Sociologie generală

ISTORIA SOCIOLOGIEI

Prof. Univ. Dr. DUMITRU STAN

1
Dumitru STAN

3. Vilfredo PARETO: teoria acţionalistă şi elitistă

A. Date istorice şi bio-bibliografice

 a trăit într-o perioadă bulversată a istoriei peninsulei italice:

luptele pentru independenţă şi unitate conduse de G. Garibaldi
(1860), proclamarea regatului Italiei (1860), înfăptuirea unităţii
Italiei (1870), reformarea sistemului electoral italian (1912),
dispute între elitele politice și afectarea serioasă a stabilității
ordinii democratice ş.a.m.d.
 s-a născut în Franţa, la Paris (unde părinţii lui erau exilaţi din
cauza opțiunilor politice republicane ale tatălui său), pe data de
15 iulie 1848, a profesat în Elveţia şi Italia (profesor universitar
de economie la Lausanne și, mai târziu, Roma, inginer la căile
ferate din Florența, Director General al Căilor Ferate Italiene), fiind cunoscut și ca filosof,
matematician și, mai ales, ca sociolog;
 a vrut să urmeze cariera politică (a eşuat în obţinerea funcţiei de deputat în anul 1882), dar
reuşeşte să devină senator abia în 1923 (an în care se produce și decesul său, în ziua de 19
august);
 a simpatizat cu guvernul fascist al lui Mussolini, a acceptat chiar să îl reprezinte la
Societatea Națiunilor (1922), a fost - mai ales în partea finală a vieții - un aprig adversar al
socialismului, însă în cea mai mare parte a textelor publicate a adoptat, mai curând, o
viziune liberală și democrată despre viaţa politică decât o variantă extremistă;
 pentru rarele accente fasciste ale teoriei lui sociologice ori pentru poziționările publice
antisocialiste și antimilitariste exprimate, a fost destul de puţin apreciat în Europa (cu
precădere în țările care au avut partide comuniste puternice), dar relativ bine receptat în
SUA, la începutul celui de-al doilea război mondial;
 exegeţii l-au considerat „un om mândru, uneori dispreţuitor, care foloseşte cu uşurinţă
sarcasmul pentru a schimba în ridicol ceea ce nu-i place” şi chiar mai mult: „un gânditor
impertinent”1;
 a trăit ca un veritabil aristocrat (în zone rezidențiale selecte), în preajma unor persoane de
rang înalt (a fost căsătorit cu o nobilă rusoaică, iar bunicul său avea titlul de marchiz) și cu
venituri financiare de pe urma unor moșteniri;
 starea de sănătate îi este afectată puternic în anii 1907-1908 și, din acest motiv, renunță la
a mai susține cursul de economie politică (1912) prin care se impusese în lumea
intelectuală europeană, dar păstrează un curs de sociologie (cu o mult mai mică audiență),
ca semn al afinităților speciale cu acest domeniu;
 s-a impus în istoria sociologiei prin lucrările: „Sistemele socialiste” (1901), „Manual de
economie politică” (1907), „Tratat de sociologie generală” (1916) „Fapte şi teorii” (1920),
”Transformările democrației” (1920), „Programa şi sumarul cursului de sociologie” (postum,

1
J. Freund, Pareto. La teoria dell' equilibro, Editura Laterza, Roma, 1966, p. 1.

2
 Sociologie generală

1967) ş.a. Cea mai importantă dintre scrierile lui rămâne Tratatul de sociologie generală,
lucrare apărută oarecum surprinzător și după o lungă perioadă de convalescență.
În sinteză, subscriem la ideea că a fost ”un fruct târziu al unei tradiții istorice naționale, al
tradiției italiene de gândire socială. Căci de la Dante la Machiavelli, de la acesta la Vico și
până la G. Mosca, R. Michels și V. Pareto gândirea socială italiană a fost obsedată de
întrebări asupra naturii umane...” (Ion Ungureanu, Ștefan Costea, Introducere în sociologia
contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 78).

B. Elemente de teorie sociologică

Cei care au studiat în profunzime creaţia paretiană au ezitat în a-l include cu

precizie într-un curent sociologic. Cu anumite rezerve, unii îl consideră un sociolog
pozitivist clasic, alţii afirmă că este un neopozitivist care a demonstrat buna asociere
dintre matematică și sociologie, iar alţii îl fixează în categoria sociologilor funcţionalişti
ori acţionalişti. Pentru tipurile de probleme sociologice abordate şi, mai ales, pentru
modul în care le-a tratat, credem că V. Pareto se înscrie în grupul sociologilor care
realizează tranziţia de la pozitivismul clasic (A.Comte, H. Spencer) la neopozitivism (S.
Stouffer, G. Lundberg ş.a.).
În esenţă, de numele sociologului italian sunt legate încercările reuşite ale
sociologiei, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, de a-şi
stabili obiectul de studiu şi metodologia optimă de investigare specifică. În acest sens, el
susţinea că sociologia se legitimează din punct de vedere ştiinţific dacă studiază
acţiunile umane, dacă utilizează metoda logico-experimentală şi dacă îşi întemeiază
afirmaţiile pe un număr considerabil de fapte sociale. Asupra acestor aspecte, dar şi
asupra altora, ne vom opri în cele ce urmează.

