Caută
Pagina de început Jurisprudență Sedințe și dosare Citare prin publicitate Statistică Informații Noutăți Legături Arhivă Contact
Ședințe de judecată: Decembrie | 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență
BIBLIOTECA DIGITALĂ
Secția I civilă
Secția a II-a civilă
Secția penală
Secția de contencios administrativ și
fiscal
Completurile de 5 judecători /
Completul de 9 judecători
Secțiile Unite
Completul pentru soluţionarea
recursurilor în interesul legii
Completurile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept
DOSAR-ELECTRONIC
Cancelaria
Direcția legislație, studii,
documentare și informatică juridică
Departamentul economico-financiar
și administrativ
Biroul de informare și relații publice
Compartimentul relații internaționale
Compartimentul arhiva generală
Declarații de avere şi de interese
Informații publice
Acte de interes public
| 2021
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă
Decizia nr. 648/2017
Şedinţa publică de la 6 aprilie 2017
Decizia nr. 648/2017
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă, sub nr. x/3/2012, astfel cum a fost
modificată prin cererea depusă la data de 26 februarie 2014 și precizată la data de 12 mai 2015 (Dosarul nr.
x/3/2012* al Tribunalului București, secția a VI-a civilă), reclamantele A. SRL, B. SRL și C. SRL au chemat în
judecată pe pârâtele D. SPRL și E. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:
constatarea nulității absolute parțiale a actului de adjudecare din data de 18 octombrie 2010 și pe cale de
consecință: constatarea nulității absolute parțiale a Procesului-verbal de licitație din 18 octombrie 2010 și a
Procesului-verbal de adjudecare din 25 octombrie 2010; constatarea nulității absolute parțiale a Contractului de
vânzare-cumpărare autentificat din 23 noiembrie 2010 de B.N.P. F., rectificat prin Încheierea de rectificare din 24
noiembrie 2010; obligarea pârâtei E. SRL la predarea: a. 6 camere de uscare a lemnului (uscătoare) - proprietatea
C. SRL, conform Facturii fiscale din 30 septembrie 2006; b. baterie de 5 aburitoare - proprietatea B. SRL, conform
Facturii fiscale din 23 aprilie 2009; c. șoproane metalice - proprietatea A. SRL, conform facturilor din 5 mai 2010 și
din 29 ianuarie 2012, ca urmare a constatării nulității absolute a actelor sus-menționate, pentru cauză ilicită;
constatarea nulității absolute parțiale a Contractului de tranzacție din 20 decembrie 2010 și a Anexei 1 la acesta,
pentru cauză ilicită; obligarea pârâtei E. SRL la predarea: a. elemente șopron metalic vânzare; b. elemente șopron
metalic atelier auto și mecanic, proprietatea A. SRL; c. elemente șoproane; d. încărcător frontal (IFRON); e. moto
MFL; f. ferăstrău circular; g. polizor de ascuțit pânze, proprietatea B. SRL; h. fierăstrău; i. 3 mașini de ascuțit
pânze; j. pod rulant monogrindă; k. macara portal manipulare; l. ferăstrău circular de retezat; m. cap și șină rezist
panglică; n. cărucior prindere bușteni, proprietatea C. SRL; o. pendul; p. mașină scutit diam.; q. pompă apă
120/360; r. 50 metri liniari bandă cauciuc transportoare; s. convertizor sudură, proprietatea G. SRL.
În cazul în care nu se dorește predarea bunurilor, sau acest lucru nu este posibil, reclamantele au solicitat
obligarea la plată a pârâtei E. SRL, a unei despăgubiri egale cu contravaloarea bunurilor mobile deținute în mod
nelegal.
În motivarea în fapt a cererii, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamantele au arătat că în Dosarul nr.
x/3/2004 al Tribunalului București, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei H. SA, fiind
numită în calitate de lichidator pârâta D. SPRL, astfel cum reiese din Sentința comercială nr. 1.590 din 10
noiembrie 2004, respectiv Încheierea de ședință din 6 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București. În această
calitate, în baza Hotărârii creditorilor din 8 octombrie 2010, în temeiul art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006, în
conformitate cu instrucțiunile de desfășurare a licitației și de asemenea, cu caietul de sarcini privind vânzarea la
licitație publică cu strigare din data de 18 octombrie 2010, a bunurilor proprietatea falitei H. SA, pârâta D. SPRL a
organizat licitația din data de 18 octombrie 2010 și a întocmit documentația privind adjudecarea printre altele și a
construcțiilor din parcela cu numărul cadastral 22/5, respectiv construcții cu importanță tehnologică deosebită -
camere de aburire uscătoare și șoproane metalice noi.
Au arătat reclamantele că o parte din bunurile menționate în caietul de sarcini nu erau proprietatea falitei H. SA.
Cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a Procesului-verbal de licitație din 18 octombrie 2010, a
Procesului-verbal de adjudecare din 25 octombrie 2010 și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23
noiembrie 2010 de B.N.P. F., Rectificat prin Încheierea de rectificare din 24 noiembrie 2010, au arătat reclamantele
că motivele vizează în special aspectele cu privire la faptul că o parte din bunurile menționate în caietul de sarcini
nu erau proprietatea falitei H. SA.
În Caietului de sarcini al licitației în urma căreia, la data de 18 octombrie 2010, E. SRL a adjudecat imobilul din
Nehoiu, jud. Buzău, se menționează fără echivoc că investiția reprezentând șopronul mare metalic (în suprafață
construită de aprox. 4000 mp) este realizată de I. SRL "din fonduri proprii" (și achiziționată ulterior de A. SRL),
astfel că nu se înțelege cum de adjudecatarul nu a dorit lămurirea situației juridice a acestuia anterior desfășurării
licitației. În aceste condiții nu se poate discuta despre bună-credință, iar adjudecatarul se prevalează în mod
nelegal de un drept de proprietate asupra acestuia, valoarea șopronului fiind de 1.134.070 RON.
Mai mult decât atât, au arătat reclamantele că au fost adjudecate și investițiile realizate de I. SRL în mod legal în
anul 2008, conform Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 1 februarie 2008 - placa de beton și
Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 12 martie 2008, planșeu beton pentru instalații,
achiziționate ulterior de B. SRL, conform Facturii fiscale din 17 februarie 2011, valoarea investițiilor realizate în
mod legal, fiind de 359.179 RON.
