1.

Observarea
Specificul observării ca metodă de cercetare consta în aceea că informaţiile sunt culese de la purtătorii lor
fără antrenarea acestora în mod vizibil (fără ca ei să-şi dea seama). Astfel sunt înlăturate în totalitate distorsiunile
de comportament care intervin frecvent atunci când oamenii realizează că „sunt luaţi în vizor" sau atunci când sunt
anchetaţi. De fapt, acesta este cel mai mare avantaj pe care observarea discretă îl prezintă faţă de celelalte metode de
colectare a informaţiilor directe.
Prin intermediul observării se desprind informaţii cu privire la atitudinile persoanelor faţă de anumite
produse (sau faţă de caracteristicile lor), la frecvenţa manifestării anumitor comportamente, la modul în care
vânzătorii reuşesc să atragă sau să îndepărteze clienţii prin ceea ce fac, la reacţiile cumpărătorilor la anumiţi
stimuli de marketing etc.
Există mai multe moduri de realizare a observării directe.
a) în funcţie de modul de abordare a colectivităţilor de subiecţi vizate, există:
• observări exhaustive, când în obiectiv sunt luaţi toţi subiecţii, ele întâlnindu-se în cazul colectivităţilor mici
(în cazul firmelor al căror clienţi potenţiali sunt de ordinul unităţilor sau zecilor, de pildă);
• observări prin sondaj, care se bazează pe eşantioane extrase din colectivităţile mari de subiecţi.
In cercetările de marketing, cele mai multe observări se realizează prin sondaj.
b) în raport cu gradul de structurare, există:
observări structurate, care se realizează pe seama unor planuri (prin care se fixează cine este observat, când,
cum, unde) şi formulare de observare (în care sunt specificate datele care urmează a fi obţinute);
observări nestructurate, prin intermediul cărora este urmărit orice aspect considerat relevant.
c) în funcţie de mijloacele utilizate pentru efectuarea observărilor, există observări care apelează la diferite
instrumente de transmitere sau înregistrare a imaginii sau de numărare a obiectelor şi persoanelor şi observări cu
ochiul liber. Acestea mai sunt denumite: tehnice şi personale.
Observarea cu mijloace tehnice
Observările cu mijloace tehnice sunt cele care se bazează, pe aparate de înregistrare a comportamentului
subiecţilor purtători de informaţii (contoare de trafic, aparate de filmat, camere video, magnetofoane), precum şi
unele reacţii ale acestora (analizatoare perceptive, electroencefalografe pupilometre,, psihogalvanometre,
audiometre, analizatori vocali etc.).
Pupilometrul este un dispozitiv optic cu ajutorul căruia se măsoară amplitudinea dilatării pupilei oculare, în
felul acesta apreciindu-se gradul de interes pe care o persoană îl manifestă atunci când priveşte anumite produse,
ambalaje, spoturi publicitare etc.
Psihogalvanometrul este un aparat al cărui principiu de funcţionare este asemănător cu cel al detectorului de
minciuni, fiind utilizat pentru măsurarea modificărilor emoţionale ale unei persoane. De exemplu, intensitatea
reacţiei unei persoane la un anumit anunţ publicitar este estimată prin ritmul de transpiraţie înregistrat cu ajutorul
schimbării rezistenţei electrice din palmele subiectului.
Audiometrul este un dispozitiv ce se conectează la radioul sau televizorul persoanei observate, înregistrând de
câte ori un astfel de apărat este deschis, la ce emisiuni, cât timp funcţionează etc. înregistrările au loc pe o bandă,
care se expediază prin poştă la cel care efectuează cercetarea.
Exact în aceleaşi scopuri se mai utilizează în prezent şi dispozitivul cunoscut sub denumirea englezească de
people meter, având forma unui selector de canale care se ataşează la televizor. Atunci când se selectează un canal,
cel care tace selecţia apasă pe un buton, impulsul fiind transmis prin liniile telefonice la un calculator central.
