judecată a lui Galilei şi a lui Copernic.
Am afirmat de mai multe ori
şi acum repetăm : încă nu s-a născut
om pe pământ care să cunoască prin
puterea minţii lui , fără nici un ajutor
de Sus , cum se luminează pământul de
ziuă şi cum se înveleşte cu stele.
Cele de mai sus au darul să vă
Costache Ariton facă să înţelegeţi că mintea omenească
este incapabilă să cunoscă : forma
pământului, natura soarelui şi drumul
pământului în lumină, drum care ne dăruie ciclul zi / noapte.
Iată ceea ce n-a ştiu nici Comisia Poupard , nici Sanctitatea Sa, după
cum urmează :
1.Forma pământului este de taină . Pământul este deopotrivă plat
şi rotund, adevărata lui formă scăpând minţii omului. De adevărul celor
de mai sus ne putem convinge foarte uşor, şi anume, pornind în drumeţie ,
evident în pură intelecţie, de-a lungul şi de-a latul pământului.
2. Natura Luminii. În „Povestea prostiei omeneşti”, Ion Creangă
ni-l înfăţişează pe cel ce căra lumina cu oborocul în bordei. Cei ce susţin
că lumina este materială , sunt invitaţi să îşi cumpere oboroace şi să se
alăture eroului din poveste. Noi susţinem că Soarele, aşa cum se vede pe
cer, perfect rotund, nu poate fi văzut nicăieri altundeva. Cum zice Platon,
„soarele la el acasă”poate fi văzut cum arată , de cel ce a ieşit din grotă…
Cum nici Sanctitatea Sa , şi nici Comisia Cardinalului Poupard, nici măcar
nu bănuiesc cât de înlănţuiţi sunt în peştera lui Platon, este limpede că
habar nu au avut de cele de mai sus.
3.Mişcare pământului în Lumină. Mintea omenească nu poate
cuprinde pământul la adevăratele lui , urieşeştile , dumnezeeştile lui
dimensiuni. Iată de ce vă propunem, în limbaj mitic, în limbaj simbolic
cele ce urmează. Pământul îşi împlineşte dansul său în Lumină, în faţa
Pomului Vieţii, Pomului Luminii, Koh-I-Nor, sau cum doriţi să îl
numiţi pe Dumnezeu , „Părintele Luminilor „(După Evanghelii). Dansul
începe la partea de jos a Pomului, de la buturuga acestuia.( Crăciun, din
meglenoromânul Kărciune, înseamnă buturugă ). De aici, de jos, dansând
în faţa pomului , pământul va urma un drum care, în final, va descrie în
spaţiu, un cap de bou / taur. Intre coarne, în partea de sus , se află Solstiţiul
de vară, punctul în care ne aflăm la Zenit(în arabă semt/drum drept)când
ne aflăm cel mai aproape de pom, de izvorul luminii , în partea cea mai
de sus a acestuia. Acesta est un moment, în drumul pământului, cel puţin
la fel de important ca cel de jos, celălalt Solstiţiu, şi anume Solstiţiul de
iarnă, aflat în barba Boului. În timp ce partea de sus, urcând pe falca din
stânga până la vârful cornului din stânga, intră în lumină, partea de jos a
pământului iese din lumină, şi, evident, invers, dând naştere sezoanelor.
Când urcăm avem primăvară/toamnă, apoi între coarne avem vară/iarnă, pe
falca dreaptă avem toamnă/primăvară şi apoi, în barba Boului, iarnă/vară.
Pe partea de sus verile sunt lungi, iar pe partea de jos iernile sunt lungi şi
domoale.Pe partea de sus avem ierni scurte şi violente , când ajungem în
barba Boului, iar pe partea de jos veri scurte şi violente.
4. Etimologia noţiunii de Solstiţiu, conform Dicţionarului Latin
apărut la Paris, în 1531, şi de atunci până astăzi aceeaşi etimologie, în toate
enciclopediile, dicţionarele şi manualele de astronomie, pleacă, în mod
greşit, de la Sol / Soli (latinescu Sol=soare), de unde „soarele stă”, adică
se opreşte. Mai precis , pe 21 iunie, soarele pare a se opri pe cer. Nu avem
decât să aşteptăm până seara ca să constatăm falsitatea afirmaţiei. Pe de altă
parte , tot Solstiţiu se cheamă şi cel de la 21 decembrie, numai că atunci
soarele aleargă cu o viteză extraordinară !!Şi atunci cine stă?
Adevărata etimologie a cuvântului Solstiţiu trebuie să plece de
la Solum/Soli ( latinescul Solum = pământ ), de unde „pământul stă”,
pământul se opreşte, atât la vară cât şi la iarnă ! Din ce se opreşte ? Din
extraordinarul de sinuos parcurs pe care-l străbate de-a-lungul anului.
Această înţelegere a noţiunii de Solstiţiu are sens numai în prezentarea
noastră. După ştiinţa lui Galilei, Soarele fiind o stea fixă, avem solstiţiu în
fiecare zi. Copernicienii nu explică , nici cum, unde se află Solstiţiile pe
cercul lor şi nici cum se produc..
V-am prezentat succint, atât cât se putea , la mintea omului, ştiinţa
divină despre lume.O găsiţi reprezentată la Stoenhenge, unde potcoava
pietrelor reprezintă unul şi acelaşi profil de Bou, cu Solstiţiul de vară în
www.oglindaliterara.ro
partea centrală a potcoavei. De asemenea, într-o formă mai stilizată la
Sarmizegetusa. La fel în ştiinţa incaşilor, sau în religia lui Zoroastru etc.
etc. La noi în ţară se merge cu „Pluguşorul”care înglobează un Buhai (Bou),
la Anul Nou, ori se joacă Capra , cu aceleaşi semnificaţii simbolice. In aşa
zisa „Stemă a Moldovei”, de fapt Icoană , ce se află în pereţii mânăstirii
Putna , de la 1530, în poziţie centrală , se află un cap de zimbru (Bou) , cu
Soarele între coarne, cu Luna şi Stelele pe părţi, evident fiind vorba de un
sfânt simbol şi nimic altceva. Dacă ar fi să-l credem pe Vasile Lovinescu,
grupuri de iniţiaţi se adunau vorbind despre simbolul Boului, undeva în
Evul Mediu, în Moldova…
Acelaşi simbol îl găsim în religiile din Mesopotamia, în religiile
Indiei şi în China, cu ocazia Anului Nou. Boul Apis al Egiptenilor are
aceleaş conotaţii şi îşi datorează sfinţenia aceloraş motive..
In Biserica Catolică, în secolele XII – XIII, anumite icoane
mărturisesc unul şi acelaşi lucru. Pe hârtie filigran, din secolul V, este
desenat un taur cu o cruce între coarne, sub inscripţia „Taurus Christus”.
In mormântul regelui Childeric, la anul 481, s-a găsit un „Bucran”(Craniu)
de Taur turnat în aur, evident având valoare de simbol.Sunt încă multe alte
dovezi pentru a căror cunoaştere recomandăm citirea uriaşei cărţi a lui
Charbonneau-Lassay „Le Bestiaire du Christ”…
Apariţia Sfântului Toma din Aquino , în Occident, avea să aducă în
centrul atenţiei cărturarilor veacului , pe Aristotel, şi modul de cunoaştere şi
de gândire al acestuia. Lumea se va goli de mister, iar icoanele purtătoare de
sfinte simboluri vor amuţi. Din aceleaşi motive „Icoana Sfintei Naşteri”de
la Lateran nu este expusă nicăieri, limbajul ei de taină nefiind înţeles,
preferându-se modul didactic-şcolăresc …Spusele proorocului Isaia care
zice : „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea domnului său”măcar că
sunt citate de unii sfinţi, nu sunt apreciate cum s-ar cuveni.De ce ?Biserica
Catolică, prin Sfântul Toma a devenit raţională extinzându-şi raţionalismul
omenesc , în mod nepermis, şi asupra lumii create de Bunul Dumnezeu,
golind-o de autenticul şi naturalul ei mister, îmbrăcând-o în culori şi lumini
ce nu i se potrivesc.
Sanctitatea Sa n-a făcut altceva decât să continue modul de a gândi
al Bisericii Catolice , din ultimele secole, mod profund raţional, omenesc
de raţional! Aidoma a raţionat şi Comisia Poupard. Raţiunea seacă,
aristotelismul, absolut ineficient în procesul cunoaşterii zidirii dumnezeeşti
, a cuprins , mai adânc decât ne-am putea închipui , gândirea Catolică !
„Gnosticismul”din secolele XII – XIII, a fost cu fervoare blamat şi
damnat, iar acum, iată, Biserica se află în faţa unei lumi lipsite de mister.
Evident nu lumea a încetat a fi misterioasă, ci Biserica Catolică , incapabilă
să admită existenţa misterului în lume , acceptă o penibilă şi urât mirositoare
minciună : minciuna copernicană, gândirea lui Galilei.
Deşi pământurile noastre mărturisesc prin Sarmizegetusa şi
Mânăstirea Putna , prin datini şi obiceiuri, precum înfrumuseţarea Boului,
la Solstiţiul de vară, practicată şi astăzi în unele sate din Ardeal, prin
Buhaiul pluguşorului, dansul caprei, practicat, şi astăzi, în toată ţara, că
oamenii acestor locuri au cunoscut conţinutul Sfântului Simbol al Boului,
nu credem că s-ar găsi vreunul care să pretindă, astăzi, a cunoaşte sensul
ascuns şi adânc al simbolului.
În ce ne priveşte, am fost instruiţi, în chip tainic, supraomenesc, aşa
că nu ne facem nici un merit din cunoaşterea acestui sfânt simbol .
Conchidem , afirmând că atât Inchiziţia , Sfântul Oficiu , cât şi
Galilei-Copernic se situau pe poziţii absolut greşite.Schema de gândire
„A” fix şi „B” mobil, ori „B” fix şi „A” mobil, profund raţională!, este ,
la fel de …profund greşit!! Aceste scheme raţionale sunt foarte pe măsura
minţii omeneşti, dar n-au nici în clin nici în mânecă cu situaţia lumii, cu
lumea cea zidită de Creeator. Este adevărat că pământul se mişcă , dar el
nu se mişcă în jurul nici unei stele, pe nici un cerc, cum pretinde Aristarc-
Copernic, ci mişcarea lui este cu mult mai amplă şi de taină.Chiar dacă ne-
ar îngădui Bunul Dumnezeu să gândim un şir de sute de vieţi, n-am putea
să ne închipuim adevăratul drum al pământului în Lumină.!!Acest drum
este marcat de multe datini şi obiceiuri, care având în vedere adevărata lui
formă se justifică şi sunt de înţeles, pe când dacă aţi încerca să le potriviţi
pe un cerc aţi vedea că nu pot primi nici o semnificaţie.
Incă o dată : a greşit Comisia Poupard ; a greşit şi Sfântul Părinte .
Dar Biserica Catolică, cea adevărată, cea care a moştenit şi a păstrat , fără
să le transforme, datinile şi obiceiurile, iese cu prestigiul neştirbit!!!Cei
care de sute de ani, pretextând „ştiinţa”lui Galilei, au lovit în temeliile
Bisericii Catolice, reuşind să golească bisericile de credincioşi, iată, eu îi
fac de ruşine şi le dovedesc că au mângâiat o Galatee de rumeguş şi putregai
care le va aduce pieirea. După Darwin căderea lui Galilei, Copernic etc.
va aduce Francmasoneria acolo unde îi este locul şi anume în postura de
Maică a Minciunii.
(continuare în nr. viitor)
10677

CRISTINA GRIGOROV
Nerăbdare
ora germană, ora care separă
răsăritul de apus așa cum
se separă gălbenușul de albuș,
este atât de simplu și atât de complicat
deopotrivă, mersul inimii,
tic-tac, tic-tac, ce a fost, a rămas,
mâine dimineață vom bea cafeaua
în portul Hamburgului, voi privi oare
zborul pescărușilor deasupra Elbei
cu aceeași încântare cu care vedeam
primăvara, puii de rață învățând
mersul pe apă în parcul Titan?
Așteaptă-mă, simt că mă sufoc de
nerăbdare,
pare o veșnicie de când alerg
printre meridiane al căror nume
nu le mai știu, teroriștii sunt oameni
cu mai multă răbdare decât mine,
bum, bum, bum, inima mea
explodează precum o sticlă de Pepsi
cu care s-a jucat Rugby o zi întreagă.
doar inima ta, dă-mi-o întreagă,
să-mi înstrunez pulsațiile sângelui
după noile coordonate solare.
Retorica modestiei
- Elbe, refuz să mi se spună:
Ești cea mai frumoasă femeie!
căci buzele mele ar sângera monstrous
încercând în zadar să învețe
retorica modestiei.
- Elbe, mă rog să nu mi se spună:
Ești cea mai blândă femeie!
căci cete de îngeri s-ar îmbolnăvi
de reproș, bieții îngeri, din cer
ar cădea bucuroși
să mă acuze de-nșelăciune.
- Elbe, mai bine mor decât să mi se spună:
Ești cea mai bună femeie!
căci inima ar trebui din piept
să mi-o scot pentru a lecui
mândria din îngeri.
- Elbe, eu sunt doar frumoasă și doar
uneori
dar inima mea-i vie și bate nebună,
chiar și atunci când izbutesc
retorica modestiei.
O ciupercă roșie cu buline albe
- Elbe, am găsit în grădina din fața blocului
o ciupercă
cu pălărie roșie și buline albe. Este
frumoasă cum numai
în poveștile ilustrate pentru copii vezi ,
aproape că o aud
când ispitește un greiere să-i cânte o
baladă.
- Elbe, am auzit într-o carte un prizonier
zicând:
”toți oamenii sunt buni” și am vrut să-l cred,
și judecătorul suferind de migrenă a vrut
dar
s-a spălat pe mâini și l-a condamnat la
moarte.
Acum îl cred, Elbe, dar este deja mort și
judecătorul
10678
POEZIE
este mort și el, sunt două personaje într-o
carte.
- Elbe, nu există oameni răi, numai răutatea
există
metamorfozând
peretele alb într-o perdea de smoală,
felia de pâine într-o barbă-albastră,
roșia într-o ciupercă roșie cu buline albe.
La oameni transformarea este cu mult mai
vizibilă
și cel mai ușor sesizabilă de copii citind
povești,
de pildă, fecioarele care nu pot iubi
devin scorpii,
bărbații care fură fecioare și copii devin
zmei sau căpcăuni,
bătrânele care nu sunt iubite de copii devin
cotoroanțe, ș.a.m.d.
- Elbe, oare să-i spun greierului să fugă?
Lucreñia Ionescu
Zăpezi, numai zăpezi
Mi-e frig. Îmi încălzesc degetele cu versuri
ce caută “gaura neagră” a destinului
ţesută din anii şovăitori în drum spre bine,
ici-colo, câte o stea adusă de cei Trei Crai
colindă, la ceas târziu, lacrima de mir.
bolnav de pe vremea când se coceau
cireşele de mai
în vechiul turn, din ograda bunicii.
Învelesc ochii cu ceaţa amară a singurătăţii,
clopotul a uitat să mai bată în prag de iarnă,
pe cer abia se văd îngerii,
vopsiţi în culoarea cărămizie a durerii.
Pornesc spre rugăciune ,
în ninsoarea bogată
le învelesc cu stihuri scăldate-n aghiazmă
dincolo de mine, curcubeul şi-a schimbat
culorile,
apusul a devenit răsărit, mâine e Ajunul
Crăciunului,
cerneala a invadat cerul nespus de cenuşiu,
îngerii sorb rime, se lăfăie pe zăpada
pufoasă
acoperindu-mi gândurile- petale de vis
Zăpezi, numai zăpezi, în cer, pe pământ şi
în viaţă,
un vers aleargă spre Pomul de Iarnă încărcat
cu ninsori,
începe Colindul, aproape de zori.
Colindul vieţii
Niciun cuvânt.
Clopotul bate la ora exactă,
în palmă am adunat dimineţi ninse în Ajun
de Crăciun,
două, trei s-au furişat spre apus,
ninge – taina sfârşitului spre început.
S-au despletit stelele de atâta tristeţe în fâşii
de dor,
am lăcrimat pe ziua de mâine,
creangă de brad
împodobită cu beteală argintie.
www.oglindaliterara.ro
CONSTANTIN TOMA
TOAMNĂ, IAR
Încă o toamnă mi-a
desprins o frunză
Din pomul dezvelit de-
atâta vreme
În estompări de veşted,
ca-ntr-o pânză
Mă-ntreb: A câta toamnă
mă mai cerne?
Încă o toamnă mi-a stins o lumină
Din ziua lungă fără de oprire,
Doar timpul hoinărelii e de vină
Şi-mi poartă primăvara-n amintire.
Sunt obosit şi doar în sobă jarul
Îmi dezmorţeşte visul de uitare
Iar vinul să-mi înece iar amarul,
Să cad în letargie de visare!
Mă simt mai obosit c-o toamnă iar
Şi beau din vin, visând pe lângă sobă,
Doar timpul îmi mai toarnă în pahar
Într-o tăcere sumbră, făr’ o vorbă!
CLIPA
De-aş mai lungi clipa c-o clipă
Să-mi frâng a timpului aripă
C-o clipă-aş amâna uitarea,
Aş depărta chiar depărtarea.
–1–
De-atâtea vise nevisate
O clipă-i o eternitate,
De-aş mai lungi clipa de dor
C-o clipă şi-apoi pot să mor!
De-aş mai lungi lumina-n seară
Mai mult decât ziua de vară
C-o clipă până-n dimineaţă
Aş mai trăi poate o viaţă!
Să-mi nedorm nopţile iubirii
Cu clipa lungă-a regăsirii,
Să dau glas vorbelor mute
Să regăsim clipe trecute…
De-aş mai lungi clipa c-o clipă
Aş frânge-a dorului aripă
Poate-aş lungi clipa de dor
C-o clipă şi-apoi pot să mor!
VIS
Din inimă mi s-a desprins
Un vis şi apoi încă-un vis;
Mă doare rana dorului
Şi nu pot spune nimănui.
Mă dor durerile din mine
Ecou al tristelor suspine,
Mă dor şi eu de-atâta dor
Odat’ cu visele ce mor!
Nu mai visez şi-mi pare rău
De parcă nu mai sunt nici eu,
M-au copleşit uitările
Şi-am rătăcit cărările.
 La mulţi ani! Poetului Ion Cristofor
Interviu cu poetul ION
CRISTOFOR
- Domnule Ion Cristofor, întrucât
este ziua Dumneavoastră de naştere,
permiteţi-mi să vă urez “La mulţi ani!”,
bucurii, sănătate, împliniri şi inspiraţie.
-Iubită poetă Angela Baciu, vă
mulţumesc pentru urări şi, la rândul meu,
vă doresc sănătate, viaţă lungă şi prosperă,
cu cărţi bune şi cât mai mulţi cititori.
- Ce vă doriţi de ziua Dumneavoastră?
Aveţi un gând, ceva de realizat, de împlinit?
- Nu-mi doresc nimic special de ziua
Angela Baciu mea. Viaţa mea a fost întotdeauna austeră
şi am învăţat de mic să mă mulţumesc cu
puţin, cu ceea ce ne oferă bunul Dumnezeu.
Nu-mi doresc nici măcar o maşină, m-aş bucura să pot mereu umbla pe jos,
fără baston şi fără cocoaşă, dacă e posibil. De la o anume vârstă, singurul lucru
important e sănătatea. Cum sunt încă un tânăr sexagenar, am, desigur, în tolbă
tot soiul de proiecte pe care le sper realizate pe termen scurt – o carte de poezie
şi o alta de critică literară. Încă lucrez la ele, dar trag nădejde să le văd tipărite
până la sfârşitul anului. În ce priveşte “gândul”, ca la orice om îmi trec multe
(gânduri) prin cap. Unele mai luminoase, altele mai întunecate, altele ascunse
de-a binelea. La vârsta mea mai îţi faci desigur proiecte de viitor, deşi un
proverb spune că Dumnezeu zâmbeşte când oamenii îşi fac proiecte.
- Cum arată o zi din viaţa Dumneavoastră?
- Viaţa mea e de o platitudine înspăimântătoare.
Sunt funcţionar la Primăria clujeană de peste 15 ani, iar
viaţa unui funcţionar nu are nimic spectaculos. Munca
mea de la birou înseamnă verificare de facturi şi bonuri
fiscale, lecturi obligatorii din legi, ordonanţe, contracte şi
hotărâri de Consiliu local. Nu mă deosebesc prea mult de
un contabil sau de un celebru personaj kafkian. După opt
ore petrecute la birou, e greu să mai găseşti energie pentru
scris. Aşa că a trebuit să-mi revizuiesc fundamental
existenţa în ultimele două decenii, cu atât mai mult cu
cât viaţa nu te scuteşte de unele evenimente bulversante.
În primul rând, am renunţat la televizor, devenit un soi
de opiu al lumii moderne, un odios cronofag. Nu neg
importanţa televiziunii, dar, din păcate, aceasta a devenit
la noi un excelent mijloc de manipulare, de spălare a
creierelor. Acest obiect al vieţii moderne revarsă asupra
noastră un torent nesfârşit de publicitate, modelându-
ţi parşiv gusturile, sugerându-ţi ce să mănânci, ce să
îndrăgeşti, ce să urăşti, ce să votezi etc. Aşa că am
renunţat la această tiranie, care o întrece cu mult pe cea a unei soacrei sau a
unei neveste cicălitoare. Mai păstrez doar viciul de a citi presa. Iar în ultimii
ani, ca o compensaţie, am început să pictez, asta mai ales în nopţile în care
mă vizitează insomniile. E foarte adevărat ce se spune: suma viciile noastre
rămâne mereu constantă...
- Citindu-vă biografia, am găsit acest text despre Dumneavoastră,
semnat de Adrian Marino:”Discret, interiorizat, politicos, poetul nu pare
prea bine integrat vieţii literare>>, turbulentă şi exhibiţionistă. Citindu-l, îl
înţelegem mai bine. Ion Cristofor este preocupat, obsedat chiar de ideea şi
soarta poetului, despre care cultivă o imagine mai curând sumbră, profund
interiorizată, plină de gravitate şi de nelinişte. Deloc convenţional, Ion
Cristofor scrutează drama poetului şi a poeziei cu luciditate şi cu talent
evident”. Cum v-ati caracteriza?
- În principiu nu cred că aş avea multe de adăugat portretului pe care
Adrian Marino mi l-a făcut. Sigur e că am evitat mereu „viaţa literară”,
turbulentă şi boemă. Din păcate, boema se bucură de un nemeritat prestigiu
la noi. Între restaurant şi bibliotecă, scriitorul român alege de cele mai multe
ori viaţa între halbe şi sticle de votcă. Nu sunt un sfânt, nici măcar un ins cu
vocaţie monahală, dar sincer mă îngrozesc să constat că nenumăraţi confraţi
pot fi găsiţi cu regularitate la restaurant sau la cafenea. E adevărat, la restaurant
se consolidează gloriile, acolo se fac alianţe şi coterii. În ţinuturile noastre,
spiritul de gaşcă e covârşitor. Mulţi cred că de la Capşa se ajunge mai uşor în
Academie decât de la bibliotecă. Sunt prietenos din fire şi nu resping viaţa
literară, ci doar unele paliere ale ei. De pildă, sunt stupefiat de superficialitatea
unor confraţi mai tineri ce se cultivă mai ales pe Internet şi pe Facebook. Am
răsfoit, în aceste zile, cartea unui tânăr scriitor despre un mare poet român, iar
lista lui bibliografică (restrânsă la trei titluri) se deschidea cu Wikipedia... Din
păcate, la noi prestigiul talentului nativ, al celui care scrie după cum îl taie
capul, e încă foarte mare. Nu cred în scriitorii ce evită biblioteca, în cei ce-şi
imaginează că literatura începe cu ei. Poate sunt demodat, dar eu cred încă în
spiritul tradiţiei, în continuităţile fertile, cele care permit rupturile şi asigură
patul germinativ al modernizării. După cum, e greu să concepem literatura fără
spirit critic. Vrei, nu vrei uneori preferăm solitudinea acestei “vieţi literare”.
- Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne întoarcem puţin în timp.
www.oglindaliterara.ro
Suntem în faţa unei ceşti de cafea şi depănăm amintiri. În anul 1969 aţi debutat
în revista “Familia”, cum a fost? Cine v-a “descoperit”? Cine era în colectivul
redacţional de atunci?
- Am debutat la Poşta redacţiei pe care o ţinea, atunci, poetul Ştefan
Augustin Doinaş.Terminasem clasa a IX-a, eram în vacanţa de vară, pe care
o petreceam în comuna mea natală. Pe câteva file rupte dintre-un caiet cu linii,
i-am trimis poetului câteva poezii. A publicat una singură, încurajându-mă să
revin după câtva timp. Nu am mai revenit niciodată, căci eram, pe atunci,
bântuit de un demon perfecţionist care îmi şoptea mereu: „mâine vei fi mai
bun!” În ciuda atacurilor la care e supusă efigia poetului Ştefan Augustin
Doinaş, nu mă sfiesc să văd în el una din personalităţile proeminente ale
poeziei noastre, un spirit generos, care a făcut posibil debutul unor scriitori
tineri. Mă întristează atacurile împotriva sa, ignorându-se contextul ideologic
de atunci, precum şi presiunile enorme exercitate asupra generaţiei lui Doinaş.
Tinerii, inclemenţii judecători de azi uită că cei mai mulţi membri ai
Cercului Literar de la Sibiu au fost încarceraţi, că acestora li s-a interzis, pentru
perioade mai lungi sau mai scurte, dreptul de a publica. Mi se pare ciudat că
cedările şi compromisurile, dureroase, ale acestor scriitori sunt judecate cu o
cruzime nebănuită, în timp ce torţionarii şi odraselele lor se bucură de pensii
uriaşe, fără ca nimeni să-i deranjeze. Pe de altă parte, constăm că există o
toleranţă maximă pentru tot soiul de autori care au făcut pactul cu diavolul
şi care se bucură astăzi de lauri şi privilegii. Bizara situaţie ne îndreptăţeşte
să credem că aceşti foşti delatori continuă să fie activi. Sigur, serviciile
de informaţii culeg date fără să-şi pună probleme morale, acesta e rostul şi
utilitatea lor. Dar mă aştept, din partea istoricilor literari la o judecată mai
nuanţată a vinovăţiilor din perioda comunistă.
Ca să răspund şi la partea a doua a întrebării
dumnevoastră, ar trebui să mărturisesc că revista
“Familia” din perioada anilor 70 era una din publicaţiile
predilecte ale adolescentului care eram. Redactorul- şef
de atunci era, dacă bine îmi amintesc, poetul Alexandru
Andriţoiu, iar în colegiul revistei mai erau prezenţi
Radu Enescu (pe care aveam să-l cunosc la amurgul
vieţii sale, pe un pat de spital al unei clinici clujene) şi
admirabilul critic şi poet G.heorghe Grigurcu, ale cărui
cronici şi poezii le savuram încă de pe atunci. Citeam
cu mare plăcere articolele lui Ovidiu Cotruş, la care
aveam să-i urmăresc, ca student al Facultăţii de Filologie
din Cluj, serialul dedicat operei lui Mateiu Caragiale.
Mărturisesc că eram sedus şi de aspectul grafic de
excepţie al publicaţiei orădene, asigurat de plasticianul
François Pamfil. E o bucurie să constat că, după câteva
decenii de la debutul meu, revista “Familia”,condusă de
Ioan Moldovan, prietenul şi colegul meu de facultate,
continuă să fie o revistă vie, de cea mai bună calitate.
- Această carte de interviuri (in care va fi publicat
interviul) are ca teme: literatura şi prietenia literară. În perioada anilor 1974
– 1976 aţi fost redactor la revista “Echinox”, cum se scria pe atunci? Ce
prietenii literare aţi legat? Ce amintiri s-au păstrat vii din acei ani?
- Perioada uceniciei mele la “Echinox” a fost una fabuloasă. Eram coleg
de redacţie cu Ioan Moldovan, Ştefan Borbely, Virgil Podoabă, Gheorghe
Perian, Aurel Pantea, regretatul Augustin Pop. Ne întâlneam în redacţia de
pe strada M. Kogălniceanu cu criticul Alexandru Cistelecan, Nicolae Oprea,
Constantin Hârlav, Al. Th. Ionescu, Dan Damaschin – aceştia cu un an sau doi
mai mari decât noi. Tehnoredactor al “Echinoxului” era poetul Virgil Mihaiu,
un rafinat poliglot, desăvârşit iubitor şi cunoscător al jazzului. Eram tineri
şi entuziaşti, foarte silitori, studenţi cărora nu le scăpa nici o carte bună din
librărie. Chiuleam de la cursuri doar pentru a sta ceasuri întregi în Biblioteca
Centrală a Universităţii Babeş-Bolyai, sideraţi de faptul că treceam zilnic pe
lângă aşa numitul “bârlog al lui Faust”, o încăpere în care lucrase Lucian Blaga,
în perioada cea neagră a existenţei sale. În ce mă priveşte, etapa studenţiei şi
a uceniciei la “Echinox” nu a fost cea mai roză a vieţii mele. Cum absolvisem
un liceu tehnic, am fost silit să mă angajez imediat după terminarea celor cinci
ani de cursuri tehnice, în care m-am canonit să învăţ materii precum mecanica,
electrotehnica, rezitenţa materialelor sau automatizările. Aşa că anul întâi de
facultate l-am făcut la fără frecvenţă. Sărăcia şi neşansa m-au silit să lucrez, din
greu, la o fabrică de la marginea oraşului. Am făcut de toate în acea perioadă
– sudură, vopsit de stâlpi de înaltă tensiune, încărcat de vagoane. Slăbisem
îngrozitor, aşa că am trecut la cursurile de zi, iar acest fapt m-a obligat la un
efort suplimentar, datorat unor examene de difeernţă. Mi-am revenit cu greu
din acea stare de epuizare fizică şi mentală la care am fost supus. Oricum,
perioada studenţiei şi a “Echinoxului” a fost o perioadă magică în felul ei. Şi
azi mă minunez cum a fost posibil ca, în plină dictatură, să apară o revistă în trei
limbi, în care se traduceau texte din Heidegger şi din marea poezie universală.
Cenzura funcţiona desigur şi atunci, dar oricum lanţul câinelui era mai lung, iar
cuşca ideologică mai încăpătoare. În plus, eram ogari tineri, puteam visa şi croi
î
planuri. Funcţiona între noi o prietenie literară ce excludea compromisurile şi
lipsa de exigenţă. Îmi face plăcere să constat că toţi colegii mei de la “Echinox”
au ajuns personalităţi respectate ale literaturii contemporane. Se pare că Mircea
Zaciu, respectatul nostru profesor, a avut dreptate atunci când declara, într-un
10679
interviu acordat lui Dorin Tudoran, apărut în revista “Luceafărul”, că mizează
pe câteva din numele colegilor pomeniţi mai sus.
-De la debutul editorial şi până astăzi aţi publicat numeroase cărţi,
devenind una dintre marile personalităţi ale literaturii române contemporane,
cunoscut fiind ca un poet grav, cu o voce puternică. Cum aţi parcurs toţi
acesti ani? V-au influenţat, în vreun fel, vremurile, perioadele sociale/politice,
curentele culturale?
- De la debutul meu din 1982, cu volumul În odăile fulgerului, au
trecut, constat, peste trei decenii, în care, har Domnului, nu am avut timp să
mă plictisesc. Am avut parte de toate: bucurii, umilinţe, amărăciuni, surprize
mai mult sau mai puţin plăcute. Inevitabil, vremurile şi-au lăsat sigiliul lor de
ceară nu numai pe fruntea omului care sunt, ci şi în cărţile mele. Am cunoscut
rigorile cenzurii, stupiditatea ideologiei comuniste, zelul activiştilor politici,
restrângerea libertăţii de exprimare. Cu toate astea, am continuat să scriu şi
să cred în posibilitatea ivirii unor vremuri mai bune şi mai generoase. Din
păcate ceea ce a urmat după decembrie 1989 a depăşit cu mult aşteptările
noastre. Dictatura comunistă a fost înlocuită de un capitalism sălbatic, în care
dictează adeseori banul şi influenţa noilor politruci politici. Să te ferească
bunul Dumnezeu să ajungi pe culoarele tribunalelor şi Judecătoriei. La noi
justiţia e cu adevărat oarbă, iar adevărul umblă mai mereu cu capul spart. De
la porţile tribunalelor până la cel al ministerelor vei constata atâta putreziciune,
hoţie şi arbitrariu încât îţi vine să-ţi iei lumea în cap. Am cunoscut pe propria
piele binefacerile justiţiei din ţara noastră (nu ştiu dacă să-i spun mai spun “a
noastră”, căci România pare să devină tot mai mult o colonie) şi sunt edificat
pe deplin cu monstruozităţile democraţiei “originale” pe care au contruit-o
“oameni săraci, dar cinstiţi”, foştii comunişti şi urmaşii lor.
Sunt oarecum întristat de ce se întâmplă la noi. Şi nu vorbesc neapărat
de mine. Mă gândesc, de pildă, la cei peste trei milioane de români care au
luat drumul amar al bejeniei. Ne iluzionăm că nu mai avem exil, ci “diasporă”.
E doar un fel de a ne fura pălăria. Nu e doar vina liderilor politici, ce s-au
întrecut, vreme de 25 de ani, în corupţie, în demagogie şi incompetenţă. E şi
vina noastră, a oamenilor de condei, care continuăm să scriem, cu o inconştienţă
de oameni nebuni, absconsele noastre însăilări, subtile poeme textualiste,
poeme erotice(sau pornografice de-a binelea), poeme despre stele, câini şi
pisici etc., ignorând tenebroasele manevre ce se fac în jurul nostru. Fabricile şi
combinatele au fost puse pe chituci, pământul pentru care şi-au pus gâtul sub
sabie voievozii şi înaintaşii noştri e vândut într-o veselie vecină cu inconştienţa.
În ritmul acesta, în care punem pământul, aurul şi rezervele subsolului în
mâna marilor corporaţii multinaţionale, ne vom trezi, peste noapte, musafiri
în propria ţară.
Deunăzi, un zoon politikon încerca să ne aburească cu marea şansă a
românilor de a pleca în alte ţări. Ca şi cum a-ţi părăsi casa şi rosturile din propria
ţară ar fi o bucurie. Şomajul şi sistemul corupt al mafiei multipartinice îi sileşte
pe mulţi dintre noi să ia drumul bejeniei, mai rău decât în vremea năvălirilor
tătăreşti. E drept, avem tătarii noştri, bine instalaţi la cârma treburilor obşteşti.
Nu sunt un nostalgic, dar, de bine,de rău, în perioada dictaturii comuniste orice
copil de la ţară putea să facă liceul şi o facultate – cum a fost şi cazul meu. Nici
măcar trei la sută dintre cei născuţi la sat nu mai pot visa astăzi să termine o
facultate. Traversăm o perioadă social-politică nefastă şi nu ştiu când se vor
îndrepta lucrurile.
În ce priveşte influenţa curentele culturale, singura grupare care m-a
influenţat a fost cea a mişcării echinoxiste, caracterizată prin echilibru, spirit
critic, rigoare şi respect faţă de marile tradiţii ale culturii noastre naţionale.
Ceea ce se petrece în prezent e trist din multe puncte de vedere, dar nu pot
să neg totuşi o anume vitalitate culturală. E adevărat, se scrie mult, se citeşte
puţin şi generaţiile tinere sunt adeseori la limita decerebrării. E o generaţie care
trăieşte între “Ok” şi “Cool”, mimetică şi semidoctă. Sunt tineri care-şi procură
drogurile din curtea şcolii şi care au pierdut cultul muncii, al lucrului bine făcut.
Învăţământul dar şi alte domenii fundamentale se politizează, iar politica e
peste tot sâmburele corupţiei şi putreziciunii. Trăim în epoca lui copy-paste,
a erzaţurilor şi a sfintei, marii neruşinări. Din păcate, naţiunea şi oamenii din
presă se cutremură doar în situaţiile când are loc câte un dezastru, cum a fost
cel al accidentului aviatic din Apuseni. Abia atunci s-a conştientizat că instituţii
fundamentale ale statutului s-au dovedit ineficiente tocmai din cauza intruziunii
factorilor politici. Nu s-a conştientizat încă un adevăr elementar, acela că sunt
domenii - cum ar fi universitatea, sportul, cultura, biserica etc.- unde politica ar
trebui să stea cu pălăria în mână, respectuoasă, la porţile instituţiei. În viziunea
mea, poetul care pune o frunză de viţă în faţa adevărului (cum cei vechi puneau
în faţa sexului), poetul care întoarce privirea de la cruda, mizera realitate,
bălăcindu-se în imaginar ca porcii lui Epicur, nu e în măsură să-mi inspire
încredere. Detest falşii visători, pe ipocriţi şi oportunişti, pe cei ce fac frumos
în faţa puterii, sperând într-o medalie sau în laurii otrăviţi, acordaţi de semidocţi
ajunşi în fotoliile ministerelor. Dar să fim liniştiţi, să ne vedem de muncile şi
zilele noastre: laurii se uscă degrabă pe fruntea celor nevrednici.
- Cu trecerea timpului, cum vă simtiţi poezia? Tonul, exprimarea, temele
sunt aceleaşi?
- Cu trecerea timpului, e sigur că nu numai structura oaselor ni se
transformă, ci şi cea a poemelor noastre. Cuvintele poemelor mele s-au întunecat
ca marea-n furtună. Sunt tot mai convins că Nietzsche şi Freud au avut dreptate
atunci când au arătat că omul e construit pe un eşafodaj iraţional, pe care doar
fragila structură a culturii şi artei îl menţin pe un plan al raţionalului. Acolo unde
poezia e izgonită din cetate, se instalează barbaria. Când eşti lucid, îţi dai seama
că nu poţi să faci abstracţie de faptul că cititorul tău sângerează sau moare de
foame. Iar unde e luciditate, e, cum s-a spus, şi dramă. Poate asta e transformarea
10680 www.oglindaliterara.ro
cea mai acută a poeziei mele. Nu-mi mai fac iluzii, nu mă îmbăt cu apă rece.
Privesc lumea cu ochii deschişi, chiar dacă uneori printre lacrimi.
- Cum este privită astăzi poezia? Se mai citeşte?
- Cum e privită poezia? Greu de spus. Cum poate fi privită sărmana
poezie de o societate tot mai avidă de bunuri materiale, cu indivizi ce calcă şi pe
cadavre pentru a aduna averi pe pământ, nu în ceruri. Indiscutabil, poezia e fata
săracă din casă, cenuşăreasa. Dar asta nu-i scade nimic din nobleţe. Să nu uităm
că însuşi Mântuitorul s-a născut într-un staul cu dobitoare. Pe de altă parte, să
nu ne imaginăm că poezia a fost vreodată o artă populară sau că Socrate s-ar fi
bucurat de popularitate în străvechea Atenă, o cetate oricum mai spiritualizată
decât oraşele noastre. Poetului de azi îi rămâne butoiul lui Diogene, paharul de
cucută sau coroana de spini. Totuşi, oameni care iubesc poezia se mai găsesc.
Nu toţi ne-am pierdut sufletul în faţa Molohului capitalist. Suntem mai puţini
cititori de poezie decât acum câteva decenii. Dar, cel puţin judecând după câte
volume se publică, cred că mai sunt şi cititori.
-În anii 70, 80 exista o critică de direcţie, cărţile publicate erau citite
atât de publicul consumator, cât şi de criticii literari, aceştia având un cuvânt
greu în literatură. Oare mai avem critică literară astăzi?
- Sigur, mi-aduc cu mare plăcere aminte că în acei ani, critica literară
era la mare cinste. Era o perioadă în care urmăream “România literară” pentru
a vedea ce scrie Nicolae Manolescu la rubrica sa de cronică literară. La fel,
citeam “Familia” pentru a savura cronicile lui Gheorghe Grigurcu. În “Steaua”
deschideam revista automat la paginile destinate cronicii literare, ca să văd
despre cine mai scrie Petru Poantă sau Ion Pop. Critica literară avea, pe atunci,
o mare greutate. Sigur, vocile lui Nicolae Manolescu, a lui G. Grigurcu şi a unui
Eugen Simion n-au amuţit. Un critic exigent şi rafinat ca Alexandru Cistelecan
continuă să-şi publice cronicile şi recenziile fără întrerupere. Dar e evident că
instituţia cronicii literare nu e la fel de importantă ca în anii 80.
E cert că voci critice puternice sunt şi azi, dacă ne gândim la tineri precum
Daniel Cristea-Enache(mai activ în “Observatorul cultural”), Andreea Pop (la
revista “Vatra”), Alex Goldiş (activ în “Cultura”, “Vatra” şi “Steaua”), Cosmin
Ciotloş, Marius Conkan, Gabriela Gherghişor(care e şi o poetă remarcabilă).Dar
influenţa lor e fatalmente mai slabă decât cea a criticilor din perioada comunistă.
Nu vom analiza aici cauzele căci e limpede că aceşti tineri sunt indiscutabil plini
de talent, de onestitate şi devoţiune pentru literatura. Dar contextul cultural s-a
schimbat fundamental, ca şi mecanismele de promovare a cărţilor şi autorilor.
Dacă ne raportăm la deceniul opt al secolului trecut, nu pot să uit
fantasticele tiraje ale unor volume de poezie apărute în “Biblioteca pentru
toţi”. Lucram în acea perioadă la Centrul de librării din Cluj, ca merceolog de
papetărie, şi constatam că aceste cărţi se epuizau cu o repeziciune uluitoare.
Referitor la acea perioadă, aş face o mică observaţie.Vorbim mereu de ignoranţa
liderilor comunişti, dar constatăm din stenogramele publicate recent de
“România literară”, că membrii Comitetului Politic Executiv al defunctului
partid comunist discutau într-o şedinţă despre traducerea unei poezii a lui Mihai
Eminescu în ucraineană (prezentat ca „nepot al unui cazac”), într-un volum
apărut în 1974. Liderii comunişti preconizau publicarea unei replici a unui
critic reputat în „România literară”, care însă nu a mai apărut. Mă întreb câte
asemenea discuţii au loc la şedinţele partidelor din România şi câţi politicieni de
azi mai ştiu numele unor critici literari, specialişti în opera lui Mihai Eminescu.
Dau acest exemplu nu pentru că aş fi un nostalgic, ci pentru a constata că poezia
era atunci citită, că traducerea lui Eminescu era considerată o problemă de partid
şi de stat, cum se spunea în limbajul de lemn al epocii... Clasa politică de azi, în
treacăt fie spus, are cu totul alte preocupări, fiind mai interesată să-şi ridice vile
şi să acumuleze valută şi bunuri materiale, prin orice mijloace. Dacă nu se poate
altfel, fie şi prin metode oneste.
- Este cunoscută literatura româna peste hotare?
- Cred că e prea puţin cunoscută. Nemeritat de puţin cunoscută. Fără
eforturi financiare, fără traduceri făcute de buni traducători, la edituri de
primă mână, nu avem nici o şansă de a ieşi în lume. Când un autor ca Mircea
Cărtărescu a fost sprijinit de Fundaţia Culturală Română, condusă pe atunci
de Horia Roman Patapievici, o haită de invidioşi s-a repezit asupra lui. Când
însă partidele subtilizează miliarde pentru tolba lor, hienele tac. Cartea e şi ea o
marfă, iar promovarea mărfurilor costă. Fără să conştientizăm acest lucru vom
continua să ne lamentăm că Academia Suedeză ne ignoră, că premiul Nobel
merge în ograda altora.
- Dacă am avea posibilitatea şi, pentru o zi, prietenii plecaţi la îngeri ar
putea să se întoarcă pe Pământ, pe cine aţi dori să revedeţi?
- Sincer, nu cred în viaţa de apoi şi nici în paradisul care-i aşteaptă,
acolo sus, pe cei vrednici. Sunt sigur însă că Infernul e aici pe pământ, cu toate
grozăviile lui. Poate acolo sus e doar acea bibliotecă în care Borges vedea
paradisul. Pentru mine marii prieteni nu au plecat cu adevărat căci spiritul lor
continuă să ne fie aproape. Cărţile lor au rămas în apropierea inimii mele. Sigur,
aş da o zi din viaţa mea pentru a-i putea reîntâlni pe admirabilii prieteni care au
plecat recent la ceruri: criticul Petru Poantă, profesorul univ.dr. Vasile Fanache şi
alţi scriitori plecaţi prea repede acolo sus.
Poate cel mai mult aş dori să-mi revăd părinţii spre a le spune cât de
îndatorat le-am rămas. Dar, evident ştiu că nu e cu puţinţă, căci miracole se
întâmplau doar pe vremea când Isus înmulţea peştii şi pâinile, când el însuşi
îl readucea pe Lazăr printre cei vii. Sigur, iau întrebarea dumneavoastră ca pe
un joc al imaginaţiei. Cert e că noi toţi intrăm, după stingerea finală, vorba lui
Lucian Blaga, “în ciclul elementelor”.
- La ce lucraţi în prezent?
Mai lucrez încă la un volum de poezie intitulat Cronica stelelor, care sper
să apară anul acesta la editura Eikon.

