Manea Andrei Iulian 27.03.

2020
Clasa a X-a B
Liceul Teoretic „Ovidius”

Eseu: Simbolismul

Simbolismul este un curent literar, care a apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-
lea, care se opunea romantismului, naturalismului și parnasianismului și potrivit căruia valoarea
fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul
simbolurilor.
Opera literară “Amurg violet”, scrisă de George Bacovia, se încadrează curentului literar
simbolist, remarcându-se prin trăsături specifice acestuia, precum utilizarea simbolurilor,
muzicalitatea versurilor și cultivarea cromaticii.
Tema poeziei se înscrie în cromatica simbolismului şi ilustrează prăbuşirea psihică
definitivă a eului liric, care n-are soluţie de a ieşi din starea dezolantă provocată de halucinaţii în
receptarea realităţii înconjurătoare. Textul exprimă starea de deprimare a poetului, care
percepe chinuitor imagini fantasmagorice, lucruri şi situaţii inexistente, simţindu-se bulversat
spiritual în această lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie
de evadare, motivele specifice fiind orașul, plopul, silueta. De asemenea, titlul operei este
alcătuit dintr-o imagine vizuală și devine un liant pentru trăirile instanței textuale, simbolizând
starea de declin spiritual, de sfârşit al vieţii („Amurg”), etapă existenţială în care halucinaţiile
chinuitoare („violet”) copleşesc fiinţa umană.
La nivel de compoziție, poezia este construită din trei catrene cu rimă îmbrățișată,
primul și ultimul vers al fiecărei strofe alcătuind refrenul poeziei “Amurg de toamnă violet… […]
Orașul tot e violet”, element definitoriu pentru muzicalitatea specifică operelor simboliste.
Acesta are rolul de a accentua ideea prezentată și de a scoate în evidență culoarea “violet”, o
culoare de doliu, o culoare a secretelor și a misterelor, care simbolizează, în poezia bacoviană,
halucinația. Fiind constituită într-o paletă monocromatică, imaginea orașului devine profundă și
apăsătoare, dând naștere elementului suprareal, oniric, care simbolizează un moment
apocaliptic.
În primele două strofe se manifestă lirismul obiectiv, eul liric pare detaşat de imaginile
halucinante, pe care le descrie cu ambiguitate. În schimb, ultima strofă a poeziei lui Bacovia
reflectă lirismul subiectiv și exprimă atitudinea superioară a eului liric, în ipostaza artistului aflat
în turnul de fildeș al creației, care sesizează în mod direct (“văd”) imagini halucinante ale
trecutului (“voievozi cu plete;/ Străbunii trec în pâlcuri violete”), acestea ilustrând iluzoriul
gândurilor instanței textuale prin prezența rădăcinilor strămoșești.

1
Manea Andrei Iulian 27.03.2020
Clasa a X-a B
Liceul Teoretic „Ovidius”

De asemenea, este cultivată sugestia, tehnică prin care autorul textualizează trăirile
redate de mediul iluzoriu. “Voievozii” și “străbunii” simbolizează Judecata de Apoi, fiind motive
ale nefericirii instanței textuale. “Plopii” sugerează sigurătatea și pustiul în care eul liric trăiește;
cei doi arbori par a oficia “liturghia de apoi” pentru lumea care poartă pecetea morții. Este
prezentată corespondența dintre spațiul exterior (macrounivers) și cel lăuntric al ființei umane
(microunivers), fundalul monocromatic al spațiului citadin fiind suportul stării de spleen a eului
poetic.
Nivelul stilistic al textului poetic este relevat de figuri de stil precum metafora “Apostoli
în odăjdii violete”, care creează o imagine vizuală ireală și hrănește chinul eului liric, sau epitetul
multiplu “lume lenesă, cochetă”, care surprinde monotonia universului literar. Nivelul
morfologic este sugerat de multitudinea substantivelor și grupurilor nominale, care creionează
în detaliu stările interioare ale instanței poetice, iar cel fonetic se remarcă prin prezența
asonanței.
În concluzie, opera literară “Amurg violet”, scrisă de George Bacovia, aparține curentului
literar simbolist, realitatea lumii ilustrate în poezie fiind „maltratată”, deformată de „repetiţia
mecanică prin care Bacovia creează o lume de marionete, de păpuşi de ceară, ce fac salturi
groteşti ca nişte fiinţe dezarticulate” (Nicolae Manolescu).