Relația dintre două personaje-Harap Alb

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o diversitate de

personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din urmă
fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca importanţă:
principale, secundaresau episodice. O notă aparte inedită, în această lume fabuloasă o au
numeroasele relaţii dintre multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi ale
răului. În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la
data de 1 august 1877, există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi
personajul eponim, Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii, dar
cea mai importantă este relaţia sa cu Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este
o relaţie specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale oricărui basm:
pozitive şi negative.

După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al celor două personaje este
prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în postura unui fecior de crai, fără
o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu
calităţi şi defecte, plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este
îngândurat şi nesigur de fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.

Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi Spânul, care
reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca însoţitor şi mai
târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la individualizarea feciorului de
crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.

Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai
încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi devine,
de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar
aceste atitudini ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care însuşirile lor sunt
total diferite.

Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de la
început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” Harap Alb dovedește calitatea
neprețuită a unui fond moral superior („- Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima
ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și
antagonist el reprezintă forțele binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios,
mascându-și cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului cu
Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă: „Fiul craiului
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea
tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi
cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe
ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.

Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău: om de
onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.

O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de împărat
la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de tânără, dar onest,
își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata farmazoană îl
demască pe Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, „ răutatea”
Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul „pedagogului
rău’’ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor
magice, el reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.

Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația între
cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.

Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje. Echilibrul inițial-
,,Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului
Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce
împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se
dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său.
Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât
și pe calul cel răpciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece
proba craiului și va primi sfaturi testamentare să se ferească de omul Spân și de Omul Roș.
Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de Spân. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb
trece prin trei probe: a sălăților din Grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei
Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa
albinelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă
calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului-Verde, este ucis
de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului.
Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o
veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional
marcată de întoarcerea la discrepanța socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”

Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte personaje
sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub sintagma de ,,fiul
craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-si
găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în
felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria
mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi pregatească
plecarea i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe
care trebuie să-l împlinească.

În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-Alb,

sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul notează
comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița
de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct: ,,Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.

Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relație cu alte
personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice, ,,era
tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin
acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.

Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra vieții.
Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția
conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce
Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele
două personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant
organicitatea.

Perechea antagonist-protagonistspecifică basmului se caracterizează în „povestea” lui Creangă în

opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă mincinoasă,
iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
 Relația dintre două personaje-Moara cu noroc

Se stie ca in textul epic, personajele sunt purtatoare de semnificatie ale mesajului

transmis prin discurs. Ele sunt rotitele care pun in miscare mecanismul universului fictional. In
nuvela, actiunea plaseaza in centru protagonistul, celelalte personaje gravitand in jurul lui, pentru
a-i sustine evolutia.

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela, in care punctul de fuga este reprezentat de Ghita
in calitatea sa de protagonist. Evolutia personajului principal, la nivelul discursului narativ poate
fi inteleasa numai prin raportare la celelate personaje, in care i se oglindesc calitatile si defectele.
Semnificativa, in acest sens, este relatia dintre Ghita si Lica.

In primul rand relatia celor doua personaje se impune a fi analizata din perspectiva tematicii
abordate: tematica rurala dublata de o tema psihologica, reprezentata de dezumanizarea fiintei
sub puterea mistuitoare a banului. Problematica nuvelei este reprezentata de ciocnirea dintre
doua mentalitati: una tradiionala, reprezentata de Ghita si una mercantila, careia ii da glas Lica.
Pentru o redare cat mai veridica a imaginii satului transilvanean din a doua jumatate a secolului
al XIX-lea, autorul surpinde metamorfozele unei societati refelectate in constiinta
protagonistului. In vreme ca Lica este un adaptat la structurile capitaliste, Ghita incearca
adaptarea prin incercarea de a-si depasi conditia de cizmar sarca.

Pe de alta parte, naratorul adopta o perspectiva narativa obiectiva, cu o viziune” din

darat”. Ocupand o pozitie extrateritoriala fata de universul fictional creat, acest narator detasat nu
intervine in destinul personajelor sale, lasandu-le sa evolueze spre deznodamant, dupa nazuinte si
slabiciuni. Ba mai mult, naratorul omniscient si omniprezent stie totul despre personajele sale,
astfel incat relateaza informatii nu numai despre fizionomia personajelor sale, ci le dezvaluie si
dimensiunea interioara.