Ceea ce este esențial de observat în speță, este împrejurarea că nu există nici un act juridic convențional sau
prevedere legală, urmare a cărora bunurile să fie considerate proprietatea falitei. În special, în ceea ce privește
uscătoarele, aburitoarele și șopronul metalic, care sunt obiective demontabile, iar reclamantele doresc relocarea
lor. Confuzia poate fi generată de faptul că în fotografiile anexate caietului de sarcini, lichidatorul cu rea-credință a
prezentat aburitoarele proprietatea B. SRL și nu pe cel din cărămidă, proprietatea falitei - un singur aburitor
conform fișei bunului imobil și planului de amplasament și delimitare, înregistrate la O.C.P.I. Buzău din 20
septembrie 2001.
Cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a Contractului de tranzacție din 20 decembrie 2010 și a Anexei 1
la acesta, au arătat că bunurile menționate în anexa la acesta, precum și grupul uscare și macaraua portal, nu au
fost proprietatea falitei H. SA, prin urmare, nu pot fi înstrăinate ca fiind parte a patrimoniului acesteia.
De asemenea, au arătat reclamantele că în mod nelegal în baza Hotărârii adunării creditorilor din 8 octombrie
2010, în temeiul art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu instrucțiunile de desfășurare a licitației
și de asemenea ale Caietului de sarcini privind licitația publică cu strigare din data de 18 octombrie 2010, a
bunurilor proprietatea falitei H. SA, D. SPRL a organizat licitația din data de 18 octombrie 2010 și a întocmit
documentația privind adjudecarea, printre altele și a bunurilor mobile menționate mai sus.
Este esențial de remarcat că Hotărârea adunării creditorilor din 8 octombrie 2010 nu face referire la bunurile ce fac
obiectul contractului de tranzacție și, de asemenea, nu există nici un act juridic convențional sau prevedere legală,
urmare a cărora bunurile să fie considerate proprietatea falitei H. SA.
Mai mult decât atât, chiar și în situația în care nu se analizează cauza ilicită, reprezentată de situația de fapt
dovedită că falita nu a deținut în proprietate bunurile respective, contractul de tranzacție menționat nu este
încheiat cu respectarea dispozițiilor legale cu privire la lichidarea averii debitoarei, așa cum este stabilit la art. 116
și urm. din Legea nr. 85/2006.
Ca o dovadă în plus a convenției dintre cele două pârâte stă și faptul că deși "adjudecatarul acceptă că bunul se
vinde așa cum este, acolo unde este" și că acesta "nu va avea nici un drept de acțiune împotriva vânzătorului și
respectiv lichidatorului ... în privința reparațiilor, condițiilor sau concordanței cu descrierea pentru oricare din
scopurile speciale sau generale ale activului" (Procesul-verbal de licitație din 18 octombrie 2010), contractul de
tranzacție se încheie în scopul de "a stinge irevocabil raporturile litigioase și de a preîntâmpina alte litigii".
Față de situația critică generată de actele încheiate în mod nelegal, societățile reclamante au fost nevoite să
formuleze o cerere privind asigurarea dovezilor prin delegarea unui executor judecătoresc în vederea constatării de
urgență a stării de fapt cu privire la bunurile proprietatea societăților reclamante aflate în incinta fostei fabrici de
cherestea din Nehoiu, jud. Buzău. Prin Încheierea din 17 mai 2012 a fost admisă cererea reclamantelor, iar
constatarea a fost făcută în baza documentelor de la dosar, respectiv în baza listelor de inventar cu bunurile aflate
în incinta fostei fabrici de cherestea, așa cum reiese din Procesul-verbal din data de 28 mai 2012, întocmit de
executorul judecătoresc J., iar bunurile societăților reclamante au fost identificate în teren, fiind indicate mai sus
pentru fiecare societate în parte.
Este de reținut și faptul că societățile reclamante au formulat o cerere privind revendicarea mobiliară a bunurilor
menționate, înainte ca reclamantele să intre în posesia Contractului de tranzacție din 20 decembrie 2010 și a
Anexei 1 la acesta, suspendată întrucât pârâta E. SRL a formulat apărări în sensul că obiectele celor două pricini ar
fi identice.
Au arătat reclamantele că solicită constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare
încheiate în temeiul art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, ca urmare a adjudecării nelegale a bunurilor
proprietatea reclamantelor.
În drept, au fost invocate prevederile art. 494, art. 948, art. 966, art. 998 și urm. C. civ. de la 1864, precum și
dispozițiile Legii nr. 85/2006.
Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 14 mai 2013, pârâta D. SPRL a invocat excepția inadmisibilității,
excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității sale procesuale, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de
chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În drept, s-au invocat prevederile art. 11 și art. 136 din Legea nr. 85/2006.
Pârâta E. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, iar pe fond, a solicitat
respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat
obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 din C. proc. civ.
Prin Încheierea de ședință din 25 februarie 2015 Tribunalul București, secția a VII-a civilă, a admis excepția de
necompetență funcțională a secției a VII-a a Tribunalului București și a dispus înaintarea cererii secției a VI-a a
Tribunalului București.
Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 20 martie 2015, sub nr.
x/3/2012*.
Prin cererea depusă la dosar la data de 12 mai 2017, reclamantele au formulat cerere de introducere în proces a
altei persoane care pretinde aceleași drepturi ca și reclamantele, respectiv G. SRL prin lichidator judiciar K.Bălescu
și Asociații, în conformitate cu prevederile art. 57 C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K. a fost motivată ca și cererea
modificatoare depusă la dosar de reclamante.
Prin Încheierea de ședință din 12 august 2015 a fost admisă excepția netimbrării capetelor 2 și 4 din cererea de
chemare în judecată astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamanta A. SRL, urmând ca soluția
de anulare a acestor capete de cerere să fie pronunțată odată cu fondul. A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția
inadmisibilității invocată de pârâta E. SRL, a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei
D. SPRL, și au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes, excepții
invocate de pârâta D. SPRL.
În cauză a fost încuviințată și s-a administrat pentru părți proba cu înscrisuri.
Prin Sentința civilă nr. 5.928 din 28 octombrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012* Tribunalul București,
secția a VI-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. SPRL și a respins cererea astfel
cum a fost modificată și precizată formulată de reclamante în contradictoriu cu acest pârât constatând lipsa calității
procesuale pasive; a respins ca neîntemeiată cererea astfel cum a fost modificată și precizată formulată de
reclamantele B. SRL și C. SRL în contradictoriu cu pârâta E. SRL; a anulat ca netimbrate, capetele 2 și 4 din
cererea de chemare în judecată; a respins capătul 1 din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost
modificată și precizată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta D. SPRL, constatând lipsa
calității procesuale pasive a pârâtei; a respins, ca neîntemeiate, capetele 1, 3, 5 și 6 din cererea de chemare în
judecată astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta E.