a. Sociologia – ştiinţă a acţiunii

Cel mai reprezentativ element identitar pentru individ şi pentru grup este
acţiunea. La aceasta se reduce, în ultimă instanţă, esenţa umanului, întrucât omul nu
poate exista fără să acţioneze. Realizată fie de o singură persoană, fie de un colectiv –
acțiunea presupune, automat, atât elemente constitutive recurente sau istorice, cât și
numeroase aspecte recente de funcționalitate dinamică; atât componente obiective, cât și
subiective; atât conținuturi care corespund postulatelor logicității, cât și unele car par
neinteligibile sau chiar ilogice. De aceea se cuvine ca acțiunea să fie cunoscută în
manieră științifică, indiferent dacă este vorba de o acțiune oarecare, concretă sau dacă
urmărim explicarea și înțelegerea modelului acțional generic sau sintetic.
Cu foarte puține excepții, cunoașterea este covârșită de ponderea sentimentelor
și intereselor mai mult sau mai puțin rudimentare. Prin urmare, ceea ce numim
cunoaștere științifică este mai mult un demers de sporire a logicității, raționalității și o
diminuare a ponderii afectelor, impulsurilor în fundamentarea cunoștințelor. Stabilindu-
şi un astfel de obiect, sociologia are numai în aparenţă o misiune simplă; de fapt, spune

3
Dumitru STAN

V. Pareto, în orice acţiune sunt implicate aspecte voliţionale, atitudinale şi raţionale

(explicite sau implicite) greu de delimitat şi de explicat. Finalmente, toate acestea sunt
componente de ordin psihologic, iar în cazul în care sociologia le nesocoteşte, ea nu
accede la adevăr. Caracteristicile de bază ale acţiunii, potrivit sociologului la care ne
referim, sunt2:

 include un cuantum minimal de raţionalitate, inclusiv atunci când pare să

fie absurdă sau total neacceptată socialmente;
 generează relaţii sociale fie prin determinarea colaborării unui număr de
autori, fie prin receptarea efectelor ei de către persoane neparticipante
(relaţia poate fi, deci, directă şi presupune coparticipare la acţiune sau
indirectă – prin mijloacele străine utilizate şi prin consecinţele multiple
atrase în cât mai multe părți ale spaţiului social);
 este provocată de diferite tipuri de interese (de a câştiga din punct de
vedere material, de a menţine / spori prestigiul, de a amplifica nivelul de
securitate personală ori colectivă etc.);
 presupune convergenţa funcțională a trei componente: actorul sau agentul
(autorul, săvârşitorul), scopul către care se îndreaptă demersurile actorului
şi mijloacele întrebuinţate de către actor în vederea îndeplinirii scopului.

Aceste caracteristici au stat la baza dezvoltării unei celebre teorii sociologice

asupra acţiunii. Prezentarea ei este realizată de V. Pareto în lucrarea „Tratat de
sociologie generală”, iar noi vom înfăţişa reperele esenţiale ale acesteia după ce vom
aminti şi opţiunile metodologice fundamentale prin care s-a remarcat sociologul italian.

b. Metoda logico-experimentală

Pentru cercetarea acţiunilor şi faptelor umane, V. Pareto recomandă utilizarea

succesivă a inducţiei şi deducţiei: „Pe cale inductivă, descifrarea fenomenelor
elementare ar contribui la formularea unor concepte clare, care, deşi nu reflectă întreaga
complexitate socială, sunt singurele care pot servi ca bază reală pentru construcţii
teoretice mai ample. Aceste elemente simple sunt acţiunea socială şi structura sa”. În
schimb, pe cale deductivă se obţine „recompunerea totalităţii sociale în vederea
ajungerii la o teorie sintetică, generală asupra societăţii umane”3. Altfel spus, inducţia
înlesneşte descompunerea analitică a întregului în părţile lui, iar deducţia facilitează
reconstrucţia ansamblului prin sintetizarea detaliilor. A nu se înțelege că deducția este
doar opusul inducției și nimic mai mult sau un fel de puzzle asamblat din conectarea
repetitivă a acelorași elemente. Dacă ar fi așa, aplicarea metodei nu ar aduce nici un
plus de cunoaștere față de ceea ce s-a obținut după primul demers inductiv-deductiv. În
realitate, metoda logico-experimentală înseamnă descompunerea obiectului de cunoscut
până la cele mai mici părți posibile, la un moment dat, sau dezvăluirea a cât mai mult
material faptic (etapa inducției) și refacerea întregului fie prin alte modalități de

2
G. Perrin, Sociologie du Pareto, P.U.F., Paris, 1966.
3
St. Buzărnescu, Istoria doctrinelor sociologice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 35.

4
 Sociologie generală

combinare a părților, amănuntelor, fie prin reinterpretarea și resemnificarea sintezei

rezultate (etapa deducției). Efortul celui care încearcă amplificarea cognitivă pe această
cale este, fără dubii, unul de tip logic; în același timp este și un demers experimental,
pentru că se regăsește în câteva alternative posibile, construite ca niște modele
explanatorii, față de imaginea inițială a întregului. Aceste două părţi ale metodei
paretiene, aplicate cu obstinaţie de sociolog4, îl conduc pe acesta la o cunoaştere
riguroasă, comparabilă cu aceea din ştiinţele exacte. Pentru toate aceste precizări şi
pentru demonstraţiile aplicative pe care le-a făcut, V. Pareto este etichetat drept
pionierul modelării matematice în sociologie.
În pofida unor detalieri rigide, obositoare şi a unui aparat conceptual relativ
complicat, el a elaborat o concepţie sociologică deosebit de coerentă, căreia nu a ezitat
să-i spună ”experimentală” sau ”singura cu adevărat științifică”. Din multitudinea de
posibilităţi, noi vom exemplifica apelând doar la cele mai des invocate explicaţii
sociologice paretiene: teoria acţiunii sociale şi teoria echilibrului social în istorie. Prin
acestea sperăm să convingem asupra ineditului argumentelor sociologului italian şi, mai
ales, asupra actualităţii gândirii acestuia – cel puţin pentru realitatea socio-politică
românească din ultimele decenii.

