Libertatea privită ca participare

Partea 2 - Democrația liberală

Secțiunea 1. Democrația liberală ca putere a poporului............................................................. 4

§1. Definirea demosului ......................................................................................................... 4
§2. Definirea cratosului .......................................................................................................... 7
§3. Libertatea individuală și supunerea față de demos .......................................................... 8
A. Cei supuși ordinii juridice participă la crearea ei .......................................................... 8
B. Participarea cetățenilor la crearea ordinii trebuie să fie egală ....................................... 9
Secțiunea 2. Democrația liberală electorală – poliarhia electivă ............................................. 11
§1. Structurile care încadrează participarea politică - partidele politice .............................. 11
A. Noțiunea și funcțiile partidului politic ........................................................................ 12
B. Funcțiile partidelor politice ......................................................................................... 14
a. Funcțiile partidelor politice pe planul educației și integrării sociale ....................... 14
a.1. Funcția de informare ......................................................................................... 14
a.2 Funcția de educație politică ................................................................................ 15
a.3. Funcția de socializare a individului și integrare a conflictelor.......................... 16
b. Funcțiile partidelor politice la nivelul procesului de distribuire electorală a puterii16
b.1. Funcția de selecție a candidaților pentru alegeri ............................................... 16
b.2. Funcția de organizare și susținere a campaniei electorale ................................ 16
b.3. Funcția de structurare și exprimare a opiniilor politice .................................... 16
b.4. Funcția de organizare-integrare a subversiunii ................................................. 17
c. Funcții ale partidelor pe planul guvernării ............................................................... 17
c.1. Funcția de construire de programe și politici pentru guvernare ........................ 17
c.2. Funcția de recrutare și selecție a personalului de direcție a guvernământului și
administrațiilor ......................................................................................................... 17
c.3. Funcția de coordonare și control a organelor guvernamentale ......................... 18
C. Structura partidelor ...................................................................................................... 18
a. Elemente care determină tipul structurii de bază ..................................................... 18
b. Principalele forme de structuri de bază ale partidelor politice................................. 19
b.1. Structurare administrativ-teritorială: secțiile sau filialele ................................. 19
b.2. Structurare electorală: comitetele...................................................................... 19
b.3. Structurare economico-socială: celula .............................................................. 20
b.4. Structurarea paramilitară: milițiile .................................................................... 20
c. Partide cu structură directă și partide cu structură indirectă .................................... 20
d. Partide rigide și partide suple ................................................................................... 20
D. Ideologia partidelor ..................................................................................................... 21
E. Temperamentele politice: dreapta și stânga................................................................. 22
a. Elementele distincției clasice între dreapta și stânga ............................................... 22
1
 b. Tendințe de depășire a distincției dreapta/stânga ..................................................... 23
§2. Structurarea pluralistă a societăților democratice liberale și dreptul la pluralism ......... 24
A. Pluralismul categorial.................................................................................................. 25
B. Pluralismul intra-categorial ......................................................................................... 26
C. Rolul pluralismului ...................................................................................................... 27
§3. Competiția pentru putere ................................................................................................ 28
A. Caracterele generale ale modurilor de scrutin ............................................................. 28
B. Scrutinul majoritar ....................................................................................................... 28
a. Scrutin majoritar la un tur ........................................................................................ 28
b. Scrutinul majoritar la două tururi ............................................................................. 29
C. Reprezentarea proporțională........................................................................................ 30
a. Principiile generale ale reprezentării proporționale ................................................. 30
b. Reprezentarea proporțională integrală ..................................................................... 30
c. Reprezentarea proporțională aproximativă .............................................................. 31
c.1. Sistemul celui mai mare rest ............................................................................. 31
c.2. Sistemul celei mai mari medii ........................................................................... 31
c.3. Votul preferențial .............................................................................................. 31
D. Consecințele tipului de scrutin .................................................................................... 32
a. Consecințe asupra reprezentării parlamentare și separației puterilor ....................... 32
b. Consecințe asupra psihologiei electoratului ............................................................. 32
c. Consecințe asupra partidelor politice ....................................................................... 32
d. Consecințe asupra regimurilor politice .................................................................... 33
§4. Guvernământul reprezentativ ......................................................................................... 34
A. Noțiunea de guvernământ reprezentativ...................................................................... 34
B. Reprezentanții .............................................................................................................. 34
a. Funcțiile alegerilor în guvernământul reprezentativ ................................................ 34
b. Statutul aleșilor și caracterele mandatului dat lor de națiune................................... 35
b.1. Indeterminarea mandantului ............................................................................. 36
b.2. Mandatul public nu este propriu-zis intuitu personae ....................................... 36
b.3. Irevocabilitatea mandatului reprezentativ ......................................................... 36
b.4. Mandatul reprezentativ nu este imperativ ......................................................... 36
b.5. Inadmisibilitatea substituirii .............................................................................. 37
b.6. Iresponsabilitatea aleșilor națiunii .................................................................... 37
b.7. Modul diferit de creare a obligațiilor ................................................................ 37
b.8. Prin mandatul reprezentativ se transmite puterea, nu voința ............................ 38
b.9. Mandatul reprezentativ este colectiv................................................................. 38
b.10. Mandatul reprezentativ este protejat ............................................................... 38
C. Evoluția guvernământului reprezentativ ..................................................................... 39
a. Regimul ultrareprezentativ ....................................................................................... 39

2
 b. Regimul semi-reprezentativ ..................................................................................... 39
Secțiunea 3. Democrația liberală participativă ........................................................................ 40
§1. Democrația prin referendum și guvernământul direct ................................................... 40
§2. Democrația și guvernământul semi-direct ..................................................................... 41
A. Noțiune, fundament și evoluție ................................................................................... 41
B. Procedeele guvernământului semi-direct .................................................................... 41
a. Referendumul ........................................................................................................... 41
b. Veto-ul popular ........................................................................................................ 42
c. Inițiativa populară .................................................................................................... 42
d. Revocarea populară .................................................................................................. 42
§3. Participarea prin intermediul grupurilor de interese ...................................................... 42
A. Cadrul constituțional impus dreptului obiectiv care reglementează statutul și rolul
sindicatelor, patronatelor și asociațiilor profesionale ...................................................... 43
a. Raporturile grupurilor de interese cu dreptul obiectiv ............................................. 43
b. Raporturile grupurilor de interese cu statul și societatea civilă ............................... 43
B. Rolul constituțional al sindicatelor, patronatelor și asociațiilor profesionale ............. 44
a. Drepturile sunt individuale, nu colective ................................................................. 44
b. Apărarea drepturilor membrilor ............................................................................... 44
c. Promovarea intereselor membrilor ........................................................................... 45
d. Există un drept al asociațiilor enumerate de art. 9 de a fi consultate de către stat? . 45
e. Există un drept al sindicatelor de a fi consultate și informate de către patronat? .... 45
f. Condiția reprezentativității ....................................................................................... 46
g. Extinderea avantajelor acțiunilor asociațiilor către nemembri ................................ 46
C. Libertatea de a adera sau a nu adera la asociație și libertatea de a alege asociația ..... 47
a. Dreptul de a adera .................................................................................................... 47
b. Dreptul de a nu adera ............................................................................................... 48
c. Libertatea de a alege asociația .................................................................................. 48
d. Situația profesiilor dotate cu organizații profesionale la care aderarea este
obligatorie .................................................................................................................... 48
Secțiunea 5. Democrația procedurală....................................................................................... 49
§1. De ce nu trebuie substanțializată democrația ................................................................. 49
§2. Decizia democratică ....................................................................................................... 49
A. Regula majorității ........................................................................................................ 49
B. Corectarea regulii majorității....................................................................................... 50
Secțiunea 6. Funcționează sistemul românesc actual ca o democrație liberală? ..................... 51
§1. Moartea ideologiei și nestructurarea sistemului de partide ............................................ 52
§2. Neînțelegerea mecanismelor fundamentale ale democrației .......................................... 55

3
1. Ultimul grad de corupere al unui cuvânt este de a putea servi tuturor.”1 Termenul «democrație» a ajuns tocmai
în acest grad de corupere; el a putut fi folosit la fel de bine de liderii occidentali, ca și de Stalin, la fel de bine
în antichitate2 și în epoca modernă, în așa fel încât pare a fi lipsit de orice conținut concret, părând a desemna
o simplă utopie. Dar, cum zicea R. Rotry, „nu ne putem dispensa de utopii. Cine ar mai putea lua politica în
serios dacă nu ar avea speranța de a face lucrurile mai bune pentru generațiile viitoare, de a crea o lume mai
bună pentru descendenți? Nu trebuie niciodată să ne debarasăm de un vechi vis utopic dacă nu o facem pentru
a-l înlocui cu unul nou și mai bun. Chiar dacă realizarea unei utopii este foarte dificil de imaginat, este de
neiertat să renunțăm la tentativa de a o crea.”3 Poate că democrația este o simplă utopie, dar aceasta se întâmplă
nu pentru că principiul democratic în sine ar fi imposibil din punct de vedere politic, deci, propriu-zis utopic,
ci pentru că noi nu reușim să concepem „care sunt principiile intermediare care conțin modul de aplicare a
acestuia”4. Soluția este, astfel, nu negarea principiului democratic, pentru a-l înlocui cu altul, ci găsirea
modalităților de optimizare a procedurilor sale de realizare. Cu alte cuvinte, problema democrației este mai
puțin conceperea unei doctrine comprehensive unice care să dea seama de principiul său, fiind mai mult o
problemă procedurală: găsirea modalităților de a realiza un principiu care se construiește pe măsură ce felul
aplicării lui se concretizează.
2. Forța idealului democratic provine din faptul că democrația este, poate, singura formă de guvernământ care se
recunoaște imperfectă, adică singura care se construiește continuu, o procedură care își pune tot timpul
principiul în discuție, adică îl reconstruiește permanent. Nu există astfel un principiu democratic unic, imuabil,
ci doar o procedură de optimizare a reconstrucției principiului. Poate, de aceea, este atât de complicat să
definești democrația; de fiecare dată, definești mai degrabă un proces democratic, o cale continuu
schimbătoare. Democrația ține, mai mult, de voință, decât de cunoaștere. Ea este, mai degrabă, o acțiune, decât
un lucru. Astfel că a spune ce este democrația înseamnă mai mult a determina cum este realizată
Secțiunea 1. Democrația liberală ca putere a poporului
3. Termenul „democrație” alătură două cuvinte grecești5: „demos” și „cratos”, primul fiind tradus, astăzi, prin
„popor”, cel de-al doilea prin „putere”, astfel că democrație ar însemna „puterea poporului”. O formulă
lapidară, care este extrem de neclară. Mai întâi, termenii utilizați (putere și popor) sunt greu de definit. Mai
apoi, câteva întrebări cu răspunsuri incerte se pun chiar și la cea mai superficială analiză: putere a poporului
„asupra cui?” și „în ce scop?” și, mai ales, „cum?”.
§1. Definirea demosului
4. Prima problemă a democrației, nu doar a teoriei care o privește, este cea a definirii demosului, poporului. Pot
exista cel puțin șase interpretări date termenului „popor”6: 1. popor în sensul de toată lumea; 2. popor în sensul
de parte majoră indeterminată, marea parte a mulțimii; 3. popor în sensul de clase inferioare; 4. popor ca
entitate indivizibilă, ca întreg organic; 5. popor ca mare parte exprimată prin principiul majorității absolute;
6. popor ca mare parte exprimată prin principiul majorității limitate. Problema este care accepțiune a
termenului popor este compatibilă cu democrația.
5. Prima accepțiune pare, la prima vedere, cea mai nimerită: o democrație trebuie să includă în demos pe toată
lumea, fără nicio excludere. Totuși, această interpretare este eronată atât din punct de vedere istoric, cât și
conceptual. Demosul, poporul care guvernează, nu a inclus niciodată pe toată lumea: în cetățile grecești, erau
excluși sclavii, care reprezentau, totuși, majoritatea populației, și femeile. Astăzi, excluderile, chiar dacă
sclavia este prohibită și femeile au căpătat drept de vot, există: sunt excluși minorii, alienații mintal, criminalii,
apatrizii, cei aflați în tranzit. Principial, cel puțin, unele dintre aceste excluderi sunt nu doar acceptabile, ci și
necesare, căci a face parte din corpul politic presupune un anumit grad de responsabilitate și de maturitate
intelectuală. De altfel, nimeni nu a susținut niciodată că orice excludere din demos ar trebui prohibită și că
poporul ar trebui să însemne literalmente toată lumea. O societate politică trebuie să trieze indivizii și, oricât
de mascat, o face întotdeauna. Societatea democratică este deschisă, dar în natura ei subzistă, întotdeauna, o
formă oarecare de închidere. Deci, societate deschisă, dar până unde?
6. Atunci, ar trebui să însemne demosul o mare parte a mulțimii? Uneori este evident că poate însemna acest
lucru. Dar această a doua interpretare a noțiunii de popor creează mai mult probleme decât aduce soluții. Cât

1 G. Bernanos, Français, si vous saviez, Gallimard, 1961, p. 158.

2 D. Dănișor, Semnificația arhaică a termenului democrație la conducătorii luminați din Grecia antică, Analele Universității din
Craiova, Seria Științe Filologice, Limbi străine aplicate, nr. 1-2/2006, pp. 33-41.
3
R. Rotry, Repenser la démocratie, în Démocratie, sous la direction de R. Darnton et O. O. Duhamel, Edition du Rocher, 1998, p. 105.
4 B. Constant, apud G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, p. 83.
5 D. Dănișor, Filosofii antici în căutarea formei perfecte de guvernare. Definițiile democrației și modurile practice de punere în

aplicare a acesteia, Revista de științe juridice, nr. 3/2006, pp. 228-239.