In aceeasi ordine de idei, prima intalnire dintre Ghita si seful porcarilor, Lica, dezvaluie un
conflict exterior. Samadaul isi impune in fata noului venit propriile-i reguli: „vreau sa stiu in tot
deauna cine trece pe aici, cine ce zice, cine ce face si voiesc ca inafara de mine sa nu mai stie
nimeni. Cred ca ne-am inteles!”. Este un conflict exterior vag nuantat, deoarece carciumarul nu
riposteaza, ci accepta tacit situatia. Acest conflict exterior se dezvolta pe parcursul discursului
narativ intr-un amplu conflict interior: macinarea interioara, pana la disparitie a constiintei
protagonistului.

Nu in ultimul rand cele doua personaje sunt construite prin mijloace de caracterizare consacrata
de proza realista. Prin carcaterizarea directa, naratorul omniscient surpinde transformarile lui
Ghita sub puterea banului: „nu mai zambea ca mai-nainte, ci radea cu hohot de-ti era tema de
dansul”, „se juca din ce in ce mai rar cu Ana, iar atunci cand o facea ii lasa urme vinete pe corp”.
In realizarea personajului Lica, autorul se foloseste de tehnica portretisticii: „un om ca de trezeci
si sase de ani, inalt, uscativ si suspt la fata, cu ochii mici si verzi, cu mustata lunga si sprancenele
impreunate la mijloc. Lica era porcar, insa dintre cei care poarta camasa alba si subtire, ca
floricelele, pieptar cu bumbi de argint si biciul de carmajin cu codoristea de os cu ghintulete de
aur”. Aceste elemente de portret reliefeaza, pe de-o parte rautatea personajului, dar in acelasi
timp si bogatia, opulenta sa. Modernitatea operei lui Slavici consta insa in mijloacele inovatoare
pe care le utilizeaza in constructia personajelor: monologul interior si stilul indirect liber.

Din punct de vedere tipologic, incipitul nuvelei il surpinde pe Ghita ca tipul taranului dornic de
a-si imbunatatii conditia sociala de cizmar sarac. Pe parcursul discursului narativ, insa,
protagonistul se individualizeaza prin patima sa nefireasca pentru bani. Daca Ghita este un
personaj rotund, caracterul sau modificandu-se pe parcursul naratiunii, Lica face parte din
categoria personajelor plate. De la prima si pana la ultima sa aparitie in discurs, Samadaul are un
comportament neschimbat.

Statutul social al protagonistului este surpins inca din incipitul discursului narativ: el
este cizmarul sarac, care-si doreste un trai mai bun pentru familia sa. Este capul unuei familii de
tip patriarhal, este constient de faptul ca pe umerii sai apasa toate greutatile familiei si, de aceea,
decide sa ia in arenda carciuma de la moara cu noroc. Noul statut social pe care-l dobandeste, cel
de carciumar, coincide si cu dezumanizarea unui personaj care nu are puterea de a se sustrage
mirajului imbogatirii. In schimb, lica isi pastreaza, de la inceput pana la sfarsit, acelasi statu
social: el este Samadaul, seful porcarilor.

Din punct de vedere psihologic, comportamentul lui Ghita releva un caracter slab. Se
arat neputincios in fata tentatiei de a se imbogatii si da vina pe un destin potrivnic. Macinarea
interioara a personajului este redata de naratorul omniscient prin secvente monologate „ Ei! Ce
sa-mi fac? Asa ne-a lasat Dumnezeu. Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai puternic decat vointa
mea. Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoase in spinare”. Daca, in cazul lui Ghita
conflictul interior era generat de ciocnirea dintre viziunea traditionala si cea noua, mercantila, in
ceea ce-l priveste pe Lica naratorul nu-i surpinde conflictul interior. Acest aspect se datoareaza
faptul ca Samadaul este un adaptat al lumii capitaliste, cu care Ghiat tocmai a luat contact.