Analizorul vocal este un microprocesor cu ajutorul căruia se măsoară reacţiile emoţionale trădate de vocea
persoanei supusă observării. După ce, în urma unei conversaţii banale, se înregistrează vocea normală a acesteia, se
declanşează interviul pe tema vizată, dialogul înregistrându-se din nou. Pe baza diferenţelor constatate faţă de vocea
normală, se determină apoi intensitatea emoţională a subiectului (cauzată de nesinceritate, confuzii, îndoieli etc.).
Toate aparatele la care s-au făcut referiri se folosesc mai cu seamă în experimentele şi testele de marketing,
necesitând avizarea subiecţilor asupra faptului că sunt supuşi observaţiei şi obţinerea acceptului de colaborare din
partea lor.
Contoarele de trafic sunt dispozitive electronice (bazate pe raze infraroşii) cu ajutorul cărora se înregistrează
numărul de persoane care trec prin diferite locuri sau care se opresc în faţa anumitor puncte (vitrine, raioane, rafturi,
case de marcat, magazine, panouri publicitare), servind la numărarea lor automată, precum şi la deducerea gradului
de interes pe care-1 manifestă faţă de diverse variabile de marketing. Cu ajutorul lor se rezolvă problemele de
amplasare (a magazinelor, raioanelor, rafturilor), se stabileşte numărul optim de casieri sau de vânzători, se
determină raportul între numărul efectiv de cumpărători şi numărul de vizitatori dintr-un magazin etc.
 Camerele video servesc la culegerea datelor despre: frecvenţa intrărilor de clienţi în magazin, traseele
parcurse, raioanele cele mai căutate (necăutate), apariţia şi lungimea cozilor, informaţiile pe care le solicită
cumpărătorii, rapiditatea cu care se adoptă decizia de cumpărare, mărfurile pe care le solicită, discuţiile pe care le
poartă cu vânzătorii sau cu alţi clienţi din magazin, afişele publicitare în faţa cărora se opresc, reacţia cumpărătorilor
la diverşi stimuli etc.
Observarea personală
Observarea personală este aceea care se realizează nemijlocit de către operatorii desemnaţi de responsabilul
cercetării de marketing, care asigură culegerea datelor cu cea mai mare discreţie (pentru a preveni distorsionarea lor
de către subiecţii observaţi). Tipurile de persoane şi de comportamente urmărite sunt aceleaşi ca în cazul
observărilor cu mijloace tehnice, ba mai multe chiar.
Pe lângă operatorii desemnaţi special pentru a face anumite genuri de observări, în această, activitate pot fi
atrase şi alte persoane, cărora, pe lângă atribuţiunile de bază, li se pot atribui şi astfel de sarcini. Este vorba de
personalul de supraveghere şi pază, vânzători, responsabili de raioane etc. De fapt, orice angajat al firmei care se
află în contact direct, sistematic sau întâmplător, cu mediul de marketing (cu clienţii efectivi şi potenţiali, cu
personalul firmelor concurente, cu liderii de opinie, cu toate categoriile de intermediari, cu personalul firmelor
comerciale, cu produsele concurenţilor şi cu utilizatorii lor, cu spoturile publicitare şi cu sistemele de distribuţie ale
acestora etc.) are posibilitatea să facă observaţii şi să culeagă informaţii foarte utile în luarea deciziilor de marketing.
Totuşi, când vorbim de observare în cercetarea de marketing, noi avem în vedere doar observaţiile cu caracter
sistematic, concepute, organizate, derulate şi dirijate spre un obiectiv bine definit.
Spre deosebire de mijloacele tehnice, al căror rol în observările faptice este pasiv, personalul antrenat în
această activitate poate fi folosit nu numai în mod neutru, ci şi pentru a provoca unele reacţii şi mărturisiri în rândul
subiecţilor observaţi (fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru), creându-se astfel posibilitatea obţinerii unor
informaţii suplimentare.
Două metode eficiente de observare activă mai frecvent utilizate sunt cea a vânzătorilor curioşi şi cea a
cumpărătorilor falşi.
