Balchik-Bulgaria

Balchik  este un oraș la țărmul Mării Negre, în regiunea

Dobrici, Dobrogea de Sud, din nord-estul Bulgariei, situat la o distanță de
42 km de Varna. În prezent este una dintre atracțiile turistice ale Bulgariei
la Marea Neagră. În perioada 1913-1940 a aparținut de Regatul României,
împreună cu restul Dobrogei de Sud, în urma celui de-al Doilea Război
Balcanic (iunie-august 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost
redobândit de Bulgaria. Aici se află Castelul din Balcic, reședința de vară
preferată a Reginei Maria, înconjurat de o la fel de celebră grădină
botanică unicat în Europa centrală și de est, în special datorită colecției de
cactuși.
Datorită versanților de calcar din perimetrul său, localitatea a fost
supranumită Orașul Alb. Întreaga zonă a fost numită Coasta de Argint din
aceleași motive.
Lângă localitate a mai existat o așezare (azi parte a orașului)
numită Mumcil în timpul administrației românești și Momchil în bulgară.
Satul avea populație majoritară de etnie tătară.

Cuprins

Istoric[modificare | modificare sursă]
Locul era populat de ionieni în secolul V î.Hr.. La acea vreme, așezarea
era numită Kmuni sau Krunoi (în grecește însemnă "izvoare"), datorită
abundenței izvoarelor carstice din zonă.
Mai târziu a fost redenumit Dionysopolis după numele zeului Dionysos,
al vinului și sărbătorilor. După una din cele mai răspândite legende, orașul
a primit acest nume după ce o statuie a lui Dionysos a fost adusă la țărm
de valurile mării. Imaginea zeului apare și pe monedele bătute aici.
Întemeiat în secolul VI î.Hr. de coloniști veniți din mai multe orașe grecești,
Dionysopolis era un centru important pe țărmul vestic al Mării Negre până
la începutul erei noastre, făcând parte din lanțul de colonii grecești care
începea la nord cu Olbia (la gurile Bugului) și mergea spre sud până
la Apollonia (astăzi Sozopol, Bulgaria).

Vedere generală a Balcicului

În secolul I î.Hr., coloniile au fost pentru prima oară ocupate de

trupele Imperiului Roman, dar la scurt timp populația zonei, formată din
greci, sciți și geți s-a răsculat. O mărturie importantă a epocii este celebra
"inscripție de la Dionysopolis" din anul 48 î.Hr., de fapt un decret de cinstire
a lui Akornion, binefăcător al cetății care se remarcase ca ambasador la
regele Daciei, Burebista, apoi ca sol al acestuia la Pompeius, adversarul
lui Caesar. În perioada luptelor pentru putere de la Roma, orașul a fost
ocupat de Burebista și integrat marelui său regat, ce includea întregul țărm
vestic al Mării Negre.
Campania generalului Crassus din 29-28 î.Hr. aduce Dobrogea în sfera de
influență a Romei, iar coloniile grecești sub directa stăpânire a
guvernatorului provinciei Macedonia. Primii ani ai erei noastre sunt martorii
exilului poetului Ovidiu la Tomis, care, după o legendă, trecând pe mare în
dreptul Dionysopolis-ului, ar fi exclamat văzând peisajul: "O! Oraș de pietre
albe, te salut pentru frumusețea ta nemaivăzută !". În anul 15 d.Hr,
provincia Moesia a fost creat, dar Dobrogea a rămas (până în anul 46)
parte a Regatului Odrișilor, client Romei, în timp ce coloniile grecești au
format "Praefectura orae maritimae" - anexată Moesiei Inferior în anul 86,
de către Domițian.
Istoria orașului Dionysopolis o va împărtăși în continuare pe aceea a
Dobrogei, integrată Imperiului Roman, reperele importante fiind apariția și
răspândirea creștinismului sau năvălirile barbare, accentuate prin "Criza
imperială" din secolul III. La capătul acestei crize,
împăratul Dioclețian creează provincia Scythia Minor (actuala Dobrogea),
care din anul 395 va aparține Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin).

Coasta Mării Negre la Balcic

Deși a fost reparat de împărații Licinius, Iulian Apostatul și Valens, orașul

va suferi distrugeri mari în timpul migrațiilor din secolele V-VI (este
menționată și o mare inundație provocată de un tsunami în secolul al VI-
lea) și va decădea treptat. Au trecut succesiv prin zonă goții, ostrogoții,
antii, slavii, bulgarii, gepizii, cutrigurii, avarii. Dintre toți, slavii au avut cea
mai mare influență, stabilindu-se în număr mai mare la sud de Dunăre, mai
ales la începutul secolului al VII-lea, secol în care provincia va fi
reorganizată de împăratul Constantin al IV-lea în "Thema Scythia".
Curând după această însă, hanatul bulgar al lui Asparuh, ajuns la nord de
Dunare în urma luptelor cu khazarii, câștigă în anul 680 războiul
cu Imperiul Bizantin și cucerește Dobrogea și Moesia. Un an mai târziu
hanatul este recunoscut ca stat independent (Primul Țarat Bulgar), dar
bizantinii și-au păstrat controlul încă 3 secole asupra țărmului Mării Negre,
cu intermitențe și asupra zonei vechii cetăți Dionysopolis. Aceasta, dacă nu
dispăruse, oricum nu mai avea caracter urban, decăzând și datorită
dezvoltării cetății vecine Varna. Reconstrucția ei s-a făcut cu aportul din ce
în ce mai mare al proto-bulgarilor, sus pe podișul ce domina vechea
așezare (loc unde se mai păstrează vestigii ale așezării medievale din
secolele IX-XIV). În anul 895, prin Dobrogea au trecut și triburile maghiare,
venind din Bugeac, iar în secolul următor sunt menționați primii stăpânitori
feudali locali, probabil de origine slavă ("Jupan Dimitri" în sudul Dobrogei).