c. Teoria acţiunii sociale

Din afirmaţiile anterioare a rezultat faptul că sociologia este ştiinţa acţiunilor

sociale sau umane. Or, „prima caracteristică a societăţii umane este diversitatea,
corespunzătoare eterogenităţii indivizilor sau actorilor sociali. Diversitatea face
inoportună orice analiză generală a acţiunilor. Aşa cum ştiinţele naturii au început prin a
descrie proprietăţile obiectelor studiate şi a elabora, pe această bază, clasificarea lor,
sociologia trebuie să identifice acţiunile, să le clasifice şi numai după aceea să le
explice”.5 Pornind de la multitudinea manifestărilor indivizilor din toate clasele socio-
culturale și de la caracteristicile generice ale actelor umane (enumerate mai sus), V.
Pareto a realizat mai multe clasificări dihotomice ale acţiunilor:
1. Acţiuni logice – acţiuni nonlogice. Atunci când relaţia actor – mijloc – scop
se desfăşoară în mod fluent şi cu eficienţa dorită, acţiunea este de tip logic; orice
perturbare a acestei relaţii reprezintă dovada că acţiunea este non-logică. Acţiunile
logice sunt cele care utilizează cu succes metoda logico-experimentală; presupun
eforturi mari din partea actorilor şi, de aceea, sunt mult mai puţine decât acţiunile
nonlogice (în viziunea lui Pareto doar activităţile tehnologice, economice şi unele tipuri
de creaţie culturală științifică sunt forme ale acţiunii logice). Cel mai adesea, acțiunile
sunt non-logice deoarece actorii fie își stabilesc scopuri nerealiste, cu mult deasupra ori
dedesubtul forțelor lor, fie nu au mijloacele necesare derulării acțiunii, fie nu există
compatibilitate între natura scopurilor și natura mijloacelor disponibile etc.

4
Vezi şi B. Valade, La naissance d'une autre sociologie, P.U.F., Paris, p. 179 şi urm.
5
I.Ungureanu, St. Costea, Introducere în sociologia contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985, p. 79.

5
Dumitru STAN

2. Acţiuni obiective – acţiuni subiective. Dacă faptele actorilor sunt săvârşite

prin respectarea exigenţelor cunoaşterii exacte și verificabile, atunci acţiunea are
suportul obiectivităţii. Realitatea socială justifică și reclamă de la sine producerea
acțiunilor de tip obiectiv de genul procurării mijloacelor de trai, aflării adevărului
științific, reproducerii îndelungate a unor rețete de securitate colectivă etc. În schimb,
dacă faptele se desfăşoară sub presiunea scopurilor, preferinţelor, aspiraţiilor, capriciilor
personale și dau curs unor impulsuri de moment, atunci ele sunt de tip subiectiv. Totuşi,
chiar în această ultimă variantă, acţiunea nu este total lipsită de raţionalitate. Pe
ansamblu, din punct de vedere cantitativ, acțiunile motivate subiectiv sunt cu mult mai
numeroase decât acțiunile obiective și, cel puțin din acest motiv, trebuie să li se acorde
întâietate în studiile sociologice.
3. Acţiuni ilogice – acţiuni nonlogice. Nu trebuie să punem semnul echivalenţei
între nonlogic şi ilogic: în acţiunea nonlogică, raţionalitatea, deşi diminuată, este
prezentă; în schimb, în acţiunile ilogice, raţionalitatea lasă impresia că lipseşte cu
desăvârşire (actorul îşi propune obiective frapante şi himerice, mijloacele selectate
pentru derularea acţiunii sunt uzate moral, anacronice şi stârnesc indignare, ilaritate în
mediul social etc.). Eventual se poate presupune că substratul logic al acțiunii ilogice
este cunoscut și asumat doar de către persoana care acționează. De pildă, exemplifică
Pareto, comerciantul care este dispus să-și vândă mărfurile făcând abstracție totală de
legea cererii și ofertei este ilogic pentru ceilalți participanți la activitățile de piață, dar se
presupune că are în mintea sa măcar o minimă justificare. Așadar, nedumeririle celor
din preajmă se transformă în cauțiuni argumentative (apreciază că știe el ce face și de ce
procedează în această manieră).
4. Acţiuni logice – acţiuni nonlogice (varianta îmbogăţită). Pentru a sugera mai
bine diferenţa dintre logic şi nonlogic în acţiunile sociale, V. Pareto a recomandat să se
pornească de la distincţiile: mijloace – operaţii, pe de o parte, şi scop – rezultat, pe de
altă parte. Separaţia logic – nonlogic devine de această dată mai clară şi este evidenţiată
de următorul raţionament paretian: dacă mijloacele deţinute de actor sunt transpuse
corect în operaţii, iar scopul pe care şi l-a propus acesta se regăseşte în rezultatul
obţinut, atunci acţiunea este tip logic; în caz contrar, avem de a face cu o acţiune
nonlogică6.