Expozitiunea textului surpinde ipostaza unui Ghita a carui existenta sta sub semnul
moralitatii: este harnic, cumsecade, iubitor de familie si dotat cu initiativa. Intalirea cu Lica
Samadaul va declansa si declinul sau moral: dintr-o fiinta morala, Ghita ajunge, in final, o fiinta
imorala, fiind capabil sa-si arunce sotia drept momeala in bartele Samadaului. In schimb, Lica
are o existenta guvernata de imoralitate. Dintr-o forma de autocaracterizare, el insusi isi
dezvaluie placerea de a ucide. Asadar, Lica este un personaj exceptional, demonic tradand
dimensiunea romantica in constructia acestui personaj.
 Relatia dintre cele doua personaje poate fi reprezentata ca fiind una intre manipulator
(Lica Samadaul) si manipulat (Ghita)

O prima secventa narativa care surpinde aceasta relatie poate fi considerata cea in care
Lica isi face aparitia, pentru prima data, la carciuma. Pentru ca relatiile capitaliste presupun
obligatoriu subordonarea partenerului de afaceri, Samadaul isi impune in fata noului venit
propriile-i reguli fara a manifesta opozitie, carciumarul le accepta tacit. Lica intuieste slabiciunile
lui Ghita, incercand astfel sa-l supuna. Mai intai, incearca sa-l indeparteze de familie, apoi ii
pateaza imaginea de om cinstit in fata colectivitatii rurale, implicandu-l, fara voia sa, in jaful de
la arendas si in uciderea vaduvei si a copilului acesteia. Caracter slab, Ghita isi ia, mai intai
masuri de precautie: aduce doi caini de la Arad, isi procura pistoale si-si angajeaza o sluga noua,
pe Marti, un ungur inalt cat un brad. La toate acestea carciumarul nu rezista tentatiei banilor si va
sfarsi tragic.

Finalul nuvelei surpinde ultima treapta a dezumanizarii protagonistului. Orbit de

dorinta de a se razbuna pe Lica, prin acceptarea de a colabora cu jandarmul Pintea, carciumarul
refuza invitatia batranei de a-si petrece sarbatorile pascale la Ineu. Ramane la han si isi impinge
sotia drept momeala in bratele Samadaului. Lica, constient de slabiciuna carciumarului pentru
sotia sa, ii cere Anei sa i se aseze pe genunchi, mizand pe o reactie din partea lui Ghita. Apoi,
Samadaul ii cere barbatului sa-l lase singur cu sotia sa. Ana, dezgustata de lasitatea sotului pe
care-l considera „doar o muiere imbracata in straie barbatesti” ii se daruieste lui Lica.
Constientizand pacatul sotiei sale in care tot el a impins-o, Ghita o omoara pe Ana „infingandu-i
adanc cutitul in inima”. La randul sau, Ghiat este ucis de Raut din ordinul samadaului, care se
sinucide pentru a nu cadea viu in mainile jandarmului Pintea.

Sunt de parere ca finalul tragic a celor doua personaje tradeaza dimensiunea

moralizatoare a nuvelei lui Slavici.

Am in vedere, cand afirm aceasta faptul ca, prin cele doua personaje, ca purtatoare de
semnificatie ale mesajului transmis prin discursul narativ, autorul transilvanean isi exprima
viziunea despre lume puternic influentata de ideologia confucianista. Creatorul universului
fictional transmite ideea conform careia singurele valor ale existentei umane sunt cele bazate pe
morala. Fiinta umana trebuie sa se supuna legilor predestinate, incercarea sa de a-si depasi
destinul avand consecinte tragice.

In concluzie, finalul tragic al personajelor Lica si Ghita aminteste de hybrisul tagediei antice
grecesti, personajele gasindu-si finalul tragic tocmai pentru ca au incercat sa depaseasca limitele
unui destin prestabilit.
 Relația dintre două personaje-Ion

Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie viața rurală din perioada
interbelică și, totodată, veșnicul conflict dintre clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse
țăranilor fără posibilități materiale.

Ion, protagonistul operei este un punct de reper pentru literatura română, întrucât prin
intermediul său este descrisă viața în mediul rural de la începutul secolului al XX-lea.

Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru pământ
izvorând din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion
are o poziție socială modestă : „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de
inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de mijloace.
Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când cei săraci,
fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia protagonistului. În
urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție
impresionantă, însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat
principalul vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei. Statutul psihologic al
personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei, acesta se modifică treptat.
Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea
mai presus de orice alt sentiment: acesta renunțând la iubirea pentru Florica, în favoarea
oportunității de a-și mări averea „Și pentru o muiere să rămân o viață calic?”. Căsătoria cu Ana și
intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu îl face pe Ion să fie mai încrezător în sine
„semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că fericirea sufletească nu constă în lucruri
materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte în momentul în care este cu persoana
iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu e al tău?”.