Bisercă ortodoxă în Balcic

Cu sprijinul împăratului bizantin Nichiphor al II-lea Phokas,
cneazul Sviatoslav I al Kievului atacă Țaratul Bulgar și ocupă Dobrogea în
anul 968, mutând capitala Rusiei Kievene pentru 3 ani la gurile Dunării.
În 971 însă, împăratul Ioan I Tzimiskes îl invinge pe Sviatoslav și îl alungă
din Tracia și Dobrogea, restabilind în zonă autoritatea bizantină. Odată cu
apogeul Primului Țarat Bulgar, sudul Dobrogei va fi anexat acestuia de
către țarul Samuil, care în prima fază l-a învins pe împăratul Vasile al II-lea
Bulgaroctonul; acesta revine în anul 1000 și distruge complet până
în 1018 Țaratul Bulgar, organizând în Dobrogea "Strategia Dorostolon" și
apoi "Thema Paristrion / Paradunavon".
Stăpânit de bizantini întreg secolul al XI-lea, țărmul sudic al Dobrogei va fi
cunoscut și el, ca întreaga regiune, invaziile pecenegilor, uzilor și
cumanilor; în aceeași perioadă sunt menționați în zonă și lideri locali,
precum Tatrys/Tatos, Sestlav și Satza (probabil pecenegi)
sau Pudilă (vlah). Începând cu secolul XII, dominația cumanilor s-a
accentuat, iar după înfrângerea acestora din anii 1122-1123 de către
împăratul Ioan al II-lea Comnenul, asimilarea lor de către băștinașii vlahi va
duce la apariția elementului etnic românesc la Dunărea de Jos, coabitant
cu cel slavo-bulgar. Aceste două principale populații autohtone, împreună
cu resturile cumanilor, au participat în 1185-1186 la răscoala Asăneștilor.
Centrul orașului Balcic

