ELEMENTE DE PROTOSOCIOLOGIE

V. Niccolo Machiavelli (1469-1527)

Epoca Renașterii (secolele XIV-XVII) a impus noi gânditori care, spre deosebire de Aureliu
Augustin și Toma de Aquino, au făcut din religie o componentă obișnuită a societății. Prin
reconsiderarea rolului religiei, o serie de teoreticieni precum N. Machiavelli, J. Bodin, Th.
Morus, To. Campanella ș. a. au determinat modificarea sferei de valabilitate a interpretărilor
socialului. De pildă, ideile lui J. Bodin despre stat ar putea fi lesne valabile nu numai în lumea
creștină, ”calitățile principelui”propuse de Machiavelli ar putea să orienteze actul desemnării
conducătorilor oriunde în lume (deși el viza în mod special pe conducătorii florentini), iar
”insula utopienilor” descrisă de Thomas Morus sau ”cetatea soarelui” închipuită de Tomasso
Campanella sunt aproape ”libere de creștinism”. Schimbarea poziției filosofiei sociale față de
religie ne conduce la concluzia că, începând cu Renașterea, teoriile despre societate devin
preponderent raționaliste. Orientarea spre dezvăluirea raționalității realității sociale constituie
calitatea lor fundamentală, iar acest fapt ne îndreptățește să le includem în categoria
protosociologiei. Așadar, începând cu perioada Renașterii, (care a însemnat și ”cea mai mare
răsturnare progresistă din câte cunoscuse omenirea până atunci”) au explicat funcționarea
societății o pleiadă de gânditori pe care îi numim protosociologi. Meritul principal al acestora a
fost acela de a fi anunțat, tematic și argumentativ, apariția sociologiei. Primul dintre ei, în
ordine cronologică, a fost Niccolo Machiavelli.

A. Date istorice și bio-bibliografice

 S-a născut la Florența într-o perioadă în care spațiul Italiei de astăzi era fărâmițat
în mai multe state, iar cauza principală a acestei divizări teritoriale ar fi fost, în
viziunea lui Machiavelli, dorința de dominație a Vaticanului și respingerea uniunii
tuturor italienilor de către statul papal.
  A deținut funcții publice pentru Florența (la nici 30 de ani era înalt funcționar
republican și ambasador cu multiple sarcini diplomatice), iar prin specificul
acestora a cunoscut realitatea socio-politică din lumea italiană, Franța și
Germania.
 A conștientizat cât de important este actul de conducere pentru stabilitatea
funcțională a unui stat și de aceea a fost preocupat de problema găsirii
modalităților prin care, la conducerea Florenței, să ajungă un principe care să
aibă vocația acțiunii politice.
 Dacă prin rolurile publice ocupate nu a reușit atât cât și-a dorit (mai mult, după
căderea regimului republican a fost revocat din funcție, torturat, închis și exilat),
a încercat prin intermediul scrierilor să-și influențeze conducătorii. Ca atare,
după ce este trimis în exil (într-o mică localitate rurală), a scris ”Principele”
(1513), ”Arta războiului” (1520), ”Discurs privind reforma statului Florența”
(1521) ș. a., dar toate acestea au văzut lumina tiparului abia după moartea lui.
 Lucrarea ”Principele” l-a făcut celebru, datorită ei figurează în rândurile
protosociologilor, iar prin aceasta este situat la originea conceptului de
”machiavelism” (care definește orice atitudine umană de apărare a
pragmatismului nelimitat, sau fără scrupule, și care are la bază elemente
suspecte de imoralitate).

B. Idei despre societate

”Toate stăpânirile care au avut și au autoritate asupra oamenilor au fost și sunt sau republici,
sau principate” afirmă N. Machiavelli (Principele, Editura Minerva, București, 1995, p. 4).
Indiferent, însă, de tipul de stat, importantă cu adevărat este starea poporului. Calitatea vieții
acestuia este reflectată, înainte de orice, de modul în care principii lui știu să conducă. De pe
poziția de înalt funcționar republican, N. Machiavelli a remarcat adesea stângăciile,
superficialitățile, răutățile conducătorilor și a avut suficiente date pentru a diferenția între
starea de fapt a realității sociale din statul Florența și ceea ce ar fi trebuit să se întâmple pentru
o optimă funcționare a acestuia. În lucrarea care îl legitimează istoricește, Principele, a făcut o
serie de recomandări prin care a demonstrat că înțelege atât logica devenirii istorice,
succesiunea obiectivă a regimurilor politice, precum și fundamentarea principială a conducerii
politice de succes. Iată câteva exemple relevante în acest sens:

a. Circularitatea istorică a atribuirii actului de conducere. ”La început oamenii au