Concluzie:
Cea mai mare parte a actelor umane sunt nonlogice. Ca atare, lor trebuie
să le acorde sociologul prioritate în analizele lui şi să conştientizeze că esenţa
societăţii rezidă din acestea şi nu din acţiunile logice. În același timp, cunoașterea
acțiunilor nonlogice solicită imperativ apropierea logico-experimentală a
cunoștințelor de sociologie de cele oferite de psihologie.

Acţiunile nonlogice sunt alcătuite din două componente: prima dintre ele este

6
V. Pareto, Traite de sociologie, vol. I, Paris, 1917, p. 69 şi urm.

6
 Sociologie generală

reprezentată de dorinţe, instincte, sentimente, dispoziții, înclinații etc., iar toate aceste
resorturi psiho–energetice naturale sau automate ar alcătui, după V. Pareto, reziduurile
acţiunii; cea de a doua parte este desemnată de sociologul italian prin expresia derivaţii
logice şi nu înseamnă altceva decât încercări mai mult ori mai puțin profunde de
raţionalizare, justificare a actelor nonlogice. Cuvinte disparate (aparent fără legătură cu
acţiunea cum ar fi o înjurătură ori o interjecție), invocarea autorităţii unei persoane, a
unui text, rememorarea scurtă a semnificației unui gest, repetarea mimetică a unor
replici, apelul la un argument supranatural, limbaj nonverbal de întărire atitudinală,
sloganurile etc. sunt tipuri de derivaţii logice. În măsura în care acestea sunt corelate de
către agenții în acţiune pe intervale mari de timp, se pot transforma în concepţii de viaţă,
filosofii personale sau comunitare, religii, ideologii. Totuşi, derivaţiile logice sunt
secundare în raport cu orientarea şi determinarea acţiunii de către reziduuri. Altfel spus,
forța derivațiilor sau a logicii are șanse foarte mici de a se impune în fața
determinanților comportamentali psiho-energetici. Tipologia şi caracteristicile acestora
din urmă reflectă, în ultimă instanță, importanţa de care se bucură reziduurile în
ansamblul manifestărilor umane și ariile controlate în bună măsură de ele:
a. reziduul socialităţii – predispoziţia actorilor de a realiza asocieri, colaborări, de a
obține acceptarea din partea mediului social în care sunt dispuşi la un moment
dat, de a răspunde unui spirit gregar, de a trăi satisfacția indusă de sentimentul
de apartenență;
b. reziduul integrităţii – tendinţa instinctivă a fiecărui om de a delimita şi păstra ceea
ce îi aparţine (a trasa fie și la modul simbolic spațiul personal, a stabili cu
claritate ceea ce este proprietate exclusiv personală și ceea ce este proprietate
colectivă), de a pune în evidență aspectele care îl individualizează ori
avantajează în relația cu semenii;
c. reziduul exteriorităţii – înclinația individului de a face cunoscute (mai întâi în
micromediu și apoi în macromediu) rezultatele actelor pe care le desfăşoară, de a
primi atestate sau calificative din partea semenilor, de a-și anunța ori a-și face
remarcată prezența prin ceva în afara spațiului privatpe care îl ocupă;
d. reziduul sexualităţii – pornirea instinctivă a oamenilor de a-și rezolva trebuința
fiziologică de relații sexuale, de a se perpetua ca specie, de a avea urmași care să
le poarte numele ori să le continue proiectele, precum şi nevoia de a realiza toate
acestea prin respectarea regulilor uzuale în spaţiul în care trăiesc;
e. reziduul persistenţei agregatelor – înclinaţia oamenilor de a conserva starea
deţinută la un moment dat, de a reproduce comportamentele și împrejurările care
le-au procurat satisfacții și confort, de a evita noutăţile insuficient fundamentate,
care le pot schimba schema de viaţă, obișnuințele, obiceiurile și care, mai mult
se pot metamorfoza în pericole amenințătoare;
f. reziduul instinctului combinaţiilor – predispoziția indivizilor de realizare a

Concluzii:
a. primele patru tipuri de reziduuri sunt secundare, iar ultimele două
sunt, în viziunea lui Pareto, principale (de modul cum sunt distribuite
acestea din urmă depinde starea societăţii);
b. reziduurile prevalează în raport cu derivaţiile, după cum acţiunile
nonlogice sunt prevalente comparativ cu cele logice;
c. reziduurile nu se identifică cu instinctele şi afectele, ci sunt urmări şi
reflectări ale prezenţei acestora.7
 Dumitru STAN

schimbărilor (de culoare, dispunere spațială etc.) în mediul în care își desfășoară
activitatea, de a combina elementele economice, spirituale, socioculturale,
naturale pe care le are la dispoziție, de a-și optimiza șansele existențiale, de a
transforma aspectele de instabilitate și criză în oportunități, de a răspunde
presiunii trebuinței de noutate a experienţei.