Marcat de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului, dilemele eroului se
soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj profund realist cu o
psihologie bine individualizată. Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale.
Orgoliul protagonistului reiese din replica sa față de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este
caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „ îi plăcea să muncească și respectea toate
orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”. Ambiție –
atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul, și
inteligență nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se
îmbogăți.

Pe de altă parte, Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea unei fete
bogate de la țară, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Ulterior, ea refuză
căsătoria cu un tânăr bogat și alege cu sufletul, devenind soția protagonistului. Acest lucru îi
schimbă radical destinul. În plan psihologic, Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem
de naiv, specific unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele de dragoste ale lui Ion, însă
lipsa sa ulterioară de afecțiune, în contrast cu sacrificiile făcute de ea pentru această căsătorie o
conduc la decădere. Din punct de vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate și de un calm
dus la extrem. Ea nu se arată a fi o fire conflictuală, ci încearcă să evite orice altercație posibilă.
Atitudinea și gesturile sale, cauzate de o copilărie nefericită „a crescut singură, lipsită de
dragoste părintească mângâietoare…sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și adâncă”,
sugerează o lipsă flagrantă de personalitate.

Cele două personaje sunt victime ale unor destine iminente, manipulați de două dorințe diferite :
Ion de dorința de a obține pământ, iar Ana de dorința de a obține afecțiune.

O primă secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje o reprezintă scena horei
de duminică din debutul romanului, în care Ion își manifestă interestul față de Ana prin gesturi
tandre „Ion strânse la piept pe Ana, cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”. Profunzimea
gesturilor bărbatului este consolidată și de momentul lui de sinceritate, în care îi mărturisește
fetei „Anuțo, mult aleanu-i în inima mea”. Chiar dacă nu are sentimente sincere pentru Ana, Ion
este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Această scenă evidențiază foarte clar
diferența de statut psihologic dintre cei doi.

O altă secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana este scena în care Ion se întoarce nervos
de la socrul său din cauza faptului că nu a obținut pământurile dorite. Pentru a se descărca de
frustrări, Ion devine agresiv și violent cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul
palmei, repede peste obrazul stâng”. Această ieșire extremă contrastează foarte puternic cu
dragostea pe care și-o imagina Ana, și o conduce la decădere morală și psihologică. Situația se
degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația dintre cei doi într-un punct critic,
în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.

Personajele sunt caracterizate prin mai multe mijloace, construind un personaj amplu cu
numeroase trăsături. Tehnica pluriperspectivismului (părerea altor personaje) reprezintă unul
dintre mijloacele directe de caracterizare. Astfel, domnul Herdelea evidențiază calitățile
țăranului: „e băiat cumsecade, harnic și isteț”. În contrast, Belciug pune accentul pe latura lui
pune accentul pe latura lui negativă „ești un bătăuș și un om de nimic”. Faptele, gesturile,
atitudinile și limbajul reliefează în mod indirect agresivitatea acestuia, impunându-și voința prin
forță. În duminica horei, jignit fiind de Vasile Baciu, Ion reacționează potrivit firii sale
impulsive, violente, fapt ce reiese din secvența „îi clocotea sângele și parcă aștepta înadins să-l
atingă barem cu un deget ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele”. Ana este caracterizată ca fiind
gingașă, delicată „Buzele ei subțiri… dinții cu strungarete, albi ca laptele și gingiile trandafirii de
pe deasupra”. Ion o caracterizează direct, subliniind faptul că este dezagreabilă : „Fata aceasta
uscată cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii” ; „cât e de slăbuță și
urâțică”.
Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul social al
omului este stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a țăranului
nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a
lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură exterioară reprezintă eterna neînțelegere pe
plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă între Ion Pop al Glanetașului
și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un pretext neglijabil al
confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin dificultatea pe care
protagonistul o are în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul
pământului și glasul iubirii. La un moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar această
polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.

Autorul reușește în romanul Ion să redea remarcabila mentalitate a oamenilor din mediul rural al
secolului XX, conturată prin relația dintre Ana și Ion, care debutează și se sfârșește din același
motiv: obsesia celui din urmă de a se îmbogăți, aceasta determinându-l să renunțe la orice
scrupule în vederea reușitei.
 Relația dintre două personaje-Baltagul

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur”
și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine
realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.