SRL și a respins ca neîntemeiată, cererea de intervenție forțată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K.
Pentru a pronunța această soluție, a reținut că în Dosarul nr. x/3/2004 al Tribunalului București, s-a dispus
deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei H. SA, fiind numită în calitate de lichidator pârâta D. SPRL,
astfel cum reiese din Sentința nr. 1.590 din 10 noiembrie 2014, respectiv Încheierea de ședință din 6 aprilie 2005
pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă. În această calitate, în baza Hotărârii creditorilor din 8
octombrie 2010, în temeiul art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu instrucțiunile de desfășurare
a licitației și de asemenea, cu caietul de sarcini privind licitația publică cu strigare din data de 18 octombrie 2010, a
bunurilor proprietatea falitei H. SA, pârâta D. SPRL a organizat licitația din data de 18 octombrie 2010 și a întocmit
documentația privind adjudecarea printre altele și a construcțiilor din parcela cu numărul cadastral 22/5, respectiv
construcții cu importanță tehnologică deosebită - camere de aburire uscătoare și șoproane metalice noi.
Conform celor consemnate în Procesul-verbal de licitație publică cu strigare din data de 18 octombrie 2010, s-a
reținut că activul incinta principală, situat în localitatea Nehoiu, jud. Buzău, compus din teren, în suprafață totală
de 129.966,5 mp, din care în exclusivitate suprafața de 122.362 mp, constituită din parcelele cu număr cadastral
22/2/1, 22/2/2, 22/3, 22/4/1, 22/4/2, 22/5, 22/7, 22/8, 22/9/1, 22/9/4, 22/10 și indiviziune cu N. SA suprafețele
de 6.267 mp (număr cadastral 22/12 - drumuri în incinta principală) și 1.337,5 mp (număr cadastral 22/13) și
construcții, a fost adjudecat de către E. SRL, contra sumei de 5.851.000 RON, inclusiv TVA, conform Facturii fiscale
din 25 octombrie 2010, preț care a fost achitat integral în contul de lichidare al debitoarei.
În urma adjudecării de către pârâta E. SRL a activului la care s-a făcut mai sus referire, la data de 23 noiembrie
2010, între H. SA, societate aflată în faliment, reprezentată de către lichidator judiciar D. SPRL, în calitate de
vânzător și pârâta E. SRL, în calitate de cumpărător, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare întocmit în
temeiul Legii nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, autentificat prin Încheierea de autentificare din 23
noiembrie 2010 de către BNP F. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat l-a reprezentat
transferul dreptului de proprietate asupra terenului descris la pct. 1.1 din contract, de la vânzător, către
cumpărător, în schimbul sumei de 5.550.900 RON (pct. 2.3.1 din Contract).
În data de 20 decembrie 2011, între pârâtă și debitoarea H. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar D., s-a
încheiat Contractul de tranzacție, prin care părțile au stabilit să stingă toate datoriile dintre ele prin compensare
astfel cum rezultă din respectivul act.
Tribunalul a apreciat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. SPRL a fi întemeiată, reținând că prin
Sentința civilă nr. 11.720 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, s-a dispus
închiderea procedurii falimentului și radierea de la registrul comerțului a debitoarei H. SA.
Astfel cum rezultă din Certificatul de furnizare informații din 13 mai 2013 eliberat de O.N.R.C. (Dosarul nr.
x/3/2012 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă) H. SA a fost radiată din Registrul comerțului la data de 29
martie 2013, ca urmare a închiderii procedurii falimentului.
Potrivit art. 136 din Legea nr. 85/2006, s-a arătat că prin închiderea procedurii lichidatorul judiciar este descărcat
de orice îndatoriri sau responsabilități, cu privire la procedură, debitor și averea lui.
Pârâta D. SPRL în calitate de fost lichidator al H. SA nu a acționat în nume propriu, ci pentru societatea aflată în
faliment ale cărei interese le-a reprezentat.
A reținut tribunalul că pârâta D. SPRL nu poate avea calitatea de pârâtă într-o acțiune ce vizează anularea unui act
de adjudecare și a actelor subsecvente acestuia, deoarece părți în actul de adjudecare sunt H. SA, societate în
prezent radiată, și E. SRL. Astfel, are calitatea de vânzător mandantul H. SA și nu mandatarul D. SPRL.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. SPRL și a
respins cererea, astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamantele B. SRL și C. SRL în
contradictoriu cu pârâta D. SPRL, constatând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei D. SPRL.
În ceea ce privește cererea formulată de reclamanta A. SRL Tribunalul a reținut că înainte de a fi soluționată
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. SPRL, prin Încheierea de ședință din 12 august 2015 a fost
admisă excepția netimbrării capetelor 2 și 4 din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și
precizată. În consecință, Tribunalul a anulat, ca netimbrate, capetele 2 și 4 din cererea de chemare în judecată
astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele D. SPRL și E.
SRL.
Pe fondul cauzei Tribunalul a reținut că, având în vedere că actul de adjudecare din data de 18 octombrie 2010,
Procesul-verbal de licitație din 18 octombrie 2010, Procesul-verbal de adjudecare din 25 octombrie 2010;
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 noiembrie 2010 au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare
a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 (1 octombrie 2011) și față de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011
legea civilă aplicabilă actelor menționate este C. civ. de la 1864. Contractului de tranzacție din 20 decembrie 2010
îi sunt aplicabile prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.
S-a indicat că potrivit art. 966 din C. civ. de la 1864 "Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau
nelicită, nu poate avea nici un efect". Cauza ilicită sau nelicită este definită în art. 968 din același act normativ,
care prevede: "Cauza este nelicită, când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii
publice".
Scopul sau cauza actului juridic este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la
încheierea unui asemenea act.
Așadar, raportându-ne la speța de față, analizând actele supuse examinării prin prisma motivului de critică
învederat de reclamante, respectiv cauza ilicită, s-a constatat că, în realitate, pârâta E. SRL a avut ca scop
cumpărarea bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei H. SA, iar aceasta, prin lichidator judiciar, a dorit vânzarea
respectivelor bunuri pentru acoperirea pasivului respectivei societăți.
A constatat tribunalul că reclamantele nu au indicat normele imperative de drept și bunele moravuri încălcate prin
încheierea actelor mai sus arătate a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată.
Pentru bunurile cumpărate, pârâta a plătit un preț de aproximativ 6.000.000 RON, suma care reprezintă prețul
pentru bunurile cumpărate.
În ceea ce privește Contractul de tranzacție încheiat sunt imperiul C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, s-a
constatat că nici în această situație, critica de nulitate absolută cauzată de cauză ilicită nu poate fi avută în vedere.