Toate societăţile pot fi definite plecând de la natura reziduurilor prevalente. De

pildă, societatea medievală a fost una de tip conservator, întrucât a fost dominată de
reziduul persistenţei agregatelor; în schimb, societatea contemporană este concretizarea
exprimării covârşitoare a reziduului instinctului combinaţiilor. Practic, nu există
societate care să cuprindă numai unul din cele două reziduuri principale. Diferențele
calitative dintre societăți au fost și sunt, la urma urmei, reflectări ale diferențelor de
pondere cantitativă a tipurilor principale de reziduuri. Aceeași societate - definită într-
un fel anumit după criterii politice, economice sau etnice - își transformă structurile,
funcțiile, capătă altă înfățișare și va putea fi redenumită numai dacă realizează reașezări
în compoziția reziduurilor. Dinamica ponderii reziduurilor principale, cunoscută de
sociolog prin aplicarea metodei logico-experimentale, îl conduce pe acesta la stabilirea
unor tipuri de societăţi. De asemenea, sociologul, plecând tot de la criteriul ponderii
reziduurilor principale, va putea delimita tipurile umane existente în cadrul diverselor
tipuri de societăți. În acest sens, V. Pareto propune următoarea tipologie a societăţilor:
a. raţionale – în care predomină acţiunile logice, derivaţiile acţiunilor
nonlogice şi reziduul instinctului combinaţiilor;
b. sălbatice – în care marea majoritate a acţiunilor sunt ilogice,
nonlogice şi marcate în mod esenţial de reziduul persistenţei tipologia
agregatelor; societăţilor
c. intermediare (reale) – respectiv societăţile normale care cultivă
ambele tipuri de reziduuri principale. Echilibrul acestor medii
sociale derivă din alternanţa reactivă a dominanţei instinctului
combinaţiilor şi persistenţei agregatelor.
Primele două situații din această tipologie reprezintă forme radicale de societate.
Prin urmare, ele nu pot exista decât numai în împrejurări speciale, de laborator,
artificiale sau extreme. În plus, ele nu ar putea avea decât dimensiuni reduse, fapt care
ar pune la îndoială statutul lor de societăți. Abia cel de-al treilea tip este credibil și poate
fi identificat cu ușurință atât în societățile actuale, cât și în cele vechi.

În privinţa tipurilor umane, sociologul italian le delimitează (folosind acelaşi

criteriu: prevalenţa reziduurilor principale) în:
a. tipul speculant: riscă, inovează, acţionează rapid, îşi urmăreşte cu
sagacitate interesele, se reorientează repede, este îndrăzneț într-atât de mult
încât poate fi considerat chiar aventurier, profită cât poate de mult de
tipologia conjuncturile acționale favorabile, își folosește reactiv capacitatea creatoare
umană în sensul că încropește la repezeală ceva în vederea ieșirii din impas etc.,
pentru că este dominat de reziduul instinctului combinaţiilor;

8
 Sociologie generală

b. tipul rentier: este mereu temător, nu se angajează în proiecte noi sau dacă o
face este plin de suspiciuni, se mulţumeşte cu ceea ce are, se împotriveşte
elementelor de noutate pentru că acestea îi schimbă schema de viaţă şi nu
are garanţia sporirii confortului, preferă să doarmă mai mult și să muncească
mai puțin, nu se adaptează deloc sau se adaptează cu foarte mare dificultate
la situaţii noi etc., pentru că este dominat de reziduul persistenţei
agregatelor.
”Instinctul combinațiilor și reziduul persistenței agregatelor ar putea fi
asimilate tipologiei inovator-conservator cu care operează adesea psihologia
personalității. Tipul uman inovator este totuși, în concepția lui Pareto, mai mult decât
o structură (psihologică) de personalitate. Forța combinațiilor nu conduce totdeauna
la inovații sociale reale, ci adesea numai la forme sociale noi (lipsite de un conținut
material adecvat). Metodele inovatorului ”combinativ” nu sunt riguroase, iar
procedeele sale de lucru sunt nesistematice, particulare, contingente și instabile. Deși
există o corelație între afirmarea combinațiilor într-o societate și prosperitatea ei
economică, optimismul și efervescența spirituală, nu putem face nici o inferență
cauzală privind rolul determinant al instinctului corespunzător”7 după cum nu putem
pune doar pe seama reziduului persistenței agregatelor situațiile de involuție ori de
dezvoltare economică lentă.
Toate aceste aspecte privitoare la acţiunea socială, tipologia societăților și
tipurile de actori sociali au fost aplicate de V. Pareto în analiza rolului jucat în istorie
de părţile („etajele”) corpului social.

d. Teoria echilibrului social (Teoria elitelor)

Capitolul al XIII-lea din Tratat de sociologie generală este intitulat „Echilibrul

social în istorie” şi reprezintă o ingenioasă, dar şi controversată, teorie sociologică
asupra elitelor. Premisele de la care a pornit V. Pareto în construirea acestei teorii sunt:
a. În cadrul societăţii acţionează două legi obiective:
 legea echilibrului social (indiferent cum se prezintă societăţile la un
moment dat, ele tind să-şi conserve forţele şi să realizeze starea optimă
de funcţionare);
 legea circulaţiei elitelor (modul de a fi al societăţii este indus de elitele
ei, iar pentru optimizarea funcţionării mediului social, elitele se schimbă
între ele în realizarea actului conducerii).
b. Natura umană se exprimă diferit de la un individ la altul. Totuşi, chiar dacă
sunt inegali, indivizii nu încetează să se grupeze în funcţie de unele caracteristici:
profesie, venituri, rezidență, niveluri de școlaritate, apartenenţă politică, apartenenţă
religioasă, tipuri de reziduuri dominante etc.
c. În urma grupărilor realizate de indivizi, societatea se prezintă ca un imens
corp social de formă piramidală în care partea superioară este reprezentată de elite,

7
I. Ungureanu, Șt. Costea, Introducere în sociologia contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1985, pp. 90-91.