6 G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, p. 46.

4
 de mare trebuie să fie această parte? Și cum putem să-i determinăm din punct de vedere procedural pe cei
mulți? Apoi, o mare parte în raport cu care întreg? Astfel că, sensul preponderent procedural, pe care, aproape
în mod intuitiv, îl acordăm democrației condamnă această înțelegere a noțiunii de popor la ineficiență. Totuși,
ea nu poate fi exclusă pe de-a-ntregul. Astfel, când vorbim de popor ca o putere constituantă originară,
manifestată insurecțional, vorbim de exact această „parte a mulțimii” care dezertează din cadrele oficiale de
exprimare a puterii politice și revoluționează sistemul. Se poate susține, uneori, că partea din populație care
răstoarnă sistemul este în simbioză cu o parte pasivă a poporului, care o acceptă. Dar această susținere este
greu de probat. Poate poporul revoluționar să aibă vreo legitimitate juridică? De regulă, nu. Juriștilor le
repugnă revoluțiile7. Ei se auto-concep ca „doctori” ai politicului, iar „tehnica lor este tocmai extirparea
vidului, anticiparea crizelor, asigurarea continuității sau chiar repararea, după lovitură, a rupturilor țesăturii
instituționale”8. Pentru cei care consideră că evoluția societăților trebuie să fie naturală, organică, revoluțiile
sunt o întrerupere a cursului firesc de dezvoltare a societății, un fel de boală a corpului social. Juriștii
privilegiază, în mod natural, acest tip de abordare, căci ei au o repulsie naturală față de discontinuitate, le
repugnă situațiile de „vid radical de putere”9, care sunt, în optica juridică tipică, prima fază a oricărei mișcări
revoluționare, indiferent că este violentă sau nu. Pentru juriști, revoluția este „o devoluțiune a puterii care nu
se operează potrivit dispozițiilor din textele în vigoare” 10, o falie în legalitate, echivalentul juridic al bolii
corpului social de care aminteam mai sus, pe care ei sunt chemați să o trateze. Poate că juriștilor nu le repugnă
revoluțiile în sine, dar le repugnă cu siguranță dezordinea pe care momentul schimbării o produce, inevitabil.
De aceea, pentru juriști, Constituția unei societăți nu se revoluționează, ci se revizuiește. Această
proceduralizare a revoluțiilor juridice, rebotezate revizuiri, implică ideea că momentele de bulversare rapidă
a sistemului se datorează doar faptului că puterea politică nu este capabilă să înțeleagă cerințele sociale de
schimbare și că le revine juriștilor și dreptului rolul de a le anticipa și canaliza. Efervescența revoluționară
este doar o tranziție, „accelerarea unei transformări vechi, dar neterminate”, care „aduce la împlinire deodată
[...] ceea ce ar fi fost împlinit încetul cu încetul, de la sine” 11. Momentele de dezordine trebuie juridic
temperate, proceduralizate, pentru că „ele conțin în germen confiscarea libertăților” 12. Ideea care se desprinde
din această viziune a continuității evoluției sociale este că sistemul juridic trebuie să cuprindă proceduri de
revoluție. Nu este vorba doar de revizuirea constituțiilor, ci de atenuatori ai șocurilor care sunt situați pe toate
palierele juridicității. Pentru juriști, poporul nu poate, deci, însemna această parte a mulțimii care iese din
cadrul procedural pentru a revoluționa sistemul. Ei au o reticență naturală față de puterea constituantă originară
a poporului. Pentru ei constituțiile nu se revoluționează, se revizuiesc. Democrația juridică impune, deci, o
înțelegere procedurală a poporului care pare a priori incompatibilă cu înțelegerea demosului în sensul de
„parte a mulțimii”.
7. A treia variantă de interpretare, care pune semnul egalității între demos și proletariat, nu este nici ea
compatibilă cu democrația. Dacă popor înseamnă cei mulți și săraci, cei care-și vând forța de muncă pentru a
subzista, atunci este operată o decupare fixă a societății, făcând parte din demos doar proletarii, cu excluderea
permanentă a celor care nu au această condiție. Majoritatea este majoritate pentru întotdeauna, iar minoritățile
nu pot să participe niciodată. Această lipsă a convertibilității majorității în minoritate și invers neagă principiul
democrației, nu îl afirmă. În plus, dezvoltarea economică și a clasei de mijloc care o însoțește, face ca cei
săraci să fie o minoritate, nu o majoritate. Înțelegerea poporului ca proletariat conduce inevitabil la
transformarea sa într-un întreg organic. Este calea pe care au urmat-o toate regimurile de așa-zisă democrație
populară, cu consecințe evident destructive în ce privește democrația.
8. Cea de-a patra accepțiune a termenului popor face din acesta o realitate organică, un întreg care are o viață
proprie, un spirit propriu, care unifică în așa măsură încât indivizii nu mai au nicio independență. În numele
întregului, fiecare poate fi strivit. Individul nu mai contează, el nu are, dacă ne este permis să-l parafrazăm pe
Hegel, obiectivitate și caracter etic decât întrucât este membru al întregului. Această viziune asupra demosului
nu poate duce decât la totalitarism. Ea este prezentă în germen în orice democrație. Înțelegerea suveranității
ca atribut al unei națiuni, care este definită ca un întreg organic, reprezintă întotdeauna un început de prevalență
a întregului asupra indivizilor, deci, un embrion de totalitarism. Demosul nu mai este constituit din oamenii

7 O parte a considerațiilor care urmează au fost publicate în D.C. Dănișor, Dreptul și revoluția, Revista de Drept Public nr. 2/2017, pp.
23-44.
8 Y.-M. Bercé, Conclusion : vide du pouvoir. Nouvelle légitimité, în Histoire, économie et société, 1991, 10e année, n°1. Le concept de

révolution, p. 24.
9 Y.-M. Bercé, Conclusion : vide du pouvoir. Nouvelle légitimité, în Histoire, économie et société, 1991, 10e année, n°1. Le concept de

révolution, p. 24.
10 Y.-M. Bercé, Conclusion : vide du pouvoir. Nouvelle légitimité, în Histoire, économie et société, 1991, 10e année, n°1. Le concept

de révolution, p. 23.
11 A. de Tocqueville, L'ancien régime et la révolution, p. 81.
12 Fr. Dosse, La triade libérale, în Espaces Temps, 38-39, 1988, Concevoir la révolution. 89, 68, confrontations, p. 87.

5
 de aici și acum, ci dintr-un întreg ce transcende generațiile, care îi include pe cei ce au fost și mai ales pe cei
ce vor veni. Însoțită de afilierea obiectivă la națiune, în raport de rasă, etnie etc. sau în raport de o doctrină
unică, religioasă, comprehensivă ori economică, această viziune sacrifică întotdeauna drepturile omului
prezent pentru drepturile celui ce va veni, în numele binelui superior al unei continuități naționale. Nicio
nevoie sau interes individual nu mai este legitim decât în măsura în care concură la realizarea unui interes
general, național, care este de domeniul lui trebuie să fie. Dacă dreptul comunităților tradiționale era
fundamentat în trecut, cel al societății naționale este fundamentat în viitor. Ceea ce pare să lipsească este
prezentul. Întrebarea cheie este până la ce limită omul care este poate fi determinat juridic să acționeze pentru
omul care va veni? Cei care au trăit în societăți totalitare comuniste, înțeleg bine această problemă, căci acele
societăți au sacrificat fără menajamente omul prezent pentru un proiect de om, pentru omul nou. În
totalitarismul comunist, oamenii au simțit nemijlocit că viitorul impus juridic le fură prezentul. Revoluțiile
anti-comuniste au fost bazate pe această contestare primordială a viitorului unui întreg abstract și a omului său
nou. Nu întâmplător oamenii răspundeau spontan la propaganda care le spunea: „capitalismul nu are niciun
viitor!”, cu ideea, aparent anecdotică: „dar ce prezent are!”. Demosul trebuie, deci, construit din oamenii
prezenți, nu dintr-un întreg organic, națiunea. Tensiunea aceasta între națiune și individ este transpusă în unele
constituții contemporane în dispoziții care combină teoriile suveranității națiunii și suveranității poporului.
Astfel, art. 2(1) din Constituția României dispune ambiguu: „Suveranitatea națională aparține poporului
român.” Or, cele două teorii sunt cu greu compatibile.
9. Constituția noastră reproducea, în 1991, formularea art. 3 din Constituția Franței din 1958, care relua, la rândul
său, textul Constituției franceze din 1946. Dezbaterile asupra acestei formule, cu un caracter ideologic incert,
lipsesc practic în 1991. Ele devin ceva mai consistente cu prilejul revizuirii din 2003, dar, și atunci, niciunul
dintre parlamentari nu face o expunere sistemică a celor două doctrine combinate sau a consecințelor lor
instituționale, ci doar este propus de către domnul Vekov Károlz-János, din partea grupului U.D.M.R., ca
textul să fie reformulat, în sensul că „suveranitatea aparține cetățenilor țării”, dar, mai degrabă, pentru a obține
indirect eliminarea referirilor la caracterul național al statului, pe care minoritatea maghiară, ca și majoritatea
etnică română, îl înțeleg în manieră obiectivă și organică, decât pentru a lămuri problema sursei suveranității.
Dezbaterile parlamentare glisau, astfel, către problema minorităților naționale, remarcabil fiind că atât
reprezentanții maghiarilor, cât și reprezentații partidului România Mare, considerat un partid naționalist,
cădeau de acord asupra faptului că minoritățile naționale fac parte din poporul român. Înțelegerea importanței
dispoziției art. 2(1) din Constituția României depinde de explicarea celor două teorii ale suveranității
democratice.
10. Teoria suveranității naționale este adoptată, de o parte a revoluționarilor francezi, sub influența ideilor lui
Sieyès13. În 1946, ea este susținută de o parte a membrilor Constituantei franceze, sub influența lui Paul Bastid.
Conform acestei teorii, suveranitatea aparține „națiunii”, „ființă ideală, imaterială, dar în niciun caz ireală […],
evocând continuitatea istorică, solidaritatea generațiilor succesive, constanța marilor interese colective,
sustrase schimbărilor succesive și contradictorii”14. În doctrina suveranității naționale, persoana colectivă este
cea care posedă suveranitatea, iar cetățenii luați individual nu au nici cea mai mică parte din suveranitate.
Titularul suveranității este națiunea considerată ca indivizibilă și distinctă de indivizii ce o compun. Statul este
considerat, în această optică, națiunea juridic organizată. Avantajul esențial al acestei doctrine ar fi, în viziunea
celui mai fervent promotor al ei în Constituanta franceză din 1946, că sistemul pe care ea îl fundamentează
„are drept consecință practică faptul că suveranitatea nu aparține, în realitate, nimănui”. „Teoria suveranității
naționale […] nu are din punct de vedere juridic decât o consecință negativă […], că nimeni nu este calificat
să-și aproprie statul […]. Ea condamnă orice încercare de dominare, a unui individ sau a unei majorități
oarecare, și acesta este marele său merit, în momentul acesta în care suveranității corpului electoral însăși tinde
să-i fie substituită suveranitatea, tirania partidelor. […] În sistemul suveranității naționale, nimeni nu se poate
considera ca având o autoritate originară. Puterea indivizilor sau corpurilor nu este decât un reflex. În alți termeni,
reprezentarea este peste tot. […] Cât privește suveranitatea poporului, concluziona Bastid, ea este altceva. Ea se
bazează pe ideea că autoritatea nu aparține unui corp moral, că ea este partajată între indivizii care compun acest
corp. […] Principiu în realitate anarhic și periculos, căci el îi autorizează pe deținătorii momentani ai puterii să
se comporte ca stăpâni absoluți, sub pretextul că ei sunt investiți de cel mai mare număr și că ar părea să rezume,
astfel, în ei înșiși toată substanța Națiunii.”15 Criticii acestei doctrine susțin, în esență, că ea face Națiunea să se
identifice cu statul, căci din punct de vedere juridic doar acesta din urmă apare în raporturile concrete. Ea ar duce,

13
E. Sieyès, Qu’est-ce que le Tiers Etat, Quadrige/P.U.F., 1982.
14 Bastid, ANC2, 3 septembre 1946, p. 3478, citat după F. Rouvillois, Construction d’une énigme: «La souveraineté nationale
appartient au peuple français» în Les évolutions de la souveraineté sous la direction de Dominique Maillard Desgrées du Loû,
Montchrestien, Paris, 2006, p. 59.
15 Bastid, ANC 2, 3 sept. 1946, p. 3478.