Astfel, potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, cauza este ilicită atunci când este
contrară legii și ordinii publice.
A reținut tribunalul că reclamantele nu arată căror norme de drept contravine încheierea Contractului de tranzacție
astfel încât să poată opera motivul de nulitate absolută reprezentat de cauza ilicită.
A reținut tribunalul că reclamantele și intervenientul forțat, deși aveau sarcina probei, nu au dovedit că actele
încheiate între pârâta E. SRL și H. SA au avut un alt scop decât acela declarat, de vânzare-cumpărare a unor
bunuri din patrimoniul H. SA, la un preț de comun acord stabilit și achitat, și nici faptul că înscrisurile ar încalcă
vreun text anume de lege așa încât criticile acestora sunt total nefondate.
Mai reține tribunalul că numitul L., cel care controlează ca asociat și administrator, societățile reclamante, a
participat în calitate de reprezentant al B. SRL, la licitația din noiembrie 2010, luând cunoștința de conținutul
procesului-verbal de licitație, de caietul de sarcini și de toate înscrisurile licitației, semnând respectivul act fără
nicio obiecțiune.
În conformitate cu prevederile art. 1202 din Legea nr. 85/2006, precum și potrivit dispozițiilor art. 447 alin. (3) și
art. 516 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, s-a arătat că procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar
constituie titlu de proprietate.
Totodată, potrivit art. 53 din Legea nr. 85/2006, bunurile înstrăinate de lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor
sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau
drepturi de retenție, de orice fel sau măsuri asigurătorii.
Mai mult decât atât, s-a indicat că prin același proces-verbal de adjudecare, lichidatorul a garantat pârâtei faptul că
niciunul dintre bunurile adjudecate nu este închiriat, contractele de închiriere anterior încheiate fiind reziliate de
drept, în acest sens lichidatorul judiciar având obligația să notifice chiriașii cu privire la încetarea contractelor.
Mai reține tribunalul că nu au fost dovedite care ar fi motivele de nulitate absolută pentru cererea de intervenție
forțată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K. formulată de reclamantele B. SRL, C. SRL și A. SRL,
conform art. 57 C. proc. civ. de la 1865, în contradictoriu cu pârâtele D. SPRL și E. SRL.
Capetele din cererea principală, astfel cum a fost modificată și precizată, precum și din cererea de intervenție
forțată a intervenientei G. SRL, prin lichidator judiciar K., formulată de reclamantele B. SRL, C. SRL și A. SRL,
conform art. 57 C. proc. civ. de la 1865, în contradictoriu cu pârâtele D. SPRL și E. SRL privind predarea bunurilor,
respectiv plata despăgubirilor egale cu contravaloarea acestora, au fost apreciate de tribunal ca a fi neîntemeiate,
față de principiul accesoriul urmează soarta principalului. Prin aceste capete de cerere s-a susținut că de fapt se
solicită repunerea în situația anterioară în ipoteza constatării nulității absolute a actelor menționate în cererea
introductivă de instanță, respectiv capetelor 1, 2 și 4 din cererea modificatoare aflată la Dosarul nr. x/3/2012 al
Tribunalului București (Dosarul nr. x/3/2012* al Tribunalului București, secția a VI-a civilă). Acesta a fost și motivul
pentru care s-a pus în vedere timbrajul doar pe capetele de cerere privind constatarea nulității absolute.
Astfel cum rezultă din înscrisul aflat la Dosarul nr. x/3/2012* al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost
formulată și o cerere în revendicare, ce formează obiectul Dosarului nr. x/277/2013 al Judecătoriei Pătârlagele,
cauză care a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a prezentului dosar.
Mai reține tribunalul că nu s-a dovedit prin materialul probator administrat în cauză că o parte din bunurile
cuprinse în Actul de adjudecare din 18 octombrie 2010, ar fi proprietatea reclamantelor, respectiv a terțului
intervenient forțat, facturile fiscale depuse la dosar neputând face dovada proprietății fără a fi coroborate cu
extrase de cont, ordine de plată sau chitanțe, documente de proveniență sau avize de însoțire a mărfii, care să
dovedească că într-adevăr acestea au fost achiziționate și se poate vorbi de un drept de proprietate. La termenul
de judecată din 21 octombrie 2015 reprezentantul convențional al reclamantelor și intervenientului forțat a susținut
că nu înțelege să mai depună la dosar și alte înscrisuri. Expertiza care să identifice bunurile (care au pretins
reclamantele și intervenientul forțat că ar fi proprietatea acestora) și să stabilească valoarea acestora nu ar fi putut
să aibă în vedere alte înscrisuri în afara celor aflate la dosar.
La dosar a fost depus Contractul de antrepriză din 12 iunie 2007, încheiat între M. SRL, în calitate de antreprenor,
și I. SRL, în calitate de beneficiar, având ca obiect construirea de către antreprenor în favoarea beneficiarului a
unui imobil ce trebuia realizat pe terenul din Nehoiu, județul Buzău, conform proiectului anexat, proiect care însă
nu a fost depus la dosar.
De asemenea, s-a constatat că nu a fost depus la dosar procesul-verbal de recepție finală, iar din Procesul-verbal
de recepție la terminarea lucrărilor din 12 martie 2008 nu rezultă care ar fi fost lucrările recepționate, făcându-se
referire doar la o lucrare de excavație. Această lucrare de excavație nu are legătură cu bunurile ce s-au solicitat a fi
predate în cadrul prezentului litigiu.
Pentru considerentele expuse, având în vedere și prevederile art. 967, art. 1169, art. 1898 alin. (2) C. civ. de la
1864, art. 1239 alin. (2) C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, reținând că nu s-a făcut dovada că ar exista
motive de nulitate pentru actele contestate, fiind prezumate cauza și buna credință, tribunalul a respins, ca
neîntemeiată, cererea astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamantele B. SRL și C. SRL în
contradictoriu cu pârâta E. SRL, a respins, ca neîntemeiate, capetele 1, 3, 5 și 6 din cererea de chemare în
judecată astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta E.
SRL, precum și cererea de intervenție forțată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K. formulată de
reclamantele B. SRL, C. SRL și A. SRL, conform art. 57 C. proc. civ. de la 1865, în contradictoriu cu pârâtele D.
SPRL și E. SRL.
În temeiul principiului disponibilității s-a luat act de faptul că pârâtele D. SPRL și E. SRL și-au rezervat dreptul de a
solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 11 decembrie 2015, au declarat apel reclamantele și
intervenienta în interes propriu, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a
civilă, la data de 4 februarie 2016.
Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 1173/A din 22 iunie 2016, a respins apelul declarat de reclamante și de
către intervenienta forțată, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, a reținut următoarele:
A constatat că prin motivele de apel, depuse în termenul legal, apelantele-reclamante nu au criticat în nici un fel
soluția tribunalului cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a D. SPRL, criticile vizând numai fondul
cauzei, respectiv modul de soluționare a cererilor de constatare a nulității anumitor acte juridice și a cererilor
subsecvente. În atare condiții, după cum în mod corect au constatat și intimatele, soluția tribunalului asupra
excepției a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuție în apel.
Nici precizarea avocatului apelantelor din ședința publică din data de 7 aprilie 2016 nu poate conduce la o altă
concluzie, deoarece la acea dată apelantele erau decăzute din dreptul de a mai depune noi motive de apel, față de
prevederile art. 287 alin. (2) C. proc. civ.
În concluzie calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte D. SRPL a fost tranșată definitiv de către tribunal.
O soluție similară, în ceea ce privește limitele devoluțiunii, s-a impus și cu privire la capetele 2 și 4 ale cererii,
modificată și precizată, formulată de apelanta-reclamantă A., petite ce au fost anulate ca netimbrate de către
tribunal.
Sub acest aspect, se constată, pe de o parte, că relativ de modul de stabilire a taxei de timbru reclamanta are la
dispoziție o cale de atac specială, cererea de reexaminare prevăzută de legislația taxelor de timbru (Legea nr.
146/1997), iar, pe de altă parte, că odată respinsă cererea de reexaminare, reclamanta nu mai poate pune în
discuție modul de stabilire a taxei de timbru, ci poate face referiri la momentul/modul de depunere a dovezii ce
atestă o eventuală achitare a taxei judiciare de timbru.
În cauza de față apelanta-reclamantă A. nu a formulat nicio critică din care să rezulte că ar contesta anularea a
două petite din cererea sa, motiv pentru care criticile formulate cu privire la fondul pretențiilor nu vor fi analizate
de instanța de apel, capetele 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată,
formulată de A., fiind definitiv și irevocabil anulate. Această soluție se impune și față de cesionara de drepturi
litigioase C. SRL, deoarece cedenta A. nu ar putea ceda mai multe drepturi procesuale decât avea.
S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată, modificată și precizată, apelantele reclamante și
intervenienta au solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută parțială a Procesului-verbal de licitație din
18 octombrie 2010, a Procesului-verbal de adjudecare din 25 octombrie 2010, a Contractului de vânzare-
cumpărare autentificat la data de 23 noiembrie 2010, rectificat prin Încheierea din 24 noiembrie 2010 și a
Contractului de tranzacție din 20 decembrie 2011 și a Anexei 1 la acesta, pentru cauză ilicită.
În dovedirea cauzei ilicite s-a invocat nesocotirea prevederilor art. 948 și art. 966 C. civ. de la 1864 (respectiv art.
1179 și art. 1235 din Noul C. civ.), precum și a prevederilor din legea insolvenței care reglementează procedura de
lichidare a bunurilor din patrimoniul debitoarei, susținându-se că au fost vândute bunuri ce nu aparțineau
debitoarei H. SA.
Prin cererile precizatoare și modificatoare apelantele-reclamante au invocat cu privire la Procesul-verbal de licitație
din 18 octombrie 2010, la Procesul-verbal de adjudecare din 25 octombrie 2010 și la Contractul de vânzare-
cumpărare din 23 noiembrie 2010, rectificat prin Încheierea din 24 noiembrie 2010, drept cauză ilicită faptul că o
parte din bunurile menționate în caietul de sarcini nu erau proprietate falitei H. SA. În ceea ce privește Contractul
de tranzacție din 20 decembrie 2011 și anexa acestuia s-a indicat că și în situația în care nu se analizează cauza
ilicită, reprezentată de vânzarea bunului altuia, contractul a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale
referitoare la lichidarea averii debitorului, stabilite de art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce privește legislația aplicabilă, în mod corect a reținut tribunalul că actelor încheiate anterior datei de 1
octombrie 2011 le sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, iar contractului de tranzacție, încheiat la data de
20 decembrie 2011, îi sunt aplicabile prevederile Noului C. civ., analizând valabilitatea acestor acte în mod diferit.
Cu privire la Procesul-verbal de licitație din 18 octombrie 2010, la Procesul-verbal de adjudecare din 25 octombrie
2010 și la Contractul de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2010, rectificat prin Încheierea din 24 noiembrie
2010, Curtea a reținut că în caz de vânzare a bunului altuia valabilitatea contractului se analizează diferit după
cum consimțământul părților a fost afectat de viciul erorii sau încheierea contractului a avut loc în cunoștință de
cauză.
Apelantele invocă cel din urmă caz, solicitând să se constate nulitatea absolută a respectivelor acte considerând că
vânzarea lucrului altuia, în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și, deci,
este nulă absolut în baza art. 968 C. civ.
Însă, într-un asemenea caz, apelantele trebuiau să dovedească faptul că sunt proprietarele bunurilor ce au făcut
obiectul vânzării, precum și conivența frauduloasă a părților care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare,
sau, cu alte cuvinte, să dovedească faptul că, cu bună știință, au fost scoase la licitație bunuri care nu aparțineau
debitoarei falite, iar intimata-pârâtă E. SRL, în cunoștință de cauză, a adjudecat respectivele bunuri.
Or, după cum a constatat și tribunalul, contrar prevederilor art. 1169 C. civ., care instituie sarcina probei
reclamantului, aceste dovezi nu au fost prezentate.
Curtea nu poate primi criticile apelantelor în sensul că prezentarea unor facturi fiscale dovedește dreptul de
proprietate al acestora asupra bunurilor individualizate în respectivele facturi.
După cum în mod corect au indicat și apelantele prevederile art. 155 din C. fisc. (aplicabile prin raportare la data
facturilor depuse la dosar) stabilesc regimul juridic al facturii fiscale, însă aceasta nu este un act juridic translativ
de proprietate. Din economia textului rezultă, în mod clar, că factura fiscală face dovada livrării unui bun sau
prestării unui serviciu, însă simpla livrare a unui bun/prestare a unui serviciu nu denotă și transferul de
proprietate.
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părți - vânzătorul - strămută proprietatea unui bun al
său asupra celeilalte părți - cumpărătorul - care se obligă, în schimb, a plăti vânzătorului prețul bunului vândut.