9
Dumitru STAN

partea inferioară desemnează masele, iar etajul intermediar sugerează dimensiunile

clasei mijlocii.
d. Nici o piramidă socială nu poate să se mențină fără un nivel confortabil de
ordine, iar după Vilfredo Pareto, sursele fundamentale ale ordinii din societate sunt
forţa şi viclenia (şiretenia)8. Orice societate utilizează forţa. Chiar şi cei care se opun
forţei ajung să facă uz sau să aprobe uzul forţei. Cele mai bune instituţii, reguli sau legi
rămân „literă moartă”, dacă nu sunt susţinute de forţă. O clasă se face simţită numai
dacă reprezintă o forţă sau dacă poate influenţa raporturile de forţă existente, iar aceste
avantaje au aparţinut / aparţin, în mod tradiţional, elitelor. Totuşi, spune Pareto,
împăratul Traian era puternic fără să fie violent, iar împăratul Caligula era violent fără
să fie puternic. Prin urmare, consensul social se poate obţine şi pe calea şireteniei, nu
numai pe cea a forţei. Totuşi, să recunoaștem că "fără forţă, viclenia este neputincioasă
şi depinde prea mult de ciurcumstanţe".
e. Masa este partea covârşitoare (din punct de vedere numeric) în structura
populaţiei, dar, în acelaşi timp, este amorfă, lipsită de iniţiativă, dominată de reziduul
persistenţei agregatelor şi are nevoie vitală să fie condusă. Fără prezența activă a unui
conducător, masa rămâne necoagulată, incredibil de ușor de supus, deposedată de putere
și manipulată de toți cei care îi acordă fie și mici semne de atenție. Unii membri ai
maselor, afectați în principal de probleme ale supraviețuirii, pot exprima pe durate
scurte atitudini revendicate de reziduul instinctului combinațiilor. Superficialitatea și
contingența momentelor combinative nu pot conduce, însă, la concluzia că masele nu ar
fi dominate de reziduul persistenței agregatelor.
f. Clasa mijlocie reprezintă populaţia medie ca număr, stare socială şi pondere
a reziduurilor principale. În cazul declanșării unor mișcări sociale, ea oscilează când de
partea maselor, când de partea elitelor, încercând să obțină avantajele cele mai mari de
pe urma opțiunii parteneriale.
g. Elitele cuprind indivizii care au obţinut indicii cei mai ridicaţi din ramura lor
de activitate sau "cei care au meritat notele cele mai bune la concursul vieţii ori au tras
cele mai bune numere la loteria existenţei sociale".9 Cu alte cuvinte, se poate pătrunde
în interiorul elitei prin merite personale profesionale, dar și printr-un concurs de
împrejurări sau întâmplări favorabile. În general, cei mai mulți membri ai elitelor dețin
capitaluri culturale înalte, au mari aspirații și și-au dobândit poziția în ierarhia socială ca
urmare a unor merite individuale. În sensul teoriei paretiene, nu greșim susținând că, pe
ansamblu, elitele sunt dominate de reziduul instinctului combinațiilor. În același timp,
nu putem nega faptul că unele segmente elitare sunt concentrate mai curând pe păstrarea
pozițiilor deținute la un moment dat și, fiindcă sunt conservative sau rentiere, își
reglează comportamentele potrivit constrângerilor reziduului persistenței agregatelor.
h. Decalajul dintre elite şi mase, dar şi dintre indivizii care aparţin aceluiaşi
etaj al piramidei sociale, constă nu atât în diferenţa de avere, statut etc. cât, mai ales, în
deosebirea ponderii reziduurilor principale. Ca atare, între elite şi non-elite va exista
întotdeauna o dispută, iar aceasta va dinamiza funcţionarea societăţii.
Dacă elitele reprezintă cel mai important segment demografic, atunci trebuie să

8
Vezi şi J. Freund, op.cit., p. 191 şi urm.
9
V. Pareto, op.cit., vol.II.

10
 Sociologie generală

demonstrăm prin ce anume se remarcă acestea. Şi în acest caz Pareto propune tipologii
după cum urmează:

● după poziţia pe care o au faţă de putere la un moment dat ele se împart în elite
guvernamentale (deţin, exercită puterea şi doresc, de obicei, să îşi conserve poziţia) şi
neguvernamentale (râvnesc la obţinerea puterii și acționează pe cât mai multe căi să își
atingă obiectivul);
● după modul în care preiau puterea, se clasifică în "elite lei" (dobândesc puterea
prin violenţă) şi "elite vulpi" (obţin puterea prin viclenie). Fiecare dintre aceste elite
se află, succesiv, pentru durate "determinate" formal, dar ”nedeterminate” funcțional
(formal, puterea este deținută un ciclu limitat, prevăzut de lege; funcțional, puterea
poate fi retrasă înainte de termen de la cei care nu și-au respectat programul de
guvernare) în poziţia de elită guvernamentală / neguvernamentală şi aduce modificări
specifice în spaţiul socio-politic şi cultural.
De pildă, perioadei de guvernare a elitei "leu" îi corespunde o stare de
relativă stabilitate (dar fără prosperitate), o evoluţie a culturii care încurajează
misticismul şi căreia, pe ansamblu, îi repugnă inovaţia. Dominaţia "leilor" este
circumscrisă de forţa legilor şi a tradiţiilor fiind sprijinită de un aparat birocratic şi
coercitiv excesiv de extins. Treptat, în cadrul elitei "leu" se produc scindări: o parte
rămâne ultraconservatoare, iar alta devine "permisivă la schimbare" şi se apropie, în
mare măsură, de specificul "vulpilor". Acestea din urmă scot în evidenţă blocajul
generat de "lei", manipulează masele pentru a se împotrivi guvernanţilor şi determină
căderea elitei "leu" concomitent cu desemnarea elitei "vulpe" în postura de deţinătoare a
puterii. După ce guvernanții din elita ”leu” pierd puterea, aceștia trec în ipostaza de elită
neguvernamentală și declanșează acțiunile specifice opoziției de revenire la putere:
critică toate nereușitele guvernării, atenționează în legătură cu eșecurile de perspectivă
ale societății în cazul în care nu se face schimbarea elitei guvernamentale, aplică
strategii de atragere a simpatiei maselor și a clasei mijlocii etc.
În timpul guvernării elitei "vulpe", prosperitatea economică este evidentă
(mai ales în faza de început a exercitării puterii). Inovaţiile culturale stimulează
descătuşarea energiilor creatoare, liberalizarea iniţiativei autorilor, dar şi creşteri
alarmante în ceea ce priveşte imoralitatea, corupţia, intriga, şantajul etc. Din dorinţa de
a se îmbogăţi, "vulpile" recurg la favoritisme, acţiuni subterane, încălcări frecvente ale
legii etc. şi provoacă o profundă stare de dezordine socială. De aceasta profită elita "leu"
(neguvernamentală) care, cu ajutorul maselor (nemulţumite), reuşeşte să revină la
putere. Viclenia elitei "vulpe" este probată şi în această situaţie: îşi prelungeşte agonia
și, implicit, rămânerea la guvernare atrăgând de partea ei pe unii lideri ai maselor (ex.
liderii de sindicat)*.
Fiecare tip de elită aflat la putere generează atât avantaje, cât şi dezavantaje
pentru cei pe care îi conduc. Avantajele sunt demonstrate de schimbările produse şi
aşteptate de populaţie în momentele imediate de după preluarea puterii (astfel se