6
 cu necesitate, la etatism.
11. Teoria suveranității populare presupune egalitatea absolută între toți indivizii aflați sub suveranitatea unui stat,
care au, fiecare, ca inerentă propriei persoane, o bucată de suveranitate. Suveranitatea populară aparține
poporului, dar nu ca o entitate juridic distinctă de membrii care o compun, ci ca o rezultantă a voințelor
individuale, ceea ce impune principiul majorității. „Să presupunem, scria Rousseau, că statul este compus din
zece mii de cetățeni. Suveranul nu poate fi considerat decât în mod colectiv și în bloc, dar fiecare particular,
în calitate de supus este considerat ca individ. Astfel, suveranul este față de supuși așa cum zece mii sunt față
de unul: adică fiecare membru al statului nu are pentru sine decât a zece mia parte din suveranitate […]”16.
Corpul acesta „moral și colectiv” este format prin contractul social, adică printr-un act voluntar de cedare a
unei părți din libertatea naturală către voința generală, în schimbul protecției asigurate de aceasta. Acest
contract este reînnoit prin vot.
12. Ceea ce rămâne este o accepțiune a poporului axată pe regula majorității, pe numărare. Dar această noțiune de
majoritate poate fi tradusă în două feluri: ca majoritate care exercită o putere absolută sau ca majoritate care
exercită o putere relativă. Astfel, democrație nu mai înseamnă domnia poporului în sens sociologic, ci a
poporului în sens procedural: democrația este domnia majorității. Dar această afirmație poate crea consecințe
autodestructive. Dacă domnia majorității înseamnă că numai majoritatea contează, că doar ea decide pentru
toți, că ea este absolută, atunci prima expresie a acestei majorități este și ultima, iar democrația s-a născut
moartă. Pentru ca democrația să fie ceea ce trebuie să fie, este necesar ca poporul să fie conceput ca o majoritate
limitată, adică ca o procedură de determinare a majorității, a cărei domnie este limită de minorități, procedură
care trebuie să asigure, ca o condiție esențială de bază, convertibilitatea majorității în minoritate și a
minorităților în majoritate. Cu alte cuvinte, minoritatea și majoritatea trebuie, pentru a fi democratice, să fie
doar niște funcții, nu niște realități sociologice dotate cu drepturi proprii. Pentru a fi în prezența unei
democrații, indivizii trebuie să poată să opteze liber pentru participarea la exercițiul funcției majoritare sau
minoritare, fără ca această opțiune să creeze consecințe asupra statutului lor juridic. Popor, în sens de demos,
înseamnă, atunci, o adunare de indivizi care se auto-fragmentează într-o funcție majoritară și una minoritară,
mulțimile rezultate fiind continuu interschimbabile. Astfel, poporul din democrație nu este decât o funcție, și
nu poate fi definit decât prin cratos, adică prin felul domniei pe care trebuie să și-o asume. În acest sens, G.
Burdeau scria că „poporul este definit în funcție de ceea ce se așteaptă de la voința sa”17. Ajungem, astfel, la
cea de-a doua problemă a definirii etimologice a democrației, cea a determinării tipului de putere pe care
poporul trebuie să o aibă și a modului în care poate să o exercite.
§2. Definirea cratosului
13. O primă constatare, făcută deja prin simpla analiză a noțiunii de popor, este că puterea demosului trebuie să
fie limitată. Mai întâi, de existența unei minorități. „În democrație, opoziția este un organ al suveranității
poporului, la fel de vital ca și guvernul. A suprima opoziția înseamnă a suprima suveranitatea poporului.”18Cu
alte cuvinte, pentru ca puterea să fie democratică, majoritatea nu trebuie să poată exclude minoritățile din
demos. Aceasta presupune libertatea indivizilor de a se situa când în majoritate, când în minoritate, astfel încât
cratosul este limitat de drepturile care permit indivizilor să aibă libertatea acestei alegeri: libertatea opiniei,
libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea religioasă etc. Această libertate individuală permite
convertibilitatea majorității în minoritate și a minorităților în majoritate. Ea presupune că indivizii își pot
schimba opiniile, că, așa cum scria H. Kelsen, „nici chiar cei care votează cu majoritatea nu sunt cu totul
supuși propriei voințe. Ei sunt întotdeauna conștienți de acest lucru atunci când își schimbă opiniile. […]
Pentru a fi iarăși liberi, ei, indivizii, trebuie să găsească o majoritate favorabilă noii lor opinii”, ceea ce
presupune că minoritățile dintr-un moment pot să primească, prin această fluctuație a opiniei publice, calitatea
de majoritate în momentul următor. Astfel, „o democrație fără opinie publică este o contradicție în sine”19, iar
democrația este cea mai bună metodă de a realiza libertatea liberalismului politic.
14. Cratosul pe care poporul, în sensul de majoritate, este autorizat să-l exercite, este, așadar, limitat prin
garantarea libertăților individuale ce permit crearea unei opinii publice independente și, prin aceasta, permit
convertibilitatea minorităților în majoritate. Ideea centrală a democrației pare astfel a fi cea de libertate a
opiniei. Doar un regim care asigură această libertate poate fi democratic. Cum scria G. Sartori, „pe faptul că
[indivizii] au posibilitatea schimbării opiniilor se bazează nu numai trăinicia libertății lor, ci și menținerea
democrației ca un corp politic deschis ce se poate autoguverna”20.

16
J.-J. Rousseau, Contractul social, Cartea III, Cap.I.
17 G. Burdeau, Le libéralisme, Seuil, Paris,, p. 187.
18 G. Ferrero, Il Potere, Milano, Comunità, 1947, p. 217.
19 H. Kelsen, Théorie générale du droit et de l'Etat, Bruylant, L.G.D.J., Bruxelles, Paris, 1997, p. 337.
20 G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, p. 55.

7
 §3. Libertatea individuală și supunerea față de demos
15. Problema centrală a puterii este, în democrație, cum poate rămâne individul liber din punct de vedere politic,
fiind, totuși, supus puterii demosului. H. Kelsen dă următorul răspuns acestei probleme: „Este politic liber
subiectul unei ordini juridice care participă la crearea acestei ordini. […] Democrația semnifică faptul că
«voința» exprimată în ordinea juridică statală este identică cu voința subiecților”21. Libertatea subiecților unei
ordini juridice este, deci, cu necesitate limitată, dar garantată prin participarea autonomă și egală la crearea
regulilor care o limitează. Cinci idei sunt determinante pentru ca puterea democratică să rezulte din libertate:
1. democrația este bazată pe participarea liberă, 2. libertatea trebuie să fie cu necesitate limitată, 3. subiecții
ordinii juridice trebuie să participe la crearea acesteia, 4. această participare să fie egală și 5. să fie structurată
pluralist. Am discutat deja prima condiție, așa că nu o voi relua. Am analizat, de asemenea, problema limitării
necesare a libertății și care sunt aceste limite. În consecință, mă voi referi aici doar la condițiile 3 și 4, urmând
ca structurarea pluralistă a participării să o abordez în cadrul formei electorale a democrației, în secțiunea
următoare.
A. Cei supuși ordinii juridice participă la crearea ei
16. Cea de-a doua idee care garantează că democrația rezultă din libertate este că cei supuși ordinii participă la
crearea ei. Participarea aceasta poate să fie directă (deși este din ce în ce mai improbabil ca intensitatea
necesară acestei participări directe să mai fie realizată, din cauza dimensiunilor spațiale ale democrațiilor
contemporane și intensității cerute guvernării, raportat la complexitatea din ce în ce mai mare a societății) sau
indirectă (manifestându-se prin intermediul alegerii reprezentanților). Suntem, astfel, în prezența a două tipuri
de democrație: participativă și electorală. Problema este, deocamdată, doar dacă, indiferent în care formă de
democrație, subiecții participă în mod real la crearea ordinii care-i constrânge.
17. Pentru ca o astfel de participare să fie reală, trebuie să fie îndeplinite câteva condiții minimale: 1. subiectul să
vrea să participe; 2. subiectul să fie capabil să participe, ceea ce implică faptul de: a) a fi informat; b) a avea
criteriile intelectuale de selectare a informațiilor. Pentru ca aceste condiții să poată fi reunite, sistemul politic
trebuie să asigure: 1. un sistem educațional care să nu fie un instrument de îndoctrinare; 2. o structură de
ansamblu cu centre de influență și de informare multiple și diverse, pentru a garanta calitatea participării; 3.
un sistem de proceduri care să faciliteze atitudinea participativă a cetățenilor, prin crearea unor rezultate
vizibile ale participării.
18. Constituțiile liberale moderne cuprind cu necesitate reglementări ale drepturilor omului care asigură
îndeplinirea acestor condiții. Cu cât ele sunt mai bine construite, cu atât democrația liberală este mai bine
conturată. Constituția României cuprinde reglementarea dreptului la informare, dar acesta este reglementat
într-o manieră ușor restrictivă, ca drept de acces la informațiile de interes public, în art. 31: „(1) Dreptul
persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autoritățile publice,
potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor
publice și asupra problemelor de interes personal. (3) Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile
de protecție a tinerilor sau securitatea națională. (4) Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. (5) Serviciile publice de radio și de televiziune sunt
autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Organizarea acestor servicii și controlul parlamentar asupra activității lor se reglementează prin lege organică.”
De fapt, dreptul care efectivizează participarea este un drept de a avea acces nu doar la informațiile publice,
ci un drept de a accede liber tot ceea ce este necesar deciziei în cunoștință de cauză în vederea participării.
Este adevărat că în Constituția României revizuită el este conturat de existenta unui drept distinct care
garantează accesul la cultură, reglementat de art. 33: „(1) Accesul la cultură este garantat, în condițiile legii.
(2) Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale
nu poate fi îngrădită. (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale,
stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane,
promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.”
19. Cât privește posesia de către fiecare individ a criteriilor intelectuale pentru a putea decide liber și responsabil
cu privire la actele și faptele prin care el participă la constituirea și exercitarea puterii democratice, Constituția
României reglementează ca valoare supremă libera dezvoltare a personalității umane, în art. 1(3), un drept la
învățătură, în art. 32: „(1) Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin
învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție
și de perfecționare. [...] (4) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii
copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii. (5)

