Particularitățile stilului Amintirilor din copilărie

de Ion Creangă

1. Opera „Amintiri din copilărie” a fost scrisă între anii 1881 – 1888 de către Ion Creangă. Aceasta este o
operă de tip memorialistic, în care autorul povestește, într-un mod cât se poate de realist, propria
copilărie, amintindu-și cu melancolie de acea perioadă și de frumusețea ei. Deasemenea, trebuie
menționat faptul că, acestă operă, compusă din patru capitole, este una dintre cele mai importante
pentru literatura română. Importanța creației nu provine numai din tema prezentată în operă ( copilăria
în mediul rural), ci și din particularitățile de construcție folosite de autor pentru crearea unui text
umoristic, dar în același timp real. Iorgu Iordan spunea în cartea ” Studii despre Ion Creangă” că opera
lui Creangă ” înfățișează un adevărat univers – universul vieții rurale românești de acum un secol –
tot așa limba folosită de autorul lor reprezintă chintesența vorbirii noastre populare în aceeași
epocă.”[1] Astfel, stilul lui Creangă se remarcă prin umor, vorbire populară și aici nu ne referim la
limba folosită ( limba poporului ), ci la modul în care acesta este folosită (regionalisme, forme
specifice zonei, etc.), folosirea proverbelor și a zicătorilor, dar și oralitatea.

2. Perioada în care opera lui Creangă a apărut a fost cea în care limbajul popular era clar diferențiat de
cel cult, iar acest aspect era cel mai bine reprezentat în aria vocabularului și al expresiilor folosite.
Limbajul folosit în „Amintiri din copilărie” nu era identificat ca fiind neapărat regional, ci popular,
diferența semnificativă înregistrându-se, mai ales,  la nivel fonetic, lexical, dar și morfologic.

 Din punct de vedere lexical, vocabularul utilizat în opera „Amintiri din copilărie” este de tip omogen,
în sensul că acesta înglobează toate criteriile. Cuvintele utilizate au caracter popular, iar neologismele
sunt absente în totalitate. Autorul folosește cuvinte uzuale pentru mediul în care se desfășoară acțiunea
(țintirim, zăplaz, holtei, bernevici, pocinog, cociorva, dihai, făină de păpușoi, etc.), iar proverbele și
zicătorile utilizate au rolul de marca și accentua caracterul vorbit al vocabularului folosit.

 La nivel fonetic, opera lui Creangă este caracterizată, în mare parte, de folosirea regionalismelor, dar
și de cuvintele considerate „inovații fonetice”, care la rândul lor, ocupă un important loc în acestă
operă. Deasemenea, trebuie menționat faptul că acele cuvinte care în opera lui Creangă reprezintau
regionalisme, în vorbirea actuală,  sunt caracterizate ca fiind arhaisme fonetice care nu mai sunt
reprezentative numai pentru zona Moldovei, ci pentru mai multe zone ale țării. Iată câteva forme
întâlnite în opera lui Ion Creangă si care sunt specifice zonei Moldovei: mîne, pîne, cînește, mîni-
dimineață, mînile,  prezintă reducerea diftongului îi la i; băiet, spăriet, împrăștiet, sunt forme ale
cuvintelor în care diftongul ia este inlocuit de diftongul ie. Din limba veche, autorul păstrează formele
unor cuvinte în care apar sufixele –ariu și –oriu (coțcariul, povestariu), acest lucru datorându-se, cel
mai probabil, datorită faptului ca finalul cuvintelor este nearticulat. Totodată, forme ca : bini, galbini,
tini, barbat, macar, sunt caracterizate ca fiind specifice graiului moldovenesc și fie marchează
închiderea lui  e la i, fie trecerea lui ă la
Inovațiile fonetice, întâlnite în opera lui Creangă, reprezintă un alt aspect important pentru caracterul popular
al operei și fac parte tot din aria regionalismelor. Printre cele mai întâlnite inovații fonetice, amintim:
reducerea diftongului ea la e accentuat ( cole, măse, pute, păre, etc.), apariția cuvintelor în care
diftongul  ia este înlocuit de ie  (băiet, s-a muiet, ieu, etc.), folosirea numeralelor, dar cu pronunțare și scriere
populară (tus-șese, șesezeci), dar și folosirea pronumelor ( ista pentru ăsta / acesta, cela pentru acela sau pentru
celălalt, aistora pentru aceștia). Tot în aria inovaților fonetice, se observă și utilizarea verbelor perdut,
împetrită, verbe care sunt caracterizate de depalatalizarea labialelor.