Metoda vânzătorilor curioşi constă în folosirea, în postura de vânzători, a unor observatori specializaţi, a
căror menire nu este asigurarea vânzării mărfurilor, ci incitarea discretă a consumatorilor în a oferi informaţii foarte
utile în legătură cu:
• motivul alegerii mărfii, mărcii şi firmei care oferă marfa pe care fiecare o cumpără;
modul în care sunt sesizate performanţele produselor şi punctele lor slabe;
măsura în care oferta corespunde sau nu aşteptărilor;
caracterul sistematic (repetat) sau întâmplător al alegerii anumitor mărfuri;
ce ar trebui să întreprindă firma pentru ca mărfurile să devină mai atractive;
rolul publicităţii şi distribuţiei în formularea cererii;
• importanţa acordată preţului şi cea acordată calităţii produselor etc.
Metoda cumpărătorilor falşi („sub acoperire") atribuie operatorilor specializaţi rolul de cumpărători având
ca sarcini:
supravegherea comportamentului vânzătorilor (şi a celuilalt personal care intră în contact direct cu clientela)
şi iniţierea de discuţii cu aceştia în scopul găsirii modalităţilor de îmbunătăţire a relaţiei vânzător (ofertant) - client,
de care depinde foarte mult succesul firmei pe piaţă;
supravegherea comportamentului cumpărătorilor (în zona magazinului, în faţa vitrinei, în incinta raioanelor,
în faţa rafturilor, în faţa produselor, la aflarea preţului, în momentul returnărilor de mărfuri, atunci când se transmit
anumite mesaje publicitare ş.a.m.d.) şi incitarea, ca din întâmplare, a acestora la genurile de discuţii pe care le-am
menţionat şi în cazul vânzătorilor curioşi.
Dacă, în relaţiile cu vânzătorii prea curioşi, cumpărătorii pot manifesta unele reţineri, în relaţiile cu ceilalţi
cumpărători (inclusiv cu cei falşi), dialogul se înfiripă mai uşor, opiniile despre produs, ambalaj, preţ, promovare,
distribuţie, facilităţi de plată etc. exprimându-se mai liber, multe reţineri dispărând.
Urmărirea traseelor este o metodă de observare care, plecând de la planul (proiectul) magazinului, în care
sunt prezentate căile de acces şi diferitele amplasamente ale acestuia, cu ajutorul unor creioane sau fire de aţă, se
înregistrează traseul urmat de fiecare cumpărător care intră în magazin în perioada considerată. Rezultatele
înregistrărilor se prezintă apoi sub forma unor diagrame, din care se poate deduce:
lungimea traseului parcurs;
punctele (raioanele, rafturile) prin care trec succesiv cumpărătorii şi vizitatorii;
frecvenţa vizitării fiecărui punct şi frecvenţa parcurgerii fiecărui traseu, etc.
 Prin intermediul informaţiilor enumerate, se asigură rezolvarea unor probleme similare cu cele amintite în
cazul folosirii contoarelor de trafic.
Urmărirea urmelor este o metodă de observare care presupune analiza semnelor (de regulă, fizice) ale unor
comportamente trecute. Astfel, urmărind ambalajele colectate în cutiile de gunoi se poate deduce nivelul
consumurilor, din mărfurile pe care ele le-au conţinut, în zonele respective; observând uzura cărţilor dintr-o
bibliotecă se poate evalua frecvenţa solicitării acestora; urmărind câte persoane beau apă (sau alte băuturi
răcoritoare) la primele ore ale dimineţii se poate deduce consumul de băuturi alcoolice pe care ele 1-au înregistrat în
seara precedentă etc.
Observarea prin oglinda unidirecţională este o modalitate neutră de observare, într-un mediu special creat,
folosită cu precădere în cazul focus grupurilor. Oglinda permite observarea într-un singur sens (dinspre afară doar) a
modului de derulare a reuniunilor (fără ştirea participanţilor la acestea - cei dinăuntrul încăperilor neputând vedea ce
se întâmplă afară).