21 H. Kelsen, Théorie générale du droit et de l'Etat, Bruylant, L.G.D.J., Bruxelles, Paris, 1997, p. 333.

8
 Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii. (6)
Autonomia universitară este garantată. (7) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor
specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.” Legea care
reglementează învățământul trebuie să fie o lege organică, art. 73(3)-n dispunând că prin lege organică se
reglementează organizarea generală a învățământului. Din păcate, Constituția nu garantează autonomia
învățământului, ci doar autonomia universitară. Cum voi arăta la timpul cuvenit, constituantul român din 1991
continuă o tradiție de tutelă a statului asupra conținutului învățământului, creată în 1866 și menținută în timp,
căci România nu a preluat dispoziția de principiu a Constituției Belgiei din 1831, care a constituit principala
sursă de inspirație a sistemului constituțional românesc, conform căreia în materie de învățământ este prohibit
orice sistem preventiv de exercitare a drepturilor. Această carență sistemică a dus la utilizarea învățământului
ca pe un mijloc de îndoctrinare și de cultivare a obedienței față de stat, ceea ce dă seama de multe racile ale
sistemului democratic românesc, inclusiv a celui actual. Constituția garantează, de asemenea, în art. 29
libertatea conștiinței: „(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot
fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință
religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în
spirit de toleranță și de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor
proprii, în condițiile legii. (4) În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de
învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv
prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azil și în orfelinate. (6) Părinții sau
tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le
revine.”
20. Constituția României garantează o structură de ansamblu cu centre de influență și de informare multiple și
diverse, pentru a garanta calitatea participării prin art. 8 - pluralismul politic, art. 9 - pluralismul structurilor
grupărilor de interese și art. 30 - libertatea și pluralismul media.
21. În ce privește garantarea constituțională a unui sistem de proceduri care să faciliteze atitudinea participativă a
cetățenilor, prin crearea unor rezultate vizibile ale participării Constituția României reglementează exercitarea
suveranității naționale prin referendum, în art. 2, dispoziție care trebuie înțeleasă în sensul includerii tuturor
formelor de participare a subiecților la exercițiul puterii, nu doar referendumul în sens strict, include mai multe
forme ale referendumului, de care mă voi ocupa pe larg la timpul cuvenit, o procedură extinsă de participare
la inițierea normelor legale și constituționale, un drept de petiționare, de care m-am ocupat deja, o procedură
de revocare populară a Președintelui României. Ceea ce este important de subliniat este că art. 2C autorizează
de principiu legiuitorul să introducă și alte forme de participare.
B. Participarea cetățenilor la crearea ordinii trebuie să fie egală
22. Egalitatea este baza democrației. Dar nu este vorba de orice egalitate. Doar o anumită înțelegere a egalității
este compatibilă cu democrația. A o determina, nu este deloc simplu, având în vedere ambiguitatea naturală a
termenului egalitate și faptul că egalitatea formală a fost catalogată drept egalitate nereală, un întreg sistem
politic, ce cuprindea aproape jumătate din lume, străduindu-se să edifice un alt tip de egalitate, neformală,
materială, care ar fi fost reală. Ambiguitatea naturală a termenului vine, mai întâi de toate, din faptul că
egalitatea, spre deosebire de libertate, poate fi reprezentată concret: două lucruri sunt egale dacă sunt identice
în orice privință. De exemplu, două bile de biliard. Această concretețe devine factor de ambiguitate când este
vorba de oameni, adică de ființe caracterizate prin, poate, cea mai accentuată complexitate dintre toate, căci
„un principiu cu totul și cu totul simplu nu poate fi niciodată aplicat unei stări de fapt care este contrară
simplității” 22. Cum să consideri că doi oameni sunt identici? Dacă nu poți, și este evident că nu este posibil, ar
trebui, deci, eliminată accepțiunea de egalitate în sensul de identitate? Și da, și nu. Da, pentru că evident
diferența dintre oameni, din punct de vedere natural și social, este mare și nu poate fi cu totul negată fără a-i
devaloriza pe cei mai înzestrați, deci, fără a condamna societatea la a se lipsi de inteligența care îi asigură
progresul. Nu, pentru că această diferență trebuie atenuată: chiar diferiți în toate celelalte privințe, oamenii
trebuie să rămână identici în una: demnitatea lor de ființe umane. Egalitatea democratică se axează pe această
dualitate: oamenii sunt considerați egali în demnitatea lor, egali în mod intrinsec23, dar fără ca această egalitate
să se transforme în uniformitate. Acest lucru asigură libertatea, căci libertatea produce o verticalizare, o
diferențiere. Democrația vrea nu orice egalitate, ci o egalitate în libertate. Între libertate și egalitate tinde să
existe un divorț parțial: libertatea nu se acomodează cu orice fel de egalitate. A. de Tocqueville credea că nu
se poate acomoda cu egalitatea socialismului, deci, cu o egalitate materială, pentru că ceea ce contează pentru
el este ca egalitatea să producă libertate; socialiștii, dimpotrivă, văd în egalitatea formal-juridică o ficțiune,

22 Platon, apud G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, p. 304.
23 R.A. Dahl, Democracy and its Critics, New Haven, 1989, p. 84 și urm.

9
 menită doar să mascheze dominația clasei avute, deci lipsa de libertate pentru cei mulți și săraci. Această
ciudată legătură dintre libertate și egalitate este a doua cauză care face ultimul concept ambiguu, căci el capătă
sensuri diferite în raport de rezultatul social pe care ideologia care-l vehiculează îl pune în centrul
preocupărilor sale. Pentru democrația liberală, egalitatea nu poate avea sensul uniformizator pe care îl are
pentru socialism; egalitatea democrației liberale este o egalitate ca justiție, nu o egalitate ca identitate. Dar
chiar acest al doilea înțeles fundamental al egalității produce în mod natural două sensuri: justiția individuală,
care se conduce după maxima suum cuique tribuere (a face dreptate înseamnă a-i da fiecăruia ce merită), și
justiția socială, care este cu totul altceva (fiecare trebuie să primească o parte echitabilă, chiar dacă această
distribuire este interpretată în multe feluri).
23. Datorită acestei ambiguități semantice, devine important să vedem, mai întâi, care sunt sensurile pe care
termenul „egalitate” le-a primit, pentru ca, apoi, să analizăm care dintre acestea sau care combinație a lor
fundamentează democrația. G. Sartori construiește un tablou al tipurilor de egalitate24 și, apoi, unul al criteriilor
egalității25:

Tipuri de egalitate
1. Egalitatea juridico-politică.
2. Egalitatea socială.
3. Egalitatea oportunităților, ca acces egal, adică recunoașterea egală a
meritelor egale (ca în formula „cariera și talentul”).

4. Egalitatea oportunităților ca start egal (sau puncte de pornire egale),

deci condiții materiale egale, pentru accesul egal la oportunități.

5. Identitate economică, ceea ce înseamnă fie avere egală pentru toată

lumea, fie proprietate de stat asupra tuturor bunurilor.

24 G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, p. 309.

25 G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, p. 312.

10
 Criteriile egalității
1. Identitate pentru toți, adică împărțire egală (beneficii și
responsabilități) pentru toți.
2. Identitate pentru identici, adică împărțire egală (beneficii și
responsabilități) pentru cei egali și, prin urmare, împărțire inegală
pentru cei ce nu sunt egali – iar aici sunt preeminente patru criterii
secundare:
a. egalitatea proporțională, adică împărțirea monovalentă,
distribuită proporțional cu nivelul inegalității existente;
b. împărțirea inegală în cazul diferențelor relevante;
c. fiecăruia după merit (competență sau capacitate);
d. fiecăruia după necesități (elementare sau de altă natură).

24. Egalitatea se nuanțează, potrivit formelor și criteriilor de mai sus, între două extreme: o egalitate strict formală,
care nu ia în considerare nicio diferență, și o egalitate deplină, materială, ca identitate economică. Istoric
vorbind, prima pare să reușească să susțină democrația mai bine decât cealaltă. Regimurile de inspirație
marxistă au eșuat peste tot și la toate capitolele. Dar acest fapt nu înseamnă, în mod automat, că simpla egalitate
formală, politico-juridică, ar fi ideală pentru o societate democratică. Ea este o condiție necesară, dar nu
suficientă. Orice democrație trebuie să asigure o oarecare redistribuire. Cum se exprimă uneori instanțele
constituționale, pentru a realiza mai multă egalitate de fapt, este autorizată mai puțină egalitate de drept.
Egalitatea socială este, astfel, o formă ce compensează injustiția ce poate rezulta din ignorarea de către
egalitatea politico-juridică a diferențelor. Se instituie, astfel, o complementaritate între primul și cel de-al
doilea criteriu al egalității, dar și un potențial conflict. Pentru ca din egalitatea formală, politico-juridică, să
rezulte democrația, și nu o societate ierarhizată în exces, trebuie ca unele inegalități să fie corectate în așa fel
încât indivizilor să li se asigure un start egal și un acces egal. Voi analiza distinct egalitatea ca principiu
constitutiv, așa că nu voi insista aici.
Secțiunea 2. Democrația liberală electorală – poliarhia electivă
25. Cele mai multe democrații liberale moderne au fost organizate ca democrații electorale, adică unele în care
poporul are puterea, dar o exercită doar prin reprezentare, manifestarea puterii populare rezumându-se la
alegerea reprezentanților, alegere făcută de electori dintre mai multe «oferte» electorale, prezentate de structuri
permanentizate care polarizează elitele în raport de faliile sociale fundamentale care au fost rezultatul unor
revoluționări succesive ale ordinii. Aceste organizări sunt numite partide. Multe constituții au impus
exercitarea suveranității prin reprezentare, excluzând procedeele de participare direct a cetățenilor la guvernare
între alegeri, impunând deci guvernământul reprezentativ. S-a întâmplat așa și în primele constituții românești.
Astfel, art.31 din Constituția din 1866 dispunea „Toate puterile Statului emană de la națiune care nu le poate
exercita decât numai prin delegațiune […]”. Dacă partidele politice concurează în mod formal pentru
câștigarea exercițiului puterii, alte structuri ale societății civile concurează și ele pentru a influența acest
exercițiu. Ele sunt numite generic grupuri de interese sau de presiune.
§1. Structurile care încadrează participarea politică - partidele politice
26. Participarea politică a cetățenilor este în democrațiile liberale încadrată formal de către partidele politice.
Organizarea și funcționarea acestora este decisivă pentru modul în care va funcționa democrația. Un sistem
politic fără partide sau fără o structură pluralistă a sistemului acestora, ori care nu reușește să creeze elitele
guvernante prin intermediul partidelor, ori să mobilizeze electoratul în jurul temelor centrale ale societății este
un sistem care nu poate fi cu adevărat o democrație liberală. Devine deci important mai întâi de toate să
înțelegem ce este un partid politic.
27. Partidele politice întrețin cu democrația o relație ciudată. Pe de o parte ele sunt, chiar de la apariția primelor
studiilor care le sunt dedicate, acuzate că distrug democrația (M. Ostrogorsky și R. Michels) sau că o alterează,
pe de altă parte, nici o teorie nu este capabilă să ne ofere o imagine a democrației fără partide politice. Se pare
că deocamdată partidele și democrația sunt consubstanțiale și că ceea ce trebuie văzut este cum trebuie
gestionată relația dintre ele și nu cum pot fi acuzate mai bine partidele politice de distrugerea democrației.
Până la apariția unei doctrine democratice viabile care să se dispenseze de partidele politice, trebuie deci să
ne împăcăm cu ele, chiar dacă suntem tentați să le vedem mai degrabă părțile rele. Parafrazând butada lui
Churchill, despre democrația bazată pe partide se poate spune că este „cel mai rău dintre regimuri, cu excepția
tuturor celorlalte”.