Astfel, factura fiscală însoțită de dovada plății atestă operațiunea simplificată a vânzării-cumpărări, iar dovada
achitării facturilor anexate cererilor de chemare în judecată nu a fost depusă la dosar. În măsura în care erau în
posesia acestor dovezi, având în vedere și considerentele reținute de tribunal, apelantele puteau prezenta
respectivele documente în sprijinul susținerilor lor, însă au ales să solicite proba cu expertize tehnice care să
identifice și evalueze bunurile, probe care nu erau de natură să dovedească dreptul de proprietate asupra bunurilor.
Nici existența procesului de revendicare intentat de apelante intimatei-pârâte nu denotă dreptul de proprietate al
reclamantelor, în cadrul acelui litigiu acestea având posibilitatea de a prezenta dovezi din care să rezulte dreptul lor
de proprietate, urmând ca respectivul/respectivele titluri să fie comparate cu titlul intimatei-pârâte E. SRL pentru a
se stabili titlul preferabil.
Analizând, mai departe condițiile impuse de lege pentru constatarea nulității unui act juridic ca urmare a vânzării
lucrului altuia, Curtea a constatat că apelantele nu au dovedit înțelegerea frauduloasă dintre vânzător și
cumpărător. Simpla mențiune din contract că bunurile se vând în starea în care se găsesc, ori că societatea
cumpărătoare nu va avea nici un drept de acțiune împotriva vânzătorului și, respectiv, lichidatorului, nu este de
natură să dovedească reaua-credință a intimatei-pârâte.
Potrivit prevederilor C. civ. de la 1864 buna-credință se prezumă, astfel că apelantele aveau obligația de a prezenta
dovezi de natură să răstoarne această prezumție ce operează în favoarea intimatei-pârâte, însă nu au prezentat
nici măcar un început de dovadă în acest sens.
În atare condiții și susținerile apelantelor, în sensul că D. SPRL nu a depus nici un înscris din care să reiasă că falita
H. SA a deținut în proprietate bunurile în speță, sunt lipsite de temei, odată ce sarcina probei, conform art. 1169 C.
civ. revine reclamantului, în speță apelantelor.
În concluzie, în ceea ce privește Procesul-verbal de licitație din 18 octombrie 2010, Procesul-verbal de adjudecare
din 25 octombrie 2010 și Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 noiembrie 2010, rectificat prin
Încheierea din 24 noiembrie 2010 nu se poate reține o cauză ilicită motivată de vânzarea lucrului altuia.
Referitor la Contractul de tranzacție din 20 decembrie 2011 și anexa 1 s-a reținut că sunt incidente prevederile art.
1683 din Noul C. civ., iar potrivit noii reglementări, vânzarea bunului altuia este întotdeauna valabilă, indiferent că
dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calității de proprietar a vânzătorului. Acesta este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar la cumpărător. Dacă vânzătorul nu asigură transmiterea
dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea
prețului, precum și, dacă este cazul, daune-interese.
Față de prevederile Noului C. civ. solicitarea apelantelor de constatare a nulității absolute a contractului de
tranzacție motivat de vânzarea lucrului altuia nu poate fi primită, o asemenea sancțiune nefiind prevăzută de lege,
apelantele având la dispoziție acțiunea în revendicare ce face obiectul dosarului de la Judecătoria Pătârlagele.
Analizând lipsa cauzei prin raportare la prevederile art. 966 C. civ. și art. 1235 din Noul C. civ., invocate, de
asemenea de apelante, în acord cu soluția tribunalului Curtea a constatat că atât contractul de vânzare-cumpărare
încheiat în urma licitației din data de 18 octombrie 2010 cât și contractul de tranzacție au avut drept scop
vânzarea, respectiv cumpărarea de către intimata-pârâtă a bunurilor falitei H. SA. Pentru bunurile achiziționate
intimata-pârâtă a plătit prețul de 6.000.000 RON, preț stabilit în urma licitației la care a participat (și a licitat) și
apelanta-reclamantă B. SRL.
În ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea de către tribunal a legalității contractului de tranzacție prin
raportare la prevederile art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat, pe de o parte, că tribunalul a
reținut din legea insolvenței prevederile care atestă caracterul de titlu de proprietate al actului de adjudecare, iar
raportarea la anumite prevederi ale legii speciale, altele decât cele pe care le consideră reclamantul ca i-ar fi
favorabile nu poate conduce la desființarea hotărârii.
Pe de altă parte, s-a constatat că orice contestație referitoare la modul de organizare a licitației pentru lichidarea
averii debitoarei trebuia formulată în cadrul procedurii insolvenței, în fața judecătorului sindic, și nu printr-o
acțiune de drept comun. În acest sens sunt prevederile legii insolvenței care stabilesc competența specială a
judecătorului sindic la art. 11 din Legea nr. 85/2006.
Atât timp cât apelanta-reclamantă B. SRL a participat la licitația din data de 18 octombrie 2010 putea observa, cu
ușurință, că sunt scoase la vânzare și bunuri care îi aparțineau, și putea contesta actele lichidatorului în fața
judecătorului sindic.
Referirea tribunalului la participarea la licitație a domnului L., contrar opiniei apelantelor, nu are rolul de a motiva o
înlăturare a unei cauze de nulitate absolută, ci de a sublinia faptul că apelantele (al căror reprezentant-
asociat/administrator - este numitul L.) au avut cunoștință de licitație și de bunurile care urmau a fi vândute și au
rămas în pasivitate. Mai mult chiar, după cum arată și intimata, una dintre reclamante chiar a licitat pentru
anumite bunuri despre care susține, în prezenta cauză, că îi aparțin.
Prin urmare, față de aspectele prezentate mai sus, Curtea a constatat că tribunalul a pronunțat o soluție legală și
temeinică, cu observarea prevederilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs C. SRL, B. SRL și G. SRL, înregistrat la data de 16
septembrie 2016, sub nr. x/3/2012* pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:
Contrar celor reținute de instanța de apel, pe calea căii ordinare de atac reclamantele au înțeles să critice și soluția
judecătorului fondului, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. SRPL. În dezvoltarea
acestei critici, subscrise de recurente dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susținut, în esență, că fostul
lichidator judiciar este cel care a întocmit, în procedura insolvenței, o serie de acte juridice nelegale, încălcând
dispozițiile art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006. Mai mult, un act juridic nu poate fi desființat numai în raport cu
o parte din părțile contractante.
Au mai relevat recurentele că motivarea instanței de apel, referitoare la validitatea contractului de tranzacție, este
contrară dispozițiilor art. 1683 alin. (3) C. civ., atâta vreme cât vânzătorul nu a dobândit niciodată bunurile în
cauză, iar recurentele, proprietare de drept, nu au ratificat vânzarea.