Dobrogea va rămâne în granițele imperiale până la începutul secolului al

XIII-lea, când, în contextul înlocuirii Imperiului Bizantin cu cel Latin de
Răsărit, va intra sub autoritatea Imperiului Vlaho-Bulgar al Asăneștilor (Al
Doilea Țarat Bulgar).
În 1241 coloana sudică a marii armate mongole, sub conducerea
lui Kadan, a invadat și Dobrogea, în drumul său spre vest. Autoritatea
Asăneștilor a fost slăbită, și drept consecință, Hoarda de Aur și-a extins
stăpânirea și asupra Dobrogei; de atunci a început colonizarea zonei cu
turci selgiucizi și tătari islamizați (parte din urmașii acestora, trăind printre
creștini, au devenit găgăuzii de mai tarziu). Tot în această perioadă,
datorită vremurilor nesigure, orașul s-a mutat din nou spre mare, în locuri
mai greu accesibile - înălțimile apărate natural (în special dealul mare,
numit Djinna Bair, unde s-au descoperit vestigii ale construcțiilor din
secolele XIII - XIV).
După 1300, zona a trecut din nou în stăpânirea celui de-al Doilea Țarat
Bulgar, sub conducerea țarului Teodor Svetoslav, pentru ca 25 de ani mai
târziu să facă parte din principatul independent numit "Țara Cărvunei". De
la numele primului conducător al acestui mic stat feudal, Balik (Balica), se
consideră că provine denumirea de Balcic, menționată oficial abia în
documente din secolul al XVI-lea. În primii ani ai întemeierii noului stat,
este menționat și un mitropolit, Methodius, sub autoritatea căruia se afla
nucleul noului stat, și anume zona Varna - Balcic - Carbona/Karvuna.
Portul Balcic
Moscheea din Balcic
Secolul al XIV-lea este deci o perioadă de înflorire și pentru Balcic, dar
aceasta nu durează mult. În 1388 au loc primele atacuri ale turcilor, sub
comanda lui Yakci-bey, trimis de vizirul Çandarli Ali-Pașa în fruntea a 5000
de călăreți, pentru a ocupa cetățile Țării Cărvunei. Turcii au numit noua țară
ocupată după ultimul ei mare despot, Dobrotici, așa cum aveau
obiceiul: Dobrugi-ili (Țara lui Dobrugi). În același an sau la începutul
lui 1389, Mircea cel Bătrân, domnul Valahiei, învinge trupele otomane și
preia puterea pentru prima oară în Dobrogea. Au urmat ani grei pentru
orașele de la țărmul mării, în care Mircea se va lupta cu turcii pentru a-și
menține autoritatea în zonă, în final reușind acest lucru în anul 1404.
Stăpânirea Valahiei asupra zonei Balcicului nu va dura însă decât până în
anul 1420, când fiul lui Mircea, Mihail I, nu va putea rezista deselor atacuri,
pierzându-și chiar viața în luptele cu turcii.
Astfel, sultanul Mehmed I ocupă întreaga Dobroge în campania din 1420, și
Balcicul intră într-o lungă perioadă de stagnare economică, timp în care își
va cristaliza funcția de așezare pescărească și se va forma și celebra sa
atmosferă provincială de tip oriental.
Aflat între cetățile Varna și Kavarna, Balcic (vechia Karvuna) a fost capitala
Țării Cărvunei. În cele aproape 5 secole de stăpânire otomană se va
dezvolta mai mult ca centru de comerț cerealier în tranzit, datorită poziției
strategice și micului său port, fiind chiar centru al unui district, în zorii epocii
moderne având încă un aspect rural.
Liberalizarea comerțului cu grâne după pacea de la Adrianopol (1827) i-a
dat un impuls deosebit în dezvoltare, portul fiind favorizat de poziția
adăpostită față de vânturile de nord și est. Comercianți din toată lumea
creștină ocupată de otomani au început să se așeze în micul port (greci,
armeni, evrei) și să întemeieze chiar primele manufacturi. Mai ales
după Războiul Crimeei (1853-1856), orașul și-a accelerat dezvoltarea și a
devenit un mare centru comercial cerealier, în special pentru porumb. De
asemenea, au apărut fabrici de vin, de piele, de prelucrare a hameiului sau
a tutunului, cele două mori sistematice.
Castelul din Balcic
Tot în prima jumatate a secolului al XIX-lea, Balcicul este și el martor al
mișcării de redeșteptare națională a bulgarilor, în frunte cu patriotul Koicho
Raichov, care a contribuit la înființarea primei școli bulgărești, pe lângă
biserica Sf. Nicolae construită în 1841. Deși distruse de turci ca represalii
în timpul anului revoluționar 1848, biserica și școala au fost apoi reclădite
în deceniile următoare, contribuind la consolidarea și lărgirea comunității de
bulgari în oraș. Acesta avea în 1872 peste 7000 de locuitori: turci, bulgari,
tătari, greci, evrei, găgăuzi.

Grădinile castelului din Balcic

După Războiul Ruso-Turc din 1878, Balcicul (eliberat la 19
ianuarie 1878 de trupele generalului-locotenent Zimmerman) intră în
componența Principatului Autonom Bulgaria, aflat de jure sub suzeranitate
otomană, și care în 1906 își câștigă independența.
În a doua jumătate a secolului XIX se construiesc multe dintre clădirile
impozante ale centrului comercial, care se mai pot observa și astăzi în
orașul vechi. Ele s-au adăugat celor existente care purtau amprenta stilului
tradițional oriental; clădirile noi (inclusiv cele două biserici) au fost
construite însă sub influența stilului eclectic și neoclasic al epocii - erau
vremuri de renaștere națională și religioasă a bulgarilor, deși marea
majoritate a locuitorilor Balcicului o formau în 1878 turco-tătării (o gravură
din 1860 arăta orașul dominat de 5 minarete de geamii).
La începutul secolului al XX-lea, Balcicul era deja un orășel comercial
cosmopolit, loc de târg cu străzi înguste, dar pline de căruțele negustorilor
de grâne, geamii și biserici, clădiri înalte de piatră și magazii spațioase în
port (în 1909 exista lângă port și o fabrică de cărămidă). De asemenea,
orașul începuse să se extindă tot mai sus pe terase, iar către vest, la gura
de vărsare a pârâului Ac-bunar, în locul numit "Trapezata", unde mai târziu
avea să se înalțe castelul Reginei Maria, existau deja câteva mori de apă.
Revirimentul bulgarilor și al altor creștini (greci, armeni) a făcut ca deja din
acea perioadă populația de credință musulmană să înceapă a scădea
numeric - mai ales odată cu independența deplină a Bulgariei în 1906.
Totuși, față de alte orașe din zonă, Balcicul păstra încă la data ocupării lui
de către România un puternic aspect oriental.
Din 1913, odată cu intrarea între granițele Regatului României în urma
celui de-al Doilea Război Balcanic, Balcicul va deveni din ce în ce mai
cunoscut și frecventat, lansându-se ca destinație turistică pentru lumea
artistică și politică românească. Unul dintre edilii orașului a fost
chiar Octavian Moșescu, celebru publicist, editor, memorialist și colecționar
de artă. Acesta a avut două mandate între anii 1931-1932, respectiv 1938-
1940. În anul 1940, România pierde Balcicul și întregul Cadrilater.

SFÂRȘIT!!!!
TOMA CRISTIANA-MAIA