„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie
de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto:
„Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.

Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, și poate fi comparată

cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.

Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma
și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina
castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.

Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui Nechifor
Lipan, unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care le rămăseseră
doar doi. El era mult îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan
erau nouri de vreme rea.

El purta ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu numai numele,
dar şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un flăcău sprâncenat s-avea ochii
căprii ai Vitoriei. Avea un zâmbet frumos de faţă şi abia ,,începea să-i infireze mustăcioară".
După datina oierilor de la munte, purta un chimir nou şi o ,,bondită înflorită", pe care, vorbind, o
desfăcea ca ,,să-şi cufunde palmele în chimir".

Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături
de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl
iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria
însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră
conflicte, acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea
bună”.

Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se
manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia
cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de
faptul că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”,
adică vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se
putea alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.

Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din
dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere
iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că
ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al
dreptății,

Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și al Vitoriei, scoțând
în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei.
Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…)
Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața. Însă asemănarea
dintre cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a
mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.

Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență,
Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în
prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate.
Numele prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.

În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și pentru
a deveni un sprijin pentru mama sa.

Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează
la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el
este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea
reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.

De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul
său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de
sângele ucigaşilor.

Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de
crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o
coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.
 Relația dintre două personaje- O scrisoare pierdută

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este
considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru
că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de
trăsături. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile
„aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de
prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere
senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind
moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul
partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale- “prezidentul”, iar Tipătescu- reprezentant
al puterii centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în
manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,
Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte
cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva
pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri,
trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună
ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”

Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui
Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi
deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale
ambilor şi jucând comedia sensibilităţii . Rolul important al acesteia este subliniat de Farfuridi,
în replica:”Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai
noştri…”. Când Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume să-l elibereze
şi să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia sa: “Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia
ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau ridicol, scăpând de tuşa caricaturală, asemenea lui
Tipătescu, este între personajele caragialiene distinse prin limbaj şi prin anume calităţi
intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu
Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei

.Un prim episod relevant pentru relaţia între cei doi este cel din actul II, când Zoe, speriată de
şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe
trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la
energice ameninţări, jucând cu abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat
psihologic de la început până la sfârşit. Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate lui
Caţavencu-sunt lipsite de consistenţa realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai lucidă viziune
asupra “blestematei de politică”, ea ajunge uşor la concluzia- “Ei!ş-apoi!mai la urmă, Caţavencu
poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele cele mai sensibile ale
prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge orgoliul şi îl determină să accepte
compromisul:” Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”

O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care Tipătescu şi
Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat
de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte
decrepit, în faţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl
face să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache mărturiseşte fără
reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de şantaj, cei doi sunt bulversaţi.
Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu, pentru că nu şi-a pus nicio clipă
problema înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de dragul aparenţelor, Tipătescu are un
monolog în care conştientizează deşertăciunea luptei sale cu Caţavencu: “Iaca pentru cine
sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…” El recunoaşte astfel
superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de “politică”.

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte,
particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale, în
care cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un
suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce
capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa
majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de
calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului scrisorii de la
cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al
cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile personajelor-
ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către
Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a
înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau
altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi
mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor,
personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia
personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat
superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare aparenţele. Cei doi nu participă la
spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă cu o
oarecare meditaţie de la distanţă.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului

puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului
“Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu
care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate
în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune
niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge
să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte

. Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri
bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie,
fonctia foncfie, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda).
Zoe este, de asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi cetăţeanul turmentat ca
“simţitoare”, sau “damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu sunt o
femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de
vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere.
Caracterizarea indirectă reiese din prin gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul mediului
social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii
sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. Ironic,
cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu simt
politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul d. Catavencu!”
Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării
echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este
învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe
Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la Bucureşti
pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu
momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”

După părerea mea, cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta
burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe.
Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul moral,
imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul politic. Dacă în comedia
tradiţională, conflictul se rezolva prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa bine – rău,
adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice. Din această
perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu mărturiseşte că
vede în Caragiale un precursor.