11
28. Opinia publică este în acord cu teoria politică: deși încrederea în partide suferă o eroziune aproape permanentă,
orice suprimare a lor este simțită automat ca o suprimare a democrației. Experiența practică este prea recentă
și prea vie în memoria oamenilor pentru ca ei să reacționeze altfel: toate regimurile totalitare sau dictatoriale,
fie au desființat partidele de opoziție, fie au păstrat doar aparența unui pluralism partizan, conștiente de
valoarea simbolică a sistemului. Pe de altă parte, faptul că orice mișcare de democratizare înseamnă apariția
unor mișcări protopartizane este practic o regulă fără excepții (D.-L. Seiler, 2000, p. 28). Necesitatea studierii
partidelor politice pentru înțelegerea dreptului constituțional și a instituțiilor politice democratice este astfel
evidentă, chiar dacă normele constituționale se rezumă, de regulă, la a defini doar rolul generic al partidelor,
uneori și libertatea înființării și funcționării lor sau modul desființării lor forțate. Rolul lor este mult mai mare
decât îl trădează textele constituționale: este vorba de factorul cheie al sistemului democratic, unul dintre
puținele elemente de care acesta nu se poate dispensa.
A. Noțiunea și funcțiile partidului politic
29. Studierea partidelor politice ca obiect de studiu distinct începe să preocupe cu adevărat lumea științifică abia
în prima jumătate a secolului al XX-lea26, studiul lor devenind sistematic după 1951, odată cu apariția lucrării
lui M. Duverger «Les partis politiques» (Prima ediție a apărut la Editura Armand Colin în 1951. Lucrarea a
fost adusă la zi parțial în ce privește partea documentară în 1957 și i-a fost adăugată o prefață originală în
1981). De atunci, studiile sunt numeroase. Totuși, fenomenul studiat, partidele politice, nu a primit niciodată
o definiție care să fie necontestată, deși definiția dată de J. LaPalombara și M. Weiner întrunește un număr
mare de aderenți. Potrivit acestor autori, „un partid este caracterizat prin: (1) Continuitatea organizării, adică
are o organizare a cărei speranță de viață nu depinde de conducătorii săi actuali; (2) o organizare vizibilă și
aparent permanentă la nivel local, bazată pe o comunicare și pe alte moduri de relații regulate între eșaloanele
locale și naționale; (3) o voință conștientă a conducătorilor săi de a cuceri și conserva puterea de decizie,
singuri sau în coaliție, atât la nivel local cât și național, în locul unei simple influențe asupra exercițiului
puterii; și (4) o preocupare a organizației de a câștiga partizani, în timpul alegerilor sau cu alte ocazii în care
este necesară câștigarea sprijinului poporului” (1966, apud D.-L. Seiler, 2000, p. 23). Această definiție pune
accentul pe două aspecte foarte importante: organizarea și funcțiile. Dar acest tip de definiție funcționalisto-
organizațională este departe de a fi unanim acceptată. Există mai multe direcții de definire în funcție de
privilegierea unui aspect sau al altuia, tipic realității numită partid politic.
30. Pentru o primă grupă de autori, ideologia este elementul central al partidului politic (utilizez aici în mod voit
o definire extrem de largă a ideologiei politice). Pentru autorii care îmbrățișează această concepție, partidul
are ca centru comunitatea ideologică a membrilor săi. Cei care se raliază partidului subsumează asocierea lor
realizării practice a unei viziuni politice globale asupra societății. Nu dobândirea puterii este elementul
definitoriu. Ea este doar mijlocul practic de a realiza această viziune asupra dezvoltării sociale. Proiectul,
programul și doctrina ce le fundamentează sunt definitorii pentru partidul politic. Astfel partidul a fost definit
ca „o reuniune de oameni ce profesează aceeași doctrină politică” (B. Constant) sau, introducând elementul
suplimentar al influențării gestiunii afacerilor publice, partidele au fost privite ca „formații care grupează
oameni cu aceleași opinii pentru a le asigura o influență veritabilă asupra gestionării afacerilor publice” (H.
Kelsen). Sau, când ideologia este a unei clase sociale în luptă cu celelalte, ca în viziunea marxistă, partidul
este definit ca „organizarea elementelor celor mai conștiente ale unei clase sociale”. Acest gen de definire are
două defecte. Primul constă în faptul că definițiile sunt mult prea largi și, de aceea, puțin operaționale. Ele nu
disting clar partidele de alte grupări sociale care profesează o ideologie, cluburi intelectuale de exemplu, sau
care influențează exercițiul puterii în interesul lor, cum ar fi grupurile de presiune. Un al doilea defect constă
în exagerarea rolului ideologiei în viața partidelor politice. Chiar în accepțiunea ei mai restrânsă și pragmatică,
de program, ideologia nu mai este, în mod evident, centrală pentru cele mai multe partide. Încă în 1760, D.
Hume nota în lucrarea Essay on Parties, că programul joacă un rol esențial doar în faza inițială a existenței
partidului, pentru ca imediat organizarea să treacă pe primul plan. Aceeași idee este prezentă la M. Duverger,
acesta afirmând că „partidele actuale se definesc mult mai puțin prin programul lor sau clasa din care le provin
aderenții decât prin natura organizării lor: un partid este o comunitate a unei structuri particulare” (1976, p.
20).
31. Partidul, ca orice structură socială, tinde spre o autonomizare față de indivizii ce-l compun. Astfel, partidul nu
mai este organizarea unei mase umane, ci organizarea unui mediu de relații. Mai întâi, el este organizarea unei
doctrine, pentru ca apoi să treacă și de această fază și să-și stabilească drept scop ordinea, coerența unei
structuri, capabilă să se umple cu aproape orice conținut. Partidul devine astfel o simplă formă electorală,
lipsită de o aderență semnificativă, de o ideologie clară și chiar de un program clar de guvernare. Putem,
evident, să susținem că promisiunea de a trăi în pace, promisiunea de independență, de revigorare a finanțelor

26
a se vedea lucrările lui J. Bryce, M. Ostrogorsky, A. Lawrence Lowell și R. Michels.
12
 publice, de soluționare a problemelor celor mai stresante ale momentului sunt un program, dar ele nu sunt
decât enunțarea unor scopuri asupra cărora electoratul este deja avertizat. Un program trebuie să fie o expunere
a mijloacelor, nu doar a scopurilor. Și este evident că din ce în ce mai puține partide ajung astăzi în campania
lor electorală să se refere cât de cât și la aceste mijloace. Este evident că partidele actuale nu au nici măcar un
program de guvernare, cu atât mai puțin o ideologie sau, și mai restrictiv, o ideologie de clasă; ele sunt o
simplă formă electorală. Această formă trebuie să fie capabilă, pentru a accede la putere, să se umple cu orice
conținut electoral favorabil momentului, pentru a putea cuprinde întreg spectrul populației electorale. Acest
partid este un partid imagine, un partid care uzează de o propagandă de tip comercial, pentru a-și «vinde»
candidații. Viziunea globală asupra afacerilor publice, centrală pentru ideologie, este din ce în ce mai străină
acestor partide politice.
32. Cucerirea puterii prevalează asupra ideilor pentru cele mai multe partide politice actuale. Astfel, F. Goguel
afirma că „un partid este un grup organizat pentru a participa la viața politică în vederea cuceririi parțiale sau
totale a puterii și cu scopul de a face să prevaleze în cadrul acesteia ideile și interesele membrilor lui”. De
asemenea, G. Burdeau, deși rămâne atașat în mai mare măsură criteriului ideologic, definește partidul politic
ca pe „un grup de indivizi care, profesând aceleași vederi politice, se străduiesc să le facă să prevaleze, în
același timp raliindu-le un cât mai mare număr posibil de cetățeni și căutând să cucerească puterea sau, cel
puțin, să-i influențeze deciziile”. Așadar, cum afirma G. Lavau „funcția specifică a unui partid politic în
democrație este de a cuceri puterea de stat” (1958, p. 56). Acest scop este unul declarat. Această afișare publică
a intenției exercitării puterii deosebește partidele politice de simplele grupuri de presiune, care au ca scop doar
influențarea din exterior a acestui exercițiu. Acest caracter specific al partidului politic este luat în calcul de
legislație atunci când, cum se întâmplă în dreptul românesc, un partid poate fi dizolvat pe cale judecătorească
pentru că nu a desemnat candidați un anumit număr de campanii electorale [două campanii electorale
parlamentare succesive, în cel puțin 18 circumscripții electorale potrivit art. 47 alin. (1), lit. b) din Legea
partidelor politice, nr. 14/2003, M. Of. 25 din 17 ianuarie 2003].
33. Aceste definiții nu au însă aplicabilitate generală. Există în unele sisteme partide care nu-și propun să
cucerească puterea, care se rezumă la a presa asupra guvernământului pentru a obține un anumit efect, partide
care au deci, în mod voluntar, doar vocația de a fi în opoziție. Acestea au ceea ce G. Lavau numea «funcție de
tribun» (1969). Pe de altă parte, definițiile trebuie completate cu două precizări absolut necesare. Cucerirea
totală sau parțială a puterii de stat trebuie să se facă pe căile constituționale, altfel suntem în prezența unui
grup care dă o lovitură de stat și nu a unui partid politic și această acaparare a puterii trebuie să fie făcută
pentru a exercita puterea conform regulilor democratice și respectând pluralismul politic. Un partid care
elimină, după ce a cucerit puterea, chiar pe căi constituționale, orice concurență nu mai este partid politic, ci
putere publică. Ideile de concurență și de pluralism sunt definitorii pentru partidele politice.
34. O altă grupă de definiții date partidelor politice privilegiază organizarea. Astfel pentru M. Duverger „un partid
nu este o comunitate, ci un ansamblu de comunități, o reuniune de mici grupuri diseminate în teritoriul țării
(secții, comitete, asociații locale etc.) legate prin instituții coordonatoare”. Pentru el, „partidele actuale se
definesc mult mai puțin prin programul lor sau clasa din care le provin aderenții decât prin natura organizării
lor: un partid este o comunitate a unei structuri particulare” (1976, p. 20). Această plasare a organizării în
centrul definirii partidului politic i s-a părut mai târziu autorului oarecum riscantă, astfel că, în a doua ediție a
lucrării el își nuanțează poziția, afirmând că faptul „că originalitatea partidelor secolului al XX-lea constă în
organizarea lor este un fapt; că această organizare tinde să devină un element esențial al acțiunii partidului, al
influenței și rolului său este un alt fapt (...). Nu trebuie deloc dedus de aici că autorul consideră organizarea
partidelor ca pe un element mai important decât doctrina lor sau decât baza lor socială” (Ibidem, p. 20). Din
aceeași grupă face parte și definiția dată de J. LaPalombara și M. Weiner, citată mai sus. Organizarea este în
această concepție mai importantă decât ideologia. Tipul de organizare tipic partizană sau ideală pentru acțiunea
partizană este determinată însă de maniere foarte diferite, ca și genul de organizare către care evoluează
partidele. Este foarte greu de trecut modelul valabil într-un sistem politic în altele, ceea ce face ca dialogul
între teoriile politice să fie un fel de dialog între surzi, iar comparatismul să fie foarte dificil.
35. Un gen de definire a partidelor politice pe care eu îl consider deosebit de important pentru analiza sistemului
de partide românesc este definirea pornind de la clivajele politice, care este promovat de o viziune istorico-
conflictualistă pe care am adoptat-o ca premisă metodologică a acestei lucrări. Teza dualismului conflictual
(necesar pentru a structura partidele politice) și a suprapunerii dualismelor (capabilă să explice sistemul
partizan) este prezentă deja în opera lui M. Duverger, dar acesta n-o dezvoltă în mod suficient. Prima expresie
sistematică a unei teorii a clivajelor politice este dată de S. Rokkan, care găsește că, urmare a revoluțiilor
succesive care au zguduit lumea occidentală, patru clivaje fundamentale sunt prezente în aceste țări: „Două
dintre aceste clivaje sunt produse imediate a ceea ce am putea numi «revoluția națională»: conflictul între
centru - edificator al unei culturi naționale - și rezistența crescândă a populațiilor supuse și distincte din punct
de vedere etnic, lingvistic sau religios, în provincii sau în periferii (1); conflictul între statul-națiune,
13
 centralizator, standardizator și mobilizator și privilegiile corporative istoric stabilite de biserică (2). Celelalte
două sunt produsele revoluției industriale: conflictele între interesele rurale și clasa în ascensiune a
antreprenorilor industriali (3); conflictul între posedanți și angajatori pe de o parte și neposedanți, angajați și
muncitori, pe de altă parte (4)” (D.-L. Seiler, 2000, p. 75-76). Teza a fost dezvoltată și aplicată practic de mai
mulți autori, în Europa cel mai pregnant fiind D.-L. Seiler.
36. Clivajele politice sunt deci conflicte sociale. Dar nu orice conflict constituie un clivaj. Pentru a fi clivaje,
conflictele trebuie să reprezinte fracturi sociale profunde (distincte de „conflictele conjuncturale sau legate de
un eveniment, generatoare de tensiuni”), trebuie să fie „conflicte structurale”, ele apărând, în consecință, ca
niște „conflicte deja solidificate, deoarece sunt instituționalizate” (Ibidem, p. 51-52).
37. Potrivit acestor teorii „nu există partide politice fără clivaje și nu pot exista clivaje fără conflicte pentru a le
delimita” (Ibidem, p. 55). Partidele sunt deci rezultatul unor conflicte solidificate și instituționalizate. Centrul
definirii lor va fi tocmai conflictul, deși funcția de bază (preluarea exercițiului puterii) și dimensiunea
organizațională nu sunt înlăturate. Astfel D.-L. Seiler definește partidele ca fiind „organizații vizând să
mobilizeze indivizi într-o acțiune colectivă purtată contra altora, în mod asemănător mobilizați, cu scopul de
a accede, singure sau în coaliție, la exercițiul funcțiilor guvernamentale. Această acțiune colectivă și această
pretenție de a conduce mersul afacerilor publice sunt justificate printr-o concepție particulară a interesului
general” (Ibidem, p. 24). Această dimensiune conflictuală a partidelor este reală și centrală, pentru că ea
exprimă existența unor clivaje fundamentale la nivel socio-politic. Totuși, nu trebuie împrumutate clivajele
dintr-o cultură în alta, mai ales acolo unde revoluțiile care au zguduit ordinea socială stabilită au fost diferite
sau au produs efecte vizibil diferite. Existența clivajelor este un lucru, conținutul lor o cu totul altă problemă,
cum voi arăta când mă voi ocupa de cauzele funcționării defectuoase a sistemului de partide în România.
B. Funcțiile partidelor politice
38. Funcțiile pe care le îndeplinesc partidele politice într-o societate democratică (uneori determinate
constituțional, cum o face, de exemplu, art. 8 din Constituția României) sunt departe de a fi privite de teoria
politică sau juridică într-o manieră unitară. Totuși, sintetizând câteva dintre contribuțiile aduse de diferiți
autori, am putea situa funcțiile partidelor politice pe trei planuri: cel al educației și integrării sociale (b.1.), cel
al procesului de distribuire electorală a puterii (b.2.) și cel al guvernării (b.3.). Corespunzătoare primului nivel
sunt funcțiile de informare (b.1.1.), de educație politică (b.1.2.) și de socializare a individului și integrare a
conflictelor (b.1.3). Corespunzătoare nivelului electoral, funcțiile partidelor politice sunt funcții de selecție a
candidaților (b.2.1.), de organizare și susținere a campaniei electorale (b.2.2.), de structurare și exprimare a
opiniilor politice (b.2.3.) și de organizare-integrare a subversiunii (b.2.4). Corespunzătoare planului
guvernării, funcțiile sunt: de construire de programe și politici pentru guvernare (b.3.1.) de recrutare și selecție
a personalului de direcție la nivel guvernamental (b.3.2.) și de coordonare și control al organelor
guvernamentale (b.3.3.).
a. Funcțiile partidelor politice pe planul educației și integrării sociale
39. S-a susținut, cu îndreptățire după părerea mea, că existența alegătorilor confuzi trădează existența partidelor
confuze (G. Pomper, apud O. Ihl, 2000, p.74). Ceea ce vrea să spună această idee este că fără partide care să-
și realizeze în mod eficient funcția de educație politică a alegătorilor, aceștia vor rămâne într-o stare de
confuzie ce va afecta eficiența sistemului politic în ansamblul lui. Desigur că partidele sunt concurate astăzi
în ce privește exercițiul acestei funcții educative de media, de grupurile de presiune sau de alți actori ai scenei
sociale, concurență cu atât mai însemnată cu cât încrederea în partide și în oamenii politici se erodează, în mod
evident, din ce în ce mai mult. Totuși, nu trebuie negat că partidele asigură o informare și o educație de o
factură aparte.
40. Această particularizare a funcției educative este dată de faptul că educarea electoratului este situată în mod
programatic la nivelul concurenței opiniilor și nu la nivelul aflării adevărului. Educația partizană este
ideologic concurențială și programatic conflictuală. Integrarea valorilor este făcută doar în interiorul
structurilor partizane, ceea ce înseamnă că partidele, deși contribuie la integrarea socială a indivizilor și
grupurilor, o fac doar prin integrarea conflictelor. Paridele politice sunt „în același timp, agenți ai conflictului
și instrumente ale integrării lui” (2001, p. 35). Un sistem partizan care nu reușește această integrare nu mai
este sistem și nu poate susține adecvat funcționarea unui sistem constituțional, cum voi arăta când voi analiza
sistemul românesc de partide.
a.1. Funcția de informare
41. Partidele sunt, într-o societate democratică pluralistă, cele care dețin informația primară despre modul și
substanța deciziilor puterilor publice. Rolul lor de informare este esențial pentru că asigură pluralismul
informației în acest domeniu. Partidele aflate la putere vor fi întotdeauna tentate să prezinte doar informațiile