 2. Discuţia focalizată de grup (FOCUS-GRUP)
Discuţia focalizată de grup este o tehnică de cercetare calitativă, ce constă în stabilirea unei discuţii, pe o
anumită temă, în cadrul unui grup alcătuit, de regulă, dintr-un număr de 8 până la 12 persoane. Pe parcursul
discuţiei, un moderator încurajează libera exprimare a participanţilor, urmărind, totodată, abordarea principalelor
puncte de interes fixate în prealabil. Fiind vorba despre un tip de interviu, tehnica se dezvoltă întotdeauna pe schema
unui interviu semidirijat, chiar dacă apar şi o serie de alte componente specifice1.
Prin utilizarea discuţiei de grup se urmăreşte, în principal, obţinerea unor date de profunzime. De aceea, nu
trebuie pierdut din vedere faptul că aplicarea acestei metode de investigare necesită, obligatoriu, un proces special
de moderare.
Se recomandă utilizarea discuţiei focalizate de grup mai ales în anumite situaţii, şi anume:
- Când se doreşte obţinerea unor informaţii cu privire la probleme cu caracter general sau colectiv (de
exemplu finanţarea culturii);
- Când percepţia, atitudinea sau comportamentul de cumpărare şi de consum se află sub incidenţa unor
fenomene de influenţă a grupurilor, a unor norme (prescripţii medicale); în aceste situaţii se determină cum este
percepută şi interpretată realitatea de către indivizi;
- Când problema pusă în discuţie este dificilă, angoasantă, fiind necesară diminuarea anxietăţii (precum în
cazul asigurărilor de viaţă).
În practica cercetărilor de marketing, discuţia focalizată de grup este foarte utilă atunci când se urmăreşte
atingerea anumitor zone de interes, cum ar fi:
• Studierea nevoilor de bază ale consumatorilor, în vederea găsirii unor idei noi de produse;
• Testarea unei idei sau a unui concept de nou produs;
• Efectuarea de studii în vederea poziţionării unui nou produs;
• Studierea atitudinii şi a comportamentului consumatorului;
• Pre-testarea chestionarelor ce urmează a fi utilizate în cercetările cantitative;
• Efectuarea de cercetări în domeniul comunicării (testarea conceptelor pu-blicitare, a anunţurilor publicitare,
evaluarea efectelor unei companii ş.a.).
• Organizarea unei discuţii focalizate de grup
A. Definirea problemei şi a obiectivelor studiului. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de cercetări de
marketing, definirea corectă şi precisă a problemei ce va face obiectul investigaţiei este de importanţă majoră.
Corespunzător problemei, vor fi stabilite obiectivele studiului, obiective ce vor fi avute în vedere la elaborarea
ghidului de interviu.
B. Definirea eşantionului. Ca şi în cazul interviului individual în profunzime, metoda de eşantionare este
de tip teoretic, selecţia realizându-se pe baza unor modele teoretice. Ca urmare a aplicării acestor modele, eşantionul
va fi construit atât în funcţie de ceea ce se doreşte să se cerceteze, cât şi în funcţie de ceea ce se consideră că este
relevant, din punct de vedere teoretic, în cazul investigaţiei. Criteriul de selecţie cel mai important este dat de
relevanţa informaţiilor pe care le pot oferi subiecţii.
O recomandare importantă, legată de definirea eşantionului, în cazul discuţiilor de grup, este aceea că
participanţii nu trebuie să se cunoască dinainte.
În ceea ce priveşte numărul de participanţi, se consideră că acesta poate varia între opt şi douăsprezece
persoane, în funcţie de tematica abordată şi de structura eşantionului utilizat. Pe de o parte, există opinia potrivit
căreia un număr de opt membri generează semnificativ mai multe idei decât un grup de şase membri 2. Pe de altă
parte, în cadrul unui grup mai mare de douăsprezece persoane, apar probleme de comunicare, iar moderarea devine
dificil de realizat.