Totodată, instanța de apel nu a analizat dacă procedura de înstrăinare, realizată prin contractul de tranzacție, a
fost realizată cu respectarea dispozițiilor Legii insolvenței, respectiv dacă bunurile au fost evaluate, dacă adunarea
creditorilor a aprobat metoda de vânzare ș.a.m.d.
Contrar celor reținute de instanța de apel, reclamantele au indicat prevederile legale încălcate, respectiv art. 948 și
art. 966 din vechiul C. civ., art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006.
Recurentele au mai relevat că lipsa obiecțiunilor formulate de către reprezentantul uneia dintre societățile
participante la procedura de vânzare prin licitație publică, în cadrul insolvenței, nu poate valida nelegalitatea
procedurii, precum și faptul că facturile fiscale pot face dovada proprietății.
În fine, recurentele au susținut că instanțele de fond, fiind învestite cu o acțiune în constatare nulitate acte
juridice, au acordat o importanță nejustificată aspectului referitor la dovada dreptului de proprietate al
reclamantelor. Or, o atare analiză era utilă doar în situația în care s-ar fi promovat o acțiune în revendicare.
În continuarea motivelor de recurs, au fost rezumate susținerile formulate în fazele procesuale anterioare,
referitoare la situația de fapt și la pretinsele încălcări ale legii insolvenței.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., art. 494, art. 948, art. 966, art.
998 C. civ. din 1864, art. 1179, art. 1235 și urm. din noul C. civ., dispozițiile Legii nr. 85/2006.
Intimata-pârâtă E. SRL a formulat întâmpinare, însă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C.
proc. civ. În consecință, pentru nerespectarea termenului imperativ defipt de lege, s-a aplicat sancțiunea decăderii
părții, în condițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul declarat de C. SRL și B. SRL este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) nu poate fi primit.
Deși invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părții nu rezultă incidența niciuneia din tezele
reglementate de lege (inexistența motivării, insuficiența considerentelor sau caracterul contradictoriu al acestora),
ci doar nemulțumirea recurentelor în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea
lor de atac.
Contrar celor susținute de cele două recurente, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C.
proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de reclamante, fiind permisă
gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun. Nu au fost omise de la analiză nici
elementele referitoare la vânzarea lucrului altuia și, subsecvent noțiunii de obiect al contractului, mijloacele de
probă care fac dovada dreptului de proprietate, nici pretinsele încălcări, cu ocazia actelor de vânzare-cumpărare a
căror nulitate se cere a se constata, a dispozițiilor legii speciale a insolvenței. Totodată, instanța de apel a
constatat, în ce privește soluția judecătorului fondului, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a
pârâtei D. SPRL, că nu au fost formulate critici concrete în raport de motivele de fapt și de drept reținute în
adoptarea soluției. În esență, instanța de fond a apreciat că fostul lichidator judiciar al societății vânzătoare nu
este parte a raportului juridic dedus judecății, întrucât vânzarea bunurilor din averea debitoarei nu se realizează de
către practicianul în insolvență în nume propriu, ci în calitate de reprezentant, în numele și pe seama falitei. Or,
reclamantele, pe calea apelului și, ulterior, pe calea recursului, s-au limitat la a reitera temeiurile de fapt și de
drept ale cererii de chemare în judecată, fără a se raporta însă la considerentele ce au fundamentat soluția
atacată, respectiv fără a arăta de ce apreciază că într-o acțiune în constatare nulitate act juridic, mandatarul uneia
din părțile contractante dobândește calitate procesuală. Altfel spus, corect a reținut instanța de apel că limitele
efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că poate proceda la rejudecarea fondului în
limitele stabilite de către apelante, expres sau implicit.
De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim
control judiciar nu corespunde opiniei părții. Așa fiind, constată că decizia recurată răspunde exigențelor
dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 307 pct. 7 C. proc. civ.
neputând fi reținut.
Referitor la invocarea formală a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constată că nici unul din argumentele
prezentate în "dezvoltarea motivelor" nu pot fi încadrate în acest text de lege. Motivul de modificare privește
situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind "vădit neîndoielnic", instanța îi
schimbă "natura" ori "înțelesul". Or, recurentele nu au arătat în motivarea căii de atac în ce constă schimbarea
naturii actelor deduse judecății (proces-verbal de licitație, proces-verbal de adjudecare, contract de vânzare-
cumpărare și contract de tranzacție). Criticile formulate se subscriu, mai degrabă, motivului de recurs referitor la
greșita aplicare a normelor de drept material și, ca atare, vor fi analizate în considerentele ce succed.
În fine, constată că sunt nefondate și criticile încadrate de recurente în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.
9 C. proc. civ. (hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a
legii).
Astfel, sub un prim aspect, s-a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 116 și urm. din
Legea nr. 85/2006, arătându-se, în esență, că încheierea contractului de tranzacție nu a fost precedată de o
evaluare a activelor societății falite, de aprobarea metodei de vânzare de către adunarea creditorilor și că, în
general, vânzarea nu a fost efectuată sub controlul judecătorului sindic.
Așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond, întreaga activitate a administratorului/lichidatorului judiciar,
inclusiv vânzarea bunurilor din averea debitoarei, se desfășoară sub controlul judecătoresc al judecătorului sindic,
după cum toate procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței sunt în competența acestuia
(art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006). Toate măsurile și actele pretins nelegale ale lichidatorului judiciar nu
puteau fi contestate decât în cadrul procedurii insolvenței, în condițiile și în termenele prevăzute de legea specială
(art. 11 alin. (1) lit. i) raportat la art. 21 alin. (2) - (4) din Legea nr. 85/2006). Cu alte cuvinte, reclamantele nu
pot solicita instanței de drept comun, după închiderea procedurii insolvenței debitoarei SC H. SA, ce a făcut
obiectul Dosarului nr. x/3/2004 al Tribunalului București și după radierea societății din registrul comerțului, să
verifice legalitatea actelor și operațiunilor efectuate de practicianul în insolvență, prin raportare la normele legii
speciale, câtă vreme există o procedură reglementată de Legea nr. 85/2006, anumite termene imperative de
contestare și o competență materială și funcțională stabilită prin norme de ordine publică.
Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 948 și art. 966 C. civ. din 1864 (act normativ ce guvernează
Contractul de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2010) sau a prevederilor art. 1179, art. 1235 sau a dispozițiilor
art. 1683 alin. (3) din noul C. civ. (sub incidența căruia intra Contractul de tranzacție din 20 decembrie 2011),
constată că nici aceste critici nu pot fi primite.