*
Să nu uităm că în România ultimului deceniu unii lideri de sindicat au devenit parlamentari sau au
ocupat poziţii ministeriale (într-un caz, un astfel de lider a devenit chiar premier !) fiind atraşi în aceste
poziţii tocmai de deţinătorii puterii.

11
 Dumitru STAN

înlătură deficienţele elitei recent detronate); dezavantajele transpar de regulă în perioada

finală a dominaţiei unei elite, când ea nemulţumeşte nu numai elita neguvernamentală,
ci şi toate celelalte etaje ale piramidei sociale.

Concluzie
În orice moment, în cadrul societăţii trebuie să existe cel puţin două elite
capabile să se înlocuiască în exercitarea puterii. Numai astfel se asigură procesul
(obiectiv) de asigurare a echilibrului social. De altfel, istoria omenirii, susţine V.
Pareto, nu este altceva decât un "imens cimitir de elite": o elită cauzează
"moartea" (căderea) alteia pentru ca, la rându-i, să fie înlăturată atunci când
împrejurările o revendică.
Precizare finală:
V. Pareto a scris această teorie în anul 1916, adică înainte de instituirea
primului stat socialist din lume. Acest amănunt devine interesant și relevant deoarece
sociologul italian a avertizat prin intermediul acestei cărți asupra pericolului impunerii
totalitarismului: atunci când într-o societate dispar elitele (se omogenizeză structura
socială) şi, deci, nu mai există posibilitatea circulaţiei (alternanţei) la putere, actul
conducerii este asumat de o persoană (sau de un grup) care îşi atribuie puteri
dictatoriale. Altfel spus, dacă nu se asigură procedura democratică de alternanță la
putere, cel/ cei care se află la guvernare instituie un regim totalitar.

e. Texte relevante

? ● Din mărturiile despre prezența lui Vilfredo Pareto în casa familiei Peruzzi, o amintim pe
cea a lui Mario Manfroni: ”Gânditor închistat, se simțea bine într-un mediu în care se
discuta toată ziua, despre orice, și care îi oferea frecvente ocazii să-și prezinte ideile în
dispute foarte animate, uneori. Cu memoria încărcată de fapte și date, nu le dădea niciodată
dreptate adversarilor, și-i bloca printr-o serie de citate și argumente. Era o persoană uscată
ca aspect și ca spirit, dar capabilă de avânturi generoase și tenace în prieteniile pe care le
avea cu puțini. Îi lipsea însă vena sentimentală și nu știu cum să-mi imaginez – desigur, nu
din vina mea – cum a putut să se îndrăgostească și să se căsătorească, dacă nu presupunând
că dorise să aibă și în familie ocazia de a discuta despre economia publică, pe atunci
pasiunea lui”. Un alt intelectual care frecventa salonul Peruzzi, Gaetano Imbert, remarca
faptul că ”atunci când marchizul Vilfredo Pareto – tânăr fiind – era prin preajmă,
conversația nu putea lâncezi”, continuând că acesta punea gaz pe foc cu teoriile lui
economice și sociale și că avea ”sămânță de scandal” (L. O. Vasilescu, Prefață.
Contribuțiile lui Vilfredo Pareto la dezvoltarea sociologiei, în vol. Vilfredo Pareto, Tratat
de sociologie generală, vol. I, Editura Beladi, Craiova, 2007, p. 14).