Un tratat de armonie
stilistică
în dizarmonica hăhăială
pe care o numim literatură
Sorin Basangeac, «Sonete sonate – cînd
textul ți se rupe-n paișpe»,
Editura Kron-Art, Brașov, 2014
„Grea misie, bă, musiu, misia de
sonetist! ”, ar fi spus Petrarca, la o halbă
de bere Gambrinus cu nenea Iancu al
nost’ (evadat în lumea sonetelor, îmi
permit să-mi imaginez aceast moment,
precum medicul Vasile Voiculescu, care
n-a găsit leac pentru această grea boală
– a prozodiei, nu a halbelor! – și și-a
imaginat că traduce «Ultimele sonete
închipuite ale lui Shakespeare»).
Shakespeare
Virgil Borcan Eu, unul, nu pot decît să îmi
întăresc (teribilă satisfacție!) afirmația
făcută deunăzi – de fapt, nu tocmai,
însă cadența volumelor lui Sorin Basangeac (la întrebarea... electorală
„ce-ai făcut în ultimii cinci ani?”, ar putea răspunde cu titlurile volumelor
de poezie publicate: «Nocturnă cu nebunul satului – monorimuri»,
«Paparazzo în marile mahalale – monorimuri», «Cartea omului matur –
monorimuri monosilabice», «Quinte la două capete – pentastihuri cu rime
din părți», «Amore, more ore, re – matrioști de rime» și cel de față, cu
interviurile, despre oameni care sînt, din tomul «33 pentru totdeauna –
interviurile Astrei» sau cu includerea în trei antologii, trei cărți de critică
și istorie literară și două dicționare) îmi impune utilizarea adverbului ci-
dessus –, că e greu de găsit un „ludic serios” mai serios decât el (Florin
Șindrilaru, autorul, printre altele, al florilegiului «Poet, poezie, destin»
(Editura Arania, Brașov, 2013), în al cărui sumar îl găsim și pe Sorin, spune
că și-a „păcălit” elevii de la Colegiul Național „Andrei Șaguna” cu cărțile
acestuia, cu aparența jocului, dincolo de care descoperă poezia).
Omul-om şi neomul
E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul,
şi, ca şi cum nu s-ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit.
Neînţelegându-i rostul, jignit de continua ei reeditare, şi de un dezechilibru
întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din poveste monstruos, graiul
poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el printr-o
migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul,
măgarul, şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în
simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio
decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul,
şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie
de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul
îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om
de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu
iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl
dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul
cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria.
Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu,
triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între
aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi
capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte
cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua,
devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai
adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de
ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul
www.oglindaliterara.ro
„Vocalizele sintagmei”, despre care
vorbeam în prefața volumului «Quinte la
două capete» aparținînd aceluiași Sorin
Basangeac, devin, în Sonete sonate»,
un tratat de armonie stilistică în
dizarmonica hăhăială pe care – cu, vai,
cît de puține excepții! – ne încăpățînăm
s-o numim literatură.
Și, nu întâmplător, mă servesc de o
analogie muzicală, la care (și nu numai)
trimite de altfel însuși pactul de lectură
din titlul acestei cărți. De la lied, la manea,
trecînd prin hip-hop, reflexul hiperbolic
din sonetele lui Sorin dezvăluie o lume
urîtă, urîțită, mai exact – pînă aici putem
fi de acord –, dar o lume care nu reușește,
cu toți falșii ei idoli (precum, de exemplu,
mașinile tout-terrain) să-l reducă la
tăcere pe „dascălul de înțelepciune” care
rămâne întotdeauna poetul.
Fiindcă, de la Verlaine încoace, poezia (id est sonetul) e muzică
înainte de toate. N-o fi muzica sferelor, de acord. Poate nici maneaua
ienicerilor, dacă e să fim drepți. Și, în definitiv, acest „mîncător de laur,
scoțînd caneaua” cîntă și el cu noi, nu?
Ba da. Însă nu uitați: limpezimea privirii lui și exactitatea radiografiei
pe care ne-o face au ceva din fragilitatea trestiei care se frînge. Pentru că
zîmbetul lui Sorin nu este unul sardonic, ci duios: „La poartă n-am să pun
nicicînd zăvoare,/ nu-i mai grozavă boală ca a fricii / că nu-ți mai mozolesc
bocanci covoare!”.
În volumul «Punct și virgulă» (Editura Luxlibris, Brașov, 2013), sub
titlul „Nu-i bagatelă toate să își afle loc”, scriam despre poezia aceluiași
autor: „Îmi îngădui să-i continuu „gîndem”-ul: cel mai complicat de obţinut
lucru e simplitatea, şi cale de şapte poşte de jur împrejurul Braşovului nu
veţi găsi un poet care s-o facă mai graţios, mai fără de efort aparent”,
în „Oglinda literară” (nr.99/2010), Mircea Doreanu afirma: „Ceea ce
contează nu sînt îndrăznelile, nici dexteritatea rostirii, uneori, virtuozitatea
– Sorin Basangeac e cel mai convingător (sc)rimeur din cîți am întîlnit în
ultimii ani –, ci viziunea globală, realistă a poeziei, militantismul, implicit
împotriva poeziei mincinoase”, iar Irina Petraș își încheia textul privindu-l
pe „militantul” brașovean în volumul «Literatura română contemporană
– prelungiri» (Editura Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2010) cu fraza:
„Cucerit de demonstrație, molipsit de verva ei, încîntat de morală, unori
deocheată, a spectacolului lexical, cititorul se întreabă cu amicală
înfiorare: ce va urma?” .
Timpul trece... Poezia rămîne. A lui Sorin Basangeac, în manual.
rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai
urcat întins pe spinarea asinei tale, de
călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă
la tine, i-ai cântat din ghitară lângă
ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a
pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la
răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de
noapte, care-ţi pândeau ograda să-i
dea foc, şoptindu-le pe unde-I trecerea
printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai
văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după
ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi
răzvrătească slugile şi a început să-ţi
poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la Tudor Arghezi
uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta
şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce.
Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine
stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a
vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune,
şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în
zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea
ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce
numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe
hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa
vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o
ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin:
bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit
zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te
urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea,
muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.
10681
 LUCRÂND LA DESCIFRAREA SEMNELOR LUMII
Debutând cu versuri încă din
1975 ((Caietul debutanţilor de la
Albatros îi reţinea atunci un ciclu de
poeme intitulat Clepsidra), dl Ion
Haineş a publicat după aceea două
romane ((Anotimpuri, 1983, şi Fisura,
2004), după care a revenit editorial la
poezie, tipărind şase volume ((Anotimp
amânat, 2006, Magia comunicării,
2007, Tăcerea şi cuvântul, 2013,
Stări, 2013, Semne, 2013, Sub semnul
mirării, 2014) la intervale foarte scurte,
de unde putem trage concluzia firească
a existenţei acestora în manuscris
şi încredinţarea lor tiparului abia de
Florentin Popescu curând, din motive care ne scapă.
Insuficient comentat la
vremea apariţiei lui, volumul Magia
comunicării ni se pare a fi cartea care
defineşte coordonatele întregii lirici practicate de dl Ion Haineş. Noutatea
florilegiului de poeme de aici constă, înainte de toate, în perspectiva din
care au fost elaborate textele, punând în lumină relaţia poetului cu lumea,
cu societatea, cu universul, o relaţie facilitată, se înţelege, de multitudinea
mijloacelor mass-media, scrierea şi, mai ales, (cel puţin în ultimii ani) cele
aparţinând audio-vizualului.
Ca într-o profesiune de credinţă, autorul scrie: “Trăim într-o nouă
galaxie, / galaxia comunicării, / Gutenberg, Marconi, / era electronică, /
Internet, / navigăm într-un spaţiu / magic, divin, / până la capătul lumii, /
uimiţi de splendoarea / frumuseţilor ei.” Vedem aici nu doar inocenţa, ci
şi conştiinţa exploziei informaţionale, în centrul căreia individul modern
joacă deopotrivă rolul receptorului, dar şi pe cel al transmiţătorului de
mesaje în univers. Dar nu numai atât. Omul, în atari condiţii, lasă să se
înţeleagă poetul, trebuie să devină mai reflexiv, mai meditativ, să se
autointrospecteze pe sine ca reprezentant al umanităţii în general, din cele
mai vechi timpuri ale istoriei şi până azi, cum limpede se poate vedea,
bunăoară, în poemul Inventatorul, ce ne-a trimis cu gândul la Arghezi:
„Eu am inventat scrierea/cu mult timp în urmă, / in illo tempore, / eu am
desenat pe pereţii peşterilor / oameni şi animale /.../ eu am gravat pe piatră
/ şi pe os, / în calcar, ceramică, / pe tăbliţe de lemn ceruite, / pe pergamente,
/ puncte, linii sau spirale, / cuie, / cărora le-am dat o semnificaţie / magică,
simbolică, / codificând un limbaj / secret, /eu am inventat pictografia, /
ideografia, / scrierea hieroglifică, / eu am inventat hârtia / şi scrierea
alfabetică, / din dorinţa eternă / de a comunica, / de a pune ordine / în
lucruri, / de a dăinui / peste veacuri.”
Dincolo, însă, de această perspectivă cosmogonică şi cosmografică,
poetul se dovedeşte a fi sensibil, într-un univers mai apropiat, la „semnele”
Jurnalul unei Hăbăuce
– fragment –
ghearele coioţilor ticăie pe
trotoarul pustiu.trec pe sub felinare
năluci ,în zare,aburul noii zile se ridică,
noaptea moare tăcută.
moţăi,cu un ochi în mine, cu un
ochi în tine,ca o statuie păgână, ochi şi
sâni,statuie a fertilităţii ,pămînt uscat.
stearpă.
dintr -o dată miroase a mare şi
în urechea mea se adună amintirea
valului la glezna.ai să rîzi, e amintirea
unei întâlniri neintimplate!
doar la mine în cap mergem aşa
,tălpile intră adînc în nisipul ud,lumea
Adriana Moscicki toată s-a în...chis.sîntem singuri
.Lumina vine rotund peste corpul
nostru ,adunată într -o lupă .ce linişte.
clipa asta decupată îmi stă aşa lipită pe retină şi urechea plină cu tine nu
aude nimic,doar ecoul unui rîs în valuri.în adînc,pietrele se rostogolesc în
enorma lui gură ,se lovesc sub ape şi- spumă scuipate se-ntorc în vuiet la
mal,rotunjite.în capul meu linişte.doar rîsul ,lumina .
te am strigat.în fiecare ora te-am strigat ,chemarea mea ca un
deşteptător :hei-heiiii-hei-heiii....linişte .Şi liniştea doare în ureche atunci
10682 www.oglindaliterara.ro
(o anticipare a volumului cu titlu omonim care va apărea în 2013?) din
imediata lui apropiere. Cu atenţie distributivă şi cu o viziune ce e mai
mult decât picturală, bardul distinge mesaje la tot pasul. Mâinile, salutul,
sărutul, ochii, genunchii, ţipătul, fluieratul şi chiar tăcerea îi prilejuiesc
interpretări personale, de o originalitate aflată dincolo de orice discuţie sau
îndoială.
Cu trecerea timpului şi după acumularea unor experienţe (care nu
sunt numai literare, ci şi de viaţă, marcând maturitatea în gândire), poetul
capătă tot mai mult conştiinţa de sine ca magician al cuvintelor, ca ins ce-şi
identifică propria existenţă cu poezia, cu scrisul. Iată, bunăoară, ce putem
citi într-unul din poemele incluse în volumul Semne din 2013: “Scriu şi
acesta-i un semn că exist / că mai cred că mai sper că mai pot / să mai fiu
fericit când sunt trist / şi că n-am să mor chiar de tot // scriu şi cerneala
fierbinte zvâcneşte / fiindcă cerneala e chiar sângele meu / fiecare literă
povesteşte / cine-am fost cine sunt şi ce vreu.” (Scriu). O mai limpede
confesiune, pătrunsă adânc de ideea rostului şi rolului creatorului în lume,
mai greu de aflat, chiar şi în lirica optzeciştilor, construită, cum se ştie, pe
un textualism adesea discutabil.
Miza poetică a d-lui Ion Haineş nu se pune pe cine ştie ce discursuri,
ci pe limbajul privirilor, al gesturilor şi – de ce nu? – pe limba tăcerilor
dintre cuvinte. Limba, zice poetul, trebuie să fie „limba sufletului” şi
“nu are nevoie de cuvinte” fiindcă e „limba credinţei / a unirii în cuget şi
simţiri.” Iar mai departe adaugă: „numai în tăcere /ne regăsim” de vreme ce
“tăcerea e limbaj” şi totodată “ o întâlnire în duh” (“Limba în care trebuie
să vorbim”).
Descifrând, aşadar, în tot locul şi din diverse unghiuri semnele
lumii şi universului, cum spuneam, dl Ion Haineş, trăitor al timpului
său, cu toate binefacerile şi relele lui, nu poate rămâne indiferent nici la
mutaţiile nefericite petrecute în creaţia lirică de azi: “Poezia s-a degradat,
/ au dispărut misterul, magia, starea de graţie, / totul a coborât în proză, în
stradă, / în vulgar, în pornografie, / dacă nu vorbeşti despre sex, nu exişti
“(oare chiar aşa să fie? Ne îndoim...), iar mai la vale ni se propune şi un fel
de definiţie: „ poezia nu poate răspunde la întrebări, / la marile probleme
ale sufletului, /e suficient să le pună, / dar ea este esenţa unui gând adânc,
/ a unei simţiri profunde, / a unei stări de spirit inefabile / prin care respiri
aerul tare al înălţimilor”. Perfect adevărat.
Dincolo de diversitatea ei ( autorul află simboluri în cele mai
neaşteptate “semne”: al timpului, ale corpului, ale dubiului, ale
interdicţiei, ale punctuaţiei etc.) şi de caracterul oarecum discursiv
(ceea ce duce, fără voie, la “stoarcerea” “temei” şi “subiectului” până la
ultima picătură, nelăsând cititorului măcar plăcerea de a duce, el singur,
mai departe interpretarea şi misterul şi după terminarea lecturii), poezia
d-lui Ion Haineş – cea din volumele amintite la început şi cu deosebire
din Semne – propune modalităţi originale de întruchipare a unor gânduri
şi sentimente impresionante prin frumuseţea şi sugestivitatea lor. Ceea ce
nu e puţin.
cînd o auzi cu adevărat.
Bum-Bum...copiii vecinilor trîntesc uşile fără încetare.se zguduie
blocul întreg şi urlă fiare dezlănţuite.Acum cîteva ore ne- am petrecut pe
scări, două fetiţe în rochiţe colorate şi părul negru numai inele.Ai spune
doi îngeraşi.Deîndată ce se închide uşa casei ,ies diavoli ascunşi sub piele
şi rîsul lor e urlet de animal sălbatic cu ochii roşii...NUuuuuuuuu,zgâlţâie
blocul şi mama aceea nu se aude.În curînd îşi vor primi pastilele, mă
gîndesc, şi vor gingurii cu toţii ca păsărele nevinovate în bucătărie!
Liniştea doare!
uneori mă joc de-a văzutul.Ţi - aş poveşti ,dacă ai sta cu urechea aşa
lipită de perete.
Ţi-aş spune ce văd ,ţi- aş spune cum ştiu că mergi de - a lungul
peretelui şi aud rîsul , şi cuvintele pe care le spui tăcut în tine, şi aud uneori
cum plouă şi grindină loveşte ţiglele .Şi ploaia se scurge pe geam.Eu plîng.
tu plîngi.După ploaie ,ghearele coioţilor intră adînc în pămînt şi urma lor
ţine o clipă apa mustind .Am fost pe urmele lor şi i -am aşteptat apoi în
întuneric.O dungă de lumină trecea tăcută în noapte.Doar paşii lor foşneau
uşor.Ştiu cum se întâlnesc acolo ,în fundul lacului ce va fi..se învîrt în cerc
şi -şi dau capul pe spate-UUUUUuuuuuuuuu.....urlă ...urlă spre cerul gol.
Heiiii-spun eu spre un cer la fel de nepătruns.
Aşa stau şi moţăi, cu un ochi în mine, cu un ochi în tine şi tăcerea
îmi ţiuie în urechi.
 Mulţumire mărului revelator
de gravitaţie
După cum se dovedeşte prin cele patru
volume de versuri publicate de Marian Barbu în
anul 2012 – Mulţumesc lui Newton, Înfricoşata
iubire sau statuile iubirii, Aproximări
soresciene şi Cuvântul, neîmblânzitul cleştar
–, livada cu merii lirismului marianobarbian
este în deplinătate de rod, nu numai pentru
descoperiri de noi soiuri de parfum, de cidru şi de
legi gravitaţionale, ci şi pentru redimensionarea
lucrărilor edenic-melifere şi de înalt-înţelepte
academii cu unic balaur „admis“ în privelişte
de Dumnezeu (că doar după a
şarpelui spirală aburcătoare de
tulpină şi de coroană de arbore
de Rai a modelat a noastră
galaxie lactee). Şi pentru că
legile gravitaţiei dau certe
semne de rodire şi coacere în
măr – oriunde s-ar afla sacrul
arbore întru cosmificare –, de
la culoare ionatană şi golduită
miere, până la delicat-delicioasa,
în iarbă, cădere (a se scuza ivit-
spontana rimă de interior), este
firesc să aducă – autorul – mai
întâi, mulţumiri lui Newton-
descoperitorul de fenomen-cu-
fruct-şaten căzut în creştetu-i,
pe lotus, din grămadă, la o
plimbare brevetat-boierească
prin livadă... În acest sens giratoriu – şi în toate
cele – grăieşte şi cuvântul înaintător, In illo
tempore, de unde rog a ni se îngădui spicuire:
«Formularea titlului de volum [Mulţumesc lui
Newton]* s-a petrecut cu decenii în urmă, când
eram fascinat de marile descoperiri ştiinţifice ale
lui Isaac Newton. A fost chiar amuzantă circulaţia
legendei cu descoperirea gravitaţiei, ceea ce a
făcut ca interesul meu contemplativ să sporească
nebănuit. În vara anului 2011, am recitit poeziile
/ poemele din perioada 1958 – 1990, operând o
selecţie drastică a lor. [...] Constatând însă, în
2012, că foarte multe poeme sunt departe de a
se încadra într-un univers newtonian proiectat a
fi astfel, a trebuit să redactez un poem special
în acest sens. Structura poemului are suficiente
elemente de modernitate, conţinând destule
incizii narative. [...] Speculativ, într-un cadru
larg (poemele reuşite ideatic şi estetic), se pot
încadra în sintagma filosofie a naturii...» (p. 9).
Pentru Distinsul Receptor de Poezie
mai trebuie precizat: (1) că marianobarbianele
„restanţe lirice / epice din perioada 1958 – 1990“
îşi fac „intrarea“ în ordinea alfabetică a titlurilor
(desigur, în trei din cele patru volume: Mulţumesc
lui Newton, Înfricoşata iubire sau stauile
iubirii şi Cuvântul – neîmblânzitul cleştar); (2)
că poemele din cei 32 de ani (1958 – 1990) îşi
fac voltaicizarea lirico-semantic-sincretică din
două epoci / etape distincte ale istoriei noastre
literare: (a) 1958 – 1964 / 1965 reprezintă etapa
ieşirii literaturii / culturii valahe din conul de
umbră al stalinismului politic / cultural, din
proletcultism, adică din „obsedantul deceniu“
(1948 – 1958; anul 1958 este al retragerii Armatei
Roşii / Sovietice din România – cf. Ion Pachia-
Tatomirescu, Generaţia resurecţiei..., 2005, pp.
5 – 453); (b) 1964 / 1965 – 1990 / 2000 este
epoca resurecţiei (1964 / 1965 – 1970 / 1975)
şi a paradoxismului (în poezia noastră, acest
curent fiind fondat de generaţia Vasile / Vasko
Popa – Nichita Stănescu – Marin Sorescu).
Graţie eroului / eului marianobarbian,
graţie participării eroului său poematic la
îmbogăţirea orizontului cunoaşterii metaforice –
ca „jertfă a monumentalului arhitectural“ – prin
„autozidire de ens“ în relieful armonic-spiritual
al Valahimii, inclusiv sub umbrela filosofiei
naturii (supra), dar şi graţie „lyricotelescopului“
nostru din dotare, se cuvine a-i urmări cu atenţie
(„ieşită din comună“, fie aceasta şi „Comuna
din Paris“) elansările întru cosmicitate, paşii /
traseele din priveliştea fiinţătoare, evident, mai
întâi dinspre cele din volumul Mulţumesc lui
Newton.
În acest volum, liricul
erou constată că «voinţa de
a face pietre / nu e o povară
a fiecăruia», că, pe când
închide el un ochi (asemenea
unui romantic-celebru erou
eminescian), «piatra se face
stea» (A face pietre, p. 11), dar
de-o vede „binoc[l]ular“, piatra,
ca schopenhaueriană „voinţă şi
reprezentare“, «fuge ruşinos»
de sub fereastra-i, spre a [ne]
declara, în ultimă instanţă, „sus
şi tare“: «Timpul să-l omor în
pietre / prin descântec, ştiu doar
eu.» (ibid.), ameţit de izbitura
egoistă a sâgii rostogolite de pe
cocoaşa lui Sisif, mai mult ca
sigur, nu de adevărul ştiut (de-
aproape două milenii şi jumătate) şi de Platon
de Atena, cu privire la zalmoxian-dacica artă
a busuioc-descântecului şi a cicatrizării unei
adânci răni de sabie, în vreo zece-cincisprezece
minute, chiar şi în teatrul de război (şi nu-i vorba
de epopţii regi-zei-medici de Sarmisegetusa /
Cogaion).
Şi de-aici, mai pe galaxie la vale,
macrotema timpului se iveşte cu farmec,
de nenumărate ori, într-o neasemuită bogăţie
de valenţe încorolate în meditaţiile eroului
poematic (fără a mai lua în consideaţie poetica
temporalităţii cu vocabulele-i din „casa“ /
„clasa“ numelui – prin fragmentare / „unităţi
de măsură“, prin compunere etc. –, din „casa“ /
„clasa“ acţiunii etc.: an, atunci, bătrâneţe, ceas,
chindie, clipă, copilărie, dimineaţă, efemer,
epocă, etern, maturitate, minut, noapte, oră,
peren, prânz, prezent, săptămână, seară,
secol, secundă, trecut, vârstă, veac, viitor,
vreme, vremui, vremuire, zi, zori etc.).
Extraordinarul erou al poemelor
lui Marian Barbu are cunoştinţe despre
„steatopigia“ / „îngrăşarea“ timpului, despre
„măcinarea“ / „cernerea“ timpului, despre
„consumul“ / „consumarea“ timpului, despre
„costumaţia“ / „îmbrăcarea“ timpului (chiar
şi cu pene / fulgi), despre „vremuire“ (divină,
desigur), despre „ucenicul-timp“ – datorită
mişcării / metamorfozei – la curţile / ogrăzile
spaţiului, despre „timpul-frânghie“, despre
„plânsul“ timpului, despre „îngenuncherea“
timpului, despre timpul „naşterii de Cuvânt /
Logos“, despre speciile timpului – „timp-golaş“,
„prieten-timp“, „timp-osana“, „timp-câine“,
„timp-scoică“ –, despre forme geometrice ale
timpului („triunghi-timpul“): «Dincolo, cenuşa,
lângă apă / Vrea sporul de vârstă / pentru
îngrăşarea timpului» (A treia vârstă, p. 13);
«eu cern timpul rămas / [...] / stampe de timp
neconsumat» (Am turturele, p. 14); «Eu prin
tine simt că vremuiesc» (Cosit în august, p.
23); «înfăşurate frânghii / de timpul neştiut.»
(Curcubeul, p 28); «Timp – ucenic neascultător
www.oglindaliterara.ro
Ion Pachia-
Tatomirescu
al spaţiului / Stă galeş în vârf de piatră seacă /
[...] / Stânca nu se prăvale, / Nici cu pene nu
îmbracă timpul, / Numai cuvântul de rasă /
Săgetează timpul golaş» (Cuvântul, p. 29);
«Timpul pentru o zi, ca un gălbenuş de ou / [...]
// Timpul se despică în ce-a fost...» (Dincolo
de vremea lor, p. 35 sq.); «...dezvelesc femeile
reflectate / ale timpului oarecare / rotunjit în
negru» (Ei, minerii, p. 39); «Paznic timpului
să fiu / Încălecat pe plânsul vremii, viu...» (p.
49); «E timpul când naşte cuvântul» (La miezul
nopţii, p. 55); «Şi timpul, prieten fără plecare»
(Măreţ târziu, 28 iunie 1983; p. 57); «Miroase
a vatră arsă de timp...» (Plouă, p. 69); «timpul
fuge dincolo de zare. // Singur, înstrăinat de
timp // [...] // Pe cărarea timpului.» (Rătăcire, p.
72); «...din gură până la asfalt / cuvântul timp,
timp, timp. / Într-un triunghi de timp / nu voi
mai fi piatră / [...] // Timpul meu / în osanalele
voastre...» (Să-mi plângeţi doar timpul, p. 77);
«să vedeţi timpu-de-apoi ţinut în frâu» (Sfat
tuturor, p. 78); «trece timpu-ngenuncheat
/ ca mielul blând de junghiat» (Sub pod de
lună, p. 79); «timpul din destin să treacă ?»
(Suferinţă, p. 81); «Timpul-câine nu muşcă»
(p. 84); «Spargeţi timpu-n scoică-nmiresmată»
(Valurile, copii bastarzi, p. 92); «vine un timp
/ când pisicile mor în şoareci / şi invazia...» (Vă
mai spun şi-acum, p 94); «Ne leagă timpu-n
gânduri / Ca vase plutitoare-ntr-un ocean»
(Vitralii, p. 97) etc.
Admirabilul erou liric marianobarbian –
ce are cuvinte-albine-de-aur în „limba-i matură“
(cf. Ca un fagure de miere, p. 20) – se arată
îngrijorat de durata somnului patern («Tată, nu
dormi prea mult – / în cimitir, îşi albeşte sângele
/ ca pietrele...» – Ai grijă, p. 12), de „fuga
vorbelor de câmpie“, de osul de jar al frunţii «ca
un cântec de aer» (Am văzut spaima, p. 15), de
ochii peştilor ce au «culoarea ferestrelor / [...]
limpezite de ape» (Bătaia cu ochii peştilor, p.
16), cu mult mai înainte de era în care ens-ul s-a
gândit „să-şi scoată umbra afară“; totodată se
arată interesat şi de «mâinile furate în arhitectura
[cucubeu]lui» (p. 28), sau de „calitatea
cernoziomului, de „tropotul consoanelor“, de
«vocalele [ce] stau ca medicii în halate albe, /
gata să intre-n operaţie» (A le înţelege, p. 30),
de «poetul ce s-a simţit certat» (Dor de poezie,
p. 37), nu altundeva, ci numai „în cântecul
privighetorii“ etc.
Şi după toate aceste „înminunări“ prin
labirintul „filosofiei naturii“, liricul erou
al volumului de faţă găseşte prilejul de a
mulţumi şi lui Newton, din profundul suflet al
postumităţii teluric-celeste, pentru descoperirea
lucrării gravitaţiei în spiritul, în sublimările legii
atracţiei universale.*
____________________
* Marian Barbu, Mulţumesc lui Newton,
poeme, Craiova, Editura Sitech, 2012 (pagini
A-5: 102; ISBN 978-606-11-2010-9).
10683