14
 care le sunt favorabile sau să prezinte nu informațiile, ci interpretarea acestora care le este favorabilă. Rolul
partidelor de opoziție este de a oferi cetățeanului o alternativă la informarea oficială. Desigur că această
informație venită din opoziție nu este neapărat mai aproape de adevăr decât cea oferită de putere, dar ea oferă
cetățeanului posibilitatea combinării informației pentru a discerne, chiar într-o manieră relativă, adevărul.
Pluralismul partizan asigură nu doar un pluralism al informației, ci și mai multe interpretări conflictuale ale
acesteia, bazate pe valori de referință diferite, ceea ce contribuie la educația alegătorului în sensul toleranței și
pluralismului social.
42. Rolul partidelor este, pe de altă parte, de a asigura transpunerea informațiilor tehnice în informații pe înțelesul
cetățeanului. De multe ori, decizia puterii publice poartă asupra unor probleme extrem de tehnice, care nu sunt
la îndemâna cetățeanului mediu, uneori nici a celui cu instrucție superioară, având în vedere din ce în mai
accentuata specializare a acesteia. Partidele coboară această decizie în sfera confruntării electorale și/sau
mediatice, ceea ce face ca respectivele probleme tehnice să fie cu necesitate transpuse în limbajul publicului.
43. Dar dacă este adevărat că partidele informează, este la fel de adevărat că ele pot dezinforma, pot trunchia
informația pentru a-și promova interesul. Pentru ca această dezinformare să fie menținută la un nivel
acceptabil, trebuie ca cetățenii să aibă un grad mediu de cultură politică, creat de instituții de învățământ a-
ideologice. Dacă cultura politică este lăsată doar în seama mass-media sau a partidelor, atunci dezinformarea
publicului poate afecta funcționarea democratică a sistemului constituțional.
44. Pe de altă parte, pentru ca partidele să îndeplinească cu succes această funcție de informare trebuie ca ele să
se poziționeze diferit față de anumite teme sociale fundamentale. Existența prea multor teme consensuale duce
la o unitate a informației, care poate echivala cu o dezinformare. Un cetățean, căruia toată lumea îi spune
același lucru, poate fi, în materie politică și electorală, mai derutat decât unul căruia toți îi spun altceva.
a.2 Funcția de educație politică
45. Să afirmi astăzi că partidele politice au o funcție de educare pare hazardat, dată fiind imaginea pe care din ce
în ce mai mulți oameni o au despre ele. Totuși, este de necontestat că ele au jucat o astfel de funcție în perioada
formării electoratului după introducerea votului universal. Cu toate defectele lor, partidele mai joacă și astăzi
o astfel de funcție, atât față de electorat în genere, cât și față de anumite categorii particulare: tineri aderenți,
aleși etc. În perioada de după introducerea votului universal, partidele au contribuit la educarea noilor electori,
prin stimularea unui interes specific al acestora pentru problemele politice, prin standardizarea categoriilor
politice și a metodelor de cucerire a sprijinului electoratului, precum și prin convingerea electorilor asupra
importanței gestului lor de a vota (O. Ihl, 2000, p. 82-84).
46. Prin acțiunea partidelor politice, problemele sociale sunt transformate în probleme politice, adică în dispute
asupra modului în care societatea trebuie să evolueze sub conducerea unei puteri publice aparte, una care este
direcționată în funcție de alegerea ideologică și periodică a unor valori de referință în detrimentul altora. O
societate schimbătoare, bazată pe alternanța opiniilor, nu este deloc ușor de înțeles. Ea pare oricărui om care
este obișnuit, datorită educației sale, să caute stabilitatea și adevărul, haotică și de neguvernat. Oamenii se
acomodează greu cu inconstanța și bulversarea societății după fiecare ciclu electoral, pentru cele mai
importante valori par să devină fluide, iar protecția juridică, care ar trebui să fie stabilă, devine schimbătoare
și inconsistentă.
47. Partidele ar trebui să ofere o educație care să facă oamenii să înțeleagă valoarea și funcțiile pluralismului. Ele
ar trebui să ofere o standardizare a valorilor, pentru ca votul să înseamne „să fii capabil să califici candidații
în termeni politic construiți” (Ibidem, p. 84). Partidele ar trebui deci să asigure educarea electoratului pentru
a separa candidații de dreapta de candidați de stânga, liberalii de socialiști, centraliștii de regionaliști etc.
Construirea acestei capacități ar trebui stimulată de propaganda partizană, căci aceasta ar trebui să tindă să
construiască partidului o imagine utilizând standarde pe care le explică electoratului.
48. În al doilea rând, partidele politice ar trebui să raționalizeze arta de a câștiga voturi, adică să construiască o
metodologie electorală. Notorietatea nu mai este suficientă pentru a fi ales, trebuie ca orice candidat să fie
capabil să mânuiască combinarea standardelor politice în beneficiul său, ceea ce impune cunoașterea unor
tehnici extrem de speciale. Nu este suficient să te mulezi pe o cerere electorală, cererea se bazează ea însăși
pe structura ofertei. Astfel, educarea personalului propriu este pentru partide o condiție a capacității de a
structura opinia electoratului.
49. Astăzi, rolul educativ al partidelor pare să nu mai fie la fel de pregnant ca în perioada extinderii dreptului de
vot, mai ales din cauza mulării majorității covârșitoare a partidelor politice pe mecanismele de cerere/ofertă și
scăderii încrederii alegătorilor în partide. Dacă ele nu conștientizează rapid că pierd nu doar electoratul, ci
atenția tuturor cetățenilor vor fi eliminate. Tendința este din ce în ce mai accentuată. Ea se manifestă mai întâi
ca preferință pentru partidele anti-sistem și mai apoi ca îmbrățișare din ce în ce mai pregnantă a unor idei anti-
politiste. Eu cred că aceasta este cauza principală a creșterii influenței populismului.

15
 a.3. Funcția de socializare a individului și integrare a conflictelor
50. „Grupurile sociale au funcția de a face indivizii să treacă «de la natură la cultură»” (Ch. Debbasch, 2000, p.
297). Întrunindu-i, îi civilizează. Sigur că nu partidele sunt cel mai bine plasate pentru a realiza această
socializare a individului. Alte grupuri, cum ar fi familia, organizațiile de proximitate sau de petrecere a
timpului liber, realizează mai bine această funcție decât partidele. Totuși partidul politic socializează într-o
manieră particulară: integrează conflictele printr-o canalizare instituționalizată a violenței intergrupale sau
interindividuale.
51. Acceptarea încadrării face ca violența să devină concurență, adică să respecte un nivel minimal de reguli ale
jocului. Prin intermediul partidelor, sistemul impune o simbolistică a confruntării în locul violenței pure.
Organizarea unei mase face ca ea să fie mai previzibilă, mai controlabilă. Fără organizarea opoziției în partide
politice, aceasta poate deveni violentă în sens propriu. Acesta a fost cazul, după unii, în Italia anilor ’70-’80:
„anumiți sociologi au susținut că terorismul nu s-a putut dezvolta în țară decât datorită absenței unui veritabil
partid de opoziție” (Ibidem, p. 298).
b. Funcțiile partidelor politice la nivelul procesului de distribuire electorală a puterii
52. Partidele joacă la acest nivel funcții esențiale pentru sistemul politic, căci ele au ca scop tocmai câștigarea
puterii sau a participării la exercițiul ei. Cel puțin următoarele funcții ale partidelor politice sun exercitate la
acest nivel:
b.1. Funcția de selecție a candidaților pentru alegeri
53. Regulile electorale permit, în principiu, candidaturile independente, adică neprezentate de un partid politic.
Dar este cert că partidele sunt, de regulă, cele care prezintă candidații, și aceasta pentru că independenții au
din ce în mai puține șanse de reușită. Notorietatea lor ar trebui să fie prea mare pentru a suplini lipsa de
consistență electorală a unei candidaturi care nu este integrată niciunei standardizări politice anterioare
campaniei electorale. Alegătorul votează simbolurile politice, dacă nu chiar o ideologie sau un program politic,
iar candidatului individual, chiar dacă nu-i lipsesc aceste elemente cu totul, ele sunt cu necesitate mai puțin
notorii și cunoscute decât cele ale unui partid politic.
54. Partidul asigură candidatului, pe lângă încadrarea simbolică, mijloace financiare necesare, de regulă mai
importante decât cele la îndemâna unei persoane, precum și o anumită canalizare a atenției media, foarte
importantă în procesul electoral.
55. Partidul are astfel rolul de filtrare a candidaturilor. Bătălia pentru nominalizare se desfășoară în interiorul
fiecărui partid, uneori ea fiind mai grea decât alegerile propriu-zise. Organizarea selecției candidaților poate
cunoaște grade diferite de participare: ea poate fi făcută de instanțele naționale sau locale ale partidului, de
aderenți sau chiar de alegătorii simpatizanți atunci când sunt organizate alegeri «primare» (Y. Mény, 1996, p.
166 și urm.)
b.2. Funcția de organizare și susținere a campaniei electorale
56. Partidul nu se rezumă la selecția candidaturilor, el fiind decisiv implicat în organizarea și sprijinirea simbolică
și materială a campaniei electorale a acestora. Se poate spune că această campanie este mai mult campania
electorală a partidului decât a candidaților. Aceasta nu înseamnă lipsa unei campanii proprii fiecărui candidat,
ci faptul că partidul este cel care selectează temele de campanie și oferă, de regulă, răspunsurile care sunt în
ton cu ortodoxia doctrinară sau cu interesele sale de moment.
57. Campania este privită de către electorat ca fiind a partidului, cel puțin la nivelul alegerilor naționale. Uneori,
este votată lista unui partid fără ca alegătorul să cunoască neapărat persoanele prezentate pe listă, sau cel puțin
fără să le cunoască temeinic pe toate. Partidul este cel votat. Vremea notabililor este, din anumite puncte de
vedere, revolută. Partidul furnizează, pe lângă mijloacele simbolice antrenate în sprijinul candidaților proprii,
și o parte importantă a resurselor materiale necesare campaniei: finanțe, personal calificat pentru propagandă,
mijloace de comunicare în masă proprii sau aflate sub influență etc., sau cel puțin asigură redistribuirea acestor
resurse între candidați, ceea ce poate să se dovedească esențial.
b.3. Funcția de structurare și exprimare a opiniilor politice
58. Această funcție a partidelor politice apare uneori ca fiind atât de importantă încât legea sau chiar constituția o
impune partidelor politice. De exemplu, art. 21 din Constituția Germaniei stipulează că partidele cooperează
la formarea voinței politice a poporului, art. 4 din Constituția Franței arată că partidele și grupările politice
concură la exprimarea votului, iar art. 8 din Constituția României că ele „contribuie la definirea și exprimarea
opiniei politice a cetățenilor”. Dreptul recunoaște astfel rolul determinant al partidelor în structurarea opiniei
publice politice, dar și limitează acțiunea partidelor la exprimarea voinței politice, a cetățenilor în general și
nu a membrilor lor în particular.
59. Scopul partidului ar trebui să fie, în consecință, realizarea interesului general. Ele divizează, sunt părți