C. Recrutarea participanţilor. Recrutarea este una dintre cele mai importante etape în procesul de
organizare a unei discuţii de grup. De obicei, recrutarea participanţilor se realizează cu ajutorul unui chestionar de
recrutare, care să permită selectarea acelor indivizi ce corespund din punct de vedere al unor criterii prestabilite.
Prin urmare, chestionarul de recrutare va include întrebări cu privire la toate caracteristicile considerate a fi
importante (vârstă, sex, ocupaţie, stare civilă ş.a.). Totodată, cu ajutorul chestionarului, printr-o întrebare specifică,
se va elimina posibilitatea includerii în eşantion a unei persoane care, în ultimele 6 luni, a participat la o altă
întâlnire de acelaşi gen.

1
Alfred Bulai, Focus-grupul în investigaţia socială, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 14
2
Alfred Bulai, op. cit., p. 37.
 Pentru a fi evitate situaţiile în care nu se întruneşte numărul de participanţi dorit de cercetător, se
recomandă recrutarea unui număr mai mare de indivizi. Dacă, de exemplu, se doreşte alcătuirea unui grup de 10
persoane, este bine să fie recrutate 14-15 persoane.
Participanţii la o discuţie focalizată de grup sunt remuneraţi. Este bine ca acest lucru să le fie adus la
cunoştinţă în momentul recrutării, precizându-se chiar suma pe care ar urma să o primească. Plata efectivă se va
realiza însă numai după încheierea reuniunii. Sumele care pot fi oferite diferă în funcţie de momentul ales pentru
D. Pregătirea condiţiilor de desfăşurare a discuţiei de grup. Pentru ca discuţia de grup să poată avea
loc, este important ca mai întâi să se aleagă data, ora şi locul de desfăşurare.
Data trebuie aleasă cu deosebită grijă, recomandându-se evitarea suprapunerii cu sărbători religioase sau de
altă natură, cu evenimente sportive, culturale sau sociale importante. Totodată, este bine să se evite sfârşitul de
săptămână, inclusiv ziua de vineri.
Ora la care urmează să înceapă discuţia este aleasă în funcţie de preocupările participanţilor : în cazul
persoanelor active, întâlnirile de acest gen încep, de obicei, la ora 18 00; dacă participanţii sunt oameni de afaceri,
atunci este mai potrivită ora 2030; dacă grupul este alcătuit din femei casnice, discuţia de grup poate începe fie în
jurul orei 1000, fie după-amiaza, în jurul orei 1600.
Locul de desfăşurare a unei discuţii de grup:trebuie să fie extrem de plăcut, suficient de spaţios, astfel încât
participanţii să se simtă cât mai confortabil. În plus, încăperea trebuie să fie dotată cu toate echipamentele necesare.
De regulă, societăţile care se ocupă de realizarea unor astfel de cercetări de marketing dispun de cel puţin o sală în
care să se poată desfăşura discuţii de grup;
În cazul în care nu există o încăpere special amenajată în cadrul societăţii, este posibil ca o astfel de sală să
fie închiriată. Nu se recomandă organizarea reuniunii în cadrul întreprinderii care a solicitat cercetarea, pentru a se
evita orice asociere cu marca sau cu întreprinderea beneficiară.
Tot în această etapă au loc şi o serie de activităţi, absolut necesare desfăşurării ulterioare, în bune condiţii, a
discuţiei de grup:
• pregătirea ghidului de conversaţie (ghidul are rolul de a aminti moderatorului care sunt problemele care trebuie
abordate; nu este vorba de a impune grupului un set de întrebări la care trebuie să răspundă, ci de a lansa în discuţie
problemele respective, în funcţie de logica şi de reacţiile grupului);
• pregătirea chestionarelor care urmează a fi completate de participanţi (de exemplu, chestionare construite cu
ajutorul tehnicilor proiective);
• pregătirea materialelor care urmează a fi prezentate participanţilor (anunţuri publicitare, ambalaje ş.a.);
• pregătirea aparaturii audio - video;
• verificarea echipamentului electronic şi a dispozitivelor mecanice care urmează a fi oferite participanţilor
(opţional, în funcţie de suma pe care clientul este dispus să o cheltuie).