Vlad Gafencu
Amurgul fluturelui
Sunt pleopa care îți
închide lumea într-o
secundă mânjită de
sânge
Când amurgul
m-atinge cu aripa și
îmi mângâie cuvintele
În mine tresare o
floare plantată de un
fluture
Când primăvara nu
era o stare de suflet.
În iarbă îți sângerează tălpile cu care mi-ai
strivit visul
în care mi-am notat pasaje din haos.
Iar îngerii m-aplaudă pentru curajul de a
nu-ți spune că exist
când de fapt,n-am existat decât gravat în
haosul pe care l-ai desenat stângaci pe
fundalul amurgului sângeriu.
Am să-ți curprind gleznele-ți fine iar
cu buzele am să-ți mut visul la capătul
lumii,apoi am să fac din pielea ta un
adăpost pentru fericire unde va cântă
liniștea când îi va fi frică să existe.
Pe umeri-ți am să-mi sculptezi sufletul
într-o formă fără fond ca să se mire fluturii
de splendoarea unei umbre de surâs amar.
Voi avea un proces în care voi fi
condamnat la viață.Sper să nu-mi dea cu
executare.Voi evada prin sufletul tău.Viață.
Și moartea dansează pe fire de praf.
Primăvară.
LaurenñIu-Alin Dumitrache
Epitaf la moartea florilor de tei
Sunt un banal spectator
la moartea florilor de tei ce cad; lacrimi
ale primăverii în furt de vânt
lăsând un gol erupt
din ştearsa imagine a vrabiei ce se hrănea
din soare
odinioară şi
acum ecoul ultimului cânt al florilor de tei
în al fiinţei zgomot primordial.
Plonjon în tristeţe
În subsoluri inundate cu fiere
îmi duc veacul
de unde sufletul vrea să zboare
precum Hermes, pan înaripat,
Dar trupul îl ţine captiv ca un temnicer
de până şi ura dă pe afară de atâta scârbă.
Sângele mi se prelinge pe membrele de
metal
până picură de tot pe podea şi umflă lemnul
cu un gust acru, stătut, insalubru şi se
evaporă.
Plonjon în tristeţe,
Uite-mi şi lipsurile...
Chinul...
Şi cearcănele,
Nopţile îmbibate în sudoare
şi coşmarurile ce ies din Haos
ca Afrodita din spumă.
10684
POEZII
badea marin Gheorghe Georgiana-Laura
thriller Ce este viaţa?
o să-mi fac o vizuină sub balconul tău, Este o pasăre care
direct sub mușcate, se îndreaptă spre
cât mai aproape de plopul de care se sprijină lumină.
strada, O flacară a speranţei,
te voi veghea de-acolo, Care aduce fericire.
voi înnopta acolo, o să încărunțesc acolo, Obstacolele ei sunt
mă va cuprinde iarna, Asemeni umbrelor din
mă vor cuprinde spaimele tale, trecut.
tot rictusul, văpaia ochilor tăi, Viaţa este ca o junglă.
insomnia, Cu felurite creaturi
misterul ascuns în oglinda din care tot timpul Bune sau rele,
zâmbești, Isteţe sau blege,
voi aștepta să-ți apar în vis, Utile sau inutile.
să mă vezi cum dorm iepurește sub ferestrele Viaţa este o carte
tale,
cum sforăi, da, cum îți recit din cummings: Plină de mistere şi învăţături.
doamnă, o să te ating cu mintea, Are multe înţelesuri.
o să te ating și o să te ating Poate fi dragoste si ură,
până când deodată o Pace şi război, lumini şi umbre,
să-mi zâmbești, obscen de timid Fericire şi tristeţe sau
Prietenie si duşmănie.
îmi voi căra zilele pe care le mai am de trăit,
le voi căra în gură, ca pe jir, Detest
în marsupiu,
în tot ceea ce le poate cuprinde, într-un sicriu Numele nu vi-l pot spune,
în spatele căruia manechine fugite din galantare Dar vă voi spune ce detest:
vor murmura: Îi detest privirea.
bate-mă, dar bate-mă, doamne, să mor, Îi detest comportamentul.
într-o grădină cu flori, Nu gândeşte nici cât o găină.
pe brațele cui mi-e dor, Îi detest personalitatea.
le voi suspenda de pereți, oho, în vizuina mea E ca o groapă de gunoi.
va mirosi atât de frumos Dacă ar fi să-i cumpăr un bilet şi să-i aleg
a crimă, a zgomot de pași, destinaţia
a urină, În infern l-aş trimite.
a placente,
a licurici,
animalul din mine, pe înserat, se va apuca să
aprindă făclii,
se va apuca să dezoseze liniștea care învăluie
Adrian FrãñILã
orașul,
se va apuca, frenetic, să-ți bată în tocul ferestrei, Rană luminoasă
hei, aici sunt, în spațiul acesta care-ți erupe sub
tălpi, Să adânceşti privirea în hăul absolut
care poate declanșa un cutremur,
Acolo unde sorţii planetelor cǎzurǎ
care poate întoarce norii direct în oceanele de Să simţi peste măsura ocheanului de lut
unde au fugit
Abisul aruncându-ţi a lui căutătură
tu dormi
și eu încă am puterea să te contemplu, Să te sugrume nodul contagios din gât
mirat descopăr că poți iriza, Să lăcrimeze piatra, să ţi se facă frică
că poți fredona, Apoi să ai conşiinţa că nu eşti doborât –
că poți vorbi din degetele de la picioare, Pe crucea ta de oase că poţi lupta adică
că pielea ta e fosforescentă,
ești un pește uriaș care a înghițit un far Să te lovească-n tâmple mânia ce-o
și d-aia sunt atâția și-atâția naufragiați struneai
care nu mai pot fugi de realitate Şi arsenale pline să detonezi pe limbǎ
Să ţi se pară cerul ne′ncăpător şi mai
voi îmbătrâni acolo Puţin departe rugul care prin el se plimbă
fără ca tu să ai habar,
voi muri acolo, tot așteptând să pătrunzi în
Atunci să se înalţe din toată fiinţa ta
spațiul ăsta îngust sub care răsuflu, O rană luminoasă ca o împărăţie
sub care zac,
sub care asud, Neîncetat să doară în câte cineva –
cu care mă identific, Şi nimeni să nu ceară tămăduit să fie.
are c.n.p.-ul meu, are genele mele,
are partea din mine care poate țipa, care urăște Darul
monotonia, care poate râde cu gura până la
urechi, Sunt suferind. Puţin mi-a mai rămas
care se poate hrăni cu harpii, cu înserarea când Şi ce pustiu e-aici printre etaje
e cuprinsă de metastaze, În jungla năpădită de garaje
iubito,
Unde nu-i loc pentru-nălţat un glas
dilată-mă,
dilată-mă,
Ating ciudatul bolii apogeu
e un adevărat thriller sub ferestrele tale, Şi iată-mă o flacără deplină
iar eu mă ascund atât de sfios
că abia am curajul să-ți spun Într-un imens depozit de benzină –
noapte bună Primiţi, acesta este darul meu!
www.oglindaliterara.ro
 DESPRE CIORAN
A fost partenera de viaţă a marelui nostru gânditor, cu care a împărţit aceeaşi mansardă mai
bine de 50 de ani. O relaţie timidă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi
biografi. Interviul de > mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la dispariţia lui Emil Cioran.
Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din asocierea numelui
său cu al lui Emil Cioran. A oferit extrem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind
„smuls” la rugăminţile şi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dramaturgului
Eugen Ionescu. Autorul interviului, profesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea
aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai târziu.

– Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi înainte să-l cunoaşteţi
pe Cioran? Ştiu ca v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.
– Mi-am început studiile la Universitatea din Poitiers şi apoi am
obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de titularizare. Am
ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un
cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă
pentru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.
– Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?
– Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea
31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm
un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a
aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebându-mă în ce
zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiindcă era ziua
mea.
– Şi de atunci aţi locuit împreună?
– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit
un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut
şi primul Paşte împreună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul
Alsaciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele şi,
mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi,
într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost nevoită
să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată
în ochii părinţilor mei. Pe vremuri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită,
nu era atât de uşor.
„Frumos ca un rus”
– Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, făcând ordine,
caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?
– Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „à detruire” („de
distrus”). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori,
printre rânduri, găseşti scris „noapteatroce sau „dureri îngrozitoare”. Am
descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.
– La ce vă referiţi?
– Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant sentimentul
eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-
mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi
cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor.
Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria
decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeaun noaptea.
A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu
decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.
– Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?
– Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciu cuvânt. Deşi,
citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.
– Cioran era foarte discret cu viaţa lui privată…
– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele.
Eu eram profesoară. Când mă întorceam acasă, nu-i vorbeam niciodată
de ce am făcut la liceu.Nu l-ar fi interesat. La masa de scris
– Şi totuşi, îi eraţi indispensabilă.
– Nu cred. S-ar fi descurcat la fel şi fără mine.
– Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?
– Nu, doar mă uluieşte.
– Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?
– Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii ’50 Cioran
ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să
nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus,
eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit
ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran
nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut
să le vorbesc de el alor mei.
– De ce?
– Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie,
fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei asta
n-ar fiacceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue l’Odeon, au venit
să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-a găsit un coleg de
www.oglindaliterara.ro
apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că
locuim în camere separate.
– Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ:
visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!
– Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le
vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.
– Era un om dificil? Emil şi Simone
– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas
o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe
Cioran?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că
Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el.
Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la
Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză,
goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături,
umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea:
„Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi
trebuia să fac cumpărături.
– Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?
– Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci
pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celălalt. Ajungi la un modus vivendi.
Şi eltrebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se
convieţuia mai uşor.
– Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?
– Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săptămâni o pisică,
dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu
ea. Atunci am înţeles că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de
amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.
– Plecaţi în vacanţe?
– Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori,
puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte
„spartan”. Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau
un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi
plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna
să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea
pasului.
– Ieşeaţi şi peste graniţe?
– Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar şi în
Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete.
În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă.
Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951,
am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era
o şansă extraordinară pentru mine aşa că n-am cedat. M-a condus la
aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un
sentiment de culpabilitate.
– Cu trenul mergea totuşi, nu?
– Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea
mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi
apoi schimba locul de două, trei ori. >
– În ce punct se afla cariera lui literară când > l-aţi cunoscut>
– Scria în română. Ştiam că în România era cineva.În Franţa
însă era un anonim. În caietele sale, îşi povesteşte vizitele la editura
Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea
exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un
şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu,abia cu „Exerciţii de
admiraţie”, în 1986 Si cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.
– Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani,
dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii? >
– Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât
celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că
nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”,
răspundea „Nu!”. Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era
foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă
şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost!”.
10685
 Contra-declaraţie de dragoste
frica ca esenta mea e prea mult pentru tine. Sau
prea putin. Am pretins candva ca te cunosc, iar
tu m-ai contrazis. Fara sa eziti. Daca imi spuneai
ca frumusetea mea lasa de dorit sau ca sufletul
meu e gol de dragoste, ar fi durut mai putin. Daca
imi spuneai ca sunt perverita, imorala, neetica,
You are not the one for me… pacatoasa nu mi-ar fi pasat. Dar sa imi spui ca nu
te cunosc egaleaza o durere fizica insuportabila.
Inainte sa te intristezi, lasa-ma, te rog, sa iti explic. Sunt o E ca si cum ungiile ti-ar fi smulse din carne.
visatoare infasurata in argumente logice ca intr-un giulgiu. Giulgiul E o palma pe care nu o mai poti lua inapoi.
nu e neaparat mortuar. Sunt alive. Atat de alive incat imi fac rau Niciodata. Asta pentru ca imi jignesti singura
mie. Si celor pe care ii iubesc, ii pretuiesc, ii uit, mi-i reamintesc, abilitate cu care am fost inzestrata – aceea de a
ii uit din nou, ii ucid prin cuvinte grele, ii ador soptindu-le cuvinte privi in oameni.
pe care nu le pronunt decat pe jumatate. Sunt atat de simpla in I can carry the burden of pain.
complexitatea mea incat, odata ce m-ai descoperit, sunt ca o Esti un viciu. Pentru ca ma inspiri. Si eu
insula pustie pe care nu cresc decat flori exotice. Rare si adeseori am nevoie de oameni care ma inspira ca de aer.
carnivore. O insula pustie. Pustie de oameni. Sunt goala in plinul De oameni care stiu sa trezeasca ceva in mine
meu. Goala pentru ca tot ce dobandesc arunc la gunoi pentru a face care ma transforma in aurora polara. Aurora
loc de nou. Sunt secetoasa in cautarea mea de apa vie. Un desert polara e rezultatul impactului de vant solar in
naiv care asteapta ploaia. Care, in asteptarea sa, a studiat stelele. campul magnetic terestru. In emisfera nordica,
Cristina Winters Care stie ca pana si stelele mor. Si cad din cer. fenomenul e cunoscut sub numele de aurora
Sunt singura in Manhattan. In ochii mei, Manhattanul e boreala. E sesizabila in septembrie-octombrie
un loc aglomerat dar poate ma insel. Numara un milion sase sute si martie-aprilie. In emisfera sudica, fenomenul
douazeci de mii opt sute saisezi si sapte de locuitori. Are o suprafata de optzeci si sapte virgula cinci poarta numele de aurora australa. Aceasta
kilometri patrati din care douazeci si opt de kilometri patrati sunt apa. Sau e apa. E, de fapt, o insula minune nu e exclusiv terestra. A fost observata si
lunga de douazeci si unu virgula cinci kilometri si lata de trei virgula sapte kilometri. Sunt singura in pe alte planete din sistemul solar. Ma intreb daca
mine. Imi aloc un fel de singuratate care imi permite sa gandesc. Sa regandesc tot ce am gandit. Pentru tot in septembrie-octombrie si martie-aprilie.
ca, stii tu, I’m just a fucked up girl looking for her own peace of mind. Am auzit asta intr-un film. Am Arcurile luminoase isi schima forma permanent.
vazut atat de multe filme depre fete care imi semanau incat nici macar nu sunt special. Nu, nu mi-am Vant solar. Nu e asta cea mai ciudata
dorit niciodata sa fiu special. Si ori de cate ori ma simteamspecial, incercam sa ma lepad de dragostea sintagma existenta?
de sine cum te lepezi de niste haine murdare inainte de a te deda apei semi-fierbinti care iti va curata Galileo Galilei e printre primii care au
pielea. In ochii mei dragostea de sine e un pacat. Un pacat care te haituieste, te goleste de esenta si studiat acest fenomen in o mie sase sute douazeci
te umple de minciuna. Dragostea de sine e un lup salbatic, infuriat de foame, care te-a adulmecat si unu. James Cook a detectat acelasi fenomen
printre copaci, s-a apropiat imponderabil, si-a fixat coltii din departare pe gatul tau acolo unde osul in emisfera sudica. Dar stii ce e fascinant? Nu
pieptului se termina. Stii unde? In gropita aia care e mereu fierbinte, acolo unde viata si moartea lumina dumnezeiasca care se reveleaza ochiului
comploteaza impotriva ta. Acolo unde iti simti inima batand. Acolo unde, atins, se acumuleaza toate uman. Ci faptul ca e insotita de sunete! Si, ce
simtirile umane. Dragostea de sine te haituieste in salturi uriase, te vaneaza pana cand vei cadea in ma fascineaza si mai mult, e ca aceste sunete
genunchi si iti vei dezgoli singur gatul pentru a-ti dezvalui punctul slab. Gropita. In adancul careia au fost auzite de urechea umana dar niciodata
moartea si viata te-au vandut lupului. inregistrate. E ca si cum Dumnezeu nu ne lasa
In Manhattan traiesc deopotriva lupi si oameni. Convietuiesc intr-o simbioza pacatoasa. Iar sa luam notite. Intelegi? Nu ti se pare asta de
intre lupi si oameni nu se asterne decat solitudine. o frumusete de neimaginat? Eschimosii din
O poezie care ma induioseaza e Mistretul cu colti de argint. Un print din Levant indragind Groenlanda au consemnat aceste sunete in
vanatoarea/ prin inima neagra de codru trecea. ‫ ماشلا‬sau Levantul este, in esenta, o regiune traditiile folclorice. Sunete provocate de aurore.
geografica nedefinita precis, o mare parte din Orientul Mijlociu, marginita de Marea Mediterana la
O lumina verde-albastra-rosie sau poate de o
vest si de Desertul Arabiei la est. Un pamant nedefnit intre mare si desert. Ce e mai frumos decat
culoare necunoscuta noua care tremura in cer.
o fasie de pamant care impune printr-un contur nedefinit? Cu totii suntem suprafete delimitate de
Tremura. Ca o voce care tradeaza nesiguranta
granite mincinoase intre mare si desert. Un fel de nesiguranta de sine.
de sine. Prima mentiune despre norðurljós
Incerc sa ma gandesc la alta zona geografica prin intermediul careia ti-as putea face turul lumii
(Lumina Nordului) se regaseste intr-o cronica
ca sa uiti de mine. Incerc sa fauresc adjective inselatoare despre mine ca sa nu stii cine sunt cu
adevarat. Dintr-un singur motiv. Mi-e frica ca, daca ma dezgolesc in fata ta, nu ma vei placea. Mi-e din o mie doua sute cincizeci. Autorul furnizeaza
trei explicatii pentru fenomenul inregistrat de
semenii sai. Nu am auzit niciodata ceva mai
frumos decat ce urmeaza:
1. Oceanul e inconjurat de foc; (apa
nascuta din foc fierbinte)
2. Razele solare ating Pamantul noaptea;
(un fel de soare secret care se dezvaluie laturii
nocturne a lumii)
3. Ghetarii stocheaza energie si devin
fluorescenti. (…)
Un alt nume scandinav pentru Lumina
Nordului e fulger de scrumbie. Lumina din cer
e reflectata de bancuri gigantice de scrumbii. De
scrumbii! Mi-ai dauit o carte, iar motanul din
cartea respectiva se numea Scrumbie. Ce nume
fantastic!
Nu ma cunosti, mi-ai spus. Sunt un ocean
inconjurat de un desert in care focul s-a stins. Un
Pamant intangibil care respinge razele solare. Un
ghetar mat. Opac. Inghetat. O scrumbie lipsita de
functionalitate.
I can carry the burden of pain. It inspires
me.
Nu eu sunt Lumina Nordului tau. Nici a
Manhattan-ului tau. Sau a Levantului.

10686 www.oglindaliterara.ro
 Nesimţirea ca exprimare est/etică
Mi-am permis acest joc de cuvinte
în urma regretului că mentalitatea estică
(mai cu seamă balcanică) pare fatalmente
încrustată în calota gînditoare a românului.
Bineînţeles că persoanele „educate”, sau
cel puţin pretinse astfel, nu fac excepţie.
De aceea mă voi referi strict la saiturile
cu pretenţii literar-culturale, unde anumiţi
utilizatori exploatează aplecarea românilor
spre un umor îndoielnic, mai apropiat
băşcăliei decît finului simţ ce ar trebui să
ne destindă pornirile instinctuale native.
Estetica bunului simţ, dacă se permite o
astfel de exprimare, în opoziţie cu estetica
grotescului pare să fi pierdut definitiv orice
şansă de izbîndă. Însă nu între acestea se
duce războiul pomenit, ci între cele două
laturi ale personalităţii umane, gata a se
manifesta ca instinct de supravieţuire. Iar
lumea pare tot mai agresivă şi omul tot mai
puţin fortificat pentru a reuşi să-şi păstreze
umanitatea. Fără a se putea sustrage (decît
în sine), omul de litere, indiferent de ceea
ce comite ca act, este expus unei agresivităţi
absurde, la care însuşi contribuie, involuntar
uneori. Însă nu la modul involuntar mă refer,
ci la penibilul celui care, în mod voluntar
Liviu-Ioan Muresan
foloseşte instrumentele grotescului pentru
un facil atac la persoană, ascuns în spatele
calculatorului personal şi utilizînd reţeaua
virtuală pentru a-l ironiza pe celălalt, la fel
de ascuns şi la fel de conectat. Nu doresc să
amintesc saituri sau personaje, ci doar să atrag
atenţia asupra unui fenomen care amplifică,
atît cît poate reprezenta, o degradare şi
aşa suficient de profundă a societăţii în
general. Uneori cel asaltat răspunde în
aceeaşi manieră, ca reacţie organică sau ca
neputinţă personală, alteori tocmai lipsa de
reacţie determină specimenele îndoctrinate
ideologiei est/eticii să escaladeze un proces
al auto/mutilării, pentru că, nu e aşa, victime
sînt deopotrivă şi cei atacaţi în spaţiul
public-virtual cît şi atacatorii acestora.
Într-un studiu critic al cărui nume
îmi scapă, Gheorghe Grigurcu îşi arăta
vădit nemulţumirea faţă de confraţii care se
fereau să arate cu degetul, explicit, anumite
persoane care nu meritau locul pe care îl
ocupă în Pantheon. Şi sublinia că acum e
timpul dezgolirii tarelor trecutului. Însă dacă
trecutul şi-a pus negativ amprenta asupra
valorilor, dacă timpul înfierării se pare că
a trecut, e cel puţin la fel de riscant pentru
oamenii zilei să arate cu degetul. Cenzura
impusă se impune în autocenzură, pentru că
ce e mai grotesc decît să arunci mărgăritare
la porci, sau, mai rău, să intri în troacă cu
riscul de a fi mîncat. Zona virtualului este şi
un teren mişcător, în mulţimea firelor de nisip
rişti fie să te scufunzi, fie să îţi intre praful
în ochi. Buna obişnuinţă/tară a românilor de
a se blama unii pe alţii din diverse motive,
nu mai zic de bunul obicei al formării de
bisericuţe obsure, completează un peisaj
anost pe care numai ridicolul îl poate salva.
Şi o face cu onestitatea ridicolului, pentru a
nu se dezice.
E doar o constatare pe care mă simţeam
dator să o exprim, chiar dacă şi alţii au
făcut-o sau ar fi dorit să o facă. Din fericire
sînt şi saituri care se respectă (cei ce se află
în spatele proiectelor respective) şi numai
utilizatorii, prin onestitate şi bună credinţă,
pot da sens şi credibilitate unor proiecte
viabile şi utile. Mă întreb dacă cei care îşi
exersează bruma de umor submediocru prin
articolaşe sau comentarii de conjunctură
ar fi putut duce un război corect şi susţinut
într-o lume a hîrtiei tipărite. Cu siguranţă nu.

Acad. Grigore Moisil - panseuri, cugetari

(urmare din numărul anterior)
Sunt pentru lucruri noi; dar mai mult decât lucrurile care sunt
astăzi noi, eu apreciez lucrurile care vor fi noi abia mâine.
Filozoful trebuie să fie în stare să înţeleagă lumea de astăzi,
ştiinţa contemporană şi să se bazeze pe cele mai noi date ale ştiinţei,
pentru a dezvolta concepţia noastră despre lume.
Marea calitate a unui şef de şcoală este de a fi bucuros când e
depăşit de elevii săi.
Libertate totală, ai impresia că e un joc de cuvinte; cel puţin
pentru mine pare o expresie corectă din punct de vedere gramatical,
dar de fapt nu are sens, căci fiecare trebuie să se încadreze în legile
societăţii.
Problema morţii este vie (la o anumită vârstă).
Tot ce e gândire corectă este sau matematică sau susceptibilă de
matematizare.
Un om e uman nu numai prin defectele lui, ci şi prin calităţile
lui.
Nici o problemă nu are graniţe. Orice răspuns are multe.
Matematica va fi limba latină a viitorului, obligatorie pentru toţi
oamenii de ştiinţă. Tocmai pentru că matematica permite accelerarea
maximă a circulaţiei ideilor ştiinţifice.
Nu sunt destul de sigur de excelenţa metodelor mele, pentru a
deveni martir susţinându-le.
Ştiinţa nu e bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine.
Se ştie că un profesor bun e cel care te face ca lucrurile mai grele
să ţi se pară uşoare.
Ştiinţa e formată numai din afirmaţii şi negaţii, dar trăirea unei
ştiinţe e formată din întrebări şi răspunsuri, din bănuieli şi îndoieli.
Măsura legislativă, o indicaţie administrativă este una din
componentele vieţii unei societăţi; opinia publică e o altă componentă.
Nu trebuie crezut că dacă se decretează o lege, ea se va şi aplica. Nu se
aplică decât legile cu care sunt de acord cei ce le aplică.
Pe omul cu adevărat capabil, limitele îl stimulează. Evident,
morala nu e “puneţi fraţilor piedici!”, ci “dacă daţi de piedici, depăşiţi-
le!”.
Eu cred că omul trebuie să caute să găsească plăcerea în însăşi
munca lui. Consider că munca e o pedeapsă, numai dacă omul nu se
află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place.
Sunt unii oameni care cred că matematica trebuie făcută între
cutare şi cutare oră. Nu e adevărat. Matematica nu se face la ore fixe.
Matematica se face când îţi vine o idee. Noaptea sau dimineaţa, când
te scoli, când te speli, te gândeşti. Dacă nu te speli, te gândeşti când
nu te speli…
(continuare în nr. viitor)