Ceea ce în mod corect au reținut instanțele de fond este faptul că, pentru a fi valabil încheiat, contractul de
vânzare trebuie să se bazeze pe o cauză licită și morală (art. 1179 din noul C. civ., art. 966 C. civ. din 1864).
Cauza include scopul imediat al asumării obligației, în speță, obținerea bunului sau încasarea prețului. Or, este
neîndoielnic că existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, probă pe care reclamantele nu au
produs-o. Așa cum au relevat și instanțele de fond, nu este suficient să declari că actele juridice a căror anulare o
solicită sunt contrare legii și ordinii publice, invocând textul de lege referitor la această condiție de validitate a
convenției, ci partea trebuie să arate, în concret, care sunt normele legale imperative încălcate.
Cât privește pretinsa nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare, decurgând din vânzarea, de către societatea în
insolvență, a unor bunuri care nu îi aparțineau, constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor
legale incidente.
Astfel, sub imperiul vechiului C. civ., vânzarea bunului altuia reprezenta o cauză de nulitate absolută doar în
situația în care se dovedea conivența frauduloasă a părților, și, în principal, faptul că, în speță, cumpărătoarea
pârâtă a achiziționat bunurile în litigiu, cunoscând faptul că acestea nu sunt proprietatea vânzătoarei. Or, instanța
de apel a reținut că reclamantele nu au dovedit conivența frauduloasă a pârâtei E. SRL, respectiv cauza ilicită a
convenției, această statuare asupra situației de fapt neputând fi cenzurată pe calea recursului. Așa fiind, este
lipsită de semnificație juridică împrejurarea că recurentele au dovedit sau nu că sunt proprietarele bunurilor în
litigiu, aceste aspecte urmând a fi dezlegate de instanța deja învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare.
Constată, de asemenea, că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1683 alin. (1) - (4) din
Noul C. civ., act normativ ce reglementează contractul de tranzacție. Astfel, dacă la data încheierii contractului de
vânzare-cumpărare, având ca obiect un bun individual determinat, cum este cazul în speță, dacă bunul se află în
proprietatea unui terț, contractul este valabil, vânzătorul asumându-și obligația să asigure transmiterea dreptului
de proprietate de la titularul său către cumpărător.
Altfel spus, obligația de transmitere a proprietății se consideră executată de către vânzător, fie prin dobândirea de
către acesta din urmă a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau
indirect, care procură cumpărătorului proprietatea bunului.
Așa fiind, în concepția noului C. civ., vânzarea bunului altuia nu reprezintă o cauză de nulitate a convenției.
Netransmiterea dreptului de proprietate către cumpărător reprezintă doar o neexecutare a obligației vânzătorului,
astfel că creditorul obligației neexecutate poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și, dacă
este cazul, daune-interese, calculate potrivit art. 1702 și art. 1703 C. civ.
Altfel spus, pretinsul terț, proprietar al bunului ce a făcut obiectul convenției de vânzare-cumpărare, chiar dacă nu
ratifică vânzarea, nu are la îndemână o acțiune în constatarea nulității convenției, așa cum în mod corect a reținut
instanța de apel.
De altfel, deși nu se mai impune analiza criticilor referitoare la calitatea de proprietare a reclamantelor asupra
bunurilor în litigiu, constată, în primul rând, că este vorba de construcții sau lucrări executate pe terenul ce a
aparținut vânzătoarei falite SC H. SA (placă beton, planșeu beton, șopron metalic, etc.). Așa fiind, față de
prezumția de proprietate instituită de art. 492 C. civ. din 1864 în favoarea proprietarului terenului și de eventualele
drepturi ce pot fi dobândite de către constructor, în condițiile art. 494 C. civ., este cel puțin discutabilă natura
drepturilor dobândite de reclamante asupra unor atare "bunuri", livrate prin facturi fiscale emise de o altă societate
din același grup de firme (I. SRL), după deschiderea procedurii împotriva SC H. SA, în anul 2004, respectiv în
perioada anilor 2006 - 2011. Cât privește celelalte bunuri, unele sunt imobile prin natura lor sau prin destinație,
altele, deși sunt bunuri mobile urmează a fi efectiv analizate în cadrul acțiunii în revendicare, înregistrată deja pe
rolul Judecătoriei Pătârlagele. Concret, în raport de obiectul și cauza acțiunii de față, nu puteau fi luate în discuție
data dobândirii posesiei efective a bunurilor, buna sau reaua-credință a dobânditorului la data intrării în posesie,
spre a stabili titularul dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile corporale. De altfel, reclamantele, deși își
declină calitatea de proprietare ale bunurilor mobile, nu relevă nici o împrejurare de fapt referitoare la modul în
care fie ele însele, fie autorul lor, au pierdut posesia sau la contextul în care bunurile în discuție au fost inventariate
și înstrăinate în procedura insolvenței debitoarei SC H. SA.
Față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantele B. SRL
și C. SRL, ca nefondat.
Cât privește recursul declarat de intervenienta G. SRL, constată că această societate s-a aflat în procedura
insolvenței (Dosar nr. x/114/2013 al Tribunalului Buzău). Prin Sentința nr. 379 din 31 mai 2016, judecătorul sindic
a dispus închiderea procedurii și radierea debitoarei din registrul comerțului. Mențiunea de radiere a fost efectuată
în registrul comerțului la data de 30 septembrie 2016.
În aceste condiții, reține că societatea este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului,
conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată. Totodată, potrivit art. 251 alin. (1) C. civ., persoanele
juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.
Prin urmare, recurenta intervenientă este lipsită de capacitate procesuală de folosință și, neavând folosința
drepturilor civile, nu poate să fie parte la judecată (art. 41 alin. (1) C. proc. civ.).
Așa fiind, în condițiile art. 162 C. proc. civ., instanța de recurs a invocat excepția lipsei capacității procesuale de
folosință și, în consecință, va anula recursul declarat de G. SRL
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC B. SRL și SC C SRL, în calitate de cesionar al
drepturilor litigioase și al creanței deținute inițial de SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1.173 A/2016 din 22
iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Anulează recursul declarat de recurenta- intervenientă SC G. SRL - prin lichidator judiciar K. împotriva Deciziei
civile nr. 1.173 A/2016 din 22 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pentru lipsa
capacității procesuale de folosință a recurentei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 6 aprilie 2017.
Procesat de GGC - N
Pagina de început Noutăți Concept grafic şi
realizare
Sedințe și dosare Legături © Indaco Systems, 2014
Citare prin publicitate Arhivă
Statistică Contact
Informații