încredințat conducerea grupului social constituit celui mai tare și mai curajos dintre ei,
criteriile acestea completându-se mai apoi cu acelea ale înțelepciunii și spiritului de
dreptate” (cf. Istoria filosofiei moderne și contemporane, vol. I, Editura Academiei RSR,
București, 1984, p. 182). Întrucât conducerea statului a devenit treptat ereditară, s-a
ajuns la identificarea voinței conducătorului cu voința colectivă și, deci, la tiranie. Conta
cu adevărat doar ceea ce voia tiranul, poporului nerămânându-i altceva de făcut decât
să accepte sau să acționeze în sensul acestei voințe. Reacția de împotrivire la tiranie a
fost instituirea regimului aristocratic și, ulterior, a formei degenerate a acestuia:
oligarhia. În timp ce conducerea aristocratică aparține unui grup care vizează avantaje
colective, conducerea oligarhică este apanajul unui grup care proiectează obținerea de
câștiguri personale de către cei aflați la putere și, eventual, aliații lor. Împotrivirea față
de aceasta din urmă s-a concretizat în apariția conducerii democratice, în care indivizii
sunt preocupați excesiv de ”pasiunile” lor strict personale, și, drept consecință,
dezlănțuie starea de anarhie socială. Pentru a se apăra, societatea revine la forma
conducerii ”celui mai tare” din ipostaza inițială și, apoi, treaptă cu treaptă, reproduce
acest circuit. În același timp, calvarul social se conservă, iar oamenii rămân, mereu, la
aceeași întrebare: cum poate fi îmbunătățită starea societății prin actul de conducere?
b. Premisele unei conduceri reușite. ”Temeliile cele mai trainice ale statelor, fie cele
noi, cât și cele vechi sau mixte, sunt legile bune și armatele bune” (N. Machiavelli, op.
cit., p. 61). Dacă ”legile bune” asigură stabilitate societății, ordine interioară și
respingerea corupției, ”armatele bune” garantează securitatea și, mai ales, posibilitatea
de a reface ordinea atunci când ea este perturbată (din interior sau din exterior).
Apărarea statului nu trebuie să se facă apelând la mercenari și la trupe de sprijin;
motivele renunțării la acestea sunt evidente: armatele de mercenari sunt dezbinate,
pline de ambiție, indisciplinate, necredincioase, ”nu-și țin cuvântul față de oameni”,
jefuitoare etc. ”Numai principii și republicile care au trupe proprii săvârșesc fapte mari”
(ibidem, p. 63), pentru că individul care intră în componența armatei nu este numai
războinic, ci și cetățean al statului în care are rude, prieteni etc.; așa se explică de ce el
este interesat de apărarea lor și poate recurge la forme de sacrificiu pentru care străinii
nu ar avea niciodată o motivație consistentă ca să le promoveze.
c. Conducătorul – maestru în arta războiului. ”Un principe nu trebuie să aibă nici un alt
țel, nici un alt gând, nici o altă grijă decât cea a artei războiului, a organizării și a
disciplinei cerute de aceasta...Este singura artă care se cuvine să fie cunoscută de cel
care comandă” (ibidem, p. 75). Pregătirea principelui în această artă se poate face ”cu
fapta” și ”cu mintea”, iar în perioadele de pace eforturile de formare în acest plan
trebuie să fie mai mari decât în cele de război. În mod concret, principele – maestru în
arta războiului trebuie:
 să fie rezistent din punct de vedere fizic pentru a contracara oboseala
războaielor lungi;
 să cunoască alcătuirea spațiului fizic al statului său pentru ca, la nevoie, acesta să
fie folosit cu succes în strategiile de luptă;
 să cunoască istoria statului propriu, dar și a altor state, pentru a putea urma
exemplul ”oamenilor de seamă”;
 să-și pună în prealabil întrebări privitoare la situațiile de luptă și să găsească
răspunsurile cele mai bune la ele;
 să fie deosebit de mobil încât, pentru a câștiga războiul, să poată să renunțe la
planurile construite deja și să adopte doar tacticile care îi favorizează atragerea
succesului final.

Pe lângă toate aceste atribute, principele trebuie să fie el însuși priceput în

mânuirea armelor, deoarece își atrage astfel respectul real al celor pe care îi
dirijează în lupte.

d. Calitățile fundamentale ale principelui. Lucrarea ”Principele” a fost scrisă de N.