E. Desfăşurarea discuţiei de grup. Discuţia se desfăşoară pe parcursul a 1h30min – 3h, timp în care se
parcurg următorii paşi:
I. Moderatorul începe prin a “încălzi” atmosfera, făcând prezentările între participanţi şi stabileşte regulile
de derulare a discuţiei:
• fiecare participant este invitat să se prezinte, pe scurt;
• moderatorul explică faptul că nu există răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite la diferitele
probleme ce se vor ridica, fiind important ca fiecare să îşi exprime liber opinia;
• participanţii vor fi avertizaţi în legătură cu faptul că reuniunea urmează a fi înregistrată;
• moderatorul trebuie să fie pregătit să explice, dacă i se cere, care este rostul oglinzii cu vedere
într-un singur sens (“one-way-mirror“);
• participanţii trebuie să perceapă discuţia ca fiind una de tip informal, astfel încât să fie cât se poate
de relaxaţi.
II. Se declanşează discuţia pe problemele de interes pentru cercetare; discuţia se poate abate de la subiect,
prin abordarea unor teme conexe care pot oferi idei noi, interesante.
III. În final, moderatorul concluzionează, prezentând un rezumat al discuţiei.
Înainte de plecare, participanţii completează un chestionar conţinând date de natură socio-demografică.
Rolul animatorului în realizarea unei discuţii de grup este foarte important:
• încurajează participanţii să-şi spună părerea;
• împiedică acapararea discuţiei de către cei mai vorbăreţi;
• asigură evoluţia discuţiei şi abordarea temelor de interes, ţinând seama de logica grupului.
 F. Analiza informaţiilor. Informaţiile obţinute în urma unei discuţii focalizate de grup sunt supuse unei
analize de conţinut.
Avantajele şi dezavantajele discuţiei focalizate de grup 3
Avantaje:
• organizarea rapidă;
• este o metodă de cercetare mai ieftină decât interviurile individuale (nedirijat şi semidirijat);
• este o metodă mai stimulativă, întrucât mediul specific încurajează oferirea de informaţii, ca şi precizarea
credinţelor profunde în raport cu problemele dezbătute; în plus, într-un grup, indivizii se simt bine, pot vorbi mai
mult ca de obicei, oferind răspunsuri mai complete, mai puţin afectate de inhibiţie;
• permite analiza relaţiilor şi a jocurilor de putere care pot conduce la formularea unor opinii;
• permite înţelegerea unor mecanisme care produc, susţin sau anihilează anumite opinii sau atitudini, făcând
posibilă construirea unor scenarii cu privire la modul în care acestea se produc la o scară mai largă.
Dezavantaje:
• unele grupuri pot fi dominate de un lider care monopolizează discuţia şi ţine să-şi impună părerile;
• participanţii pot accepta cu prea mare uşurinţă opiniile altora, însuşindu-şi-le şi renunţând să mai reflecteze
la opiniile proprii (se produce aşa-numitul efect de turmă, datorită tendinţei participanţilor de a se conforma
normelor existente la nivelul grupului);
• pot apărea cu uşurinţă efecte de polarizare, adică exagerări ale opiniilor şi atitudinilor exprimate, ca efect al
presiunii grupului;
• calitatea informaţiilor obţinute depinde în foarte mare măsură de abilitatea moderatorului;
• unii manageri pierd din vedere că este vorba de o metodă calitativă de cercetare, care nu poate oferi
informaţii relevante din punct de vedere statistic, şi generalizează prea mult informaţiile obţinute.

3
Roger D. Wimmer, Joseph R. Dominick, Mass Media Research: An Introduction, Third Edition,
Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1991, p. 146; Alfred Bulai, op. cit., p. 24-29.
 Brainstormingul
Este o metodă intuitivă care vizează descoperirea unui număr cât mai mare de idei noi şi originale în
legătură cu o problemă dată prin stimularea imaginaţiei şi încurajarea liberei exprimări a participanţilor la reuniune.