16
 (etimologia cuvântului arată clar acest lucru, indiferent că este ținut a veni din latină sau din franceză), dar
doar în vederea unității, a interesului general. Ele împart astfel cetățenii în forțe antagoniste, dar încadrându-i
le limitează violența față de ceilalți pentru a putea construi un compromis favorabil păcii sociale.
60. Structurarea opiniei înseamnă, așadar, încadrarea ei. Partidele oferă câteva seturi alternative de opinii politice,
ca alternativă la haosul ce ar fi generat dacă fiecare și-ar exprima neîncadrat opinia. Sigur că ele constrâng
opinia, dar această limitare, dacă nu devine excesivă, este necesară. Partidele sunt creatoare de disciplină. În
principiu, structurarea opiniei politice a cetățenilor în cursul campaniei electorale ar trebui să fie reflectată de
programele de guvernare, guvernământul fiind astfel semi-reprezentativ. În practică există însă, de multe ori,
un decalaj între ceea ce votează electoratul ca direcție politică în campania electorală, programele de
guvernare, aprobate, de regulă, de reprezentanți și realitatea acțiunii guvernamentale. De aceea, din păcate, de
multe ori, structurarea opiniilor politice ale electoratului se face prin sancționarea celor care părăsesc
guvernarea și nu prin discutarea programelor celor care îi înlocuiesc. Această structurare negativă a opiniilor
este una dintre cauzele principale ale reculului încrederii în partidele politice.
b.4. Funcția de organizare-integrare a subversiunii
61. Când o subversiune posibilă este organizată ca un partid relativ integrat sistemului electoral, ea devine, de
regulă, pașnică. De aceea, interzicerea partidelor sau desființarea lor forțată este, de regulă, o soluție
ineficientă, care va crea violență. Dacă este să dăm crezare lui G. Lavau, una dintre condițiile care ar trebui să
fie îndeplinită pentru ca un sistem politic să funcționeze cât de cât corect este ca el să ofere mijloace de
exprimare categoriilor pe care nu reușește să le integreze. Unul dintre aceste mijloace - poate chiar principalul
- este permisiunea de a constitui un partid politic. Sistemul integrează astfel, desigur într-un mod relativ,
posibila subversiune, dând o posibilitate de exprimare oficială a nemulțumirilor față de sistemul global însuși.
Partidele anti-sistem sunt astfel necesare sistemului. Sistemul nu trebuie să le elimine decât în cazuri cu
adevărat extreme. Ele reprezintă, deoarece sunt organizate, adică instituționalizate și recunoscute ca opoziție
legală (Loyal opposition), „o supapă de securitate vitală contra unei revoluții populare” (P.H. Merkl, 1970,
apud D.-L. Seiler, 2000, p. 33).
62. Sistemul nostru constituțional, dată fiind amploarea și profunzimea problemei minorităților naționale,
organizează o astfel de supapă atunci când asimilează organizațiile minorităților naționale partidelor politice
în ceea ce privește operațiunile electorale și asigură reprezentare politică a minoritarilor dacă organizația
proprie întrunește un minim de voturi dar nu pragul electoral.
c. Funcții ale partidelor pe planul guvernării
63. Pe planul guvernării, partidele politice îndeplinesc următoarele funcții: funcția de construire de programe și
politici pentru guvernare (a), funcția de recrutare și selecție a personalului de direcție (b) și funcția de
coordonare și control al organelor guvernamentale (c).
c.1. Funcția de construire de programe și politici pentru guvernare
64. Partidele au funcții programatice pe două planuri. Mai întâi, ele propun un program și anumite politici în
timpul campaniei electorale, mai apoi, aceste programe se pot transforma, dacă partidul câștigă alegerile, în
program al guvernului ori în politici guvernamentale. În regimurile parlamentare, de regulă, când guvernul
este învestit de parlament, acesta din urmă aprobă și programul guvernului, care devine astfel obligatoriu
pentru el. Logic ar fi ca apoi guvernul să ceară votul de încredere al parlamentului ori de câte ori programul
guvernării este schimbat. Este sensul instiuirii formelor de angajare a răspunderii guvernului asupra unui
program sau declarație de politică generală. Totuși, de multe ori, există un decalaj între programele electorale
și cele guvernamentale ale partidelor, ca și o «larghețe» parlamentară în aprecierea modificării acestora.
Partidele sunt mult mai puțin constrânse de electorat în realizarea programelor sau politicilor guvernamentale
decât ar presupune logica democrației reprezentative. Funcția lor programatică este cu atât mai importantă,
căci ele o exercită aproape fără un control real extern atunci când sunt la guvernare.
c.2. Funcția de recrutare și selecție a personalului de direcție a guvernământului și administrațiilor
65. Această funcție a partidelor este diferită de funcția de selecție a candidaților pentru alegeri. Dacă prima duce
la constituirea adunării reprezentative, a Legislativului, cea de a doua se referă la personalul guvernamental.
Desigur că din punct de vedere formal, de regulă, parlamentul este cel care învestește guvernul, ceea ce dă
impresia unui vot indirect și a unui guvern care depinde de voința electoratului. Practic, de foarte multe ori,
parlamentarii majorității fac doar ceea ce partidul sau partidele lor le cer. Astfel, partidele sunt cele care îi
recrutează și îi selectează pe miniștri și tot ele sunt cele care selectează personalul politic al acestora.
66. Această funcție poate deveni disfuncțională atunci când schimbarea personalului serviciilor publice după
alternanța electorală devine exagerată, partidele tinzând să schimbe nu numai personalul guvernamental și
administrativ de direcție politică, ci pe toți (sau aproape pe toți) funcționarii guvernamentali și ai

17
 administrațiilor statului. Acest sistem se numește «spoils system» și reprezintă un risc major atât pentru
societate cât și pentru partidul însuși. Sistemul face ca societatea să plătească incoerența noilor funcționari,
incapabili să continue programele celui anterior sau indiferenți față de acestea, tocmai pentru că sunt prea
atașați de partidul care-i sprijină. Partidul riscă, practicând un astfel de sistem, să-și erodeze imaginea în rândul
electoratului, atât din cauza sistării unor programe bune fără un motiv real, cât și din cauza imaginii de
«răzbunare politică» pe care o creează alungarea tuturor funcționarilor aflați în funcții cât de cât importante.
Unele sisteme juridice reacționează față de acest risc, garantând stabilitatea în funcție a personalului
administrativ și definind sfera funcțiilor politice de care pot dispune noii guvernanți. Dar restricțiile juridice
nu sunt, de regulă, prea eficiente în acest domeniu.
c.3. Funcția de coordonare și control a organelor guvernamentale
67. Această funcție a mai fost numită și „funcție de încadrare a aleșilor” (Ch. Debbasch, 2000, p. 287-291). De
fapt, terminologia ambelor exprimări este relativ imprecisă. Este vorba, în ambele cazuri, atât de organele
rezultate direct din vot, cât și de cele ale guvernului în sens restrâns. Putem spune că este vorba de organele
politice ale guvernământului. Eu am mai atras atenția, în mai multe rânduri, asupra faptului că partidele sunt
cele care guvernează, că funcțiile exercitate formal la nivel parlamentar sau guvernamental sunt de fapt
exercitate de la nivelul partidelor, că decizia formală aparține statului, dar că substanța ei este hotărâtă de
partide.
68. Se poate vorbi cu îndreptățire, cum o fac mulți teoreticieni, despre «statul partidelor» sau despre
«partitocrație». Aceasta înseamnă un regim politic în care politicienii sunt mai tentați să ocolească procedurile,
greoaie și formalizate la extrem, ale exercițiului statal al puterii, transferând deciziile la nivelul partidelor,
mult mai puțin formalizate, pentru ca, apoi, doar să le sancționeze prin intermediul organelor statului. Desigur
că acest lucru este mult mai probabil în sistemele cu partide cu structură rigidă decât în cele cu partide care nu
cunosc decât o slabă disciplină internă și că există cazuri în care aleșii sau miniștrii au o atitudine independentă
față de partid, bazându-se pe notorietatea proprie. Dar, ca regulă, acest transfer al deciziei către partid, chiar
dacă nu este absolut, este real. Astfel, partidele coordonează și controlează activitatea acelor organe ale statului
care sunt direct sau indirect rezultate din vot.
69. Consecința principală este că mijloacele clasice de separație a puterilor în stat sunt, de foarte multe ori, făcute
iluzorii, căci partidele cumulează de facto funcțiile care sunt separate de iure. Ar trebui deci gândite mai multe
mijloace de separare a puterii în stat și puterii în partide. Sistemul constituțional al democrațiilor liberale a
început să construiască astfel de mijloace, de exemplu atunci când interzice șefului statului să fie membru de
partid pe durat mandatului.
C. Structura partidelor
70. „Un partid, arăta M. Duverger, nu este o comunitate, ci un ansamblu de comunități, o reuniune de grupuri
mici, diseminate de-a lungul țării (secții, comitete, asociații locale etc.), legate prin instituții coordonatoare.
Expresia «elemente de bază» desemnează aceste celule componente ale organismului partizan. Opoziția dintre
partidele directe și partidele indirecte se plasează pe un plan orizontal; noțiunea de elemente de bază se referă
la un plan vertical” (1976, p. 62). Deși diversitatea organizărilor partizane este foarte mare, M. Duverger
distinge, în principiu, patru elemente de bază: comitetul, secția, celula și miliția.
a. Elemente care determină tipul structurii de bază
71. Tipul structurii de bază a partidelor dintr-un sistem politic depinde de mai mulți factori: structura statului,
sistemul electoral, structura mass-media, cultura politică, structura economico-socială, structura etnică, gradul
de conturare al claselor sociale, gradul de conștiință de clasă al membrilor acestora etc. Diversitatea acestor
factori tinde să creeze configurații diferite ale structurii de bază și devoluțiunii, verticale și orizontale, a puterii
în cadrul partidelor politice.
72. Partidele imită, de obicei, structura de organizare a statului. Este vorba, mai întâi, de structura verticală. Statele
federale cunosc, în general partide federalizate ele însele, cum se întâmplă, de exemplu, în Statele Unite, unde
nu sunt două partide, ci o sută două, „fiecare partid fiind constituit dintr-o coaliție de organizații statale și
locale” (V.O. Key, 1964, p. 163). Statele unitare cunosc partide mai centralizate, descentralizarea acestora
depinzând, în bună măsură, de gradul de descentralizare a statului însuși. Mai apoi, este vorba de modul
devoluțiunii orizontale a puterii, partidele tinzând să imite în cadrul organizării lor interne organizarea
rezultată în stat din tipul de separație a puterilor practicat de sistemul respectiv.
73. Sistemul electoral face ca partidele să se structureze diferit la bază. De exemplu, scrutinul proporțional de listă
încurajează secțiile, iar cel majoritar uninominal comitetele, deoarece votul este mai personalizat și candidații
care se bucură deja de o anumită notabilitate sunt preferați de partide.
74. Cum mass-media sunt foarte importante pentru partide, structura acestora se va repercuta asupra modului