www.oglindaliterara.ro 10687
 Iaşii în 1840
Tălmăciri de M. Sadoveanu
(Bucureşti 1915)
(text preluat din Piatra Teiului şi Iaşii în 1840 de Al.
Russo; tălmăciri de M. Sadoveanu, Bucureşti, 1915;
normele ortografice conform Dicţionarului limbii
române actuale).
(urmare din nr. anterior)
Închipuiţi-vă acum amestecul tuturor acestor rase, popoare, caste, cu
coloarea lor locală, cu costumele pestriţe, cu moravurile lor particulare, cu
înfăţişările toarte deosebite, într-o atingere zilnică, întâlnindu-se, salutându-
se pe uliţe, grămădindu-se într-o anticameră, strângându-şi mâna într-un
salon fără uimire şi curiozitate. Înfăţişaţi-vă pe cazacul cu pantalonii largi
şi fireturi roşii bând cu-n ţigan pe jumătate gol, pe grenadirul din oştire cu
un ţăran, un cavaler modern umblând în trăsură alături de o antichitate a
cărei haină este un vis al închipuirii pentru alte popoare; un boier cu anteriu
dând o audienţă interesată unui ovreu ori armean. Caste, popoare, rase
cu trăsuri distincte, care ar merita fiecare câte o carte! Păcat că literatura
indigenă nu exploatează mina fecundă pe care o are sub ochi şi petrece
scâlciind producţiile străine! Poate aici e momentul prielnic să strecurăm
câteva linii ale unuia dintre Dumaşii literaturii moldoveneşti, e o traducţie
ad-litteram şi nimic mai mult:
„Nimic, zice d. N., într-o spirituală critică a societăţii ieşene, nimic
nu-i mai plictisitor decât oraşul Iaşilor pentru un călător străin care n-ar
avea un nume cu particula de şi care ar fi mai ales împovărat de afaceri şi nu
şi-ar putea îngădui să cultive pe locuitorii semi-civilizaţi ai acestei capitale.
Dar dacă călătoreşte ca poet, ca artist, dacă are avantajul să fie colaboratorul
vreunui vodevil monstruos care s-a jucat la Teatrul de varietăţi ieşean, dacă
numele lui a fost tipărit în coada câtorva versurele, într-o culegere ori într-
un foileton în Journal des Débats, ce fericit muritor! Îndată e bine primit,
sărbătorit, plimbat, cocolit; găseşte plăceri în societăţile acestea semi-
europene; se obişnuieşte să bea cafea turcească, să fumeze dintr-un ciubuc
lung, vede chiar multă poezie în forma işlicului (căruia un rus, om de spirit,
i-a zis l’éteignoir du bon sens) şi în îmbrăcămintea antică şi strigă şi el între
bărbile bătrâne şi cărunte, numind vandalism mania grozavă a inovaţiilor
care le atacă, în sfârşit, dacă e tânăr şi nu tocmai urât, n-o să se poată opri
ca să nu mărturisească că străzile oraşelor Europei, trase la linie, au prea
multă monotonie, pe când Iaşii, având puncte nouă de vedere din zece paşi,
arată o admirabilă varietate. După ce a umblat până la glezne prin colb, cu
riscul de a fi călcat de căruţe şi droşte, scapă într-o ulicioară întortocheată
a unei mahalale, ajunge la o căsuţă cunoscută, unde era aşteptat, îşi scoate
galoşii la scară, intră obosit, zdrobit şi vede că i se înfăţişează tabla cu
dulceţuri! Ce bun obicei!
La epoci apropiate trei focuri grozave au distrus Iaşii. Ar fi putut
fi reclădit pe un pian nou şi regulat, dar nimeni nu s-a sinchisit şi după a
noastră părere foarte bine s-a făcut. Ce să-mi clădesc o casă pe linie dreaptă,
aşa ca zgomotul trăsurilor şi a gurilor cască să-mi strice somnul de după
masă?!... Ieşenilor le place liniştea ş-un moale farniente care alcătuieşte cea
mai mare parte a existenţei lor; osteneala îi ucide. De ce să umblu pe jos,
dacă am trăsură? Ce răspuns poţi găsi la o judecată aşa de dreaptă?
Oricum ar fi, bunul nostru oraş începe a-şi schimba straiul oriental; la
drept vorbind ne pare rău, căci e urât aşa, pe jumătate în haine europeneşti,
jumătate cu şalvari roşii, întocmai ca ofiţerul acela pe care l-am văzut când
cu formarea miliţiei, cu pinteni, c-o şapcă roşie şi cu o sabie încinsă peste
blană roasă”.
Atâta am găsit în repertoriul indigen, cu privire la localitate.
Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care
încing Iaşii la apus: dacă-ţi dai osteneala să urci până la feluritele mănăstiri
şi cu deosebire la Galata, care, o spunem cu umilinţă, ţine de Sfântul
Mormânt, dacă te opreşti la câţiva paşi dedesubtul ruinelor palatului
Ispilanti, căzut în zorii lui, ca şi stăpânii, uimirea ce te cuprinde e mare pe
cât de frumoasă e panorama pe care o desfăşoară Iaşii. Poetule, ascute-ţi
creionul; artistule, pregăteşte-ţi penelul… Apropiat de coborâşul repede al
colinei, privirea se cufundă într-o largă şi nemărginită vale cu covor de
iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălţi întinse pe faţă cărora vântul
clatină pământurile gingaşe cu puf auriu ale unei păduri de stuf; din vreme
în vreme în vreme zboruri de raţe şi singuratice gâşte sălbatice, speriate
cu nepusă masă de vreun vânător neamţ, se înalţă chemându-se cu strigăte
aspre. Mâlos, Bahluiul ieşind din balta pe care a format-o, străbate domol
câmpia scăldând, la dreapta şi la stânga, fâneţe şi imaşuri pe care pasc
turme de oi, de vaci şi de bivoli hâzi bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi
atinge din fugă poala murdară a mantiei Iaşilor. Culcată alene pe colina ei,
10688 www.oglindaliterara.ro
ridicându-se în amfiteatru, moale şi voluptoasă într-o poză de curtezană,
orientala cetate a Iaşilor zâmbeşte cochet de departe admiratorilor săi, surâs
foarte perfid când o cunoşti de aproape şi răsfrânge fără altă simetrie decât
capriciul întâmplării crucile nenumăratelor ei clopotniţe în razele soarelui;
zidurile albe, care, se zugrăvesc în partea de sus a amfiteatrului desemnează
orizontul; întunecatele şi pitoreştile ruine ale palatului vechi pe o esplanadă
prăpăstioasă, în josul căreia se adăpostesc bordeie umile, contrastează cu
înfăţişarea proaspătă şi curată a locuinţelor care le împresoară. Apoi la
dreapta, vezi cum se alungeşte ca un şarpe în creţuri colăcite şi fantastice
un şir de coline ale căror coaste şi vârfuri sunt ocupate de mânăstiri ascunse
în vii şi de căsuţe boiereşti. Între aceste coline, sub o înălţime sumbră, ruptă
brusc din lanţ şi înaintând în promontoriu, se zugrăveşte graţioasă şi veselă
vila domnească. Pe nesimţite platoul înclinat al Iaşilor şi colinele acestea
se apropie aicea şi strâmtând valea nu mai lasă decât o privire îngustă spre
cerul albastru şi depărtat al Rusiei. Dar niciuna din toate aceste împrejurimi
nu înfăţişează acele grădini zâmbitoare, acele pavilioane pitoreşti şi lămpi
vesele care fac pe cei ce se plimbă să le placă împrejurimile Vienei,
atrăgând mulţimea naivă a târgoveţilor; aici totul e sălbatic, câmpenesc şi
incult. Rareori zăreşti câte un neamţ flegmatic cu pantaloni albi şi haină
veche, care socoate să găsească pe aici Hitzing ori Brigitenau.
Îndeobşte popoarele copii sunt puţin pornite să se bucure de
frumuseţile naturii; tot aşa e şi cu ieşenii aşezaţi mai aproape de natură
decât de civilizaţie. Din pricina unei manii pe cât de proastă, pe atât de
ridicolă, moldovenii boieri urăsc tot ce le aminteşte de ţară; au dus mania
aceasta de contrabandă, aşa bănuiesc, cu multe lucruri bune de altminteri,
câteva din somităţile noastre călătoare. Cum vrei dumneata să mă plimb?
Dacă nu avem plimbări ! – Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit
din locuri frumoase, puncte de vedere când sălbatice, când înveselitoare; şi
de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate şi năsipite,
dar cu ascunzişuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de
măcieşi şi toporaşi. Şi valea sfârşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de
poetic, aşa de plăcut în sălbăticia lui, aşa de melancolic în asfinţit, când
razele tremurătoare ale soarelui îşi strâng în el ultimele lor locuri! Cu
mare cheltuială stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete bine
îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă
fără a-şi face rău. Ei bine, cea din urmă dată când am fost acolo, am găsit
pe un biet neamţ care, fumând tutun turcesc, era disperat că nu găseşte
bere Drei König, bucătăreasa unui vecin al meu şi doi ori trei cavalaerşi,
slujbaşi prin birouri, - altă rasă cu instincte particulare între rasele şi semi-
rasele ciudatului nostru oraş. Domnitorul a deschis publicului grădina lui
de la Socola, o grădină ca un trandafir de îngrijit, cu sere, cu ape ţâşnitoare
şi răcoroase, cu izvoare care murmură, cu pâraie în cascadă. În cele dintâi
zile era îmbulzeală şi toată fantastica bogăţiei de costume se plimba grav
în grupe pestriţe pe aleile cotite; acum întâlneşti acolo numai târgoveţi
cu caţaveică şi pantaloni strâmţi urmărind cu ochii miraţi plimbările
frumoaselor lebede; somităţile puţine care mai vin plimbă un obraz
morocănos şi plictisit şi asta mai mult din politică decât din gust. Oare din
pricina permisiunii care s-a afişat că nu e învoită plimbarea decât de două
ori pe săptămână, - să se fi încetinit înflăcărarea schimbătoare a publicului?
Se poate. E şi asta în natura noastră, să părem nepăsători faţă de lucruri
adese dorite, de care însă ni se hotărăşte să ne bucurăm la zile ori ceasuri
anumite. De altminteri o grădină, oricât de mare ar fi, dacă e închisă şi are
margini, ne-ar expune semeţia noastră aristocratică să umble pe jos şi să
se amestece cu făpturi obişnuite să se uite de jos la noi;atingându-ni-se
hainele, am simţit atinsă mândra noastră demnitate şi, după cum se ştie, nu
trebuie să dăm prilej prostimii, astăzi plecată, să se uite prea de aproape la
noi. Aşa încât boierimea a preferat grădinii publice, grădinii de la Socola,
Copoul, aristocraticul Copou pe care această boierime nerecunoscătoare
îl acopere de un ridicol care trebuie să cadă numai asupra ei, pentru că
se bucură de el fără să-l înţeleagă. Copoul e o pajişte uşor înclinată,
atârnată între râpa Cârligului şi larga vale a Bahluiului pe care o domină
măreţ, oprind privirea asupra oraşului, asupra colinelor înconjurătoare, cu
mânăstirile singuratice ca nişte măriri decăzute şi asupra leicii întunecate
a Socolei, alcătuită din coborâşurile verzi ale dealurilor. Mai mult lungă
decât lată, această pajişte ţine de partea de sus a târgului, apoi se întinde,
întâi goală şi neroditoare, şi se pierde în păduri tufoase. Ca şi gorilele în
ruină, ori mai curând ca generaţiile caduce ale societăţii noastre, care nu
mai trăiesc decât din amintiri risipite. Copoul n-are nici umbrare măreţe,
nici tufişuri singuratice, nici alei cotite; ci este o câmpie lungă cu iarbă
arsă, pe care roţile boiereşti întipăresc urme numeroase seara. Şi toată
această simplicitate, la sfârşitul zilei, când obişnuiţii se plimbă în grupe
izolate şi când vântul aduce miresme de flori şi parfumuri trecând prin
părul frumoaselor noastre cucoane, când lumina îndoielnică se amestecă cu
azurul sumbru al munţilor şi de poezie cu neputinţă de exprimat, semănând
cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa când au să
tacă pentru totdeauna – Copoul îşi ridică parcă glasul şi murmură imnurile
vieneze care-şi măsoară umbletul după pasul pietonilor. Copoul care
împarte pe şesul lui vanităţi, oameni mari şi boierime, femei cu sufletul
înfocaţi şi celebrităţi ale zilei, este rând pe rând poetic, suav, tablou de
moravuri, îmbrăcat cu haina bizară care poate sluji de cheie caracterului
naţional.
(continuare în nr. viitor)
 Cinci ani fara Grigore Vieru
Ionel Necula
Au trecut cinci de când poetul Grigore Vieru s-a mutat de la noi
şi mare lucru nu s-a schimbat în felul nostru de a privi diluvica lumii.
Pământul îşi vede de rostogolirile lui cosmice, ninsorile răspândesc
acelaşi alb orbitor, Carul Mare este tot cu oiştea frântă, iar Steaua Polară
indică tot nordul de stau bieţii corăbieri cu pupilele larg deschise spre
lucirile ei.
Era tot iarnă, tot ianuarie şi tot frig când s-a hotărât să se mute într-o
altă lumină, într-un alt tărâm, într-o altă zarişte - mai puţin bântuite de
năpaste şi ticăloşii zălude.Era atâta căldură în vocea lui, atâta durere
cumulată în timp, atâtea lacrimi neuscate că şi Prutul, cutremurat se
revărsa peste maluri. Bolnav de românism, de vatră, de glie, de neam,
n-a putut supravieţui devălmăşiilor impuse cu anasâna. Prea fusese
nedreaptă istoria cu el, cu etnia lui, prea fusese obligată la bejenii
şi nevoită să măsoare imensitatea stepelor ruseşti până la gheţurile
Siberiei ca să se mai sperie de alte neprevăzuturi
Nimeni mai bine ca el n-a înţeles vraja cuvântului acasă, n-a înţeles
cât de irizat, de năvalnic şi de tânguitor sună acest cuvânt în gura celor
ce-au trecut prin pustietăţile taigalei îngheţate, acolo unde nu pătrunsese
niciodată coasa, plugul şi toporul. Grigore
Vieru a redat acestui cuvânt încărcătura
pierdută şi l-a distribuit în partituri orfice de
o mare prospeţime, cum n-o mai făcuse până
la el nici un poet basarabean. Toamna târzie/
la noi la Lipcani/ rece ca sfecla de zahăr./ Mă
trezesc dimineaţa/ cu toate lăicerele casei pe
mine/ ostenit de greul lor colorat./ Mă temeam
să nu-ţi fie frig,/ zice mama./ Vin rudele să mă
vadă,/ vorbesc în şoaptă afară/ ca la priveghi,/
să nu-mi tulbure somnul/ şi ţâştuiesc pe cei
mici/ să fie cuminţi./ mă aplec să le sărut
mâna,/ ele şi-o smulg îndărăt:/ nu trebuie/
ruşinându-se de pământul/ de sub unghii şi
din/ crăpăturile palmelor/ O, neamule, tu,/
adunat pe-o grămăjoară/ ai putea să încapi/
într-o icoană./(Acasă).
Cine este neamul acesta care, de-ar fi
adunat la un loc, ar putea încăpea într-o
icoană? Grigore Vieru l-a cunoscut bine, s–a
identificat cu el până la simbioză, a plâns şi
s-a bucurat cu el, dar fireşte, motivele de
bucurie au fost puţine şi n-au compensat, nici
pe departe oceanul durerilor pe care-a trebuit
să le îndure. Neam hăituit de destin a trecut
prin istorie ca printr-o mare de amar, dar nu
şi-a pierdut identitatea şi n-a răspuns niciodată răului cu rău. Buni cât se
cuvine/În mijlocul răului/ Răi – niciodată./ Se mira noaptea/ Că a clocit
sub ea/ Întuneric,/ Dar au ieşit/ Pui de lumină (Aceştia suntem noi).
Basarabia nu este o ţară, ci o provincie şi nu una oarecare, Basarabia,
cu zăvoaiele Prutului, cu codrii Orheiului, cu Hotinul, Soroca şi
Bugeacul, cu Căpriana şi cu Cahulul este tărâmul mirific de unde îşi
trage sevele spiritul nealterat al românismului şi toată zestrea însuşirilor
solare cu care ne-am legitimat în istorie şi în lume. Prea a rezistat tuturor
hutuchelilor istoriei ca să nu fim încrezători în viitorul ei.
Poetul nu s-a lăsat ademenit de istoria falsă, prefabricată în
laboratoarele mustăciosului gruzin, a ştiut dintotdeauna că rădăcinile
sale sunt dincoace de hotarele vremelnic modificate prin forţa celui mai
tare şi n-a contenit să ţină legătura cu obârşia, cu fraţii de dincoace de
bulboanele Prutului. Cu vorba strâmbă şi sucită/ Eu ştiu că te-am rănit
spunând/ Că mi-aţi luat şi grai şi pită/ Şi-ai năvălit pe-al meu pământ//
În vremea putredă şi goală/ Pe mine, frate, cum să-ţi spun/ Pe mine
m-au minţit la şcoală/ Că-mi eşti duşman, nu frate bun// Din Basarabia
vă scriu/ Dulci fraţi de dincolo de Prut7 Vă scriu cum pot şi prea târziu/
Mi-e dor de voi şi vă sărut (Scrisoare din Basarabia)
Pe Grigore Vieru nu l-am cunoscut personal, deşi îmi propusesem
să-l caut în una din drumurile la Chişinău. Am tot amânat întâlnirea faţă
www.oglindaliterara.ro
către faţă, dar nu-mi făceam probleme că-l ştiam logodit cu veşnicia.
Acum sunt convins că, ghinionist cum mă ştiu, moartea a venit înainte
de soroc, numai ca să nu mi se împlinească gândul cel bun, înainte de a-i
strânge mâna şi înainte de a-mi exprima gratitudinea că există, că arde,
că ţine o făclie nestinsă şi că reuşeşte, ca şi Eminescu în alte vremuri, să
legitimeze un neam, o limbă, o suferinţă. Şi-a iubit ţara şi românii din
Basarabia cu o exaltare mistuitoare şi toată poezia lui musteşte de cel
mai cald şi nedisimulat simţământ patriotic. Se considera legat de etnia
sa printr-o coardă de alpinism şi era convins că românii n-au păcătuit
în istorie decât prin bunătatea şi cumsecădenia lor. Nu-i pe lume om
blajin/ Ca românul cel creştin!/ Măi române şi măi frate/ Ce câştigi
prin bunătate?/ Cine-a vrut, cine-a poftit/ Zilele ţi-a otrăvit!/ Cât îi
lumea Domnului/ Răbdător ca tine nu-i! Măi române, frăţioare/ Din
iubire ce ai oare?!/ Numai lanţul vechi pe os/ Numai timpul scorburos!
/ Cât îi lumea-n lung şi-n lat/ Om mai paşnic n-am aflat! Măi române,
măi creştine/ Că eşti paşnic este bine!/ Dar tu mori şi eu tot mor/ Ce-
avem noi din pacea lor?(Cântec basarabean)
Era atât de legat de toposul basarabean, tărâm de jale şi întruchipare
a durerii, a nedreptăţilor istoriei, că nu l-ar fi
preschimbat cu niciuna din minunile lumii.
Basarabie cu jale/ Basarabie,/ Încâlcită-ţi este
viaţa/ Basarabie,/ Ca grâul ce-l bate gheaţa/
Basarabie! (Basarabie cu jale).
Poetul nu s-a lăsat ademenit de istoria falsă,
prefabricată în laboratoarele mustăciosului
gruzin, a ştiut dintotdeauna că rădăcinile sale
sunt dincolo de hotarele vremelnic modificate
prin forţa celui mai tare şi n-a contenit să ţină
legătura cu obârşia, cu fraţii de dincoace de
bulboanele Prutului.
Viaţa nu l-a privilegiat. Ca poet, ca făclier
al ideii de românism şi a celor năpăstuiţi de
istorie şi de destin, a fost mereu în bătaia
vânturilor, a îndurat tot felul de lovituri, chiar
şi din partea co-naţionalilor săi, dar nimic nu
l-a clintit din simţămintele sale luminoase,şi
de la menirea sa liber-asumată de a veghea
uleiul din candela celei mai năpăstuite dintre
etnii. Biografia sa reconstituie în mic şi la
scară redusă tragedia neamului său, o tragedie
împărtăşită necurmat, glazurat şi fluidic cu
mama sa – şi ea, o vestală genuină la aceeaşi
arhitravă valahă. Mama mea viaţa-ntreagă/A
trăit fără bărbat/ Singurei eram în casă/ Ploi
cu grindină când bat./ Mama mea viaţa-ntreagă/ Stând la masă ea
şi eu/ Se aşază între mine/ Şi Preabunul Dumnezeu/ Oh, şi crede-aşa
întrânsul/ Ca-n albastru văzul ei/ Chipul lui de pe icoană/ Se strevede
sub scântei. / Şi eu ţin atât la mama/ Că nicicând nu îndrăznesc/
Dumnezeul din privire/ Să mă vâr să-i mâzgâlesc. (Autobiografică)
A făcut din chipul mamei sale încărunţite şi cu faţa ridată de
încreţiturile istoriei zălude prototip de bunătate, de smerenie şi de
îndurare şi n-a încetat nicicând s-o invoce în cuvinte calde şi de o
adâncă admiraţie filială. Recunoştea în imaginea ei însăşi destinul
naţiei române, mereu sub vremi şi sub vrăjmăşia celor mari şi puternici,
care fac şi desfac istoria după bunul lor plac. Mult timp, după săvârşirea
ei îi apărea în imagine şi poetul o privea cu aceeaşi înfiorare sifidă.
Uşoară maică, uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce
zboară/ Între ceruri şi pământ./ În priviri c-un fel de teană/ Fericită
totuşi eşti/ Iarba ştie cum te cheamă/ Steaua ştie ce gândeşti.
Au trecut cinci ani de la moartea poetului Grigore Vieru şi mare
lucru în lume nu s-a schimbat. Ne irosim în aceleaşi metehne ancestrale,
Rariţa este tot la locul ei, Zăpada se aşterne tot în straturi, iar corăbierii
se ghidează tot după Steaua Polară. Lipseşte poetul Grigore Vieru să
dea seama de toate acestea. Noapte bună, dragule!
10689
 A. Avercenko. Comicul în „Podhodţev şi ceilalţi doi”
Arkadi Avercenko face parte din
XXXXX primul val al emigraţiei ruse. Pentru a
ajunge în oraşul său natal, Sevastopol,
care era ocupat de albi, Avercenko
a avut de înfruntat multe pericole,
întrucât a fost nevoit să treacă prin
Ucraina ocupată de nemţi. La data de
15 noiembrie 1920 roşii au pus mâna
pe Sevastopol. Cu câteva zile înainte
de această dată, Avercenko se îmbarcă
în unul dintre ultimele vapoare şi se
îndreaptă spre Constantinopol.
Referitor la activitatea pe care
A. Avercenko a desfăşurat-o înainte
Aliona Munteanu de emigraţie menţionez că a lucrat
în calitate de redactor al revistelor
satirice „Ştîk” şi „Meci”(„Baioneta” şi
„Sabia”), devine apoi secretarul revistei satirice „Strekoza” („Libelula”).
Mai târziu denumirea revistei se schimbă în „Satiricon”, iar la a cincia
ediţie Avercenko devine redactorul acesteia. În această perioadă Avercenko
îşi încerca talentul în diverse forme: desena caricaturi, scria povestiri,
foiletoane… În revista „Satiricon” apar publicate cele mai reuşite povestiri
ale scriitorului; revista devine foarte cunoscută şi datorită faptului că se
adresează cititorului clasei de mijloc care se interesează de politică şi
de literatură. La această revistă colaborează scriitori cunoscuţi ai vremii
respective, precum Osip Mandelştam, Aleksand Kuprin, Leonid Andreev,
Aleksei Tolstoi, V. Maiakovski ş.a. Pe motivele povestirilor sale au fost
puse pe scenă diverse piese în întreaga ţară. Perioada aceasta (începutul
secolului XX) este pentru A. Avercenko foarte roditoare, scrie destul de
intens, îşi publică multe povestiri, parodii, piese, scrieri pentru copii,
publică mai bine de 40 de cărţi. Dintre aceste amintim trei cărţi publicate
în 1910 care l-au făcut renumit în întreaga Rusie. Este vorba de „Vesiolîe
ustriţî”, „Raskazî umoristicticeskie” şi „Zaiciki na stene”.
În luna iunie a anului 1918 bolşevicii au închis revista „Novîi
Satiricon”, motiv pentru care Avercenko şi întregul colectiv al revistei au
menţinut o poziţie negativă faţă de puterea sovietică. A urmat apoi perioada
de emigraţie.
În Constantinopol Avercenko nu s-a simţit prea confortabil întrucât
acolo se găsea un număr foarte mare de emigranţi ruşi. În anul 1921 apare
la Paris pamfletul „Diujina nojei v spinu revoliuţii”, pe care Lenin a găsit-o
foarte reuşită.1 Pleacă apoi în Sofia, Belgrad şi în cele din urmă se stabileşte
în Praga. Viaţa trăită departe de patrie a fost destul de grea pentru Avercenko
chiar dacă se bucura de succes în Cehia şi prin serile literale pe care le ţinea.
Multe dintre povestirile sale au fost traduse în limba cehă.
În urma operaţiei pe care a avut-o la ochi, A. Avercenko s-a îmbolnăvit
grav, iar în data de 12 martie 1925 a decedat. Ultima lucrarea a autorului a
fost „Farsa lui Mecena”, scrisă în 1923 şi editată postum în 1925.
Tematica povestirilor de dinaintea revoluţiei este destul de bogată.
Obiectul ironiei usturătoare este reprezentat de diverse realităţi ale societăţii
şi desigur viciile particulare umane. În centrul atenţiei autorului se află
orăşeanul – omul aparţinând clasei medii, care îşi rezolvă problemele pe
termen scurt, având în fundal un context istoric în schimbare. Scriitorul
ne prezintă tablouri vii ale marelui oraş, marcat de semnele progresului
burghez şi de semnele „înfloririi”culturale.
Microromanul umoristic „Podhodţev şi ceilalţi doi” apare în contextul
descris mai sus, în Moscova, anul 1917, în revista „Novîi Satiricon”. Tema
prieteniei este reprezentată de grupul celor trei bărbaţi atât de diferiţi unul
de celălalt, „care, în mod ciudat, venind pe căi diferite, s-au întâlnit într-
unul şi acelaşi punct”. Caracterizat de autor prin atributele „iute” şi „drept”,
Podhodţev, asemeni lui Mecena, îi strânge în jurul său pe capriciosul şi
nestatornicul Klinkov şi pe domolul şi melancolicul Gromov. Însăşi felul în
care cei trei fac cunoştinţă abundă de umor (comic de situaţie). Podhodţev,
îndreptându-se cu birja la Harcenko (un amic de-al său) pentru a împrumuta
50 de ruble, îi promite birjarului câte cinci copeici de fiecare cal depăşit.
Astfel, în goana nebună a calului, birja atinse un bărbat (pe Gromov ). Luând
masa la Podhodţev acasă, dă buzna în apartament un bărbat pe jumătate
dezbrăcat cu o vază japoneză în mână (fusese prins de soţul amantei
lui). Deşi comicul de situaţie deţine monopolul în microroman, acesta se
împleteşte armonios cu comicul de limbaj. La discuţia dintre Podhodţev şi
10690 www.oglindaliterara.ro
vizitiul asistăm la următoarele replici: „– Trebuie să te necăjesc, vizitiule,
însă mergi de-a dreptul oribil, execrabil./ – S-a scumpit ovăzul, boierule./
– Nu văd nicio legătură logică între preţul ovăzului şi viteza de deplasare a
calului./ – Ce-aţi zis?/ – Ce-ai auzit. Asta-i ca şi cum, eu, ajungând la locul
destinaţiei, aş refuza să plătesc sub motivul că galoşii s-au scumpit cu o
sută la sută.”2
Comicul de situaţie îl întâlnim şi în momentul în care mătuşa îi
trimite lui Podhodţev patru sute de ruble, o sumă considerabilă pentru eroii
noştri, astfel cei trei se hotărăsc să scoată o revistă umoristică cu denumirea
„Portocala”. Grupul vesel se puse pe treabă: Podhodţev alerga într-una
pe la tipografii, Gromov compunea poezii, iar Klinkov desena caricaturi.
Devenim astfel părtaşi la conceperea revistei: „-Podhoduşka, pot să mă
exprim: «buzele ei trandafirii au zâmbit?» /-Poţi! Exprimă-te. Dacă o să mă
mai treziţi o dată, o să mă exprim şi eu!...”3
La apariţia „Portocalei”, întreaga redacţie, editorul, şeful sectorului
artistic şi redactorul, au pornit o campanie intensivă de promovare a
revistei: „Podhodţev mergea înainte şi se prefăcea că citeşte, şi din când în
când izbucnea în hohote de râs, tare, demonstrativ”, pe stradă Podhodţev
îl mustră pe un domn solid şi cu „faţa atât de neexpresivă” deoarece nu a
citit încă „Portocala”, în librării cei trei fac scandal şi chiar leşină la auzul
că nu se mai găseşte „Portocala”: „Ruşine, zău! În tot oraşul nu se vorbeşte
decât despre revista asta, iar ei, auziţi dumneavoastră, nu ţin! Dar săpun,
lumânări, cuie aveţi?! Ptiu!”4
O altă situaţie plină de haz este hotărârea celor trei de a sărbători
creştineşte Sfintele Sărbători de Paşti, motiv pentru care Podhodţev şi Gromov
s-au apucat de pregătit cozonaci (evident, începători în domeniul culinăriei),
iar Klinkov aduce în casă (pentru a întregi atmosfera „apocaliptică”) „o
preoteasă a moravurilor uşoare”. La pregătirea şi aşezarea mesei, Marusea
descoperă cu stupoare că faţa de masă, cândva albă, este plină de cerneală
în afară de o mică bucăţică ce arată culoarea iniţială a acesteia; în casă nu se
găseau tirbuşon, pahare şi nici cuţit. Soluţiile date de grupul vesel la aceste
neajunsuri sunt absolut comice, dar şi groteşti în acelaşi timp: „- Se poate
şi fără cuţit, îşi dădu cu părerea Klinkov. Foarte simplu, muşti o bucată şi
o scuipi, muşti şi scuipi. Aşa o să-l tăiem.”(salamul); „…-Fraţilor, nu vă
îngrijiţi de mine: eu o să beau din călimară./ -Nu, călimara este a mea, tu
poţi să iei scrumiera. Sau fă-ţi un cornet de hârtie.”5
O victimă a şotiilor celor trei este Harcenko, „mitocan bogat şi
gros de obraz”, care „se foloseşte de compania” lor „distinsă, spirituală”
„pe gratis”. Prin urmare, „a-l ocărî pe Harcenko era de bon ton (…), era
supapa lor prin care se scurgeau enervarea şi indignarea generală pe viaţă”.
„Moartea surdomutului”, înscenată de Gromov şi ceilalţi doi, l-a costat pe
Harcenko patruzeci de ruble şi trei sticle de vin. Însă banii fu cheltuiţi foarte
repede şi se iscă necesitatea unei noi jumuliri a zgârcitului. De data aceasta,
Gromov îşi tunse mustaţa şi se dădu drept fratele răposatului. Ca să scape
de el, Harcenko fu nevoit să mai scoată alţi bani (şaizeci de ruble) necesari
chilugului să pornească spre Novocerkassk în căutarea fratelui surdomut.
Peripeţiile celor trei continuă, astfel ei iau rolul de „avocat” al
Mariei Nikolaevna, vecina de la etajul trei, alungată de soţul ei din cauza
geloziei. Imediat grupul ia atitudine şi recuperează prin ameninţări fetiţa
(Valia) în vârstă de patru ani din mâinile tatălui „răufăcător” (Maxim
Petrovici Kandîbov). În timp ce prietenii se întreceau care mai de care în
a fi serviabili cu doamna, făcându-i cadouri, spunând poveşti pentru a o
adormi pe fetiţă şi alte gesturi de curtoazie (comic de situaţie), se dovedeşte
că soţul avea dreptate în ceea ce o priveşte. Cei trei se trezesc cu următorul
bilet explicativ de la „stimabila doamnă”: „Scuzaţi-mă că nu-mi iau rămas-
bun personal, ci în scris. Nu pot să trec pe la dumneavoastră. De ce? Secret.
Vă mulţumesc pentru tot ce a-ţi făcut pentru mine. O să trimit pe cineva
după lucruri, iar pe Valia duceţi-o tăticului ei. Poate, cândva, mă veţi
înţelege….”6 Dându-şi seama că s-au amestecat într-o problemă pe care
nu-i privea, cei trei au înapoiat fata şi împăcându-se cu Maxim Kandîbov
şi-au înecat împreună amarul cu vin de Madeira.
Deşi ironia la adresa societăţii apare într-un procentaj mai mic
decât în „Farsa lui Mecena”, totuşi o descoperim în decursul desfăşurării
acţiunii împletindu-se cu sarcasm. Interzicerea editării revistei „Portocala”,
î
imediat după apariţia primului număr, pentru „orientarea ei dăunătoare,
antiguvernamentală” este, cred, un element autobiografic. Astfel, autorul ne
introduce în atmosfera Rusiei anilor ´20 (sec. XX) unde libertatea cuvântului
este îngrădită: „-Klinkov, de ce nu m-ai prevenit că noi trăim în Rusia?”
Autorul pare să ţină la personajele sale, îi este dragă prietenia dintre ei şi
pare să sufere la ideea despărţirii lor. De fiecare dată când cineva dintre ei
 DEMITIZAREA FILOSOFIEI CIORANIENE
După felul cum este structurată și
ținând cont mai cu seamă de conținutul
polemic, dat de accentele pamfletare,
noua carte semnată de Gh. A. Neagu
– Tribulații paseiste. Epistolele unui
incorect politic către veșnicie…
(Editura Pim, Iași, 2014) o putem socoti
drept o gâlceavă a cărturarului (poet,
prozator, eseist, jurnalist și editor)
cu filosoful nihilist – Emil Cioran
Cioran,
amintind de lucrarea lui Dimitrie
Cantemir – Gâlceava înțeleptului cu
lumea
lumea.
Fiecare din cele șase mari
secțiuni ale cărții în discuție se
Const. MIU deschide cu alt citat din Schimbarea
la față a României
României, al cărui mesaj este
problematizat de către cărturarul trăitor
pe meleaguri vrâncene, fiind supus unei critici atent argumentate. Se ajunge
astfel la o negare a negației, încât, așa cum opinează Cătălin Mocanu
în prefața cărții, Gh. A. Neagu „re-creează, pornind de la paradigma
cioraniană, un tablou optimist al culturii române. „ (p. 3).
Este de-a dreptul de mirare (ca să nu spunem jignitoare!) admirația
excesivă a lui Cioran față de cultura/ muzica hoardelor din stepele Mongoliei
și stabilite în Câmpia Panoniei: „În vreme ce muzica populară românească,
cu excepția doinei, mă lasă rece, mă oripilează chiar (?!?! – n. n., C. Miu),
cel mai banal refren maghiar mă răscolește (…) dacă <<România>> n-ar fi
existat, mi-aș fi făcut studiile la Budapesta și la Viena.” (p. 21).
Nihilismul radical cioranian este pus sub semnul întrebării de către
Gh. A. Neagu, acest procedeu având accentele unei ironii de aceeași sorgite
– radicală: „Ca să poți afirma că în ultimul secol am ajuns să ne dăm seama
că <<n-am făcut nimic>>, trebuie să nu fi fost filosoful tragismului, ci un
biet Gagamiță al dreptului de a filosofa.” (p. 21).
În alt loc, bagatelizarea noțiunii de patriotism, considerat de Cioran
„sentimentalism fără orientare dinamică, fără voința de realizare” (cf. p.
29), îl determină pe cărturrul vrâncean să considere acest aspect ca „un
atentat la democrație și civișizație. „ (p. 29). Silogismul formulat vizează
logica absurdului, pe care o propovăduiește în mod exagerat gânditorul de
limbă franceză: „Ar însemna – conchide Gh. Andrei Neagu – să acordăm
calități barbarismului migrator al lui Attila…” (p. 29-30).
În mai mult rânduri, considrațiile lui Cioran, formulate admirativ față
se hotărăşte să plece (fie Klinkov, fie Podhodţev) acest lucru nu se întâmplă,
prietenia învinge de fiecare dată. Chiar şi căsătoria este neputincioasă în faţa
prieteniei. Mai mult chiar – este ironizată cu o mare notă de sarcasm; nici
femeia nu scapă de aceste note usturătoare: „Ai venit beat-trosc cu lampa în
cap! Ai pus la cale o intriguţă - zdrang cu farfuria după ceafă. Stai acasă –
se enervează, ai ieşit afară – o apucă istericalele. Iar în răstimpuri – ba iese
cu amantul, ba se îmbracă în altă rochie…”; „…dimineaţa după nuntă, te
uiţi şi, lângă tine, doarme o femeie străină. Nici tu n-ai observat când te-ai
pricopsit cu ea (…) Intri în camera de lucru – ea după tine; ieşi în stradă – ea
după tine. Noaptea te duci în debaraua cu rufe murdare, ca măcar o jumătate
de ceas să stai singur, dar ţi-ai găsit! Se deschide uşa şi se aude un chiţăit:
«Eşti aici, Jean? De ce ai plecat de lângă mine? O să stau şi eu aici, cu tine!»
(…) Nu te lasă nici să te spânzuri, te scoate din ştreang şi te mai şi loveşte
cu restul de frânghie: «Cum ai îndrăznit, secătură, să mă laşi văduvă, fără
întreţinere?!»”7 Chiar dacă este prevenit asupra acestor aspecte legate de
căsătorie, Podhodţev tot se căsătoreşte. Desigur, se întoarce la camarazii
lui, nerezistând prea mult în noua atmosferă familială, în care totul se
derulează conform unui plan prestabilit, fiind obligat să respecte anumite
reguli şi principii. Prietenia lor pare să fie iarăşi în primejdie când Klinkov
primeşte vestea moştenirii colosale. Atunci Podhodţev concluzionează că
prietenia lor s-a sfârşit: „Din clipa asta noi suntem foarte clar separaţi: un
om însurat, un milionar şi un pehlivan de burlac…” Deşi prin plecarea lui
Podhodţev (care este mai degrabă o mimare) pare că se destramă triada,
cred că prietenia lor va reveni la forma iniţială imediat ce Gromov se va
sătura de obligaţiile de soţ, iar Klinkov – de cheltuit banii de unul singur.
Toate aceste elemente, menţionate mai sus, construiesc comicul intenţiilor
autorului. Cu ajutorul situaţiilor prin care îi poartă, a limbajului colorat
şi replicilor usturătoare dintre ei, scriitorul vrea să ne convingă şi pe noi,
cititorii, să suferim la eşecurile pe care le suportă cei trei prieteni, dar să şi
râdem de năzbâtiile şi şotiile lor.
www.oglindaliterara.ro
de forța agresivă a unor popoare, ce au făcut în felul acesta istorie, pot fi
socotite o apologie deșănțată a terorii în stare gemă:
- „…teroarea, crima, bestialitatea (…) dacă ajută ascensiunea, ele
sunt virtuți. „ (cf. p. 30). Adnotările lui Gh. A. Neagu față de asemenea
inepții sunt fie dure, fie ironice: „Nicio minte bolnavă nu poate considera
crima o virtute. „ (p. 30).
- „Un popor contează prin număr; dar mai mult prin forța lui agresivă.
„ (p. 25). Comentariul scriitorului vrâncean face trimitere la înclinația spre
pacifism, ce ar trebui să caracterizeze fibra profundă a fiecărui popor:
„Nu agresivitatea, ci comuniunea de interese definesc poporul ca unitate
națională. „ (p. 35).
- „Nu se poate concepe devenirea națiunilor fără război.” (cf. p. 61).
De astă dată, ironia lui Gh. A. Neagu este una înțelegătoare față de un ben
Laden al limbajului: „Nu-l știam pe fragilul Cioran o natură marțială. „ (p.
61).
- „Un popor există întrucât constituie
o primejdie. După gradul de amenințare se
apreciază capacitatea lui politică. „ (cf. p. 70).
Noi socotim că deși au fost o amenințare, fie
pentru lumea antică, fie pentru cea medievală,
marile imperii – cel persan, cel roman, precum
și cel britanic, francez, habsburgic, otoman sau
rus – nu au rezistat, pentru că au avut o politică
expansivă dezastruoasă. De astă dată, Gh. A.
Neagu adoptă un limbaj colocvial – semn al
aceleiași ironii înțelegătoare, după ce mai întâi
pare a adopta logica gândirii cioraniene : „Dacă
noi nu amenințăm pe nimeni, nu suntem popor
și nicio mare cultură. Halal, coane Emile, aș
zice cu glasul unei cucoane de mahala așezată
în fața unei filosofii tot de mahala. „ (p. 70-71).
De la un capăt la altul, pamfletele lui
Gh. A. Neagu reușesc, prin procedeele relevate
mai sus, demitizare unui psudofilosof, ale cărui ziceri nihiliste extaziau așa-
zișii intelectuali, care îngurgitau pe nerăsuflate tot ce mintea încețoșată a lui
Cioran scor(mo)nea.
Credem că după o necesară sistematizare a ideilor pe care le incumbă
pamfletele, eseurile și sintezele lui Gh. A. Neagu din această nouă apariție
editorială, cu siguranță ele pot fi un necesar reper la un seminar (de măcar
un semestru) de istorie a culurii românești.
Supranumit şi „Regele umorului”, A. Avercenko ne prezintă în
microromanul „Podhodţev şi ceilalţi doi” peripeţiile pline de haz ale unei
găşti neobişnuite. Cu ajutorul comicului de situaţie, de limbaj şi de intenţie
facem cunoştinţă cu trei personaje puse mereu pe şotii, cărora le este dragă
prietenia dintre ei şi care nu ţin cont de urmările acţiunilor lor întrucât sunt
adepţi ai sloganului Carpe diem. Autorul înserează în microromanul său
umoristic elemente ale vieţii sociale, cât şi elemente ale politicii menţinute
la începutul secolului XX, utilizând cu dibăcie ironia şi sarcasmul spre
marea încântare a cititorului.
Bibliografie şi webografie:
1. A. Avercenko, “Farsa lui Mecena / Podhodţev şi ceilalţi doi”, Ed.
Paralela 45, Bucureşti, 2002
2. http://az.lib.ru/a/awerchenko_a_t/
3. http://www.russofile.ru/articles/article_90.php#I10
4. http://ocr.krossw.ru/html/averch/
__________________
1 В.И. Ленин назвал книжкой „озлобленного почти
до умопомрачения белогвардейца”; „Некоторые рассказы, по-
моему, заслуживают перепечатки. Талант надо поощрять”, статья
«Талантливая книжка», опубликована в «Правде»
2 A. Avercenko, “Farsa lui Mecena / Podhodţev şi ceilalţi doi”,
Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002, pag. 125
3 Ibidem, pag. 145
4 Ibidem, pag. 147
5 Ibidem, pag. 156
6 Ibidem, pag. 212
7 Ibidem, pag. 220
10691
 ACTUALITATEA UNUI MIT
Din istoria subiectiv/anecdotică a
teatrului românesc

