Bobes Miruna

11b

ION

de Liviu Rebreanu

“Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de
Eugen Lovinescu “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul prezintă
drama ţăranului ardelean integrat într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât
un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale.

Opera literara “Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai
mult decât personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal,
conform unui destin prestabilit).

Complexitatea mesajului textului poate fi dedusă după atitudinile pe care romanul le

generează la nivelul receptorului. În acest sens, sunt cunoscute interpretările diferite ale
criticilor Eugen Lovinescu, George Călinescu şi Nicolae Manolescu.

Astfel, pentru Lovinescu, romanul este unul modern, acţiunile personajului Ion
punând în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia, mobilitatea deosebită pe care mintea sa o are
în a rezolva o situaţie socială extrem de complicată: “Ion e expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, […] şi, mai ales, o voinţă imensă”. La
polul opus, George Călinescu interpretează textul într-un sens tradiţionalist, afirmând că Ion
nu este nimic altceva decât o brută, un individ primar, lipsit de inteligenţă, avand doar o
viclenie procedurală tipică fiinţelor inferioare: “Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi
ţine loc de deşteptăciune… Nu din inteligenţă a iesit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricarei fiinţe reduse.” Cu toate acestea, interpretarea cea mai
coerentă, în spiritual lumii textului, pare că o dă Nicolae Manolescu, aşezând inţelegerea
romanului într-o altă perspectivă.

Din perspectiva lui Manolescu, atât Lovinescu cât şi Călinescu se află în eroare,
deoarece interpretările lor sunt făcute dintr-un unghi moral, etic. Nicolae Manolescu spune

1
Bobes Miruna
11b

că, de fapt, destinul lui Ion este unul tragic, că satul Pripas este o comunitate aflată în afara
moralei, element care anulează orice posibilă interpretare din perspectiva actelor morale. Cu
alte cuvinte, Ion nu ar fi putut acţiona altfel decât a făcut-o, faptele sale desfăşurându-se în
normalul psihologic presupus de existenţa în acea comunitate amorală, motiv pentru care Ion
nu poate fi acuzat de cruzime.

Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-

economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta
lui Ion, un ţăran sărac, pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică
dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea
drumului lui Ion la cosit. Naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de
proprietate şi legătura sa cu pământul: “toată fiinţa lui arde de dorul de a a avea pământ mult,
cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogati şi
veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă care îl
cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi măsură în care este stăpânit.
Deşi Ion o iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin
intermediul căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze pământurile.
După căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfeţe sufletul în priveliştea pământurilor
lui. […] privea brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire: - Acum
avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidenţiază
astfel satisfacerea setei organice de pămant a lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului,
este dublată de tema iubirii şi de tema destinului.

Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume,
este titlul romanului – “Ion”, care pune în evidenţă personajul eponim. Ion devine, astfel,
exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia
organică cu acesta. În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu
este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în
acelaşi mod.

În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, Ion este

caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu celelalte personaje. Ion este
un personaj eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului, personaj

2
Bobes Miruna
11b

monumental, complex. Din perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului pun în
valoare inteligenţa ascuţită a acestuia. Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de
inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală, tipică fiinţelor inferioare. De asemenea,
Călinescu susţine că Ion se dezumanizează treptat, în goana sa pătimaşă după pământ, iar
moartea sa este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului, demonstrându-se astfel
interpretarea textului ca roman tradiţionalist, construit pe o structură de natură moralistă,
eticistă, o interpretare care se opune, deci, structural interpretării lovinesciene, conform căreia
romanul “Ion” este unul modern. Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul romanului se află
patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să se
folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate antitetic,
Ana şi Florica, simbolizează cele două patimi ale protagonistului: pământul şi iubirea.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde
averea condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac: “Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”. Mândru şi
orgolios, conştient de calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a
alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemari lăuntrice nu îl pun într-o
situaţie-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.

Echilibrul compoziţional din “Ion”, de factură tradiţională, surprinde viziunea despre

lume a autorului şi evoluţia personajului central. Romanul este format din două părţi, “Glasul
pământului” şi “Glasul iubirii”. Astfel, romanul nu este doar echilibrat, ci şi simetric, pentru
că titlurile celor două părţi surprind cele două mari obsesii ale eroului: pământul şi iubirea.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul
Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului.
Descrierea drumului, supusă convenţiei realiste a veridicităţii, prin detalii toponimice, îl
introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea: “Din şoseaua
ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul […] se desprinde un drum alb mai sus de
Armadia, […] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”

În opinia mea, “Ion” este un roman care impresionează, atât prin structura narativă,
cât şi prin construcţia personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor
lăuntrice, mereu dominat de dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu

3
Bobes Miruna
11b

Rebreanu se evidentiază prin construirea unei personalităţi complexe, cu un impact major

asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române.

În concluzie, romanul “Ion” este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice,

apreciat la aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române”.