 ”Sociologia a fost, până acum, aproape totdeauna prezentată dogmatic.Să nu te înșele

denumirea de pozitivă atribuită de Comte filosofiei sale: sociologia lui e la fel de
dogmatică precum Discursul asupra istoriei universale al lui Bossuet. Sunt religii
diferite, dar tot religii; iar de același gen găsești și în operele lui Spencer, ale lui De
Greef, ale lui Leturneau și ale altor numeroși autori. Credința, prin natura ei, e
exclusivă. Cine crede că posedă adevărul absolut nu poate accepta că mai sunt și alte

12
 Sociologie generală

adevăruri în lume. De aceea sunt și trebuie să fie, la fel de intoleranți, creștinul habotnic
și tenacele liber cugetător. Așadar, pentru cel ce are credință, doar o cale e cea dreaptă,
celelalte sunt greșite. Musulmanul nu va dori să jure pe Evanghelie, nici creștinul pe
Coran; însă cine nu are nici o credință va jura pe oricare dintre aceste cărți și chiar pe
Contractul social al lui Rousseau, dacă asta le face plăcere celor cu credințe umanitare
și n-ar refuza să jure nici pe Decameronul lui Bocaccio, doar pentru a vedea ce față ar
face Berenger și adepției acestuia. Nu găsim inutile sociologiile care au principii
dogmatice, cum nu credem că ar fi inutile geometriile lui Lobacevsky sau Riemann,
doar că le cerem acestor sociologii să folosească premise și raționamente clare și cât
mai riguroase posibil. Sociologii ”umanitare” avem o droaie, acestea fiind aproape toate
cele care se publică acum. Sociologiile metafizice sunt și ele o grămadă și dintre acestea
trebuie amintite cele ”pozitiviste” și toate cele umanitare; sociologii creștine, catolice,
avem în număr mic; să ne fie îngăduit, fără a vrea să greșim față de toate aceste
sociologii, că prezentăm aici una experimentală, precum chimia, fizica și alte științe
asemănătoare. Intenționăm, așadar, în cele ce urmează, să ne lăsăm conduși doar de
experiență și de observație. De dragul de a fi cât mai succinți, acolo unde experiența nu
se opune observației, o vom nominaliza doar pe ea. Deci, unde vom spune că un lucru a
reieșit din experiență, va trebui să se înțeleagă: și din observație; iar acolo unde vom
discuta de științele experimentale va trebui să se înțeleagă: și de observație ” (V. Pareto,
Vilfredo Pareto, Tratat de sociologie generală, vol. I, Editura Beladi, Craiova, 2007, p.
36-38).

● ”Să notăm că pentru Pareto semnificația determinantă o are relativa distribuție, printre
elite, a două dintre tipurile de reziduuri: acestea sunt dispoziția spre ”combinare”
(dispozițiile conexive, speculative) și dispozițiile spre ”persistența agregatelor” (cele
conservative, de păstrare a conexiunilor și sentimentelor déjà stabilite). Unul dintre cele mai
clare cicluri relevate de Pareto este cel pe care îl numește ”militaro-industrial”. Acesta, într-
adevăr, este foarte apropiat de tipologia lui Spencer asupra mediilor sociale ”militare” și
”industriale”, și este aproape de o utilizare a acesteia…asupra analizei schimbării
”echilibrelor”. În societățile militare – orientate spre cuceriri și stabilirea securității, puterii,
prestigiului și posesiunilor obținute de pe urma războiului – elita guvernamentală conține o
concentrare dominantă a reziduurilor conservative. Lărgirea și stabilizarea echilibrului
social al unei societăți militare intensifică astfel de dispoziții conservative, punând accentul
pe păstrarea sentimentelor în masa societății și recrutând în rândul elitei guvernamentale
membri ai elitei care au aceste calități. Urmările războiului, totuși, împreună cu stabilirea
condițiilor de pace și activitățile pe timp de paceinfluențează o schimbare spre mărirea
importanței reziduurilor combinative, speculative. În rândul elitelor neguvernamentale,
noile direcții de activitate se deschid și se extind. Însăși elita guvernamentală este
influențată de aceste noi interese, dar, în principal, puterea crescândă a noilor dispoziții și
activități vor forța schimbările și în interiorul elitei guvernamentale. Indivizi care posedă o
predominanță a reziduurilor speculative se vor infiltra și vor fi recrutați de către putere.
Compoziția și calitățile elitei guvernamentale se vor modifica. Iar aceasta, prin sine, va slăbi
capacitățile conservative de a susține stabilitatea guvernării și a puterii. De aceea, după un
timp, un echilibru instabil se va produce – poate chiar printr-o revoluție – și elita
guvernamentală speculativă va fi înlocuită printr-o nouă elită conservativă, care va readuce
bazele puternice ale ordinii și stabilității. Un nou echilibru va fi stabilit. Un al doilea tip de
ciclu pe care-l evidențiază Pareto se situează predominant în câmpul acțiunii economice.
Este extrem de simplu, susține el, să-i grupezi pe toți cei influenți în domeniul proprietății și
al activităților economice în categoria ”capitaliștilor”. De-a lungul elitelor economice, de

13
Dumitru STAN

asemenea, este posibilă distincția între cei care posedă predominant reziduuri speculative și
cei care posedă în principal reziduuri conservative. Primii ar putea fi denumiți
”speculanți”;…ultimii pot fi denumiți ”rentieri” – cu mult mai preocupați de securitatea
resurselor și veniturilor…Un grup împinge întotdeauna spre schimbare; celălalt va căuta
mereu să păstreze prudență – nu să nege schimbarea, ci aceasta să se producă lent, pe un
drum sigur și cunoscut” (Raymond Aron, Les etapes de la pensee sociologique, Gallimard,
Paris, 1967, C. Bordeianu, D. Tompea, Contradicția sociologiei lui Vilfredo Pareto:
Metodă sau sistem ?, Editura Institutului Național pentru Societatea și Cultura Română,
Iași, 1999).

14