Bădia Costache
împarte bani la
Mitul lui Orfeu, poetul trac, născut din muza Calliope şi zeul
Apollon, ce-şi acompania cu vocea şi lira versurile îmblânzind
oamenii şi fiarele, a traversat veacurile. Nefericita sa poveste

cîrciumă!
de dragoste precum şi tragicul lui sfârşit au inspirat numeroase
creaţii artistice în teatru, film, muzică, literatură etc. Longevitatea
şi popularitatea acestui mit se datorează faptului că atât prin viaţa
sa dar şi prin polivalenţă, Orfeu este văzut ca arhetip al artistului
complet şi etern. Nu puţini sunt cei care şi l-au luat ca model, ca Deceniul
geniu protector. Între cei care îl evocă şi invocă se află şi poeta opt. Este cunoscută
Elena Armenescu în recenta sa carte, De mână cu Orfeu, apărută la prietenia de pahar
editura Mirabilis, în condiţii grafice deosebite, cu desene semnate de a celor doi mari
Andrei Câmpan, extrem de potrivite cu substanţa şi tonul poemelor,
în pandant. Versurile ample, nesofisticate nu ţin de niciun curent actori – Gheorghe
modernist, miza fiind adresarea directă, fără sinuozităţi ideatice, Cozorici și
iar opţiunea pentru prozodia clasică este salutară susţinând adecvat Constantin
retorica plastică, având un mesaj de impact imediat. Cartea poate fi Rauțchi. Pînă spre
Victoria Milescu percepută şi ca o ars poetica, în demersul ei curajos şi provocator de finalul lor, această
a-l apela pe Orfeu, zeul poeţilor şi muzicienilor, pe care autoarea îi patimă nici nu
numeşte ,,anatomişti ai sufletului“, poate şi în virtutea profesiei sale avea repercusiuni Bogdan Ulmu
de medic, a cărei amprentă se va resimţi pe alocuri, în identificarea şi diagnosticarea negativităţii unui asupra activității
prezent derizoriu. lor artistice.
Poeta ne propune o incursiune în lumea contemporană, deopotrivă seducătoare şi respingătoare, Dar mai e pînă departe. În deceniul
văzută uneori în conexiune cu trecutul ei istoric şi cultural deopotrivă măreţ şi degradant, dar nu lipsit de care vorbesc, cei doi aveau o zi proastă:
de tentaţiile speculaţiei gnoseologice. Discursul abundent narativ dar şi cu emoţionante inserţii lirice le era taaareee sete, și nu aveau un chior.
adună gânduri, stări, sentimente, transcrise ,,la cald“ şi chiar datate pentru autenticitate, ivite în timpul Cozorici avea și repetiție. Rauțchi o ia încet
unor călătorii, excursii, pelerinaje, în fapt experienţe solicitând receptivitate dar şi spirit de analiză,
sinteză şi reflecţie. Parcursul oferă hrană pentru ochi, minte şi spirit. Există descrieri de natură splendidă, spre Peștera, localul unde-și alinau necazurile
consemnări revoltate vizavi de anomaliile prezentului imediat, înălţare şi revelaţie produse în spaţiul cotidiene. Trist, ca omul care-ar bea o sticlă de
religios. Călătoria înseamnă şi iniţiere, de aceea este convocat votcă, dar n-are bani decît pentru una mică. Se
Orfeu, protagonistul neobişnuitei călătorii de dincolo de spaţiul așează posomorît la masă, căutînd din priviri
muritorilor. El coboară în Tartar implorându-l pe zeul Hades să i-o vreun Mecena.
redea pe Euridice, soţia sa care murise. Hades se înduplecă, dar o La Național, Cozorici repeta și el cam
privire înapoi a lui Orfeu spulberă umbra iubitei sale care îl urma, fără chef, gîndindu-se la posibili investitori în
sugerând între altele evanescenţa vieţii dar şi a morţii. Eroul rămâne patima-i notorie. Cum stătea așa năcăjit, iată
să-şi plângă nefericirea şi, refuzând alte femei, provoacă mânia că vine poștașul instituției și întreabă unde-i
menadelor care îl sfâşie, capul său urmând să plutească pe mare actorul Rauțchi. Cozorici se ridică vioi și se
cântând în continuare, îmblânzind valurile, aşa cum se întâmplase interesează de ce. „Păi are de încasat 5.000
în timpul expediţiei argonauţilor care îl luaseră cu ei pe Orfeu, spre de lei de la un film”. Factorul este îndrumat,
a îmblânzi apele şi stâncile din drumul lor. Tragica poveste preluată amabil, spre localul cu pricina și promite un
şi de Elena Armenescu, versificată onest şi sensibil, induce credinţa,
între altele, că cel ce cutează cu ardoare spre piscul greu, nevăzut şi bacșiș substanțial. Îl ardea să meargă și el
enigmatic al poeziei, poate fi luat nesperat şi miraculos sub ocrotirea acolo, dar este chemat în scenă. Blestemată
lui Orfeu: ,,Fără ducerea mea voită, acolo-n înălţimea clară/ Unde soartă! Să ai bani și, în loc să stai în cîrciumă,
puteri fantaste păzesc şi întinderea măsoară/ N-aş fi ajuns miraculos, cu cel mai bun prieten, trebuie să repeți într-
unde mă ţin de mână, eu/ Copil nostalgic după cer, cu zeul poeziei, un viitor spectacol în care nu se dă de băut!...
cu Orfeu.“ Cînd, în fine, bădia Ghiță este liber, un
În periplul concret sau imaginar al autoarei, temele culturale mașinist îi atrage atenția că la Peștera Rauțchi
universale se asociază uneori cu secvenţe autobiografice care transmit un apel punctual. Poezia având împarte ...hîrtii de-o sută consumatorilor.
ca titlu versul unui cântec popular, ,,Descunună-mă, părinte“, dezvăluie o dramă personală care este Grăbește pasul.
extrapolată la nivel de societate, textul fiind dedicat, după nota din subsol, tuturor femeilor agresate Cînd intră, Rauțchi, care-avea la bord
fizic şi psihic, umilite, torturate. Norma morală, postura sapienţială secondează discret poemele în care cîteva sute de votcă, înșirase bețivanii la o
autoarea nu-şi poate reprima regretul faţă de unele disfuncţionalităţi fiinţiale ale contemporaneităţii, mică coadă și, după ce-i privea lung, le înmîna
punându-i un diagnostic realist şi neechivoc, atenţionând că lumea de azi se află în pericolul de a-şi cîte-o hîrtie de o sută. Prietenul său fuge spre
pierde tocmai ce o face umană, adică sensibilitatea faţă de creaţia artistică: ,,Lumea de azi nu mai ştie
să cânte, doar suspină/ ori geme, strigă, ţipă, crezând că se face înţeleasă aşa“. Într-o astfel de lume ar el să împiedice dezastrul. Costache îi spune,
părea poate desuetă sau hazardată pledoaria Elenei Armenescu pentru încredere în forţa de regenerare scurt,„treci la rînd!”. Știind că n-are cu cine
morală, îndemnând la trezirea spiritului civic, la respect pentru viaţa ce merită trăită cu bucurie: ,,Iubeşte vorbi, se așează, nervos.
fiecare anotimp al vremii şi al vieţii/ Chiar când prin ploi şi vânt treci vămile ceţii/ Iubeşte tot ce-au scris Îi vine rîndul. Rauțchi îl privește lung
profeţii cu tainic înţeles/ Sunt scrise pentru tine, sunt darul tău ales!“ Pentru recuperare purităţii şi păcii și spune: „Mă, tu ai o figură cunoscută...cred
sinelui fiecăruia, pentru restabilirea bunelor rosturi, poeta propune revenirea la vechile şi adevăratele c-ai mai stat la rînd, o dată!”.
izvoare ale frumuseţii şi înţelepciunii prin intrarea în armonie cu divinitatea, care se regăseşte în După 1990. Sunt invitat într-un juriu,
lăcaşurile de cult, unde ,,răscolitor bate toaca“, dar şi în lucrurile simple din jur, aflate şi ele sub lumina la un festival al teatrelor populare, la Slănic
atotprotectoare a creatorului universal. Pelerinajul la Ierusalim, străbaterea Drumului Crucii generează Moldova. Mai erau Țucu Parhon și Diana
cele mai impresionante trăiri oferind o altă perspectivă de înţelegere a vieţii, a cărei esenţă este iubirea Lupescu.
susţinută de credinţa în Dumnezeu: ,,Îndrăzneşte! Crede întotdeauna în iubire/ Crede că Domnul te La un moment dat, ca să mă mai
veghează şi pe tine“. Iubirea se împleteşte cu preţuirea faţă de înaintaşi, faţă de strămoşii noştri în destind, îi întind o capcană actriței:
poeziile ce readuc în amintire trecutul eroic al dacilor aflaţi ,,Sub semnul lupului“: ,,Iubire, cheamă-ne - Diana, tu ai jucat și la Bacău...
pe înălţimi!/ Acolo unde strămoşii mei, mulţimi/ În vechime, ridicau desfătătoare/ Lăcaşuri de-nchinare,
altare solare“. Deşi variate, subiectele sunt abordate consecvent nepretenţios, lucid, sincer, invitând la - Da, desigur, e orașul meu natal.
coparticiparea cititorului de bun simţ şi de bună credinţă. Stilul de o naturaleţe empatică inserează şi - Aha! L-ai prins în teatru pe Carol
inovaţii lexicale: ,,tăcere nădăjduitoare“, ,,puteri fantaste“, ,,gândul zburătăcind“, ,,ceruri azure“, unele Isac? (cunoscutul secretar literar al instituției).
născute din necesităţi de rimă ca acest ,,chem“: ,,Iar lira ce vibrase doar la al dragostei îndemn/ Acum se - Da!
tânguie prin codrii seculari, cu groază/ Nu mai aude al păsărilor îmblânzite dulce chem“. - Și v-ați înțeles bine?
De mână cu Orfeu, poeta străbate cu mult curaj, munţi şi văi, mări şi oceane, trecutul şi prezentul - Da, e un om cumsecade...
sufletului omenesc într-o lume în permanent zbucium al facerii şi prefacerii. Orfeu dăinuie nu numai ca - Aha! De-aici bîrfele despre Carol și
etalon al nefericirii, ci şi al iubirii devotate, iubirea fiind şi axul pivotant al cărţii, a cărei valoare constă Lupeasca!...
mai ales în mesajul ei – arta şi iubirea se intercondiţionează şi sunt nemuritoare.

10692 www.oglindaliterara.ro

MIHAI MERTICARU
GRUP STATUAR
Scrijelind pe gheaţa unui
gând,
îţi scriu dintr-un cafe-bar
de
la jumătatea kapătului
pământului,
de unde îţi văd ca în
vis
vorbele plutind pe un fluviu domol,
mai adânc decât distanţa ce ne separă
acum,
când descifrez respiraţia-ţi încifrată
în toate vitraliile katedralelor
pe care le-am ridicat până aici,
unde gândurile tale se aud
ca nişte tunete pe cer,
contrapunctând cu mult aplomb
o muzică orientală ce altfel
ar fi părut destul de leşioasă.
am descoperit, nu fără o oarecare
uimire, şi prima minune ce ne priveşte:
într-un grup statuar,
cioplit dintr-un pisc de munte,
stăm noi amândoi
pe ţărmul unei lacrimi, dintre hotarele
vegherii,
şi ne veselim…
CIORNE
Am ajuns la trei sferturi distanţă
de capătul pământului,
unde spaţiul se comprimă
invers proporţional cu greutatea
timpului la puterea 77,
de parcă aş fi în grădina casei noastre,
de unde te urmăresc printre rândurile
cărţii pe care o scriem acum
şi te văd cum trebăluieşti prin
biroul meu, ştergând de praf
mulţimea de ciorne (zilele mele),
punându-le, cică, în ordine şi
scuturând săculeţul aspiratorului în care
s-au adunat atâtea rime expirate.
te văd apoi cum dobori pânzele
de păianjen de pe la colţuri,
neştiind că acolo prind eu
topoii cei mirobolanţi.
te rog să fii mai atentă, când ştergi
bibelourile,
să nu spargi cumva cele două vase
comunicante,
departele apropierii şi
aproapele depărtării! …
OM DE ZĂPADĂ
Am ajuns, în sfârşit,
în împărăţia frigului şi a calotei glaciare,
unde s-au pierdut
urmele paşilor lui Prometeu,
pe domeniile urşilor albi şi ale păsărilor cu
aripi de promoroacă,
pe tărâmul fantomelor şi
al flăcărilor îngheţate,
precum valsul stelelor din constelaţii.
fiecare pas pe coala albă de omăt
POEZIE
e pândit de nenumărate primejdii,
semnele ceasornicului s-au şters,
iar eu mă trezesc om nesimţitor
de zăpadă, care poate să vadă
orice minune fie şi cu un ochi de cărbune.
de aici desluşesc mai uşor cum ai ieşit rană
din întuneric
şi mi-ai căzut zâmbet în gând,
aud cum alergi furtună prin zăvoiul
uimirilor mele cu o crizantemă brumată
pe un umăr
şi cu o catedrală de azur
pe celălalt...
Alexandra MIHALACHE
OCHII TĂI
Furtună, amintiri, potop
de stele,
Cristale ochii tăi îmi
dăruiesc,
Tu eşti lumina dorurilor
mele,
Oglindă spre tărâm
dumnezeiesc.
Când gândul meu te caută în noapte -
Un cer se desfăşoară în lumini,
Umbrele nopţii se cufundă-n şoapte
Iar eu trăiesc prin ochii tăi senini.
În ochii tăi mai caut o speranţă
Şi mă strecor în luciul lor curat,
Găsesc o poartă către siguranţă
Al cărei lacăt stă neferecat.
În ochii tăi de caut o iubire
Plutind sfioasă înspre veşnicii,
Găsind drumeagul către fericire
Sunt umbra ce te cheamă să revii.
Tu eşti lumina dorurilor mele,
Oglindă spre tărâm dumnezeiesc...
Furtună, amintiri, potop de stele
Şi pace ochii tăi îmi dăruiesc...
DE CE ?
Întreb: de ce te naşti în gândul meu
Şi picuri veşnicie-n al meu dor?
Prin nori de fum te conturezi mereu
Iar cerul ne veghează ca decor.
De ce-mi sculptezi acelaşi suflet dur
Din stânci ce le-ai rănit adeseori
Şi mă obligi târziul să-l îndur
Când risipeşti în mine doar culori?
De ce îngheţi şi timpul ce-a apus
Lăsând o urmă prinsă-n depărtări
Şi-mi scrii cuvinte care nu s-au spus,
Redevenind prin umbre doar uitări?
Şi, iar, de ce priveşti marea-n abis
Când inima ţi-e mare-nvolburată?
Ţi-ai înecat adâncuri într-un vis
Strigând iubirea-n valuri câteodată?
Te-ntreb, dar nu primesc nici un răspuns.
www.oglindaliterara.ro
Mă pierd în ceaţă ca o destrămare;
Misterul tău, încă, nu m-a străpuns,
Rămâne-vei în veci o întrebare!
PRIN TINE
Prin tine eu mă nasc a doua oară
Şi nu-nţeleg de ce nu vrei să crezi
C-al meu destin e să îţi fiu aproape
Şi lumea s-o cuprind în ochii-ţi verzi.
Citesc povestea ierbii în privirea
Ce sufletul mi l-a învolburat,
Sclipiri în care desluşesc pădurea
Se-aprind în ochii tăi, verde curat.
Dar poate-ţi va şopti-ntr-o zi destinul
Să înţelegi. Nicicând să nu mă pierzi.
Ce rost ar mai avea atunci seninul
Când eu mă limpezesc în ochii-ţi verzi?
Daniela dumitrescu
Gândul 3
Şi chiar de-mi întorc ochii invers
când trag perdeaua peste zi
şi fac pace între raţiune şi simţire
aruncând peste ele
un curcubeu de fluturi obraznici,
eu tot pe tine te văd...
În care limbă să te chem?
În care limbă să te chem?
În care limbă voi să pier?
Mi-e orice literă blestem
Şi-o port pe piept în colier.
Ce vis închis în ochii tăi
E alfabetul meu tăcut!
Descoperă-l printre văpăi
Dulci şi timide de sărut.
Otravă cu parfum de miere
Ascunsă-n fagure trupesc
Pe piept o porţi în coliere,
În suflet ai un «Te iubesc».
Gândul 4
În negura dintre noi
distanţele zac măsurate în oameni
depărtări cu plus şi minus se zidesc
din palme şi apă de trandafiri.
Cuvintele se iubesc cu ochii
nu se rostesc niciodată.
Arzând ca o lumânare vie
între două respiraţii
stă un piept tivit cu dorinţe.
Ascunse în colţul buzei
zâmbete cu parfumul zilei de ieri
apun pe chipul sufletelor-licurici
şi rătăcesc în nehotărâre.
Gândul 6
Ştiai că
pe buzele mele
zâmbetul tău este
rege?
Sub tălpile goale adun
distanţele
ca să mi te apropii
printre respiraţii ce ascund
taine...
10693
 Voievozi români în slujba neamului: Dimitrie Cantemir
Figura lui Dimitrie Cantemir
apare în romanele doamnei Ojog
Braşoveanu aproape la fel de bine
conturată ca cea a voievodului
Constantin Brâncoveanu,
evidenţiindu-i-se atât aspectul fizic,
cât mai ales chipul de învăţat cunoscut
şi respectat. ((Pe Dimitri din neamul
Cantemireştilor, osmanlâii şi trimişii
curţilor evropene îl porecliseră
Cărturarul. Mânuia cu aceeaşi
îndemânare limba credincioşilor lui
Cristina Bîndiu Alah, a vechilor greci, gramatica şi
scrierile celor noi, limba arabilor, a
persanilor, a franţujilor, lombarzilor
şi a moscoviţilor, fireşte, pe lângă moldoveneasca cea neasemuită în
frumuseţe, suptă din pruncie.1)
Deşi nu-l iubeşte pe Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir iubeşte
ţările române şi pe locuitorii acestora cu o duioşie care răzbeşte de
dincolo de vorbele sale aproape întotdeauna când aminteşte de ele şi
care anunţă pe cel care va sorti nemuririi plaiurile moldovene prin vestita
Descriptio Moldaviae: Fecioarele noastre sunt mai ademenitoare decât
pâinea ieşită din cuptor, pământul e harnic şi supus, dedesubturile lui
adăpostesc comori. Ai să întâlneşti la fiecare pas oameni blajini, cu
vorba domoală şi inima primitoare, şi flori cu zestre mare de miresme,
şi ape şăgalnice în mânia lor, şi munţi vârtoşi, şi codri doldora de
bucurii. Dimineţile noastre se trezesc cu zâmbetul pe buze, soarele zilei
dovedeşte cuminţenie, serile au pas de cadână…2. De aceea se erijează
în apărător al lor la Înalta Poartă ori de câte ori este nevoie.
Astfel, când Ahmed, feciorul Califului, îndrăgostit de jupâniţa
Raluca Balş vrea să se lepede de propria credinţă pentru a trece la
creştinism, Cantemir nu numai că încearcă să-l facă să se răzgândească
arătându-i pericolul la care gestul său îi expune pe creştini (în ziua când
îţi vei duce hotărârea până la capăt, primind botezul, creştinii din Pera
vor fi descăpăţânaţi3), ci îi cere imediat sprijinul logofătului de taină al
lui Constantin Brâncoveanu pentru a îndepărta pericolul (cei doi se ştiu
din copilărie, iar păruielile dintre domnii Moldovei şi ai Valahiei nu
izbutiseră să le să le betegească prieteşugul. Radu Andronic preţuia cum
se cuvine agoniseala cărturarului, Cantemir isprăvile logofătului4).
Aflat în faţa sultanului care-i acuză pe români de nesupunere
faţă de turci şi-i ameninţă cu transformarea ţărilor în paşalâc, viitorul
principe al Moldovei îşi apără cu patos poporul din care simte că face
parte: Este adevărat, voievozii pământeni n-au dovedit întotdeauna
credinţă faţă de Înalta Poartă.[…] dumnezeu ne-a aşezat prag la
poalele împărăţiilor şi datorinţa noastră este de a veghea să nu-l
calce poftalnicii. Se cuvine oare osândit acel norod carele îşi iubeşte
pământul şi asudă sânge pentru a-i afla slobozenia? […] Alungă-
ţi mânia, o, înţeleptule, şi îngăduie-ne să vieţuim paşnic, să netezim
drumurile, să înălţăm ctitorii pentru viitorime, să grijim de roadele
pământului. Când am părăsit Moldova, am văzut într-un apus de
soare un ţăran măsurând belşugul holdelor cu lacrima bucuriei în
ochi. L-am văzut apoi luând o mână de ţarină şi ducând-o la buze.
Îngăduie gospodarilor noştri să potolească setea pământului cu apa
râurilor şi a bălţilor, nu cu sânge, căci vestea despre osânda poruncită
va ridica stavilă la Dunăre întreaga suflare a pământenilor. Ce câştig
poate aduce împărăţiei o Modovă şi o Valahie plină de morminte, în
care numai păsările cerului vor vieţui?5. Dragostea lui de neam şi ţară
câştigă chiar admiraţia sultanului (Îţi preţuiesc lumina minţii, Cantemir
effendi, dar şi mai vârtos dragostea domniei tale pentru pământul pe
care te-ai născut.6).
Pe ţărmul Dunării, faţă în faţă cu zidul viu ridicat de moldoveni,
valahi şi chiar transilvăneni, Cantemir pune din nou umărul la
10694 www.oglindaliterara.ro
îndepărtarea osândei, adeverind că numărul pământenilor adunaţi din
cele trei ţărişoare poate ajunge la de zece ori o sută de mii, întrebându-l
apoi pe sultan ce se va întâmpla dacă turcii vor izbuti să-i ucidă pe
toţi acei oameni pregătiţi să se jertfească pentru libertate, provocându-i
conducătorului otoman o veritabilă problemă morală: În pergamentele
cercetate la porunca luminăţiei tale, despre anii care s-au călătorit de la
Mahomed Cuceritorul, se află însemnate fapte cu prisos de înţelepciune
sau mai puţin înţelepte. S-a vărsat mult sânge nevinovat dar niciunul
dintre sultanii pogorâtori nu s-a acoperit de ruşine şi ocară în ochii
viitorimii poruncind măcelărirea unui popor. Îmi iau îngăduinţa
să poftoresc înălţimii tale ce i-am mai spus deunăzi la judecata din
Humayum Seray. Oamenii aceştia, numai inimă, numai credinţă, s-au
călătorit spre Dunăre să-şi caute moartea.
În Letopiseţul de argint, Dimitrie Cantemir ne este dezvăluit şi ca
bărbat îndrăgostit şi, din această cauză gelos şi ispitit să încurce cărările
logofătului Andronic pornit să elibereze cei zece mii de prizonieri
creştini dintr-o temniţă turcească din Anatolia. Domniţa Casandra e
cea care, lăudându-l pe Radu Andronic într-o scrisoare, stârneşte lupta
din sufletul viitorului domn. Se simţea nedrept dinaintea logofătului
şi, oricât s-ar fi încredinţat poftorindu-şi că ţelul valahilor îi smintit
şi potrivnic unei politichii de cumpănă, ştia că ceea ce-l ţintuise de-a
curmezişul şi din bun început era dragul de Casandra7. Cu toate
acestea, conştiinţa de bun creştin îşi face simţită prezenţa, Dimitrie
Cantemir legându-se să-i elibereze el pe cei a căror eliberare de către
logofăt încearcă să o zădărnicească: Când logofătul va fi înfrânt, ne
vom căzni noi întru dezrobirea acelor creştini, căci Domnul nu-mi
va astâmpăra aleanul din cuget atâta vreme cât cât îi ştiu trudnic
urgisiţi.8. Cu toate acestea, când logofătul se află în primejdie de
moarte, Dimitrie Cantemir nu pregetă să-i sară în ajutor şi, mai mult,
îi mărturiseşte acestuia felul în care încercase să-i încurce treburile
şi-i transmite ştirea încredinţată de Casandra despre iscoada pusă pe
urmele logofătului de Maria Cantacuzino din dorinţa acesteia de a
vâna tronul lui Brâncoveanu. Prietenia lor e, într-adevăr, pe viaţă, iar
micile incidente trec ca luate de vânt. Aşa că tot Dimitrie Cantemir
este cel care-l ajută pe logofăt să părăsească pământul turcesc şi tot
el îl vesteşte unde şi când o poate găsi pe temuta iscoadă a doamnei
Cantacuzino, cea care are drept sarcină uciderea lui Andronic, iscoadă
pe care acesta o simte dar n-o cunoaşte (şi care se dovedeşte a fi nimeni
alta decât contesa Xana, cea de care logofătul este îndrăgostit). Singura
răsplată pe care o cere Cantemir este ca prietenia lor să fie aceeaşi, fapt
ce mărturiseşte despre deosebitele calităţi ale viitorului domn.
Astfel, cărturar, îndrăgostit, prieten, creştin şi cu o mare iubire
de ţară, chipul lui Dimitrie Cantemir se conturează pe parcursul
romanelor istorice ale doamnei Rodica Ojog-Braşoveanu ca pildă
pentru toţi românii de ieri şi de azi. Gata să renunţe oricând la confortul
personal pentru a-şi apăra ţara sau prietenul, nu e de mirare că va
rămâne în istoria noastră ca un mare voievod, în ciuda domniei scurte.
Iar cuvintele sale despre români şi dragostea lor de libertate pot sta
mărturie oricând despre acest popor aflat parcă mereu la cumpănă de
imperii şi de vremuri.
_______________
1 Ojog-Braşoveanu, Rodica, Ochii jupâniţei, Editura Militară,
Bucureşti, 1980, pag. 64
2 Idem, pag. 68
3 Idem, pag. 73
4 Idem, pag. 78
5 Opera citată, pag. 159-160
6 ibidem
7 Ojog-Braşoveanu, Rodica, Letopiseţul de argint, Editura
Militară, Bucureşti, 1981, pag. 117
8 Idem, pag. 120
 Curajul scriitorului constă tocmai în a

DRAMA EROTICĂ ÎN arăta mirajul acestei tenace credinţe şi neputinţa

realizării ei. Tragismul răscolitor vine din revelaţia
simultană că o astfel de veşnică şi neistovită iluzie

„CEL MAI IUBIT DINTRE îi e proprie naturii umane. Toată partea rezervată
cronicii sociale contemporane îşi justifică rostul în
roman numai prin raportare la tema fundamental:

PĂMÂNTENI”
drama erotică.
Petrini mizează totul pe fericirea obţinută
prin dragoste, e singura lui şansă de împlinire
omenească. Căzut din poziţia lui social de profesor
Ion Ionescu-Bucovu de filozofie în urma pedepsei pentru crimă, Petrini
caută scăparea în eros. Dacă primele două femei,
Nineta şi Căprioara nu-l afectează prea mult, cîtă
Marin Preda, făcând apel la Tolstoi, spunea undeva că în dormitor pot avea loc uneori tragedii mai vreme şansele lui de realizare rămân posibile, cu
teribile ca în istorie. Matilda începe adevărata tragedie. Femeia acesta
În fond ce este “Cel mai iubit dintre pământeni?” O confesiune, o spovedanie sinceră făcută voluntară, descurcăreaţă, pătimaşă, nebună şi
avocatului său înainte de condamnare pentru o crimă sentimentală. rece, calculată totodată, profundă şi superficială
În “Cel mai iubit dintre pământeni” avem o tragedie sentimentală sfâşietoare, marcată de legătura în aceeaşi măsură, care trăieşte cu o intensitate
lui Petrini cu cele patru femei din viaţa lui. Ce-i istoriseşte Petrini avocatului său? Un şir de eşecuri extraordinară , întruchipează o fantastică
sentimentale repetate. Crezând în “marea iubire”, are mereu impresia că o şi trăieşte. În dragoste cunoaşte energie subjugatoare şi distructivă pentru el.
cumplite dezamăgiri, dar cade mereu pradă aceloraşi iluzii. În primul rând îşi istoriseşte dragostea cu Unii critici literari îi reproşază lui Preda că a
femeia pe al cărei soţ l-a omorât, apoi experienţele amoroase precedente şi rezultatul lor catastrofal, dar făcut-o prea trivială. Dar trivialitatea animalică,
şi eşecurile din viaţa socială. asociată vicleniei, frumuseţii şi deprinderii
Titlul cărţii, se regăseşte în roman într-o declaraţie de dragoste adresată lui Victor Petrini, la anumitor comportări ale unei femei de lume îi
telefon, de Suzy Culala(“Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?”) ( să nu uităm că aşa i se conferă Matildei o puternică personalitate, o
adresase lui Marin Preda şi iubita lui, Aurora Cornu, citindu-i într-o seară manuscrisele), Suzy, deci, una înzestrează cu o fascinaţie tulburătoare, stârnind
dintre femeile iubite de către Petrini care-l acaparase sentimental până la subjugare. După cum afirmă atracţie şi repulsie, datorită tocmai grosolăniei şi
Eugen Simion “este desigur ironic. Cel mai iubit dintre pământeni se dovedeşte un om pe care destinul imprevizibilităţii, francheţii şi aerului enigmatic.
sau hazardul îl privează de iubire”, fiind , de fapt, “cel mai lovit dintre pământeni”. Ideea romanului, Ea este o felină care ştie când să iasă la atac şi o
este că o societate construită pe abuz, minciună, asasinat politic, ateistă, care promovează bestiile la pisicuţă blândă când joacă rolul de îndrăgostită.
conducerea societăţii, nu poate exista mult timp şi se autodevorează. Evenimentele se petrec într-un oraş Suzi nu se compară cu ea. E prea vaporoasă
din Transilvania al cărui nume nu este precizat în roman, dar care , după opinia criticii literare, ar putea şi corespunde gustului lui Petrini de femeie
fi recunoscut Clujul, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, mai precis, în anii `50-`60 ai amoroasă, femeiea-fee.
comunismului. Dramatismul sentimentului este punctual
Victor Petrini este închis de două ori, o dată din motive politice minore şi altădată pentru uciderea forte al scriitorului, facultatea iubirii de a îmbrăca
din gelozie a soţului femeii iubite. Petrini este protagonistul şi, în acelaşi timp, personajul-narator al nebănuite forme, trecând prin efuziune, pândă,
romanului; reprezintă tipul intelectualului lucid; asistent universitar, profesor de filosofie, el îşi analizează cruzime rece şi violenţă paroxistică, spre a ajunge
cu luciditate şi îşi problematizează existenţa; conform lui Nicolae Manolescu, Petrini „are ceva din la ură bestială sau dispreţ total. Sub acest aspect
idealismul şi din cavalerismul etic al eroilor lui Camil Petrescu, decât că este ceva mai complex. Dorinţa romanul conţine scene antologice, fără pereche în
cea mai mare care-l animă este aceea de a înţelege ce se petrece cu el. Şi e pătruns de credinţa că se poate literature noastră română. De la războiul rece al
obţine fericirea prin iubire. Viaţa nu i-a împlinit dorinţele şi Petrini a eşuat acolo unde ţinea cel mai mult privirilor de la masă de la Tasea, la cearta şi bătaia
să reuşească. Dar nu pierde credinţa lui dintâi.” ; personajul porneşte prin labirintul social şi primeşte din birou la vizita la spital, toate scenele merg până
iubirea ca pe un fir al Ariadnei, alcatuit din patru secvenţe simbolice: Nineta, Căprioara, Matilda şi Suzy. la un absurd greu de înţeles.
Nineta reprezintă dragostea adolescenţei; capriciul care rupe capul, fiindcă Nineta îi impune voinţa Revelaţia deziluziilor successive
ei, adică să-şi părăsească destinul propriu ca să-l urmeze pe al ei . cutremurătoare arată cât de cumplit poate fi
Căprioara, cea de-a doua iubită îl admiră, fiindcă, devenit asistent la Universitate, crede că poate infernal iubirii.
domina realitatea. Căprioara a fost sedusă de un medicinist şi a rămas însărcinată. Victor Petrini, orgolios, Marin Preda, călcând pe urmele marelui
nu acceptă compromisul. Încercând să scape de sarcină, Căprioara moare. său admirator, Dostoievski, vede adâncimi
Matilda, reprezintă a treia etapă a drumului prin labirint, când el crede, ca filosof, că poate lua în sufelteşti abisale acolo unde omul de rând nici
posesie realitatea prin cunoaştere şi vrea să elaboreze o nouă gnoză. Eugen Simion afirmă despre ea: nu le bănuieşte. Bun psiholog, Preda coboară în
„...este o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucăria unei forţe obscure. […] Femeie instruită (este arhitectă), infernul sufletului , scoţând la suprafaţă tot mâlul
Matilda cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de care s-a aşezat în om. Mai ales femeile lui sunt
nerecunoscut”. magistral descries în astfel de situaţii. Să nu uităm
Suzy, a patra experienţă îl dezmăgeşte şi mai rău. După cum Eugen Simion spune: „Feminitatea ei că multe din scenele acestea sunt scene din viaţa
se bazează pe o continuă fugă de indentitate. Nu e trufaşă şi n-are crize de demnitate, existenţa ei lunecă lui, experienţe amorose care l-au dezamăgit şi le-a
la suprafaţa evenimentelor, fără mari traume. Suzy ascunde însă adevăratul ei statut conjugal şi lipsa ei transferat eroului din roman, dându-le strălucire.
de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav”. Convingerea lui este că dragostea nu
La capătul a patru experienţe amoroase catastrofale care l-au implicat existenţial în chipul cel mai este eternă, durează o perioadă şi apoi intervine
adânc amărăciunea ultimei deziluzii de cruzime maximă, fiindcă a luat forma vrăjii , Petrini ajunge la animalul din om care o destructurează. Şi cu cât
concluzia că dacă dragoste nu e, nimic nu e! iubeşti mai mult cu atât deziluzia este mai mare.