 În ceea ce privește caracteristicile morfologice, acestea nu sunt foarte numeroase, însă apar câteva care
sunt specifice acestei regiuni. Pe lângă caracterul regional, verbele utilizate în acestă operă, au și un
caracter popular. Fiecare mod al verbului este marcat în diferite exemple. De exemplu, verbe
ca: venise, luase, plecase, sunt forme ale modului mai- mult – ca- perfect, iar în vorbirea populară
acestea apar fară sufixul –ră (numai la persoana a 3 plural); la modul viitor, verbele apar fără
litera v,  iar formele sunt construite cu infinitivul: I-oi zice, te-oi omorî, te-oi alege; iar verbe ca a lua,
a pune, a da, a sta  sunt folosite la modul conjuctiv prezent cu forme ca: să ieie, să deie, să steie, să
puie  ( acestea sunt forme iotacizate și aparțin limbii populare utilizate în Moldova).

Așa cum am menționat și mai sus, la secțiunea inovațiilor fonetice, formele pronumelor utilizate de Ion
Creangă sunt specifice zonei Moldovei și sunt, în special, forme ale pronumelor și adjectivelor demonstrative.
De exemplu: băietul ista pentru baiatul acesta, copilul ista pentru copilul acesta, în ceea parte pentru în acea
parte.

Substantivele sunt utilizate cu formele lor vechi sau populare; de exemplu: țintirim, văduvoi, mîncări, holtei,
pocinog, etc.  Pe lângă faptul că sunt forme vechi, unele dintre ele sunt și regionale.

 La nivel sintactic, autorul evită folosirea figurilor de stil preferând să le înlocuiască cu structuri clare,
concise, chiar concrete, iar pentru marcarea continuității unei idei, autorul folosește conjuncția
coordonatoare și;  aceasta nu este folosită numai în interiorul propozițiilor ci și la începutul acestora.
În acest caz, și nu are funcție sintactică, ci doar marchează ideea de repetiție și de continuitate. 
Sintaxa frazei este marcată, în special, de coordonare (aceasta fiind specifică scrierilor populare). În
opera lui Creangă, coordonarea apare fie cu ajutorul conjuncțiilor, fie prin juxtapunere. Așa cum am
menționat și mai sus, principala conjuncție folosită este și, fiind urmată de iar  și dar ( „[…] umflu
pupăza de unde era, sai cu dânsa pe sub streșina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, […].”,
„Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă.”, ” Dar nu merg pe drum, de rușine să nu
întâlnesc vrun om; ci sar în grădină la Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din
hudință în grădina lui Trăsnea și iar prin păpușoi […].”). O altă particularitate a sintaxei utilizate de
Creangă este folosirea propozițiilor introduse de adverbul unde („[…]în știoalna unde mă scăldam”,
„[…] Văraticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată și milostivă […]. „, „[…] unde nu
mă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza … pe ce-a fi …”.)

3. Datorită oralității folosite în crearea scrierii, opera lui Ion Creangă reprezintă un izvor nesecătuit de
elemente populare, proverbe, interjecții, dar și de ilustrări ale mediului rural cu tot ceea ce implică el –
tradiții, obiceiuri, viața la sat.  Conform DEX , oralitatea este : ” calitate a stilului unei scrieri
beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan și viu atât în dialogurile care
notează particularitățile vorbirii personajelor, cât și în narațiunea propriu-zisă; ansamblu de
particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu.”[2]  Astfel, umorul se află în strânsă legătură cu tot
ceea ce înseamnă exprimarea oralității. Prin intermediul umorului, Creangă încearcă să transforme și
să elimine monotonia din lumea satului. El oferă personajelor sale, nume care mai de care mai haioase
( moș Chiorpec, Popa Buliga sau Ciucalau), dar și o caracterizare menită să le scoată defectele în
 evidență ( Moș Vasile care era „cărpănos și un pui de zgârie – brânză”, sau fata Irinucăi care era
„balcâză și lălâie de-ți era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”).