Grupul de creativitate în cadrul căruia se aplică metoda este alcătuit din 6 până la 12 persoane.
Creatorul metodei, americanul A.F. Osborn (1939) a pornit de la ideea potrivit căreia capacitatea creatoare
a individului este frânată de raţionamente şi evaluări.
Metoda presupune înlăturarea tuturor obstacolelor din calea creativităţii: a frânelor sociale, precum
respectul ierarhiei sau al convenienţelor, sau a deprinderilor gândirii, care limitează imaginaţia. În esenţă,
brainstormingul constă în suspendarea evaluării critice a producţiei creative, în vederea selecţionării ulterioare a
ideilor deosebite.
Realizarea unei şedinţe de brainstorming implică respectarea câtorva reguli de bază:
*Participanţii trebuie să spună absolut tot ce le trece prin minte referitor la problema pusă în discuţie. Ceea
ce contează este numărul cât mai mare al ideilor emise: cu cât sunt generate mai multe idei, cu atât creşte
probabilitatea apariţiei de idei originale.
*Evaluarea critică a ideilor se amână. Într-o primă fază, participanţilor li se interzice să-şi cenzureze ideile
sau să critice părerile emise de ceilalţi.
În general, oamenii sunt mult mai obişnuiţi cu evaluarea ideilor, decât cu emiterea unor idei. Stimularea
creativităţii necesită inversarea acestei situaţii: etapa generării de idei este separată de cea a evaluării critice, aceasta
din urmă fiind amânată.
Exemple de fraze critice:
“Nu am mai făcut aşa ceva înainte”;
“Asta nu cred că va merge”;
“Vor crede că suntem superficiali”;
“Asta ne va da prea multă bătaie de cap”;
“Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva”;
“Întreprinderea nu are suficiente resurse pentru a produce aşa ceva”.
* Se recomandă combinarea sau asocierea ideilor emise de participanţi: fiecare individ poate prelua şi
îmbunătăţi ideile generate de altul.
* Se apreciază că există câţiva factori care favorizează creşterea eficienţei utilizării metodei, şi anume:
- moderatorul trebuie să fie înzestrat cu calităţi deosebite, astfel încât să fie capabil să asigure un dinamism
ridicat în generarea ideilor;
- şedinţele trebuie să se desfăşoare la începutul zilei, când participanţii sunt odihniţi;
- participanţii trebuie să se simtă în largul lor, eliberaţi de orice constrângere (aceasta presupune alegerea
liberă a locului în încăperea în care se va desfăşura întâlnirea, luarea de cuvânt fără restricţii etc.);
- sala în care se va desfăşura reuniunea trebuie să aibă un aspect plăcut, să asigure participanţilor tot
confortul .
O şedinţă de brainstorming presupune parcurgerea a 3 etape:
a) Etapa pregătitoare, care presupune în principal:
stabilirea temei de discuţie;
fixarea datei şi a locului de desfăşurare a discuţiei;
alegerea participanţilor, astfel încât aceştia să difere din punct de vedere al pregătirii şi al experienţei;
alegerea moderatorului, în funcţie de experienţa, cunoştinţele şi personalitatea sa.
b) Etapa de desfăşurare a şedinţei, care implică următorul demers:
prezentarea temei de discuţie;
stabilirea regulilor şedinţei;
desfăşurarea discuţiilor.
c) Etapa evaluării critice, pe parcursul căreia se face o trecere în revistă a tuturor ideilor emise, se
realizează gruparea acestora, iar apoi se aleg cele mai valoroase idei.
Brainstormingul este o metodă de creativitate utilizată frecvent întrucât, pe lângă faptul că este relativ
simplu de organizat, dă rezultate foarte bune: într-o şedinţă de aproximativ o oră, un grup poate genera aproximativ
100 de idei.
Braistormingul poate fi utilizat atât în procesul de căutare a unor idei de noi produse, cât şi în vederea
identificării unor noi concepte de comunicaţie sau a unor noi nume de marcă.