bancuri de atunci
10) Ce-a fost inainte: oul sau gaina? Mai
inainte au fost de toate. (cules pe 12 noiembrie
1979)
9) Ce-i mai rece si mai rece decat apa
rece? Apa calda. (17 ianuarie 1985)
8) Cand a plecat de-acasa, Prunariu i-a
lasat mamei un bilet pe masa: «Am plecat in
Cosmos. Vin peste o saptamana». Cand vine,
gaseste pe masa un bilet de la maica-sa: «Am
plecat dupa branza. Nu stiu cand vin». (26 mai
1981)
7) Un tip trecea pe strada tinand in mana,
cu mare grija, un sul de hartie igienica. Trecatorii
il priveau invidiosi, iar unul chiar l-a intrebat:
«Nu va suparati, de unde l-ati luat?», «Acum
cateva minute l-am scos de la Nufarul......»
6) La usa unui apartament suna un pusti:
«Tanti, ai facut supa?», «Da, puisor, vrei sa gusti
si tu?», «Nu, multumesc», «Atunci, de ce-ai
venit?»,»Te roaga mama sa ne imprumuti si noua
osul». (6 decembrie 1982)
5) Din dispozitia lui Ceausescu s-au facut
experimentari si incrucisari de meri, pentru a se
crea un soi de mar pitic, de numai 50 de cm, pe
care sa-l poata culege si «Soimii Patriei».. (28
septembrie 1983)
4) Ultima dorinta a romanilor, privind
familia Ceausescu: sa moara Nicolae, iar Elena sa
traiasca din meditatii la chimie! (28 decembrie
1988)
3) De ce a luat comuna Scornicesti titlul
de «Erou al noii revolutii agrare»? Pentru ca a
crescut cel mai mare bou.
2) De ce n-a luat si comuna Petresti titlul
de «Erou al noii revolutii agrare»? Pentru ca anul
acesta nu s-a acordat titlul si pentru cea mai mare
vaca. (3 ianuarie 1987)
1) Un militian prinde o pereche facand
dragoste intr-un boschet. Ii duce la sectie si,
de aici, in fata tribunalului.. La proces, fata
e felicitata pentru patriotism si baiatul pentru
initiativa. Militianul e arestat pentru intrerupere
ilegala de sarcina. (17 martie 1984)
Secretul succesului in viata depinde de
cinste si de decenta. Daca nu ai aceste calitati,
succesul este garantat.

www.oglindaliterara.ro 10695
 Sacrificiu, libertate, iubire, moarte
Autoarea Iuliana Clima-Caraghin
are capacitatea de a analiza, de a sintetiza,
de a se cuprinde de idei anterioare, iar
câteodată aceste idei trebuie interiorizare
şi puse în valoare în relaţie cu cultura
română şi europeană. În volumul Noapte
şi gând – eseuri critice observăm
preferinţa ei pentru Eminescu, Blaga,
Bacovia. Are în vedere subiecte mari:
aspiraţia spre totalitate, retorica geniului,
eul-metaforă, recitindu-l pe Bacovia.
Există câţiva scriitori care o marchează şi
care îi marchează gândirea critică, poetică,
eseistică. Are aplecaţie şi spre analiza
prozei: Preda, Rebreanu, Caragiale,
Petre Isachi Eliade, Slavici, spre dramaturgie, Marin
Sorescu. Prin Eliade prezintă relaţia cu
gândirea mitică şi fascinaţia ei pentru
mituri şi zei. Este o carte în care autoarea
centralizează articolele şi studiile ei şi îşi exprimă un mod de a fi şi ceea ce aş
numi eu personalitatea în devenire a autoarei. Noi suntem încântaţi de această
aplecare spre aceste teme.
Cealaltă carte, Despre mituri şi zei, arată, de asemenea, fascinaţia spre
subiectele mari. Cei care au studiat mitologia sunt nume sacre pentru cultura
universală. Cu toate acestea, ea cercetează aceste teme fără complexe şi îşi
propune mai multe lucruri, ca în cele două cărţi, Despre mituri şi zei şi Despre
iubire, moarte şi alte mituri. Spre deosebire de zei, care aleg, omul este ales. Deci
ilustrază în aceste două cărţi deosebirea, raportul, corelaţia dintre zei şi oameni.
Zeii aleg, oamenii sunt aleşi. Alegem, spune autoarea, prin iubire. Deci, câtă
iubire, atâta capacitate de opţiune. Apare deja o mare temă a literaturii universale
dintotdeauna, drama opţiunii. Aceasta este o cale de deschidere şi Despre iubire,
moarte şi alte mituri este o carte excepţională pe această temă, a iubirii. Are grijă
să enumere că nu alegem numai din iubire, alegem şi din orgoliu şi din ură şi din
ranchiună sufletească. Există o infinitate de motive care ne determină să alegem
ceva, lăsând deschisă problema că orice am alege, eşecul este previzibil. Există
o fatalitate în această dramă a alegerilor. Există o idee care mi-a plăcut şi care
poate fi o temă pentru o nouă carte: oamenii nu sunt în stare să lege începutul
şi sfârşitul. Această incapacitate a noastră ne îngreunează puterea de a alege.
O scrisoare emoţionantă a unei tinere
studente plecată la studii în Marea
Britanie circulă (…) pe Internet
Cristiana Maria Mărcuş
“Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene.
Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor
mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă
trimite la studii de calitate mereu.
Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea
clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta
în Londra. Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi
întoarce”.
Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu
Badea care înjura tara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile
occidentale „superioare” şi „ideale”.
Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este
foarte benefică, credem În globalizare, suntem de acord câteodată că România
e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români
scumpi, cât putem să ne înşelăm…
Ce este Occidentul….?
Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet
toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi <politic
corect=””>, trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze
pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate
fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către
propria lor mamă – avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se
spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un
prilej de
marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni
sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut
CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi peperfectmatch.com ceva nu?
Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti.
Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot
mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici
să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă,
10696 www.oglindaliterara.ro
E acea dramă a opţiunii, de care aminteam mai înainte. Ce îşi mai propune ea
şi reuşeşte bine, în textul mic, să sacralizeze şi să desacralizeze zeii şi miturile
olimpice care sunt de fapt, vom vedea citind cărţile, ipostaze ale puterii şi ale
tiraniei. Este sugerată în subtext ideea că omul este tiranizat atât de ceilalţi, cât
şi de propiile dorinţe.
O deschidere a celor două cărţi ar putea fi legarea mitologiei antichităţii
greceşti, europene, de celelalte mitologii ale lumii. Concluzia fundamentală a
celor două cărţi este că nu există civilizaţie în afara religiei şi a mitologiei. Câtă
capacitate de cultivare a mitologiei a unui neam, atâta capacitate de a crea o
civilizaţie. Imaginaţi-vă această mitologie pe care o ştim din poveste, corelată
cu mitologia civilizaţiei lumii: mitologia sumeriană, babiloniană, hitită, etruscă,
indiană, iraniană, getodacică. Eminescu nu include întâmplător în Panorama
deşertăciunilor aceste civilizaţii şi încearcă să sugereze că civilizaţia geto-
tracică are aceeaşi valoare mitologică, pe care noi nu ştim însă să o descoperim
şi să o valorificăm. Alte mitologii la care s-ar putea face referire sunt: egipteană,
anatoliană, etruscă, mexicană, peruană, aztecă. Ce îmi mai arată mie cartea
Despre iubire, moarte şi alte mituri este acea antiteză între omul antic, care
credea în miracol, care credea în zei şi omul contemporan, cei ca noi, care nu mai
crede aproape în nimic; vidul de miracol din lumea contemporană în antiteză cu
miracolul lumii antice. Poate de aceea aceste mitologii domină încă culturile
şi civilizaţiile contemporane. În esenţă, sunt două cărţi care deschid teme mari.
Tema lor îşi propune să reactualizeze mitologia antică pentru a o expune drept
modele de gândire: a gândi asemeni Atenei, a gândi asemeni lui Apolo. Sigur
există şi o gândire dionisiacă, la fel de utilă ca şi cea apolinică. Deci această
dimensiune simbolică trebuie desprinsă prin aceste două cărţi. Personajul
preferat al autoarei este Ifigenia: Ifigenia în Aulida, Ifigenia în Taurida. E Ifigenia
ca devenire a feminităţii, Ifigenia care se supune destinului şi se lasă sacrificată
– Ifigenia în Aulida. E Ifigenia în care se trezeşte personalitatea, identitatea şi
care se revoltă împotriva sacrificiului impus. O altă mare temă în aceste cărţi
este cea sacrificiului.
Sacrificiu, libertate, iubire, moarte – idei fundamentale, teme mari pe
care autoarea le trece în revistă cu graţie feminină şi care se cer dezvoltate,
mai ales că există o mare bibliografie parcursă. Intenţia unui autor este să îşi
pregătească teme mari şi să îi pregătească pe cititori pentru ele. Felicit la autoare
pentru a curajul de „a intra în război” cu lumea pentru că a face critică şi estetică
înseamnă a intra în război cu cititorul, cu autorul, cu timpul. Nu cred totuşi că
va abandona poezia. Există totuşi aici şi o poezie a mitului, foarte interesantă.
ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate,Dumnezeu a fost
ucis de Occident.
De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?
Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o
săptămână în munţi cu corturile.
Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”
Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De
ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?
De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin
politica şi educaţie?
De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise?
De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu
suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la
căderea comunismului?
De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie
călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le
sunt recunoscute meritele?
De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?
În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii,
englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind roman eşti privit ca o subrasa, în Anglia
un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit
sub dominaţia imperiului pt decenii…
Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte,
Roşia montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne
umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….
Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la
ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care
au vândut țara pe nimic.
VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea
niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici.
Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar
nopţile îţi vor fi îngrozitoare.
Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare
este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea
trupească…
Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns
occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe
aţi lăsat în urmă.
Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa
de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire, România va fi a românilor din nou, aşa
să ne ajute Dumnezeu!”

Ochi în ochi
Oamenilor nu le prea place să fie
priviți în ochi. Le este frică, li se pare
suspect, indecent, prea cu tupeu? Habar
n-am de ce, dar, marea majoritate evită
astfel de „întâlniri”.
Faceți experimentul ăsta pe
stradă, într-o după-amiază de week-
end (să n-aibă omul/oama nici măcar
scuza șefei isterice sau a băncii care se
închide la orele 17).
Alegeți la întâmplare o pereche
de ochi și încercați să-i „prindeți”, (cel
mai bine e să vă lasați proprii ochi
să aleagă, fără să le dați voi vreun
criteriu).
Marilena Boeru Veți avea nevoie de o răbdare de
pescar.
Unii se uită țintit înainte, grăbiți
… din obișnuință sau poate chiar cu
vreun motiv real, unii vorbesc la telefon și au deja ochii minții ocupați
cu „poza” interlocutorului, iar cei care sunt însoțiți … ar părea normal ca
atenția să le fie mai degrabă la însoțitor și să nu vă observe, în caz contrar
… asta ar fi tema unui alt experiment comportamental.
Ne, nee, neee, un trișați din primele 15 minute încercând asta cu
copiii, nu-i cinstit! (Ei sunt o categorie cu totul aparte și mai degrabă cei
testați ați fi voi, dacă și cât rezistați ?!)
Booon, să fim optimiști și să presupunem că ați reușit (înainte de a
vi se face sete și a da bir cu fugiții la prima terasă pentru a lua de guler o
halbă de bere.)
De-abia acum devine interesant jocul. Încercați să vă uitați în ochii
celuilalt cât mai mult timp (în cazul în care vă și deplasați, aveți totuși
grijă la copaci, gropi, pubele sau borduri – nu pot să vă pretind acum și
cască și genunchiere pentru așa o joacă, aș fi chiar culmea!)
Concursul Naţional de Creaţie Literară ION CREANGĂ
Ediţia a X-a, 2015
Concurs înscris în Calendarul Concursurilor Naţionale Şcolare MEN, 2014
Concursul Naţional de Creaţie Literară Ion Creangă, organizat de Şcoala
Gimnazială “Ion Creangă” Brăila, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean
Brăila, Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” Brăila şi Muzeul Brăilei, se află la
ediţia a X-a. Concursul este înscris în Calendarul Concursurilor Naţionale Şcolare
din MEN (Nr.243336/08.01.2014).
Invitatul de onoare al ediţiei a-X-a va fi scriitorul şi publicistul Nicolae
Băciuţ din Tg. Mureş, membru al Uniunii Scriitorilor din România, în calitate de
preşedinte al juriului.
REGULAMENT
• Pot participa elevi din clasele II-XII din ţară şi din străinătate la oricare dintre
secţiuni ;
• Concursul se va finaliza în perioada “Şcoala altfel”, 2015;
• Lucrările se vor expedia numai electronic până la data de 15.III.2015.
SECŢIUNILE CONCURSULUI
A. SECŢIUNEA DE CREAŢIE LITERARĂ
I. CICLUL PRIMAR
1.Proză scurtă - Poveşti la gura sobei sau Dascălul (Învăţătorul) meu drag!
(o compunere liberă de 1-2 pagini)
2.Poezie - tema propusă : Vers de cântec, vers de joc (obligatoriu 3 poezii)
II. CICLUL GIMNAZIAL
CLASELE V-VI
1. Proză scurtă- Elaborarea unei compuneri cu un titlu la alegere (1-2
pagini), având ca temă copilăria, mama, prietenia, timpul..., putând fi inspirată şi
de următoarele fragmente din opera lui Creangă:
“Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce
poate să le aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire....”
“ Aşa eram eu la varsta cea fericită, si aşa cred ca au fost toţi copiii de cand îi
lumea asta şi pămantul, măcar să zică cine ce-a zice... ”
2. Poezie - teme propuse: Călătorii imaginare, Zborul, Prietenia, Natura,
Amintiri de neuitat, Copilăria (3 poezii, indiferent de tema aleasă).
CLASELE VII-VIII
1. Proză scurtă - Elaborarea unei compuneri cu un titlu la alegere (1-2...
pagini), având ca temă Timpul, Călătorii imaginare, Zborul, Prietenia, Amintiri de
neuitat... alte teme;
2. Poezie - teme propuse: Timpul, Călătorii imaginare, Zborul, Prietenia,
www.oglindaliterara.ro
Încercați să aveți o atitudine cât mai neutră, ca să nu se lase cu
chemat Poliția pentru agresiune sexuală sau Salvarea pentru „dement
scăpat de la Spitalul 9”.
Mi-e teamă că foarte puțini vor fi cei pe care vă vor privi în ochi
mai mult de 5 secunde, și asta nu înțeleg eu, de ce?
Când, de fapt, nimănui nu-i pică rău un strop de atenție uneori, una
total dezinteresată, așa ... ca razele soarelui sau ca picăturile de ploaie. De
ce nu ne bucurăm de privirile oamenilor ca de mirosul cafelei sau de o
adiere de vânt într-o zi toridă? Ce, toate astea (soare, cafea, briză, ploaie,
flori de tei etc) vor ceva de la noi? Au vreo intenție necurată? Ne pot jena
cu ceva?
De ce ne e atât de frică de ceilalți? De ce ne educăm copiii în
spiritul aceste frici? (Ooof, Sartre, cred c-am luat noi prea ad litteram
povestea cu „Infernul e în ceilalți”, habar n-ai cât ne-ai/ne-am scrântit la
cap.)
Eu ador jocul ăsta de-a „ochi în ochi”, ...deși poate deveni periculos
uneori.
(Așa m-am potcovit eu cu prima îndrăgosteală din viața mea, în
clasa a VII-a. Jur, noi eram complet nevinovați, dar laboratorul de chimie
n-avea bănci normale, ci niște „mese” de faianță mereu rece...brrrr, mese
la care trebuia să stăm față în față....păăăi, na, oricât de pasionant ar fi
Mendeleev, tot n-am fost capabilă să stau cu ochii lipiți numai și numai
de tabelul lui....„libeborcaenoflornamgalsipeseclor” – asta-i „poezia” cu
care a învățat maică-mea elementele de la 3 la 17 și pe care eu o foloseam
ca exercițiu de dicție, dacă reușeam să nu pufnesc în râs după primele 3
silabe. Iar ochii colegului din fața mea ... nu i-am uitat nici până acum.)
Deci, grijă mare, ca toate în viață, și jocul ăsta trebuie jucat cu
măsură.
În general, e inofensiv, ba chiar reușește să facă oamenii să
zâmbească nevinovat, ceea ce nu-i chiar ușor (ori râdem de răul altuia,
ori zâmbim ironic, cu superioritate, cinic etc, mai rar ne trezim zâmbind...
iac-așa...pur și simplu.)
Mie îmi plac ochii oamenilor.
De foarte multe ori câte o „intersectare” dintr-asta cu ochii cuiva,
(ce poate joacă același joc sau e doar o nimereală), reușește să mă scoată
din încâlceala mea de gânduri foooooarte importante și mă face să
zâmbesc, chiar și o clipă, îmi aduce aminte de privirile oamenilor frumoși
și dragidin viața mea.
Și atunci chiar îmi vine să zâmbesc, cu drag!
Natura, Amintiri de neuitat, Copilăria, alte teme... (3 poezii, indiferent de tema
aleasă).
• Pentru secţiunea Creaţii literare (clasele II-VIII), lucrările vor fi expediate
electronic pe adresa e-mail: ioncreanga1889@yahoo.com, până la data de
15.III.2015.
• Lucrările vor fi tehnoredactate cu font Times New Roman 12 la 1 1/2 rânduri,
obligatoriu cu diacritice (lucrările fără diacritice vor fi eliminate din concurs!!), iar
în partea de sus a lucrării (partea dreaptă) va fi scris numele şi prenumele elevului,
clasa, şcoala, localitatea, judeţul, numele profesorului îndrumător, adresa de e-mail
a profesorului, precum şi un număr de telefon pentru a putea fi contactaţi de către
organizatori, în eventualitatea anunţării premiului şi a datei exacte a festivităţii de
premiere.
• De asemenea, pentru participanţii la secţiunea poezie este important de
reţinut că cele 3 poezii trebuie introduse în acelaşi document, nu în 3 documente
separate!
B. SECŢIUNEA INTERPRETARE CRITICĂ A UNUI TEXT
POETIC CONTEMPORAN (se adresează elevilor din clasele VIII- XII)
La această secţiune, elevii vor interpreta critic,într-un eseu (fără restricţii legate
de nr. de pagini), unul dintre textele poetului contemporan Nicolae Băciuţ, scriitor
optzecist, membru USR, preşedintele concursului „ION CREANGĂ” din anul
2009. Textul poetic va fi selectat din volumul de versuri Despărţirea de înger,
apărut în 2014 la Editura Nico. (volumul va fi anexat la regulament!). Luacrările
semnate în colţul din dreapta sus cu toate datele de identificare (numele şi prenumele
elevului, clasa, şcoala, localitatea, judetul, numele profesorului îndrumător şi
adresa de e-mail a profesorului, precum şi un număr de telefon), la care se va
adăuga şi poza inserată direct în lucrare, se vor trimite electronic pe adresa de
e-mail poeziile_lui_baciut@yahoo.com, până la data de 15 .III 2015. Lucrările
participanţilor vor fi publicate într-o antologie care va fi prezentată la festivitatea de
premiere de către poet şi va fi trimisă (electronic) tuturor participanţilor .
Persoană de contact : prof. iniţiator Angela Olaru
olaru_angi2006@yahoo.com / ioncreanga1889@yahoo.com / poeziile_lui_
baciut@yahoo.com; site concurs «Ion Creangă»: http://creanga.webs.com; site
şcoală: http://scoalaioncreanga.scoli.edu.ro.
Concursul va fi postat si pe adresa cadrelor didactice: didactic.ro
Coordonatori concurs: prof.Angela Olaru, prof.Mariana Simion, prof. Carmen
Vlad. Secretar de concurs: bibliotecar Dorina Damian.
10697
Iulian Bitoleanu
CORNEL BASARABESCU – TIMPUL TRECE NUMAI PE
TRECERE DE PIETONI
După titlu, te-ai aştepta la un volum de poeme
în proză ori mustind de ironie. Eroare, căci autorul
înfăptuieşte o mică revoluţie în aria sa lirică depăşind
volumul de debut Învăţaţi să apuneţi fără profesor, tipic
liricii teleormănene şi Mic dicţionar al securităţii eului,
carte cu iz gnomic, aventurându-se temerar spre limanul
poeziei dezinhibante, albe, şi, mai rar, clasice, oricum
înnoitoare prin formă, structură ce s-ar circumscrie
neomodernismului.
Prima poezie, Micul rezumat al basmului, din
placheta Timpul trece numai pe trecere de pietoni (Ed.
Artemis, 2014) dezvăluie reificarea cosmosului în primele
trei stihuri („Soarele alerga să nu-l prindă nimeni,/
Cârduri de păsări l-au luat în cioc”), ca apoi în strofa
a doua să se producă o cosmicizare a teluricului: „din
păsări cădeau mari fulgi de lumină…” sub oblăduirea
unui timp muzical pitagoreic: „Când timpul, sus, a
început să cânte/ Au început să cadă frunzele din soare pe
pământ”, fapt ca îngăduie mici uverturi metaforice.
Poezia omonimă titlului cărţii învesteşte aleatoriul
drept principiu al vieţii: „Primeşte întâmplările ca pe
nişte oaspeţi,/ De fapt, toată viaţa-i o tandră-ntâmplare”.
Personificarea metaforică „Seara/ În costum de stele” constituie doar
un preambul al înlănţuirilor conotative.
Ieşirea din sine devine motiv bine întemeiat: „Dacă pleci din tine,
risipeşte-ţi pragul”. Prin succesiunea adiere – copilărie - seară „Mi-a bătut
la uşă prima adiere/…A bătut apoi copilăria zglobiu la fereastră/ După
atâtea zile,/ A venit şi seara” se încropeşte fieful eului liniştit. Totuşi fâlfâie
presupunerea că evadarea, trădarea subiectivităţii („fug parcă de mine”) ar
echivala cu alteritatea: „Aici e de tine, şterge-ţi praful vârstei/ Scutură-ţi
visarea de întuneric plină,/ Te primim regeşte…/ Asta-i rătăcirea, tu n-ai
nicio vină”. Un titlu zâmbăreţ „Viaţa in cazul vocativ” atestă prospeţimea
invocaţiei: „Iubito! ţărâno!/ Potriveşte mai repede/ Coroana trupului pe
fruntea/ Sufletului meu premiant”. În varianta blagiană din La curţile
dorului se apropria şi metrica folclorică. La poetul teleormănean, acest
ornament conduce la acumulări agreabile cu vocativul şi oferă lectorului
senzaţia de colecţie de sfaturi, sugestii, indicaţii „Noapte frumoasă!/
Eşti acuzată de Poeţi că ai trădat/ Culoarea neagră a luminii” (Interesant
oximoronul cromatic din ultimul vers). Ideal şi eşec îşi dau mâna în Ca
biblicul Absalom, iar la final „Se împiedică-n stele/ Absalom cel uitat
Rebela din Haifa
Iată, în sfârşit, o carte deosebită produsă de condeiul
neobositei Bianca Marcovici. Proză “per se”, cartea de
faţă este o culegere eclectică de scrieri, impresii, jurnal de
război şi reflecţii asupra lumii moderne în care trăim, carte
construită cu un ritm şi accent personal, inconfundabil.
Textul este puternic îmbibat de atmosfera Israeliană, de parfumul
Haifei, el devine de fapt o cronică a ultimilor 20 de ani care au adus
familia Marcovici din Iaşi în Israelul şi în realitatea meleagurilor
noastre. Percepţia este filtrată de personalitatea şi de charisma
specifică autoarei. Ritmul alert, interferenţa cotidianului cu rutina,
munca, familia, viaţa sa dublă, simultană, de inginer şi de poet, se
împletesc într-un colorat mozaic literar în care Bianca ne conduce
cu reală emoţie şi pasiune. Scenele de război sunt autentice, simţim
fuga pe scări, spre adăposturi, zgomotul exploziilor, Katiuşele care
nedumeresc poeta, care bulversată va întreba retoric: “cum se pot
creşte copii aici?”. Limbajul devine fugar, timpul se accelerază
între scenele apocaliptice trăite. În graba de narator captivat de
evenimente, Bianca goneşte spre miezul lucrurilor. Textul original
devine punctuat, sincronizat de zgomotul tunurilor şi al avioanelor.
De imposibilitatea rezolvării conflictului la care Israelienii sunt
10698 www.oglindaliterara.ro
atârnând între stele şi pământ”.
Pesimismul se cuibăreşte în Sticla aruncată în
ocean: „Da, plutesc între zilele ce au guri de rechin/ Şi
niciun amurg nu-mi face de pe ţărm un semn mai senin”.
Autorul ştie să revitalizeze unele vocabule
nepoetice prozaice (în Cu un rucsac de amurguri),
argument că speranţa nu a apus, iar poetul s-a deghizat
în „turist al vieţii”. Dinspre Altădată se sugerează că
poeţii constituie o categorie privilegiată ce ştiu a savura
„simfoniile dimineţii”. Ambiguitatea („cineva la pupitrul
infinitului”) îşi găseşte rapid justificarea şi împreună
cu stihul următor reconstituie floarea cea rară numită
Expresivitate.
Poetul, în Cărţile, se mută în stradă, în actualitate,
realizând că ele, cărţile, sunt „alei pentru plimbări
elegante”. Cât timp există poeţi, cărţi şi muzică, planul
spiritual e salvat, intrarea în noaptea uitării, a anonimatului,
se amână. Câteodată protagonistul descoperă un vulcan
de iluzii, prilej de repliere în vis (Alunecări). Poetul îşi
construieşte o metarealitate, visul, unde se simte tare
confortabil. Mesajul: „Deschide visul, cea mai apropiată
fereastră…, Nu te îmbrăca în avalanşe.”; „Din stele se
scutură macii/ Copiii desenează în ele cele mai roşii ninsori”. Alcătuită din
distihuri, poezia Când am văzut-o că umbra plonjează în zona lucrurilor
fundamentale, verdictul liric: Omul se trage din „bulgăre divin”. Un pastel
modernizat reuşeşte poetul în Martie. Ceva blagianism şi un strop din
filozofia nietzscheniană răzbat din Copii desenează cele mai roşii ninsori.
Cornel Basarabescu nu are trac nici la nivel lexical, nici la cel ideatic,
argumentând prin recluziunea în basm, într-un timp edulcorat, ori optând
pentru O baladă târzie axată pe motivul fugit irreparabile tempus.
Demitizarea se reliefează în Dumnezeu a facut lumea în alb-negru?,
iar recursul la antici (Către Euridice) nu distonează cu palidul tezist din
Nebunii. Cartea se poate opri aici, căci de la textul următor până la final
se reintră pe o traiectorie arhiştiută: lirismul teleormănean în care vocea
individuală se pierde în cor.
Dacă poetul va revizui unele titluri cam lungi şi va paria în continuare
pe elementul surpriză, şoc, livresc şi va înţelege că trebuie să-şi păstreze
individualitatea, fie stridentă, detaşându-se de hlamidele teleormănismulul
bucolic, dulceag, cu siguranţă că poetul mai are un cuvânt de spus în poezia
românească.
supuşi de peste 6 decenii. Familia, părinţii, soţul, fetele poetei,
nepoţii, toţi sunt prezenţi în carte, devenind personajele unei saga
temporale care ne poartă între nord şi sud, între ocean şi munte.
Autoarea va găsi timp pentru mătuşa Rica, introspecţia muncii sale
în România, episodul când este învinuită de furt, legătura sa cu
muzica, educaţia, profesorii, concertele şi cariera sa de violonistă.
Ne redă avatarul plecării din
România, apoi viaţa de nou
venit în Israel, problemele
existenţialiste, chiar şi cum se
procură aici carnetul de şofer,
sau frustrarea unora şi visul lor
de a emigra înapoi în Europa.
Autoarea nu precupeţeşte
eforturile de a ne purta într-o
călătorie în Italia, ne explică
scandalul Clinton sau ne
oferă discuţii cu oameni,
artişti, colegi de condei. În
total, cartea produce din plin
plăcerea lecturii hedoniste şi
demonstrează că Bianca nu
este o Rebelă numai a oraşului
Haifa dar şi a scriiturii de
limbă Română din Israelul
secolului XXI.
 „Poliedricul“ între neguroasa nuntă şi templul Cuvântului
Ion Pachia-Tatomirescu
Un „poliedric“ este şi Gheorghe Andrei Neagu (născut în zodia Fecioarei, la 4 septembrie 1949, în localitatea Sofroceşti-Trifeşti,
din judeţul Neamţ, provincia Moldadava > Moldova-Dacia, cu studii liceale / bacalaureate la Liceul Teoretic Nr. 1 din Roman, cu studii
postliceale la Institutul Silvic din Bucureşti, apoi absolvent / licenţiat al Facultăţii de Studii Economice de la Universitatea din Iaşi etc.),
opera-i acoperind mai multe domenii.
În orizontul cunoaşterii ştiinţifice, pe domeniul silviculturii, îl aflăm cu două notabile contribuţii: Sistemul informaţional în
silvicultură, 1974 şi Raţionalizarea sistemului informaţional în silvicultură, vol. I, II, 1975 (cf. Fişa biografică, în volumul Tribulaţii
paseiste..., de Gheorghe Andrei Neagu, Iaşi, Editura PIM [ISBN 978-606-13-2027-1], 2014, p. 120 sq.).
În orizontul cunoaşterii metaforice are o serie de lucrări remarcabile:
- în domeniul prozei, fiind autor de schiţe, povestiri, nuvele – Moartea şobolanului, 1997; Crucea lui Andrei, 2003; Purtătorul de
cruce, 2009; etc. – şi de romane – Tempul iubirii, 1992; Arme şi lopeţi, 1995; Tarantula, 1996; etc.;
- în domeniul poeziei, fiind autor al câtorva volume de poeme de marcă: Nunta neagră, 2010, Lacrima iubirii, 2013, Poemele din
templu, 2013; etc.;
- în domeniul jurnalisticii / publicisticii, fiind fondator / redactor-şef al publicaţiilor de Focşani / Piroboridava-Dacia: Jurnalul de
Vrancea, 1993; Gazeta vrânceană, 1995; Oglinda vrânceană, 1997; Oglinda Moldovei, 1999, şi Oglinda literară, 2001; unde a publicat
/ publică articole / interviuri – de cele mai multe ori – „de impact“ (ca, de exemplu, serialul „literar-oglindist“, Un securist de tranziţie),
unele (Tragedia culturilor mari, Război şi revoluţie, Lumea politicului, Spirala istorică a României etc.) reunite în cărţi, ca, de pildă, în
cea „din ultima oră“: Tribulaţii paseiste – epistolele unui incorect politic către veşnicie, 2014.

Nuntă într-un cer de negru papirus Îşi înalţă rugi spre cer…
Tabloul ce surprinde „miresa şi alaiul“ – de nuntă postumă – trimite
Motivul romantic al iubirii „strigoite“ la sublimul tragicei limite:
(arhicunoscut dinspre poemul «Strigoii, I, II», Sub copaci cuprinşi de spaime,
de Mihai Eminescu), dar şi de maxim rafinament Vin nuntaşii lălăind,
expresionist (ca în nuvela lui Mircea Eliade, «La Întregind alaiul,
Ţigănci»), se voltaicizează notabil – la un mod Fata plânge-ncetişor,
paradoxist, netulburat şi inconfundabil – şi la Păru-i despletit în valuri,
cunoscutul prozator, dar şi poet, Gheorghe Neagu, Ochii cată ajutor...
autorul admirabilului volum „în şase limbi“ (valahă, Reamintim că după ritualul valah-arhaic, la nunta mortului, fecioarele
engleză – în versiunea Gabrielei Pachia, franceză – în vin cu părul despletit („despletirea părului înseamnă doliu / moarte“).
tâlmăcirea Virginiei Bogdan, italiană – în translarea În suprema instanţă a zeilor, poetul face „recurs“, dar nu are câştig
lui I. D. Denciu, rusă – în perevodirea Allei Murafa, de cauză:
Gheorghe Andrei spaniolă – în traducerea Mioarei Angheluţă), Nunta În temple, zeii stau la sfat;
Neagu „ascuns Neagră – The Black Wedding – Les noces noires De data asta-i judecat
între pleoape“ – Le nozze nere – Ciornaia svadba – Boda negra Gândul tău, poete:
şi în aşteptarea (Râmnicu Sărat, Editura Valman [ISBN 978–606– – Ce-i asta? Dragoste? Iubire?
altui semn al 92272–2–0], 2010; pagini A-5: 106). – Au dreptul muritorii să iubească?
Papei Benedict Eroul epico-liric din balada Nunta neagră, – Să piară îndrăzneala nefirească?
al XVI-lea. de Gheorghe Andrei Neagu, pe la gurit de ziuă, Mesenii beau din vinul translucid,
«cu ochii plini de patimi», se îndreaptă «spre ea, Curat ca lacrima mireselor jertfite
strigoi…». / […] /
E vorba despre „ea“ / „mireasa“, mărturisindu-ne că o „aşteaptă“ – „Să piară!“ Deci au hotărât…
ca, altădată, eroul liric romantic din poemele lui Eminescu: „Mirele-strigoi“, dorindu-şi nespus de mult mireasa din ceremonialul
să se nască din copaci, destrigoirii, face să sticlească lama unui cuţit, lovind „de moarte“ sublima
alergând înfiorată; făptură:
şi cu buze, ochi de maci, Ea doarme – lebădă supusă,
să aprindă iar pădurea Cu trupul părăsit de zbor…
ca de-atâtea alte ori, Astfel, prin „postuma nuntă“, „mirele-strigoi“ şi „mireasa-postumă“
într-un vals nebun, ceresc. îşi pro-jetează existenţa „în doi“, în ciuda zeilor, fireşte, între iubirile telurice
La întâlnire, «cerul nu mai e albastru, / ochii sunt văpăi», „mireasa“ şi astrale, într-un spaţiu „subceresc“, ce pare
îl sărută «cu buze tremurate», cu patimă, subliniindu-i: a fi nu prea departe de cel edenic:
–Ziua nunţii sorocite Încet-încet, în codru,
a venit ! E azi… Şi florile se-nchid.
„Nunta“ nu „se-mplineşte“ – nu numai pentru că „strigoirea“ dintre Dintre stamine, roua
El şi Ea o face „incompatibilă“, nu este admisă „de zei“, ci şi pentru Ne poleieşte drumul
că-l obsedează şi îl cutremură gândul «la nuntaşii clipei, groaznici», Pe care-acum păşim.
pe care-i vede «răscolind pământul» (mai mult ca sigur, dinspre ritualul „Ce puf atât de moale
„destrigoirii“ prin „slujba preotului“, prin dezvelirea mormântului şi prin Ne-nvăluie divin?“
„bătutul piroiului în inimă“, inimă care-i scoasă apoi din pieptul moroiului Adoarme lin şi cerul
şi incinerată; cenuşa rezultată se aruncă pe Râul cel mai mare din zonă, „la Imens, albastru, mare,
Malul ăl Mare“). „Nu te mai văd, iubite,
În balada supusă analizei noastre, „mireasa“ venise să-i aducă «jertfa Şi cât regret de tare…“
jertfelor supreme», dar, după cum ne încredinţează „eroul“ poematic: Ne contopim de-a pururi
Eu cu mintea mea năucă, Sub flori ce nu mai sunt
Am oprit-o între gene. / […] /
Frunzele privesc în ele Nuntaşii stau grămadă –
Disperarea zilei noastre Au capul sub pământ…
Când sub otrăvirea brumei Se clatină copacii
Dezgolesc păduri albastre. Cutremuraţi de vânt,
Cerul, roşu ca o rană, Din conto-pirea pură
insensibil, hâd, postul A dorului cu iarba,
î

Arde lumea vegetală Zac miri ucişi de ură.