 Un prim element important în realizarea oralității, sunt interjecțiile. Acestea marchează spontaneitatea
și nu sunt cu mult diferite de construcțiile exclamative. La Creangă, interjecțiile apar cu rol predicativ
și de cele mai multe ori, fac parte din construcții eliptice: „fac țuști”, „Asemene celui mijlociu, țuști”,
„Nici una, nici două, haț”, „Pupăza zbîrrr”, „Și când răcnește o dată cât se poate, eu zbîrr!”. În
structurile interjecțiilor apar și repetițiile, care nu fac altceva decât să accentueze ideea transmisă de
anumite structuri sau cuvinte. De exemplu: „Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi la dat tata
[…]”, „Și o dată pornesc ei teleap, teleap, teleap!”. Repetițiile nu apar numai în cazul interjecțiilor, ci
și la verbe; de exemplu: „Și bocește el și bocește, pînă îl apucă leșin.”. Elipsa este un alt procedeu
stilistic des întâlnit în opera lui Creangă. Structurile cele mai afectate de elipsă sunt cele fixe care sunt
formate cu adverbe demonstrative: când colo, când colea, ici colo, când iaca, Paula Diaconescu
spunea că aceste structuri: „mijlocesc reprezentările concrete ale acțiunilor.”[3] Astfel, ele oferă
întregii structuri un grad mare de uimire.
 Proverbele, zicătorile sau citatele din câtecele populare reprezintă o altă modalitate de exprimare a
oralității; de fapt ele sunt catalogate ca fiind expresii populare. Având în vedere folosirea limbii
populare, Ion Creangă recurge, destul de des, la utilizarea acestor procedee în opera sa. Indiferent de
situația în care sunt utilizate, aceste structuri au rolul de a crea o imagine, un film în mintea cititorului.
În opera sa, Creangă utilizează următoarele proverbe:  „Pentru că știi vorba ceea: Omul sfințește
locul.”, „Vorba ceea: Părinții mănâncă aguridă și fiilor li se strepezesc dinții.”, „Au tunat și i-au
adunat.”, „Milă mi-e de tine, dar de mine mi serupe inima.”,  „La plăcinte / Inainte, /  La război/
Înapoi.”, „Voinic tânăr, cal bătrân / Greu se-ngăduie la drum.”, „apără-mă de găini, că de câini nu
mă tem.”, etc.
 Un alt aspect care marchează oralitatea este aglomerarea verbelor. Autorul folosește cât mai multe
verbe într-o singură frază pentru a exprima cât mai multe acțiuni. De exemplu: „  și cum ajung în
dreptul teiului, pun demancarea jos, mă sui încetișor în tei, bag mâna în scorbură, găbuiesc
pupăza..”, „Și ne coborâm noi și ne tot coborâm cu mare greutate (…) și caii lunecau și se duceau
de-a rostogolul…”.
 În opera sa,” Amintiri din copilărie”, Ion Creangă mai folosește un alt procedeu care marchează stilul
specific lui. În exemple de tipul : „Și după cum am cinstea de a vă spune.”, „Vă puteți închipui.”,  el
încearcă sa-și implice cititorul în poveste prin adresare directă, iar prin utilizarea dialogului, se
încearcă evitarea monotoniei și totodată, implicarea a cât mai multor personaje ( „- Așa a fi, n-a fi așa
– zise mama- vreu sa-mi fac băietul popă, ce ai tu? / – Numaidecât popă, zise tata. Auzi, măi!
[…].”; „- De vânzare ți-i găinușa ceea, măi băiete? / – De vânzare, moșule! / -Și cât ei pe dânsa? / –
Cât crezi și dumneata că face! / – Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămuiască! […]  „). Deasemenea, pe
lângă faptul că este povestitor, Creangă se implică în poveste chiar ca personaj folosind persoana I:  ”
Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre, pe când
începusem și eu, drăgăliță- doamne, a mă ridia băiețaș la casa părinților mei, […]„.  Tot în „Amintiri
din copilărie”, Ion Creangă folosește așa numitul dialog fictiv care implică un interlocutor; înterlcutor
care, de fapt, este chiar ascultătorul poveștii ( „[…] se strânse lumea ca la comedie împrejurul nostru
dă, iarmaroc nu era? ” sau ” Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte?”).

4. Stilul operei lui Ion Creangă se remarcă în primul rând, prin originalitate și abia mai apoi prin
iscusința îmbinării cât mai elaborată a tuturor elementelor menite să transforme creația în ceva inedit
și chiar prețios, am putea spune, pentru literatura română. În „Amintiri din copilărie” se reflectă
munca autorului de a folosi elemente particulare, specifice mai ales limbii vorbite. Acestea sunt
transpuse în manieră proprie, marcând oralitatea și complexitatea textului. Creangă nu încearcă să-și
transforme personajele, ba dimpotrivă, le lasă să povestească în modul specific naturii lor și a culturii
 pe care o au. Astfel, personajelor sale le este mult mai ușor să folosească zicale, proverbe, versuri din
cântece populare, care nu fac altceva decât să ofere un aer umoristic textului.

Bibliografie:

 Creangă, Ion, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Regis,

 DEX, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a- II-a, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;
 Dumitrescu – Bușulenga , Zoe, Ion Creangă, Editura pentru Literatură, 1963;
 Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne, Partea a II-a. Evoluția
stilului artistic în secolul al XIX-lea., Universitatea din București, București, 1975.
 Iorgu, Iordan, Limba lui Creangă în Studii despre Ion Creangă. Vol II, Editura Albatros, București,
1973;
 Mancaș, Mihaela, Istoria limbii române literare. Perioada modernă (secolul al – XIX-lea),
Universitatea din București, București, 1974;
 Munteanu, Ștefan, Expresia artistică a limbii populare în opera lui Ion Creangă în Studii despre Ion
Creangă. Vol II, Editura Albatros, București, 1973
 Tohăreanu, G. I. , Oralitate și relief în Studii despre Ion Creangă. Vol II, Editura Albatros, București,
1973

[1]  Iorgu, Iordan, 1973,  Studii despre Ion Creangă. Vol II, București, Editura Albatros, p. 73

[2]  DEX, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a- II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

[3] Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne, Partea a II-a. Evoluția stilului
artistic în secolul al XIX-lea, Universitatea din București, București, 1975, p. 271