Machiavelli pentru a ordona pe de o parte acțiunile lui Lorenzo de Medici, căpitanul
 general republican al Florenței (care, deși conducea în mod formal statul, se dovedea
a fi prea puțin înclinat spre această activitate), iar pe de altă parte pentru a reintra în
grațiile conducătorilor monarhiști din familia Borgia și a fi reprimit în rândurile
demnitarilor. De aceea, nu pomenește despre cum erau în realitate principii care
conduceau Florența, ci despre cum ar trebui să fie un principe puternic într-un stat
puternic. În esență, un astfel de principe ar trebui să aibă foarte multe calități din
care să nu lipsească:

 să fie șef militar (rezultă din afirmațiile de mai sus);

 să fie bogat întrucât, dispunând de avere, nu depinde în nici un fel de alții și nici
nu va cădea victimă corupției;
 să manifeste dragoste față de supuși, pentru că astfel obține atașamentul
acestora și nu ajunge să se confrunte cu pericolul de a fi trădat;
 să fie îndemânatic, capabil să-și adecveze politica la necesitățile momentului.
Adică ”să promită ceea ce nu poate, să cedeze, pentru moment celui mai
puternic, decât să atace pe cel fără apărare, să se impună prin forță, pe scurt, să
se adapteze circumstanțelor” (F. Braunstein, J. Fr. Pepin, op. cit., p. 35).

Iată și alte ipostaze recomandate principelui de către N. Machiavelli: ”să fie într-atât de
înțelept, încât să știe să se ferească de acele ticăloșii care l-ar face să-și piardă statul”, ”să nu-i
pese dacă va săvârși... păcate fără de care i-ar fi greu să salveze statul (op. cit., p. 80), ”să dea
pildă de omenie și generozitate, păstrând, totuși, în același timp, neatinsă, măreția rangului pe
care îl poartă, deoarece acesta nu trebuie să-i lipsească în nici o împrejurare” (op. cit., p. 116),
să recurgă la toate categoriile de mijloace, atât cele permise cât și cele nepermise, atât cele
morale cât și cele imorale – dacă în joc se află stabilitatea statului și bunăstarea poporului.

C. Texte relevante :
a. ”Cel care ajunge principe cu sprijinul poporului, trebuie să și-l păstreze prieten și-i va fi fi ușor să
o facă, întrucât acesta nu-i cere nimic altceva decât să nu fie asuprit. Dar cel care devine principe
cu ajutorul celor puternici, împotriva voinței poporului, înainte de toate trebuie să-și câștige
poporul de partea lui, lucru lesne de înfăptuit dacă îl va lua sub pavăza sa. Și întrucât oamenii,
atunci când primesc binele din partea cuiva de la care se așteptau să le vină numai răul, sunt și
 mai recunoscători binefăcătorului lor, la rândul lui, poporul îl va iubi și mai mult pe principe
decât atunci când acesta ar fi obținut principatul cu sprijinul lui”. (N. Machiavelli, Principele,
Editura Minerva, București, 1995, p. 50).

b. ”Machiavelli nu ar putea fi numit om de știință pur, nici dacă am face mari eforturi de
imaginație. Dorința sa nu era numai aceea de a explica, ci și aceea de a prezice și uneori de a
condamna. Operele sale abundă în precepte, sfaturi, critici, sugestii practice, prescripții și
maxime utile...Machiavelli a fost un adept al republicii și al republicanismului. Însă această
preferință nu a avut nimic în comun cu idealismul abstract, cu idealul excelenței umane sau al
unei comunități unite în căutarea ”vieții bune”. Valorile trebuie potrivite după fapte. Idealismul
trebuie să fie întotdeauna domolit de limitările naturii umane și de fragilitatea tuturor
construcțiilor umane. Politica este , pentru Machiavelli, o chestiune care se reduce la a controla
sau a reduce inconvenientele și durerea, nu la a le elimina. Alegerile politice implică să știi să
alegi, dintre două rele, răul cel mai mic...S-ar putea ca oamenii de rând să nu fie foarte deștepți,
dar sunt, în general, mai puțin capricioși decât principii. Asta nu e tot. De regulă, instituțiile
populare promovează patriotismul și obiceiurile civice, diminuând prin acestea nevoia de acte
extreme de represiune. Sentimentul de siguranță creat de domnia legii le permite cetățenilor să
își urmărească planurile personale într-un spirit aventuros și inovator. De asemenea, republicile
se pot adapta mai bine în perioade de schimbări, pentru că există posibilitatea ca acei
conducători ce sunt habotnici și arbitrari să poată fi înlocuiți la intervale la intervale regulate. În
fine, în sistemele monarhice, binele comun este adesea confundat cu binele privat al
principelui.” (Joseph V. Femia, Machiavelli, în vol. David Boucher, Paul Kelly, Mari gânditori
politici. De la Socrate până astăzi , editori, Editura ALL, București, 2008, pp. 139, 141).

c. ”Virtutea naște Pace; Pacea naște Lenevie; Lenevia, Rebeliune; iar Rebeliunea, Ruină: și apoi
invers, acea Ruină naște Legi; acele Legi, Virtute; iar Virtutea naște Onoare și Succes”. N.
Machiavelli, History of Florence, p. 227).