Despletind păduri de fum. Plânge pădurea…
Trupul meu, cuprins de jale,
www.oglindaliterara.ro 10699
 DESTINE ÎN IMPAS – George D. Piteş
Miron Ţic
Pe domnul George D.Piteş, l-am cunoscut, mai întâi şi mai întâi,
în postura de poet, dar, autorul, iată că mă contrazice prin această carte
de proză, pe care, mi-o trimite şi care se intitulează ”Destine în Impas”.
Parcurgând cele 216 pagini ale cărţii,unde se află cele 15 proze,mi-am dat
repede seama, că mă aflu în faţa a 15 întâmplări şi a câtorva personasje,pe
care,autorul le scoate din faza de cazuri commune şi poate chiar simple
şi,datorită talentului său şi a măiestriei sale,pot să mă declar interesat,ca
lector şi să mă apropi de fiecare pagină,să o sorb şi să-i gust frumuseţea, cât
şi preţioasele sentimente ce le degajă ,în spiritul lor optimist.
Cea mai întinsă povestire este cea intitulată” Regăsire”, unde eroina
principală este Silvia,un personaj bine conturat,o proiectantă care ajunge
să lucreze în birourile unei firme judeţene şi care, destul de repede se
ataşează de grupul de muncă şi repede este recunoscută de colegi şi trimisă
într-o delegaţie la Ministerul Agriculturii, pentru aprobarea unor avize de
proiectare.Cu această ocazie, îl cunoaştre pe Directorul Căzănescu, care-i
propune o relaţie de căsătorie,relaţie la care eroina este chemată să judece
la rece şi în cele din urmă să respingă propunerea celui care era mai mare
decât Silvia cu 20 de ani.O regăsim pe Silvia,în preajma inginerului Radu
de care repede se îndrăgosteşte şi simte că este alesul inimii sale.
Ce este de remarcat în scrisul lui George D.Piteş? În primul rând,
modul cum reuşeşte, în faţa cititorului, să devină interesant şi credibil,
prin felul cum îşi grupează povestioarele sale,de modul cum se preocupă
de destinul personajelor,cât şi de modul cum reflectă la detaliile şi locurile
unde trăiesc aceste personaje.
Sunt interesante întâmplările pe care ni le propune George D.Piteş
,prin mai multe nuanţe de caracter şi principi,fiind în primul rând, credibile
prin firescul lor ,cât şi prin frumuseţea cu care au fost puse în paginile
cărţii.
Toate aceste proze,deşi, par commune prin desfăşurarea acţiuni şi
prin modul cum îşi dezvăluie faptele generoase şi omenşti,care ne fac să
descoperim un autor interesant,un prozator, care trăieşte şi se implică în
Se vede în încercarea resurecţional-baladescă a lui Gheorghe
Andrei Neagu, din Nunta neagră, nu numai „erupţia“ firească, „de
panou central“, a unui eu epico-liric, nu numai o irepresibilă dorinţă de
a da o lecţie unor generaţii de epigoni, de pseudocreatori „manelişti“,
„fonfoişti“, „excrementişti“, „fracturişti“ etc., indivizi anticulturali ce au
provocat „cancerul artelor“ din ultimele două decenii, îndepărtând Distinşii
Receptori întru catharsis, de spaţiile sublime ale poeziei, picturii, sculpturii,
muzicii etc., ci şi un avertisment, un semnal de alarmă asupra condiţiei
„imoral-umane“ a prezentului reificat / reificator, semănător de moarte în
toate ariile civilizatorii, poluând toate regnurile, proliferând / clonând răul,
corupţia, escrocheria, într-un ritm diabolic, apocaliptic, la scară planetară,
fără precedent.
Spaţiul baladescului – din Nunta neagră, de Gheorghe Neagu – se
doreşte al trăirii profund-creştine, de rai teluric, al Iubirii „eterne“, al re-
editării „eterne“ a cuplului edenic de dinaintea „căderii în păcat…“
(Gheorghe Neagu, (Cronica Nuntă într-un cer de negru papirus,
de I. P.-T., a fost publicată în Anuarul de martie – Timişoara, ISSN
1842-0974, redactor-şef: Ion Pachia-Tatomirescu –, anul al VI-lea, nr. 6 /
primăvară, 2011, pp. 141 –143.)
„Lacrima Iubirii“ din pământ până-n cerul-cuib-de-Cuvânt
Volumul bilingv, în valahă şi engleză (versiunea în limba lui
Shakespeare: Patricia Lidia), Lacrima Iubirii / Tear of Love (Adjud, Editura
Armonii Culturale [ISBN 978-606-8388-71-7], 2013; pagini A-5: 276), de
Gheorghe Andrei Neagu, are „în deschidere“ o „bogată“ Biobibliografie,
secundată de un „cuvânt înainte“, Viaţa ca lumina topită-n asfinţit, de
Marius Chelaru, din care spicuim pentru Distinsul Receptor de poezie:
«„Din carnea mea / s-au scos cuvinte / ce s-au încins pe jar“, scrie
Gheorghe Andrei Neagu, în acest volum în care dominante sunt nostalgia,
iubirea – cuvânt întâlnit în carte de peste 70 de ori, dragoste de 12 ori –
îmbrăcată în culorile amintirii sau, alteori, în veşminte drapate în nuanţele
ruginii ale toamnei» (p. 8).
În „închidere“ / „ariergardă“, sunt două „postfeţe“: Singurătatea
scriitorului, de Virginia Bogdan – ce consideră că «...lacrima este puritatea,
jertfirea, sacrificiul asumat, surpriza, despărţirea. Însingurarea. Ca o
condiţie sine qua non a creaţiei...» (p. 259) şi Revelaţie de suflet pereche,
10700 www.oglindaliterara.ro
aceste situaţii,uneori aproape dramatice, prin desfăşurarea lor.
Deşi, proza “Picătura de eternitate”se numără printre scrierile de mai
mică întindere, subiectul pe care-l tratează este cel rupt din realitate,astfel
de cazuri,nu sunt străine, despre relaţii dintre profesori şi studente,scrindu-
se destul de multe pagini.Faptul că, autorul George D.Piteş, se opreşte
asupra acestui caz,este un bun câştigat,punându-şi amprenta pe nişte
întâmplări omeneşti,şi ce este bine că,şi-n acest caz,se găseşte o rezolvare
comună şi fericită ,când, Decanul exclamă;”-Dumnezeule Mare…copilul
nostru!”
Întâlnim în această carte,multe glasuri şi gânduri pornite şi aduse în
faţa cititorului din cotidianul avut la îndemână de autor.Este cartea cu
întâmplări rupte din încercările vieţii,cărora autorul ştie foarte bine cum să
le ordoneze şi cum să le apropie de inima cititorilor.
Prozatorul George D.Piteş, anulează riscul clişeelor,dând mai multă
importanţă,dialogurilor credibile,dintr-o lume aflată mereu în schimbare.
George D.Piteş, are darul de a scrie limpede,cu multă candoare ,dar
şi cu multă frondă umană. Receptarea estetică este una bine cultivată,iar
confesiunele îmbrăcate în metafore,stimulează şi mai mult încărcătura
emoţională, în timpul lecturării cărţii.
Interesante şi pline de lumină literară sunt şi celelante proze,fie că e
vorba de “Lecţia de morală”,”Astă seară”,”Îngerul”,sau “Ce este logica”
Ultima povestire este una autobiografică şi autorul o intitulează “La
mormântul tatălui meu”, o proză scrisă după ce a fost la mormântul tatălui,
o povestire emoţionantă,cu multe întrebări şi răspunsuri,care reuşeşte
să trezească sufletul cititorului.Autorul,exclamă la un moment dat”Iartă-
mă,tată! Dumnezeu să te odihnească!Voi reveni!Pe curând!”
Scrisul pentru George D.Piteş,este o infinită prelungire a curgerii
timpului prin locurile pe care autorul le durează în pagini deosebit de
sensibil, scrise şi cu o adâncă limpezire a gândului şi a vieţii smulse din
impas.
de Ana Hâncu – unde mai este subliniat faptul că: «Nostalgic, etern visător,
poetul îşi conştientizează singurătatea prin care-şi „deşiră“ trăirile, viaţa...»
(p. 263). Desigur, „deşiratul“ fir al Ariadnei...
Eroul liric din Lacrima Iubirii / Tear of Love, de Gheorghe Andrei
Neagu, fără a fi vreun Făt-Frumos de prin Vlăsie, ori vreo divinitate silvan-
faunistică, are în structura-i o bună doză de percepere a cosmicului (de
suprafaţă sticloasă mai mult decât de profunzime „croceană“), de vreme
ce îşi dă seama că, «de-atâta lumină, / stelele mor / surprinse de spaime, de
spaţii» (Lumină ceruită, p. 10), de vreme ce-i „ard în ochi constelaţii“, de
vreme ce, neapărat – mult mai la vale de Hercule / Nessus –, simte şi ţine
să-i declare oximoronic / paradoxist iubitei, din planul teluric, bineînţeles,
că-i timpul de-a muri înşelat de-atâta lumină cernită, ori de vreme ce simte
şi ţine să-şi interogheze androginica-i jumătate:
Cu cine-mi înfloreşte timpul
când universul moare trist în mine?
(«Marea de cuvinte», p. 14).
Pentru că emisferele – autentice, „ideale“ – de la zeiasca despicare
a androginilor s-au regăsit în Marea-Logos («Ne-am întâlnit din nou. / Tu,
noaptea înstelată, / Eu, cerul plumburiu...» – Noi, p. 24), întru rost-rostuire,
şi bucuria reîntâlnirii / realcătuirii „întregului“ se exprimă prin vocale-
lacrimi de dor, din pământ, până-n cerul-cuib-de-Cuvânt, însă, de data asta,
într-un decor autumnal, unde-i «copacul cu verdele-n bernă» (Ruga de
toamnă, p. 16), ori om-arborele ce «metalice ramuri înalţă spre cer».
În „casa“ eroului liric „din lacrimă“ e-«o mare îngheţată de
reproşuri», întrandafiratele jumătăţi de-odinioară se relevă în anotimpul
prezent-poematic drept «doi trandafiri leproşi» (Răceala, p. 18).
În „casa“ eroului poematic, un bacovian vânt «suflă rece-n încăpere,
/ prin crăpături căscate an de an, / gemând stingher printre unghere, /
prelins sinistru pe sub geam», dar numai până în zarişte de florar, când
«ninge cu irişi de soc» (mai parfumat-romantică ninsoare decât „aşternutul“
eminesciano-hyperionic din flori de tei), pentru că, «Din tufe, mari cupe de
soc / Privesc către noi vegetal. / Şi ninge cu boabe de foc.», încât în boji
(„bozii“ – Sambucus ebulus):
...mai zace senină
Întreaga lumină...
(«Vină», p. 34).
(continuare în nr. viitor)
 Târguri şi târgoveţi
Cândva, toate orașele au fost niște
târguri. Copil fiind mergem ”la târg” la
iarmaroc. Mergeam și să târguim.Azi
mergem la oraș, dar nu să ne orășenim.
Păstrăm cuvăntul în numele unor orașe:
Târgul Jiu, Mureș, Ocna, Lăpuș, dar e
folosit în sintagme diverse
Așa se face că avemTârgul de
FETE, care nu are nici o legătură cu
Târgul de NUNȚI. (Unde sunt expuse
produse textile, mobile și alte accesorii
legate de respectivul eveniment).
Trei Feți-Logofeți și poeți
isteți care, dorind să se distreze, m-au
C.T.Ciubotaru solicitat să-i ”stărostesc”, deoarece ei au
de gând să se strângă de pe drumurile
celibatului. Prietenele lor au acceptat
să mergă și ele pe Găina, la Târgul de FETE, unde să concretizeze acest
fericit eveniment.
-Poate cineva să dea o explicație de ce s-a ales pentru acest ciudățel
târg muntele zis Găina?
-Hai să enumerăm celelalte orătănii de pe lângă casa omului: Muntele
Rață? Gâscă? Curcă? Bibilică? Păun, Muntele Hulub. Porumbelul
Piciorul de plai de la poalele Găinii era plin de lume, de mașini,
atelaje, tarabe, oameni. Drumul spre tăpșanul era marcat de indicatoare și
coloana de oameni, mulți în costume populare, dar și mai mulți, în blugi,
tricouri și sandale. Vreme superbă, oameni veseli, în grupuri sau perechi.
Locul tărgului era marcat de o scenă joasă, pustie, deși un crainic aproape
răgușise poftind sus pe cei care au venit cu fetele în sac.
Lângă scenă erau două tarabe cu saci expuși pentru vânzare.
Confcționați din pânză de cânepă, pe care erau țesute inimi cu săgeți,
trandafiri, garoafe, sintagme:”Sac pentru fată mare! Sunt frumoasă și
harnică! Sunt miloasă și negeboasă!
În spatele scenei era o Cabină de probă. Pentru un euro tineretul
putea vedea concurentele. Doi euro ca să vorbească cu aleasa.Să primească
o informație despre sacul unde era logodnica.
Ce-i drept, într-o cabină specială erau și văduve și fete mari, la
propriu, la fizic, trecute deja în categoria de Fete bătrâne. Ca să se distreze
fetele schimbau sacii. Am cerut să inaugurăm târgul, am urcat pe scenă două
fete și trei văduve.Cumpărători, numai doi de-ai noștri. Ne ”tocmeam”,eu
cu caietul de ”sarcini unde era scrisă dota celor care își doreau bărbați.
Unele aveau case, oi, cai, măgari, vite, orătănii. țoale. Fetele noastre doar
”echipamentul din dotarea maternă, trei perechi de bikini și tot atâția
budigăi.Plus carduri cu sume de euro cu patru zerouri în coadă.
Auzind de atâta bănet doi flăcăi cu capsa pusă, nu că și ei vor să
participe la tocmeală. Le-am întrebat, în limba engleză, pe fetele noastre
dacă mergem mai departe sau se retrag.
- Ok!!
A urmat ”dialogul pe scenă” între cumpărător și saci, spre distracția
celor de față. Am revenit cu rugămintea să mai vină un client, ca să nu
rămână o fată fără norocul ei. N-a venit . Am decis că o voi lua eu acasă.
Toate au acceptat. Băieții și-au sunat partenerele la telefon și așa le-au ales,
două văduvioaree, reale sau închipuite au plecat cu flăcăii, în aplauzele,
fluierăturile și hohotele de râs ale celor de față. Am culcat pe o masă sacul
rămas și am început să scot afară conținutul. Au ieșit la iveală o pereche de
opinci, ciorapi de lână. Le-am spus celor de față că duc în spate trei sferturi
de secol, că baba nu mă mai încălzește, că sper să am noroc... A urmat fustă
de lână cu motive din bihor, un cojocel și, smuncind, am trântit jos două
cosițe blondee de Ileana Cosânziana.
-Fără ispite, Doamne, strig îngenunchind.
-Mă recomand. Sunt Doinița. Hai acasă iubițelule!
-Cum o să? Ce-or zice ai tăi?
-Nu, dragoste. Acasă la tine! Și-ți promit că te încălzesc.
P.S. ”Aleasa” de mine a oprit mașina pe Șoseaua de Centură a
Clujului.-Nu-i ceea ce credeți,a râs în hohote. Pe aici trec multe mașini care
traversează comuna unde m-am născut. Salut.
* (Alexandria) Sorin Turturică, (La alt stand prezentând o carte despre Istoria
Nu glumesc. Am stabilit un schimb de experiență ”artistică” cu niște
amici din Ialomița. Ne-au anunțat că primul popas îl vom face la Târgul
de FLOCI. Suntem invitați la o Expoziție ... Tranc, s-a întrerupt telefonul.
Cinstit vorbind am avut senzația că amicii noștri își bat joc de noi. Problema
www.oglindaliterara.ro
era dacă le onorăm invitația, și mai ales ce au ei de expus. Am apela la
imaginația fiecăruia. Unii s-au întrebat dacă vor fi ”produse naturale”, pe
vârste, pe naționalități? Alții au opinat pentr produse de imitație, sintetice.
Și alta? Oare vor să ne flocăiască?
-Stop, ne-a oprit profesorul de istorie. Nu-i vorba de prostiile care vă
trec prin mintea voastră bolnavă. De fapt, istoricește nici n-a fost vorba de
floci, cuvântul este o etimologie populară de la împăratul Flacus, asociat
la noi cu ”fleac”, devenit adjectivul flecar, sau substantivul flec de pantofi!
Am reveni cu rugămintea unor lămuriri. Acolo se va organiza o
expoziție de produse culinare. Fleoșc, ne-a reaprins inspirația, ucisă de
următoarea completare: Cu produse specifice zonei. Sa descoperit niște
vestigii din vechiul Târg de Floci, s-a reconstruit Casa Tudorii, mama lui
Mihai. cel mai viteaz dintre români.
*
Târgul de carte, Gaudeamus, Brumar, 2014,
Este al treilea alt fel de târg la care am ajuns mai zilele trecute.
Imensa Cupolă a sălii de Expoziție a adunat la toate cele trei nivele
(Cu excepția celor33 de metri la nivelul trei) rămași dspuiați de tarabe,
cărți, bufete, dischete, și fete care să zâmbească la vizitatori
Careva observa că și de data aceasta toată ”floarea cea vestită” a
editurilor noastre, preponderent din capitală, dar cu vizibile prezențe din
marile Centre universitare, de la Iași la Cluj, Timișoara, Sibiu, Brașov,
Craiova, Pitești, Târgoviște, Constanța și alte orașe au fost anul acesta la
București. Cu prezența unora dintre cele mai vestite nume de exegeți, cu
personalități cunoscuțe, dar necunoscuți în postura de autori, de la noul ales
Președinte citire au dat auitografe.
Lumea de pe lume.Muzică și vorbe amestecate, transmise de
organizatori sau de invitații fiecărui stand.
Ca de obicei îngrămădeală jos, la zisele editurii cu ștaif, unde sute
de vizitatori se opreau pentru că o făcuseră alții înaintea lor. Dar și zeci
sau unități de curioși care au primit invitații și căutau editurile unde au
fost convocați. Plus alte mii de curioși care poposeau pentru puțin timp
derutați de mulțimea titlurilor și diversitatea conținutului, de îndemnul
prezentatorilor sau chiar al autorilor care hiperbolizau talentul, geniul,
originalitatea, specificul cărților sau autorilor.
-Cum să-i numim pe toți acești flîmânzi de cultură,
care au amplut Cupola Expoziției aproape o săptînă?
Sper să nu se supere, eu i-am văzut ca pe niște TÂRGOVEȚI.
Și culmea, printre aceștia, invitat de Editura SINGUR din
TÂRGOVIȘTeam fost și eu.
Am văzut un flim: Dulce și amar. Cam acește senzații gustative mi-a
lăsat calitatea de neotârgoveț. Dulce că ”Zarva” mea cea și ”Larva. Fuduliile
mele mentale”care a fost pe un stand. A fost prezentată, am avut și invitați
care mai mult n-au răspuns la chemare și, culmea, amici care s-au deplasat
”pe banii lor”, care au vorbit despre eu, omul și scriitorul. (Vasile Corneliu,
C. Arcu,Lucian Gruia, Mircea Coloșenco. Cristian Gabriel Moraru, Iulian
Bitoleanu. Grig Gociu, Dan Șalapa, plus grupul celor care au tipărit cărți a
această editură.
*
Nu știu ce fel de târgovăț este Domnul Mircea A.Diaconu, unul
dintre exegeții de marcă din Critica literară actuală, care a venit din
Suceava să prezinte romanul ”Măștile exiliului”, (Ed. Cartea Româească)
de Constantin Arcu, dar pe mine această dovadă de prietenie sau poate de
apreciere pentru un scriitor m-a impresionat.(Că a venit să/și lanseze și
propriile cărți, asta a fost problema dumnealui, nu?) Alți exegeți au venit de
la Bacău, Iași, Turnul Severin Satul Mare, Timișoara șiii mă tem să le scriu
numele, fiindcă nu vreau să se creadă altceva. Pur și simplu am constatat că
încă mai avem iubitori de cuvânt scris frumos și de cei care o fac.
*
Nu știu cine ar putea să adune într-o carte prezentările făcută autorilor
selectați pentru acest târg. Cred că cineva ar trebui să se ofere pentru a
da adevărata dovadă a momentului în care se află cartea românească, care
este situația culturii noastre în acest moment. O să fac doar o precizare:
De la ”Drumul cărții” inițiat de Dan Șalapa Și Șt. Dragon, din Drobeta,
în vară, cărțile de la Singur. Prin recunoscuta strădanie a mentorului
Ștefan Doru Dăncuș, au ajuns în multe orașe: Sibiu, Satul Mre, Râmnicul
Vâlcea, Ploiești, Roșiorii de Vede și acum au poposit pe una din mesele de
la Gaudeamus. (Cu un mic ocol prin Spania, apoi Canada). Printre autori
am bucuria să-i amintesc pe Domnița Neaga, Ion Drăgjhici, Nicolae Dina,
Aviației), toți membri ai ASOCIAȚIEI Culturale ”Mileniul 3”, Roșiorii
de Vede, după cum se vede, unul din trgurile unde literatura, cultura încă
nu moare.
10701
 POEZIE

FLORIN T. ROMAN Alensis De Nobilis Luis Ionuñ Popa

ÎN JURUL FOCULUI Ispitǎ O nouă viață
Foşnesc vlăstarii, Gol în lumina I. În capătul străzii
freamătă iubirea Ce mǎ sǎrutǎ m-am împiedicat de semnul stop
la umbra unui carpen Pe tot trupul când voi nu ați fost atenți
izolat, l-am înlocuit
unde ne retrăim copilăria Ca o amantǎ acum
din când în când, câţiva Care mǎ idolatrizeazǎ este cedează trecerea
bărbaţi din sat. în momentul în care
Îmbrǎṭişez lumina ea
Suntem puţini dar Ce îmi mȃngȃie pielea va trece prin dreptul meu
amintiri sunt multe, Cu raze imediat o să-l schimb
suntem adulţi şi totuşi tot copii; De la Facerea Lumii în drum cu prioritate.
se pleacă crengile încet, să ne asculte
poveştile trăite-n zori de zi. Am toate actele necesare.
Stau în lumina nudǎ
Şi ziua scade şi se face seară Din clipa dintȃi
II. Două scaune, o masă și o țigară aprinsă
şi frunzele reintră în extaz; Şi mǎnȃnc mǎrul noi doi și lumina stinsă
timpul îşi udă pana-n călimară ne fumăm în liniște amorul.
şi ne pictează riduri pe obraz. Am ucis şarpele
Şi am pǎstrat coasta femeii Două scaune, o masă
Teuzul curge liniştit, ca anii, noi doi și lumina aprinsă
pe lângă noi, urmând aceeaşi lege, Vreau raiul înapoi amorul s-a terminat
iar noi părem haiduci de piatră, stranii
şi doar bătrânul carpen ne-nţelege. Drept rǎsplatǎ dar începem altul.
Pǎcatelor mele
FULG DE NEA Două scaune
noi doi
față în față
Fulg de nea dintr-o poveste
agăţată într-un brad, ALIN DRÂMBU ne privim
trecerea timpului pe chip.
de ce nu vrei tu să crezi
că iubirile nu cad?
Unde e adevărata Dragoste? Noi doi.
Fulg de nea frumos, dar rece (anecdotă)
cu origini într-un nor, III. Am citit într-o carte
de ce nu vrei să-nţelegi că o dată la 100 de ani
Rachete de hârtie plouă invers
că iubirile nu mor?
Ce zboară în noapte de la pământ spre cer
Fulg de nea rătăcitor, Și pun o întrebare: ‘’ Unde e adevărata și chiar așa este.
de ce nu vrei tu să ştii Dragoste?’’
că iubirile curate Azi
toate-s numai flăcări vii? ne-am ascuns
Trup dezgolit de zorii așteptând amândoi
De ce nu vrei tu să-nveţi ca ceața să se lase, în aceeași picătură
când te-aşezi pe văi sau creste căci Ea se strecura.... pentru a ne ridica
că iubirile-s eterne, Tăcuți - la așteptarea spre o nouă viață.
fulg de nea dintr-o poveste?
....la Marea Revedere.... Jocul pisicii cu lumina
JURNAL DE PELERINAJ ÎN ŢARA SFÂNTĂ
- însemnări pe-un bilet de avion - Rachete de hârtie Privit din vitrină
Ce zboară către noapte trupul pare a fi o sită prin care se poate
Ce poate contempla azi un poet cerne sufletul
mergând din Bethleem spre Nazaret Mai pun o întrebare....Dar nu e?!
mângâi geamul încercând să-l decupez
la început de-octombrie fierbinte vreau să ajung la tine
cu Fiul Omului în suflet şi în minte? Fragment * trăiesc cu sentimentul că voi cunoaște
orgasmul
Coline musulmane, cer evreu, datorită mâinilor pierdute printre sâni
ficuşi în floare, Dudul lui Zaheu, Motto ‚’ Am experimentat aceste linii
te văd precum o cușcă din care nu vreau
fântână, casă, îngerul Gavriil, străpunse către mine’’ să mai ies
raze de soare, lacrimi de copil, sunt în stare să arunc cheia în neant
icoane, cruci şi stele, semiluni, Suflete topite-n linii să acopăr amorul cu o mantie
păcate, moarte, credinţă, minuni, bine capsată de piele
pământ fertil, cactuşi şi chiparoşi, Reci și calde priviri,
Unind o Lume: nimeni nu are voie să ne deranjeze
creştini tăcuţi, arabi gălăgioşi, văd, deja,
tarabe, negustori şi suveniruri, trecutul - o comoară rară și finalul
construcţii albe în diverse stiluri, prin chin, în care desenez din fumul unei țigări
caniculă, călugări şi imami, rabini,
spini şi turişti, smochini şi pelerini, mușcat-am ca din carne, ca din chin * inimi pe tavan.
livezi sublime de măslini în rod, și-acum trecut de dulce-amar,
Jocul pisicii cu lumina îmi deranjează
lanţuri, securi, Palatul lui Irod, ci fost-a Lume, gândurile
Mazal U’ Bracha, pace, fericire, căci a fost....
Măicuţă Sfântă şi Bunăvestire, planurile
ghizi erudiţi, preoţi evlavioşi, arătându-mi realitatea care nu face parte
români de-ai mei cuminţi şi credincioşi, * din vitrină
finici şi Sfântă Iesle, mir de nard, Și-acum cu timpul paralel, m-am înșelat
candele-n care idealuri ard, sunt un kilogram de firImituri
avut-am peste toate ‚’fler’’ aruncat într-un tablou de Picasso
pustiu, cămile, peşteră de magi,
pomelnice cu multe nume dragi. străpuns-am către mine-un VIS din care porumbeii se hrănesc.
........................................................ de ‚’A FI’’.
10702 www.oglindaliterara.ro
 POVEŞTILE IMPRESIONANTE din Cimitirul Bellu!
Delia Chilianu
Când intri în Cimitirul Bellu ai impresia că pătrunzi într-o altă lume. E
o linişte profundă în jur. În rest, parcă simţi cum mormintele vibrează şi
îţi şoptesc trecutul lor. Sunt peste 300 de monumente istorice în Cimitirul
Bellu şi aproape toate ascund câte o poveste.

Paul Filip (76 de ani), cel care de mai bine de 40 de ani vine aproape Legenda spune ca “Doamna cu
zilnic aici şi care este supranumit “cronicarul de la Bellu” a acceptat să ne umbrela” a fost o guvernantă din înalta
însoţească într-o plimbare prin cel mai important cimitir din ţară şi să ne societate belgiană, care a avut grijă de
dezvăluie o parte din misterele celor mai vechi morminte de aici. copiii medicului român Andrei Popovici
şi s-a îndrăgostit de el. Frumoasa Katalina
Lespede de la 1839 cu mesaj în Boschott i-a cucerit inima doctorului. În
slavonă 1906, cei doi au mers împreună la Băile
Cimitirul Bellu s-a format în urma Herculane. Aici, femeia s-a îmbolnăvit de
unei decizii din jurul anilor 1820 care peritonită. A fost transportată la spitalul
prevedea ca morţii să nu mai fie îngropaţi din localitate şi se spune că nepriceperea
lângă bisericile din oraş, ci la marginea unui doctor a făcut ca aceasta să moară
acestuia, pentru a evita epidemiile de ciumă pe masa de operaţie. Iubitul îndurerat a
şi holeră. îngropat-o la Bellu.
Aşa se face că, prin 1852, lespedea Potrivit lui Filip, până nu demult,
de la mormântul familiei lui Constantin pe peretele monumentului erau scrise în franceză cuvintele pe care femeia
Cantacuzino, fost caimacam al Ţării le-a spus pe patul de moarte: ”Acest animal de medic m-a ucis!”, dar nu se
Româneşti, a fost luată de la biserica Sf. ştie exact la care medic s-a referit frumoasa guvernantă.
Ioan cel Mare, care se afla pe locul unde e
acum Palatul CEC, şi adusă la Bellu. Cei patru evanghelişti îi veghează pe fraţii bulgari Gheorghief
Pe ea este un mesaj în slavonă: “Sub această piatră zac osemintele Monumentul fraţilor bulgari Gheorghief merită şi el vizitat. Cei
roabei lui Dumnezeu, logofeteasa Cantacuzino, soţia marelui logofăt doi s-au refugiat la noi în ţară ca să-şi
Constantin Cantacuzino, cea care a încetat din viaţă în mai 1839”. La salveze averea din cauza problemelor pe
1877 Constantin Cantacuzino a fost şi el îngropat în acelaşi loc. care le aveau cu turcii. Fraţii au obţinut
dreptul la cetăţenie şi au reuşit să-şi facă
Prima înmormântare oficială un cavou impunător după ce, povesteşte
a fost cea a fiicei lui C.A. Rosetti Paul Filip, în timpul Războiului de
Oficial, înmormântările au Independenţă, l-au împrumutat pe Carol
început în cimitirul Bellu în anul I cu monezi din aur. Pe mausoleul din
1859, când primarul de la acea vreme, marmură, sculptorul Fritz Storck i-a
C.A. Rosetti, şi-a îngropat aici fata, întruchipat pe cei patru evanghelişti.
pe Elena, care murise la numai 3 ani.
Mormântul ei nu mai există, dar în Monumentul impunător al
acel loc stă acum crucea lui Rosetti, familiei Ghica
decedat la 1885. Printre cele mai vechi, dar şi
cele mai impunătoare monumente din
Fraţii pe care dragostea i-a unit şi-n moarte Cimitirul Bellu este şi mausoleul familiei
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Constantin Poroineanu, fiul unui Ghica, realizat de Ion Mincu. Aici este
moşier oltean, a plecat să studieze la Paris. După o aventură amoroasă în îngropat marele ban Dimitrie A Ghica, cel
capitala franceză, a avut o fiică, dar nu a recunoscut-o pentru că bătrânul care a murit la 1803 (ale cărui oseminte au
Poroineanu l-a ameninţat că-l dezmoşteneşte. fost aduse de la biserica Sf. Ioan cel Nou
Anii au trecut şi Constantin Poroineanu a devenit un moşier mult mai târziu) şi rudele acestuia, îngropate până la 1862.
foarte bogat. Unul dintre fiii săi a plecat la studii, tot la Paris. Băiatul s-a
îndrăgostit nebuneşte de o fată şi “Nababul”, îngropat în mausoleu
s-au căsătorit în secret. Mausoleul lui Cantacuzino este printre cele mai vizitate de turiştii
Când el s-a întors să i-o care ajung la Bellu. Acesta a fost realizat de Ion Mincu în 1899. Aici este
prezinte pe soţie tatălui său, îngropat Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost prim- ministru al Regatului,
bătrânul a înlemnit. A pus cap la cel care, datorită averii sale uriaşe, a fost supranumit “Nababul”. El a
cap informaţiile şi a realizat că murit 1913. “Monumentul are o scară care duce în spate. Nevestele lui
soţia fiului său este fiica lui, rodul sunt deasupra, în sarcofage, şi el este tocmai jos, ultimul de tot, în spatele
pasiunii trăite la Paris în tinereţe. scării”, ne-a mai povestit Paul Filip cronicarul de la Bellu.
Cei doi tineri, de acum frate şi soră
şi-au pus capăt zilelor, iar imediat, Cronicarul a publicat 4 cărţi despre istoria
la 15 septembrie 1908, după cimitirului
întocmirea testamentului prin care lăsa toată averea sa oraşului Caracal, Paul Filip (76 de ani, foto) a petrecut mii de
Poroineanu s-a sinucis. ore în biblioteci citind despre istoria vechilor familii
Povestea tragică a dragostei celor doi a fost întruchipată pe româneşti îngropate la Bellu.
monumentul din piatră de către artistul italian Raffaello Romanelli. Atunci când pleca de la serviciu îşi făcea timp
să mai caute lucruri noi despre morminte, iar de când
Doamna cu umbrela a ieşit la pensie a fost şi mai preocupat de povestea
Undeva mai la marginea cimitirului, o siluetă albă stăpâneşte aleea. lor. Cronicarul are patru cărţi publicate despre istoria
Este celebra “Doamnă cu umbrela”, o altă legendă a cimitirului şi una dintre cimitirului şi aproape zilnic se plimbă printre locurile
cele mai vechi statui de aici, opera sculptorului italian Raffaello Romanelli. de veci, având grijă de mormintele încărcate de istorie.
Statuia, în mărime naturală, este reprodusă în cele mai mici detalii, de la Mai mult: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/libertatea-a-aflat-povestea-celor-
cutele rochiei până la arcuirea sprâncenelor. mai-batrane-monumente-din-cimitirul-bellu-483841.html#ixzz300TzaKLY

www.oglindaliterara.ro 10703
 12 EXPRESII ROMÂNEŞTI APROAPE COMENTATE
1.S-a dus pe apa Sâmbetei (a
„cam” dispărut).
Apa sâmbetei era, într-o veche
credinţă, un râu care se vărsa în Infern
(adică în România secolului XXI), deci
tot ce cădea în acea apă nu se mai putea
găsi. Cred că toată industria românească
s-a dus pe apa sâmbetei la indicaţia lui
Petre Roman, pentru care femeile nu
voiau valută, voiau doar să le pupe
(„morman de fiare vechi”, spre bucuria
lui Bercea Mondialu’). La fel şi navele
celei de a cincea flote comerciale din
lume, de care ştie, poate, şi Traian. Aşa
s-a întâmplat şi cu zone de pădure rase
Constantin Nițu de Cherestoy sau de alţii! Hrebenciuc le
păstrază! Popa Ilie îl miruie!
2. Banul n-are miros
Impăratul Vespasian i-a urmat lui Nero şi a găsit visteria goală (na, că
şi la ei era un guvernator Isărescu!). El a pus multe dări, chiar şi pe closete.
La noi nu e cazul, că nu mai sunt closete publice. Nici măcar pe autostrăzi!
Autostrăzi am zis? Puşchea pe limbă! De atunci, closetele se numesc şi
vespasiene. Intr-o zi, fiul său Titus (viitor împărat, nu preşedinte aproape
ales de partidul facebook) i-a spus că „boborul”, mai puţin cei din dispora,
râde şi îl bârfeşte (nu şi pe facebook) pentru că a scos bani dintr-o sursă
mirositoare. Vespasian i-a pus sub nas fiului său o monedă, nu era euro,
şi i-a spus: „Uite, banu’ n-are miros!”. Aici nu comentăm! Nu suntem în
spaţiul acela, Schengen, cu EADS!
3. Ii face capul calendar
Este o expresie veche şi a pornit de la faptul că, demult, când nu
existau laptop, iphone sau notebook, în calendare apăreau multe cifre, date
astronomice, istorice, geografice care nu puteau fi ţinute uşor minte. Nu
existau telefoane mobile inteligente şi „goagălul” lui Vanghelie. Cum se
marcau punctele roşii lunar în calendarele personalizate, nici asta nu ştim!
Mai ales în epocile pietrei sau papirusului! Mai facem săpături. Ne săpăm
între noi!
4. Nici în clin, nici în mânecă
Ştim ca mâneca este partea hainei care acoperă braţul (cam lung la
unii politicieni), iar un clin este o fâşie oarecare de material. Nu este nici o
legătură între aceşti termeni şi expresia românească „a nu avea nici în clin,
nici în mânecă cu ceva sau cu cineva”. Expresia este veche şi se trage din
Transilvania (nu ştim dacă şi în Covasna, în Harghita, la Răchiţelele lui Boc
sau în Koloşvarul lui Gherman). Acolo, ţăranii spun „în mânec” când urcă
cu carul un deal şi „în clin”, când coboară (la vale, nu vă miraţi, ţineţi cont
de „g”, acceleraţia aia gravitaţională, cu legea ei, nevotată în parlamentul
bicameral). Când căruţa şi căruţaşul stau pe loc, va fi nici în clin, nici în
mânec (cum stau parlamentarii câteodată, în campanie electorală, postează
continuu pe facebook, dar „salariile merg”). Expresia a pătruns în toate
regiunile ţării, roşii sau albastre la alegeri, şi s-a păstrat până azi, nu cu
sensul primar, ci aşa cum am spus, să nu ai de-a face cu ceva (politica) sau
cu cineva (politician) în nicio împrejurare.
5. Mă aflu în al 7-lea sau al 9-lea cer
Expresia e bazaţă pe credinţa celor vechi (şi a neşcoliţilor români
de azi cu bacalaureatul sărit sau a pupătorilor de moaşte la îndemnul lui
Daniel) că cerul este alcătuit din mai multe bolte. În boltele de sus, ajungeau
cei fericiţi, aşa că expresia inseamnă ca te afli în culmea fericirii, desfătării
şi bucuriei. Dacă urci în Parlamentul ţării sau în viitoarea catedrală a
mântuirii neamului, te apropii la propriu, după cota topografică, la figurat
mă abţin!
6. în vino veritas – în vin este adevărul (pe când era vinul vin)
Expresia, veche de peste 2000 de ani, este atribuită poetului grec
Alceu, care a trăit cu 6 secole înainte de Hristos. Pe vremea lui, celor
bănuiţi de fapte rele li se dădea să bea vinuri tari pentru a spune adevărul.
Bărbatul la băutură devine vorbăreţ (astăzi şi femeile, care ieri găteau ca
mama, iar astăzi beau ca tata) şi atunci dezvăluie taine pe care le-ar ascunde
dacă ar fi treaz. Nu se ştie ce părere avea Păstorel. De Oprişan de la Focşani
ştim. DNA, Codruţa şi tizul meu, procurorul aproape şef, Niţu, ar trebui să
10704 www.oglindaliterara.ro
folosească metoda? Dar cât de „curat” este vinul azi?
7. Muncă de Sisif
Sisif a fost un rege legendar (să zicem Năstase), pe care Zeus (să
zicem Traian) l-a osândit pentru nesupunere în Olimp (să presupunem
Zambaccian) să urce un deal din infern (nu la Cornu, ci la Rahova) ducând
în spinare o stâncă uriaşă. Dar cum ajungea în vârf, chiar dacă mai scria
şi publica o carte, inclusiv pe blog), stânca aluneca sau era împinsă de
procurori DNA şi Sisif trebuia sa o ia de la început. Expresia se referă la o
strădanie istovitoare şi inutilă, un efort spre un obiectiv imposibil de atins.
Cum ar fi îndemnul „să trăiţi bine”, ce trebuie înlocuit cu „mai trăiţi?” Nu
comentăm. Că munca azi e rară!
8. Piatra de încercare
Este o piatră foarte dură, de culoare neagră (cred că ştie borduristul
Videanu). Piatra este folosită de bijutieri pentru a verifica dacă o bijuterie
este din aur şi din ce fel de aur. Bijutierul freacă obiectul pe piatra neagră
(nu cum freacă menta unii parlamentari) şi pe fâşia subţire de metal ramasă
pe piatră se toarnă apă tare (acid nitric, „ştiu colegii mei, intelectualii”
– Elena Ceauşescu). Dacă metalul nu este aur, urma dispare, dacă este
aur, culoarea căpătată de urma galbenă indică felul şi caratele aurului.
Expresia „piatră de incercare” se foloseste când este vorba de o probă
foarte grea pe care cineva trebuie să o treacă (aşa cum era, pe vremuri, la
noi, examenul de admitere la facultate; universitatea Spiru Haret şi alte
câteva se excud).
9. Ca-n Codrul Vlăsiei
Codrul se întindea din nordul Bucureştilor până la Cernica, Izvorani,
Snagov, chiar aproape de Ploieşti. A trece prin această pădure era un act
de mare curaj, pentru că tâlhăriile acolo se ţineau lanţ. Vorba „ca-n codru’
Vlăsiei” se aplică şi azi celor care fură fără ruşine din avutul public. Nu mă
bag, nu ştiu! Expresia mai inseamnă un loc fără control, unde domneşte
jaful şi frauda. Pentru alţi codri, îi puteţi întreba pe Verestoy şi Hrebenciuc,
dar şi pe anumiţi judecători din Braşov sau din Covasna. O trecere pe timp
de iarnă pe autostrada A2 este la fel de riscantă. „Iarna nu-i ca vara!” poate
înlocui expresia de mai sus.
10. Pielea ursului din pădure
Expresia provine dintr-o fabulă de La Fontaine. Eu nu îl citesc pe
Donici! Doi prieteni au vândut unui blănar (nu era din Sibiu) blana ursului
pe care îl vor vâna a doua zi. Pornesc ei la vânătoare, fără să-l consulte
pe Ţiriac, că era la Balc, la mistreţi, se întâlnesc cu ursul, dar, cuprinşi de
groază, unul, cu pantalonii îngălbeniţi de nu ştiu ce, se urcă într-un copac,
iar celălalt face pe mortul. Ursul nu mănâncă stârvuri precum şacalul şi
după ce l-a cam prea mirosit pe cel de jos, a plecat nedrogat, spre judeţul
Dâmboviţa sau spre tomberoanele din Braşov. Prietenul din pom coboară
şi-l intreabă pe cel de jos ce i-a spus ursul la ureche. „Mi-a spus să nu-i mai
vând pielea până nu-l vânez”. Sau în alte fabule i-ar fi spus să-şi aleagă cu
grijă prietenii. Folosim expresia pentru a stabili că numai ce este în mână nu
e minciună, sau se mai foloseşte atunci când un prieten ne dezamăgeşte. E
valabil şi pentru candidaţii cu promisiuni „măreţe” în campania electorală.
Excludem „lucrul bine făcut”? Vom vedea! Mai ţineţi minte kilometrii de
autostrăzi promişi? Iar vom vedea!
11. Dacă tăceai, filozof rămâneai
Maxima este extrasă din lucrarea „Mângâierile filozofiei”, care
aparţine filozofului antic Boethius. Acesta se afla în închisoare pentru nişte
declaraţii care n-au plăcut regelui. Maxima trebuie folosită cu discernământ
în imprejurarea când tăcerea poate fi mai inteligentă decat cuvântul. Aţi
văzut că a avut efect pe 16 noiembrie, în turul 2? O completare azi ar fi cu
expresia „dacă nu foloseai telefonul mobil, nu erai ascultat (de SRI) şi nu
erai învinuit (de DNA)”!
12. Vorbe de clacă
Cu înţelesul de „vorbe fără miez, de flecăreală”. Expresia este
legată de mica adunare de vecini de la sat, numită clacă (la mine se numea
„hopşe”). Vecinii se adunau şi ajutau la muncă pe unul dintre ei. Acolo se
spuneau tot felul de snoave, de ghicitori şi de bârfe din sat. Nu existau încă
partide. Acum acolo se bârfeşte. Munca era reală, nu virtuală! Nu existau
facebook, tweeter, Linked in sau chat! Şi campania electorală conţine
„vorbe de clacă”? Dacă da, atunci suntem în România „lucrului bine făcut”
şi…… „Să trăiţi bineeeeee!!
 Noi manuale de istorie la Moscova:
“ARIENII din Carpati au
fondat RUSIA”
Ascensiunea sentimentului naţionalist în Rusia este aproape de
a face din doctrina tradiţionalistă-conservatoare o politică de stat. În
acest sens, parlamentarii din Moscova au iniţiat o discuţie publică
privind elaborarea de noi manuale de istorie, “care să arate trecutul
glorios al ţării” şi care ar urma să educe copii în spirit patriotic.
Deputatul Veaceslav Nikonov, preşedintele Comitetului pentru
educaţie din cadrul Dumei de stat a declarat că aceste manuale ar trebui
să arate că “Patria noastră are un trecut măreţ“, scrie Adevărul. “Astfel o Sintashta-Petrovka, iar artefactele gasite fac ca site-ul in sine sa aiba o
ramură din tribul arienilor a coborât din Munţii Carpaţi şi a populat vechime mult mai mare decat se anticipase initial. Oamenii de stiinta sunt
pe cale paşnică Marea Câmpie Rusă, Siberia, cea mai rece parte a de acord ca site-ul de la Arkaim este cel putin la fel de vechi ca Troia si
planetei, a ajuns la Oceanul Pacific, a fondat Fortul Ross (o fortăreaţă piramidele egiptene, si dateaza din mileniul al patrulea i.Hr, avand o varsta
rusă la 80 kilometri de San Francisco), a absorbit seva celor mai comparabila cu Stonehenge (3.300 i.Hr.).
importante civilizaţii din Bizanţ, Europa şi Asia, a învins cel mai rău
duşman al omenirii – nazismul, a deschis drumul în spaţiu“, a declarat Descoperirea s-a realizat atunci cand autoritatile locale ruse au dorit
Nikonov. sa construiasca un rezervor imens de apa, pentru irigarea campurilor aride
În acelaşi timp Irina Iarovaya, şefa Comitetului pentru securitate din zona. De atunci, istorici, arheologi si numerosi cercetatori au incercat
a declarat la rândul ei că nu doar manualele de istorie trebuie refăcute. sa inteleaga secretele acestei cetati circulare, mai ales pe cele legate de
Aceasta consideră că este nevoie de un nou sistem integrat în şcolile din natia care a locuit aici in urma cu peste 4000 de ani. Inclusiv Vladimir
Rusia, care să afirme patriotismul. “Toţi copiii, de la Kaliningrad şi Putin a inspectat zona in 2005, pe vremea cand era presedinte.
până la Kamciatka, trebuie să înveţe din aceleaşi manuale, scrise de pe
poziţii politice corecte“, a susţinut deputata. Sapaturile au scos la iveala o structura bazata pe cercuri concentrice,
Noua politică este cu scop presupus ritualic, precum cele care fac parte din cultul Soarelui,
susţinută şi de Biserica descoperit peste tot in lume. La prima datare, orasul Arkaim s-a dovedit a fi
Ortodoxă. Arhimandritul de-o varsta cu Egiptul si Babilonul. Gennady Zdanovich, de la Universitatea
Tihon a ţinut să accentueze din Celiabinsk, presedintele asociatiilor de arheologi care cerceteaza Uralii,
necesitatea “eroizării a sustinut “importanta arheologica a asezarii ca fiind inestimabila”.
istoriei“, pentru că tinerii
de azi pun pe prim-plan S-a avansat ipoteza ca
valori precum banii, casa, populatia care a intemeiat
sănătatea, şi doar pe ultimul Arkaimul apartinea celei mai
loc este dragostea pentru vechi civilizatii indo-europeana,
patrie. “Glorificarea desi, daca luam in calcul ordinul
istoriei ar fi tratamentul de vechime, ar trebui redefinita
pentru aceasta“, a afirmat arhimandritul citat de Adevărul, care a propus ca europeano-indiana. Vadim
crearea unui “Panteon al eroilor”. Cernobrovi este de parere ca
Pe de altă parte, istoricul Serghei Mironenko a îndemnat să nu se cei care au intemeiat acest oras
uite şi despre adevăr. “Atunci când părintele Tihon vorbeşte despre eroi, el antic pe valea Arkaim ar fi arieni.
ar trebui să nu uite şi despre antieroi. Istoria Rusiei nu este doar o istorie Tipic pentru cultura ariana, si in
a victoriilor, ci şi a înfrângerilor, iar patriotismul se educă prin studierea Arkaim se afla un templu solar si
istoriei familiei, a satului sau oraşului natal“, a afirmat acesta. un observator astronomic de “tip
Sursa: FrontPress.ro Stonehenge”.
.Considerata de nazisti ca fiind rasa pura, se pare ca arienii ar fi Cetatea a fost construita pe
existat de fapt conform ultimelor descoperiri ale arheologilor ruşi. un deal, dupa un model care, dupa
parerea cercetatorilor rusi, imita
Arheologii au descoperit in sudul Siberiei, la granita cu Kazastanul, sectiunea unui trunchi de copac,
o civilizatie veche care ar fi trait in zona in urma cu 3.000 pana la 4.000 dar in trepte, fiecare cerc coborand o treapta fata de cel precedent. Cetatea
de ani, in urma sapaturilor efectuate in mai multe site-uri arheologice, circulara contine 60 de cladiri, 25 in cercul interior si 35 in afara acestuia,
scrie MaxiSciences. fiecare constructie avand
spatii structurate in jurul unei
Observand simillaritati dintre sanscrita si vechi texte religioase vetre deschise, precizeaza site-
indiene si europene, lingvisti britanici si germani estimeaza ca aceste ul Svet999.
limbi si-ar putea avea ca origine cultura Ariana. Se presupune ca civilizatia
ariana ar fi invadat mai apoi Europa si India in cel de al doilea mileniu i.Hr. Specialistii de la statiile
Arkaim este cea mai de monitorizare a anomaliilor
misterioasa asezare din Urali au semnalat o
antica, situata in serie de fenomene curioase,
regiunea Celiabinsk, in care se manifesta in aria
sudul Uralilor, si a fost orasului-cetate: fluctuatii ale
descoperita in 1987, parametrilor magnetici si de
in timpul lucrarilor de temperatura, care se mareste
adancire a vaii raului sau scade cu 5 grade Celsius
din apropiere, care spontan, fara sa fie un efect al schimbarii atmosferice, precum si fulgere
urma sa fie inundata globulare.
(foto).
Inca nu se cunoaste cu certitudine importanta cercurilor descoperite
Asezarea se pare la Arkaim, daca erau facute in scop defensiv, stiintific, educational sau pur
ca apartine culturii si simplu tineau de vreun ritual necunoscut.

www.oglindaliterara.ro 10705
 Marele Manipulator
şi asasinarea lui Iorga, Ceauşescu, Culianu!!!
Petre Burlacu
I-am cerut câteva cuvinte despre carte domnului Marcel
Petrişor, prezent în paginile Marelui Manipulator. Deci, de la
Marcel Petrişor citire:
„Ion Coja a făcut multe lucruri la viaţa sa pe care numai el
putea să le facă!… Marele Manipulator, o carte de care aveam
cu toţii nevoie, numai Ion Coja o putea scrie. Cine-l cunoaşte în
persoană pe Ion Coja va zice ca mine după ce va citi voluminosul
tom: o carte care îţi pune în palmă sufletul şi zbaterea unui om care
niciodată n-a trecut neobservat pe scena vieţii. Îi dau dreptate lui
Fănuş Neagu în portretul pe care i-l face autorului: „Un val de
mare sculptat umblă prin Bucureşti şi se numeşte Ion Coja!”
(Am citat din memorie…) Și această carte nu este exclus să fie şi ea
un …tsunami!
Mai presus de orice, prin această carte Ion ridică moralul
naţionaliştilor, de pretutindeni, nu numai din România. Ion Coja
este pe deplin convingător, cu o sumedenie de argumente, atunci
când afirmă că a fi naţionalist înseamnă să fii un om normal, care
te supui firii sădite în tine de Dumnezeu!…
Mi-aduc aminte, în 1990, când am scos revista „Veghea”,
i-am cerut lui Ion Coja un text. Mi l-a adus a doua zi, intitulat Sunt
naţionalist! Nu m-a mirat deloc titlul. Am ţinut minte vorbele
care au însoţit textul: „Marcele, nenorociţii ăştia vor prigoni şi
ei naţionalismul!” De altfel, naţionalismul, ca doctrină şi ca mod
de comportament a fost un subiect pe care deseori l-am discutat,
teoretic mai ales, în colocvii „moderate” de Petre Ţuţea şi Simion
Ghinea, cei doi mentori ai autorului fiind prezenţi în numeroase
pagini ale cărţii! Autorul le recunoaşte rolul important pe care l-au
avut în viaţa sa, în definirea profilului său moral şi politic.
Am o singură nedumerire: ştiu bine că prin această carte Coja
îşi va face mulţi prieteni şi mulţi duşmani!… Care vor fi mai mulţi
şi mai eficienţi: amicii sau inimicii?…”
* şi-a pregătit din timp o rochie, după tabloul lui Rembrandt Aman
Domnului Ion Coja, autorul Marelui Manipulator, i-am
cerut pentru site-ul nostru să ne recomande câteva citate din carte,
edificatoare. Iată-le:
(1) Prietene dragă, lumea este condusă într-adevăr de nişte
oameni a căror profesie, al căror mod de a acapara puterea nici nu
este înregistrat în manualele şcolare, despre ei copiii nu învaţă în
şcoală, ei nu sunt niciodată oferiţi ca modele umane, într-atât este
de dezonorant ce fac ei, cămătarii! Şi tocmai ei conduc lumea!…
Cămătarii, pe care toate religiile lumii îi stigmatizează cu dispreţ,
ca fiind cea mai decăzută postură a omului!… Şi tocmai pe mâna
lor să încapă destinele lumii!… (pag.282)
(2) Iar dintre popoarele care au suferit cel mai mult de pe
urma nebuniei sioniste să ştii că noi, românii, ocupăm un loc în
faţă de tot! Rândul întâi! Cu coroniţă!… Numai ruşii or fi suferit
mai mult! (p.382)
(3) Faptul că „naţionalismul este ultimul refugiu al
comunismului” dovedeşte că lupta dintre naţionalism şi comunism,
după trei sferturi de veac, se încheie cu izbânda naţionalismului.
Înşişi comuniştii, pentru a mai supravieţui în istorie câţiva ani,
s-au văzut nevoiţi să devină naţionalişti, formula comunistă,
10706 www.oglindaliterara.ro
internaţionalistă, dovedindu-se falimentară! (p.82)
(4) Asasinatele legionare au fost executate cu sentimentul că
se produce astfel o execuţie publică, a unor oameni foarte vinovaţi
faţă de poporul român! Execuţia nu urmărea batjocorirea
mortului! Era un asasinat în demnitate, dacă pot spune aşa!
Povestea cu Stelescu, că a fost hăcuit şi împuşcat cu zece
revolvere, sunt nebunii inventate de aşa zişi reporteri, gen Brunea
Fox!… Dintre cei zece decemviri care l-au vizitat pe fostul lor
camarad la spital, numai unul avea asupra sa un revolver cu care
a tras asupra victimei. Ceilalţi nouă au participat ca să-şi arate
solidaritatea cu cel care a mânuit revolverul pedepsitor, justiţiar!
Şi pentru a împărtăşi aceeaşi soartă! Nu au fugit de la locul faptei,
nu s-au ascuns, dimpotrivă, au ţinut să se ştie că ei au făcut-o şi de
ce! Idealism legionar!… Stelescu îşi trădase camarazii, încercase
de mai multe ori să-l asasineze pe Căpitan prin otrăvire… La fel,
nicadorii au fost trei persoane cu un singur revolver. Ceilalţi doi
l-au însoţit pe …asasin, hai să-i zicem asasin!, ca să se solidarizeze
cu fapta acestuia, considerând-o perfect îndreptăţită, cum şi era.
Asasinatul legionar a avut, putem zice, o valoare educativă,
simbolică, urmărind să descurajeze actul trădării, atât de frecvent
în istoria noastră… (p.302)
(5) Ar trebui să te mai familarizezi cu istoria PCUS, măcar ca
să pricepi înţelesul cu care să-ţi rămână în minte definiţia pe care
Rakovski o dă Revoluţiei franceze: „primul Komintern”! Cred că
ar fi murit de plăcere Petre Ţuţea să ştie de această definiţie! Petre
Ţuţea nu dădea nici doi bani pe Revoluţia franceză, una dintre
marile erori ale istoriei! (p.273)
(6 )Elena Lupescu a făcut din acel moment o sărbătoare,
implorând iertare Estherei, apoi şi-a invitat toţi prietenii, avea
casa plină şi ea nu s-a arătat musafirilor decât după miezul nopţii,
îndată ce a primit telefon că Zelea Codreanu şi-a lui ceată au
fost omorîţi. A coborît majestuoasă scara interioară a locuinţei
îmbrăcată ca a doua Esthera, închipuindu-şi că prin asasinarea
mişelească a Căpitanului se salva neamul evreiesc! Câtă
demenţă!… Aceeaşi demenţă, aş zice, în 1938, în 1989, în 1991!
Căci moartea Căpitanului face serie cu celelalte asasinate!(…)
– O întrebare: de ce ziua de Sf Andrei este atât de
importantă, de emblematică pentru români? (…)
– Este o legătură foarte mare între noi, românii, şi acţiunea
Sfîntului Apostol Andrei, al cărui nume este păstrat în memoria
românilor sub forma de nume al lunii decembrie: Ândrea. Crezi
că este o întâmplare că dintre toţi sfinţii numai lui Andrei românii
i-au făcut această cinste?!… Şi că dintre toate popoarele lumii,
numai românii păstrează, pe cale exclusiv orală, populară,
amintirea unui sfînt apostol? Andrei, primul care s-a băgat ucenic
la Iisus, primul care l-a „mirosit” pe Mesia! Primul care a purtat
Cuvîntul Domnului în Nordul geto-dacic al Dunării… Era ziua
de Sf Andrei cea mai potrivită pentru a o pângări prin uciderea
unui om atât de religios cum fusese Corneliu Zelea Codreanu!…
Au ales-o bine nemernicii! La fel de bine cum au ales şi ziua de
Crăciun în 1989 şi ziua de Sf Constantin şi Elena în 1991. Mesajul
este clar, deopotrivă anti-creştin şi anti-românesc! (p.278)
 MANOLACHE I. COSTACHE EPUREANU
(1820 – 1880)
Constantin Toma
Descendent al unei familii boiereşti cu strămoşii pomeniţi încă de
pe vremea domniei lui Ştefan cel Mare (familia marelui vornic Boldur),
Manolache I. Costache Epureanu, s-a născut după unele surse la Iaşi
dar cu certitudine copilăria şi-a petrecut-o la Bârlad.Din aceeaşi familie
s-a ridicat şi cărturarul Veniamin Costache, ajuns ulterior mitropolit al
Moldovei.
Tatăl, marele vornic Ion Costache la rândul său, era descendent din
familia de boieri Costache care a dominat viaţa socială a Moldovei încă
din secolul al XVII – a.
Mama,fiica spătarului Costache Negel, Catinca era şi rudă apropiată
a lui Costache Negre (Negri).
Împreună cu fratele său Grigore încep studiile în
Franţa apoi la Heidelberg, Berlin, Gottingen şi Jena. În
1839 îşi ia doctoratul în drept şi se întoarce în ţară.
Anul 1846 îi aduce numirea ca” prezident” al
Tribunalului Tutova unde s-a remarcat prin corectitudine şi
profesionalism.
Se implică alături de Alexandru Ioan Cuza ( tot
bârlădean), fraţii Rosetti şi alţi boieri în lupta împotriva
domniei lui Mihail Sturza (1834 – 1849) şi la evenimentele
revoluţionare de la Iaşi din 1848.
Referitor la anul 1848 cunoscut în istoria noastră
drept revoluţia” paşoptistă”,ca o expresie a eliberării
naţionale de sub dominaţia străină ,în realitate s-a încheiat
un alt pact îndrepta spre un curent european mai voalat,
prin aderarea la mişcarea masonică europeană .Acest
moment se produce în timpul domniei lui Mihail Sturza,el
însuşi propagator al ideilor masonice.
Chiar el,Manolache Epureanu semnează ” Petiţiunea
– proclamaţie” în care militează pentru Unirea Principatelor.
În ciuda înăbuşirii în sânge a revoluţiilor europene, problemele
revoluţionarilor din Moldova s-au rezolvat doar prin arestări,el (Manolache
I. Costache Epureanu) fiind reţinut în casa lui Alexandru Mavrocordat şi
trimis la Brăila. De aici împreună cu alţi cinci revoluţionari şi cu ajutorul
consulului englez evadează şi se îmbarcă spre Giurgiu.
După ce a luat legătura cu revoluţionarii români din Banat, împreună
cu Lascăr Rosetti la 3-5 mai 1848 participă la Adunarea Naţională de la
Blaj unde s-a întâlnit cu Alecu Russo, Vasile Alecsandri ş.a.Fuga în exil
a fost totuşi o şansă şi un prilej de întâlnire între masonii paşoptişti. Între
ei se afla şi Alexandru Ioan Cuza – venerabil al lojei Steaua Dunării din
Galaţi.
Alături de viitorul domnitor şi alte personaje cheie ale vremii,Mihail
Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Costache Negri,masoni şi ei,cu sprijinul
Franţei au militat pentru interesele naţionale, în perioada în care Moldova
era teatrul luptelor pentru putere între diferitele obidienţe masonice.
Există dovezi că mişcarea masonică pro-unionistă din Principatele
Române a fost coordonată chiar de Napoleon al III – lea dar şi prin
reprezentanţii lui.
Manolache I.C. Epureanu se întâlneşte cu viitorul domnitor al
Principatelor Unite la Viena în 15 august 1849 cu care revine în ţară odată
cu domnia în Moldova a lui Grigore Al.Ghica.
În 1851, Epureanu se căsătoreşte cu Maria,fiica lui Alexandru
Sturza şi a Smarandei Sturza Bârlădeanul.Împotriva căsătoriei a fost
chiar viitoarea soacră.logofeteasa Sturza care-l dorea pe Lascăr Rosetti
ca ginere.În ciuda acestui fapt, Maria fuge împreună cu viitorul şoţ de la
un bal ţinut în casa Sturza din Bârlad.În prezenţa prietenilor a doua zi cei
doi se cunună în biserica familiei Epureanu din Borăşeşti ( azi comuna
Epureni).
Dintre cei trei copii ai lor,Catinca, Elena şi Ioan se remară în mod
deosebit Elena,devenită principesă prin căsătoria cu prinţul Alexandru
Ghe.Bibescu şi care se stabileşte la Paris.Aici principesa Elena studiază
pianul cu Anton Rubinstein şi participă activ la viaţa culturală
Ca publicist şi jurnalist,Manolache Epureanu a colaborat
cu studii şi articole la « Steaua Dunării « ,ziarul junimismului „Tera” iar
mai târziu la periodicul conservator ” Timpul”.
Elaborează broşuri legate de starea proprietăţilor funciare –
„Ţăranul proprietar” la Iaşi 1864, în care arată modalităţi concrete prin
care ţăranii pot fi împroprietăriţi, urmând ca moşierimea să fie despăgubită
de către stat.
www.oglindaliterara.ro
Pasionat de muzică (Beethoven) şi lectură. deţinea la
vremea respectivă una dintre cele mai mari biblioteci din Moldova. Fiind
înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun ,N.G.Rădulescu cel care l-a
cunoscut îndeaproape, îi descrie o particularitate – intuiţia. Când citea o
carte, Epureanu…”ghicea la citirea primelor pagini restul cărţii aproape
în întregime”.
După 1856 se implică în luptele pentru Unire în calitate de
membru al Adunării Ad-hoc din Moldova (1857) şi al Adunării Elective a
Principatelor (1858).
Ca membru al Adunării Ad-hoc contribuie la realizarea
Regulamentului Divanului având şi sarcina de a întocmi un « Raport » cu
12 principii care au stat şi la baza viitoarei Constituţii.
De la 24 ianuarie 1859 odată cu alegerea lui
Al.I.Cuza ca domnitor al celor două principate şi înfrăţirea
Moldovei cu Muntenia pe 14 nartie a fost ales membru al
Comisiei Centrala din Focşani
Între 27 sept.1859 şi 3 apr.1860 Manolache I.C.
Epureanu este prim-ministru în Moldova.Face primii
paşi către împlinirea privilegiilor fiscale,a coordonat
secularizarea averilor mânăstireşti,a modernizat armata
înfiinând un batalion de geniu, a creat prima formă a
instituţiilor de credit ( Banca Naţională de Credit Funciar).
La 14 iulie 1860 a devenit singurul prim-ministru
moldovean al Ţării Româneşti.
Militeazăt pentru recenzarea populaţiei, fiscalitate
unitară, înfiinţarea unei universităţi la Iaşi, a elaborat un
proiect privind înfiinţarea unei bănci naţionale cu capital
privat dar sub controlul statului.
Conflictul cu Adunarea Legislativă munteană a făcut
ca la 14 apr. 1851 cabinetul său să primească vot de blam şi să fie dat
în judecată pentru presupuse nereguli în alegeri şi abuzuri legislative.În
sept.1862 este achitat de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Din anul 1862 Al.I.Cuza intră în conflict cu masoneria,devine
persoana non-grata şi este înlăturat prin lovitura de stat din 1866 când este
înlocuit cu Carol I de Hohenzollern.După abdicarea lui Cuza,Epureanu
împreună cu M.Kogălniceanu – ministru de externe,a activat în vederea
realizării Independenţei Româniai,pe cale diplomatică printr-un memoriu
adresat puterilor europene.
Tot în această perioadă reorganizează cluburile conservatoare şi
înfiinţează Partidul Conservator în februarie unde activează ca preşedinte.
Chiar şi adversarii politici îi apreciau cavalerismul, onoarea şi
demnitatea.Astfel deputatul Nicolae Fleva spunea despre Epureanu: “acea
personalitate francă şi loială, care când întinde mâna, e gata să răspundă
la obligaţia ca a luat”.
Din aprilie 1880 bolnav de tuberculoză Epureanu se retrage din
viaţa publică. Pleacă la un sanatoriu din Viena. Ultimile săptămâni le
petrece la Schlangenbad unde la 7 sept.1880 moare.
Este adus în ţară şi înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din
Bârlad iar din ordinul primului ministru autorităţile i-au organizat funeralii
naţionale unde au participat reprezentanţii Casei Regale ,ai Parlamentului
şi Guvernului.
Principesa Elena Bibescu îşi descria astfel tatăl: ”Arzătoarea lui
dragoste pentru ţară şi devotamentul său pentru naţiune şi Tron au fost
dominantele existenţei sale. Nici un sacrificiu nu-i părea prea greu pentru
progresul şi gloria României”.
Bibliografie
1. Emil Ioachimovici, O pagină din istoria politică a
României,Manolache Costache Epureanu,Bucureşti
2. Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în
România,Bucureşti,2001
3. Elena Monu,Istoria unei familii – Costache,Iaşi
4. Iacov Antonovici,Documente bârlădene,Bârlad 1912
5. Traian Nicola,Valori spirituale tutovene,Bibliografii
6. N.G.Rădulescu,Manolachi Kostachi Epureanu,Bârlad 1885
10707