18
 structurii de bază a partidelor. Cu cât media sunt mai centralizate, cu atât partidele devin mai centralizate,
candidând în teritoriu cu oameni de la centru, în principiu mai bine mediatizați. Structurile de bază vor avea
atunci mai degrabă o funcție de legitimare decât de decizie. Dacă media locale sunt influente, atunci rolul
decizional al structurilor de bază crește. Preponderența unui anumit tip de media la nivel local poate fi, de
asemenea, un factor important care influențează structurile partizane. De exemplu, existența televiziunilor
locale asigură o notorietate mai mare personalităților locale, dar scade activitatea militantă, ceea ce face ca
recrutarea extinsă să fie mai dificilă.
75. Cultura politică este cel mai important dintre factorii care influențează structura partidelor. Diferențele
fundamentale dintre partidele americane și cele europene, uneori atât de mari încât termenul partid pare să nu
indice aceeași realitate, o demonstrează cu prisosință. Distribuirea bogăției este și ea determinantă, alimentând
unul dintre cele mai persistente clivaje sociale, care polarizează electoratul și partidele, cel între posedanți și
proletari. Prezența unor minorități etnice sau naționale puternice grupate în anumite părți ale teritoriului va fi,
de asemenea, un factor de influență, determinând existența unor partide regionale și respectiv a unor partide
naționaliste, de obicei foarte centralizate. Ea poate duce, uneori, la apariția unor încadrări paramilitare și a
condus multe sisteme să interzică acest tip de încadrare de bază, printre care și cel românesc.
b. Principalele forme de structuri de bază ale partidelor politice
76. Cele patru forme ale structurii bazei partidelor politice prezintă anumite caractere distinctive, deși trebuie
păstrată o oarecare rezervă în ce privește generalizarea acestor categorii conceptuale. Ele reprezintă mai
degrabă niște tipuri ideale, pe care de multe ori practica partizană le deformează sau le combină în maniere
diferite. Alteori, unele dintre aceste forme sunt prohibite juridic, deși trebuie remarcat că aceste restricții sunt
destul de ineficiente, cum sunt ineficiente și sistemele de interzicere a unor partide politice (P. Espuglas, 1999,
p. 675-709). Cele patru tipuri de structură de bază corespund unor sisteme de încadrare diferite: încadrare
administrativ-teritorială, încadrare electorală, încadrare socio-economică și încadrare paramilitară.
b.1. Structurare administrativ-teritorială: secțiile sau filialele
77. Partidul poate opta pentru o încadrare a aderenților în funcție de domiciliu, care corespunde, de regulă,
diviziunilor teritoriale ale statului. Această încadrare teritorială este, uneori, singura posibilă din punct de
vedere juridic, cum este în România, unde primul act normativ post-revoluționar referitor la partidele politice,
Decretul-lege nr. 8/1989, a dispus că organizarea și funcționarea acestora se face „numai pe bază teritorială”
(art. 2), dispoziție păstrată și de legea 14/2003, care introducea precizarea caracterului „administrativ-
teritorial” (s.n.) al criteriului de organizare și funcționare a partidelor [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 14/2003],
pentru ca legea acum în vigoare să dispună, în art. 4(2), că „sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor
politice după criteriul locului de muncă”, restrângere juridică a formei de încadrare în partide care tinde să
împiedice organizarea de partide care încadrează după criteriul tipic partidelor comuniste.
78. Aceste elemente de bază ale partidului sunt numite secții sau filiale, a doua denumire tinzând să acrediteze
ideea autonomiei de care se bucură organizația teritorială față de puterea centrală a partidului. Secția este o
invenție socialistă, fiind tipică partidelor de masă, dar a fost adoptată de foarte multe partide care sunt de cadre.
Ea este un element de bază al partidului care are caracter permanent. Spre deosebire de comitet, secția este
deschisă, căutând să încadreze permanent noi aderenți.
b.2. Structurare electorală: comitetele
79. Partidele de cadre și cele electorale, dar și cele caracterizate ca fiind catch-all party, se organizează în vederea
mobilizării electorale, nefiind partide de integrare a aderenților în vederea unei educații morale sau politice
subsumate unei ideologii. De aceea, structura lor va fi tributară proceselor electorale. Acest tip de structură
preponderent electorală a partidului se numește generic «comitet».
80. Comitetul, ca element de bază al partidului, are câteva trăsături definitorii. În primul rând, el este un grup
restrâns și închis, care nu caută să-și găsească noi membri, ci să influențeze decizia opiniei publice sau a
electoratului. Apoi, el este semi-permanent, având activitate mai intensă doar în preajma alegerilor. El este un
grup de notabili, aleși datorită influenței lor, sau un grup de personalități alese de către grupurile de bază ale
partidului indirect. În primul caz, suntem în prezența unui comitet direct, iar în al doilea, în prezența unui
comitet indirect. Un al treilea fel de comitet este reprezentat de către un grup de tehnicieni specializați în
problemele electorale, cum este cazul comitetelor electorale în Statele Unite.
81. Deși M. Duverger prevăzuse dispariția partidelor de cadre bazate pe o astfel de structură de bază, ea nu numai
că nu a dispărut, dar a și cuprins într-o anumită măsură toate partidele, căci ele sunt orientate din ce în ce mai
mult către electorat. Astfel, chiar dacă secțiile sau filialele devin formal preponderente, trădând o aparență
democratică, în interiorul secțiilor se organizează comitete, iar partidele sunt în realitate mult mai oligarhice
și elitiste decât o arată structura lor statutară.

19
 b.3. Structurare economico-socială: celula
82. Celula este, ca element de bază al structurii de partid, radical deosebită de structurile analizate mai sus,
deoarece se sprijină pe o altă bază. „Celula se sprijină pe o bază profesională: ea reunește toți aderenții de
partid care au același loc de muncă.”(M. Duverger, 1976, p. 75) Acesta este modul obișnuit de organizare a
partidelor comuniste. El prezintă avantaje, dar și dezavantajul că tinde să încurajeze o deviere a partidului spre
problemele economice și să neglijeze problemele propriu-zis politice, să cadă deci în condiția de sindicat.
83. În cazul partidelor organizate în celule (denumite uneori organizații de bază), nu mai contează domiciliul
aderentului. Aceasta conferă o arie geografică mare partidului, fără a implica un număr mare de aderenți.
Există, desigur, și celule locale, bazate deci pe criteriul domiciliului, dar acestea sunt mult mai puțin
importante. Celula de întreprindere, atelier etc. asigură o coeziune mult mai mare a aderenților, o permanență
certă și o mai mare influență a conducerii asupra membrilor. Ea este mult mai mică decât secția, fapt care
prezintă un avantaj esențial: toți membrii se cunosc între ei și cunosc conducerea. Ea se pretează mai bine și
acțiunilor sau chiar activității clandestine.
84. Acest tip de structură poate fi interzisă, din grija de a păstra activitățile economice și instituțiile publice
distincte de politică, sau din teama revenirii partidelor de tip comunist în regimurile post-totalitare. Astfel,
legea română a partidelor politice interzice „constituirea de structuri ale partidelor politice pe criteriul locului
de muncă, precum și desfășurarea de activități politice la nivelul agenților economici sau al instituțiilor
publice” [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 14/2003].
b.4. Structurarea paramilitară: milițiile
85. Unele partide tind să concureze statul și să combată alte grupări printr-o organizare de tip paramilitar. Acest
gen de organizare este, de multe ori, prohibit din punct de vedere juridic. De exemplu, art. 3 din Legea română
a partidelor politice interzice acestora să organizeze „activități militare sau paramilitare”. Aceste tipuri de
organizații paramilitare ale partidelor au fost denumite generic de M. Duverger «miliții». Miliția este „un fel
de armată privată ai cărei membri sunt încadrați în mod militar, supuși aceleiași discipline și aceluiași
antrenament ca soldații, îmbrăcați ca și aceștia în uniforme și purtând insigne, capabili ca și ei să defileze în
cadență precedați de muzici și drapele, apți ca și ei să combată un adversar prin arme și luptă fizică. Dar
membri lor rămân civili”.
86. Acesta a fost modul de organizare al partidelor fasciste. În general, mișcările antisistem, care nu-și găsesc
mijlocul politic de exprimare sau când, deși îl găsesc, acesta pare total ineficient, creează astfel de organizații
paramilitare, care dublează, uneori, o organizare politică aparent integrată sistemului politic. De altfel,
niciodată un partid nu are în structura sa exclusiv unități de tip paramilitar. Ele sunt combinate cu alte elemente,
mai ales cu celula.
87. Acest gen de structură creează o ruptură între partid și sistemul electoral și parlamentar, fiind, în general, un
instrument folosit împotriva regimului democratic și nu pentru a participa la cometiția democratică.
88. Organizarea pe verticală a partidului organizat pe baza milițiilor este și ea de tip militar. Structura începe cu
formațiuni foarte mici, care se grupează pentru a forma o piramidă de unități din ce în ce mai mari, o adevărată
armată.
c. Partide cu structură directă și partide cu structură indirectă
89. Partidele cu structură directă sunt compuse din indivizi care sunt direct legați de structura partizană. Indivizii
semnează un buletin de adeziune, plătesc o cotizație și participă, mai mult sau mai puțin regulat, la viața de
partid. Partidul cu structură indirectă presupune că nu există o comunitate partizană în mod real distinctă, care
să aibă ca membri indivizii. El este format dintr-o multitudine de grupuri sociale de bază (sindicate, grupuri
de intelectuali etc.), jucând față de acestea un rol comparabil cu cel jucat de statul federal față de cele federate.
Nu există propriu-zis membri de partid, ci doar membri ai acestor grupuri de bază, care aderă colectiv la partid.
Comparația cu statul federal este valabilă însă doar până la un punct, căci statul federal are o legătură directă
cu indivizii și este expresia unei națiuni, pe când în cazul partidului lucrurile se prezintă diferit.
90. Există mai multe tipuri de partide indirecte. O primă categorie reunește sindicatele mai multor categorii sociale
(agricultori, muncitori, comercianți) în aceeași structură partizană. O a doua categorie se bazează pe o singură
clasă socială. Iar a treia se bazează pe mai multe partide, care, federând, au păstrat aderenții, partidul rezultat
nereușind să obțină aderenți direcți (de exemplu, U.D.F.-ul în Franța începând cu 1 februarie 1978, rezultat al
federării Partidului Republican, Partidului Radical și Centrului Social-democraților). Un astfel de partid
indirect urmărește să împiedice dispersarea voturilor, evitând totodată ca unul dintre partide să capete o poziție
dominantă.
d. Partide rigide și partide suple
91. Pornind de la articularea generală a partidului, M. Duverger distingea două tipuri de partide: partidele cu

20
 structură suplă și partidele cu structură rigidă. Partidul cu structură suplă are o organizare internă vagă,
imprecisă, în care organele de conducere sunt alese de o manieră complicată, dând naștere la o aglomerare
incoerentă de elemente de bază, organizate după niște reguli deloc precise și implicând o varietate de forme,
grupuri ce se leagă între ele prin legături vagi și variabile, rezultând adesea din combinații oculte, care întrețin
rivalitățile, spiritul de clan și camarilele în jurul personalităților în luptă. Astfel de partide sunt, de exemplu,
partidele americane. Disciplina de partid este aproape inexistentă. Lucrul acesta este foarte vizibil în cazul
partidelor americane, în care parlamentarii votează aproape fără nici o constrângere din partea partidului, fapt
ce dă, printre altele, coerență regimului prezidențial, atunci când președintele nu dispune de o majoritate certă
care să-l sprijine în Congres. Acest gen de partide au fost numite și partide-mișcare, adică partide care au o
structură administrativă cvasi-inexistentă, o ideologie fluctuantă, care se adaptează în funcție de temele
politice la modă sau se pune în serviciul unui lider politic carismatic (H. Portelli, 1994, p. 86).
92. Partidul cu structură rigidă se caracterizează printr-o organizare internă bine definită, cert articulată, în care
elementele de bază sunt structurate uniform, legăturile dintre ele fiind bine reglementate. Sistemul de referință
ideologică al acestui tip de partid este mult mai precis. Partidul de acest tip are o mare autoritate asupra
deputaților săi. Când se pune problema votului unor legi importante, parlamentarul se supune cu rigurozitate
directivelor grupului parlamentar. Se pune, de aceea, problema dacă un reprezentant trebuie să voteze potrivit
conștiinței sale sau potrivit partidului său. Pentru ca partidul să nu capete o influență prea mare asupra
reprezentanților națiunii, multe sisteme constituționale au reglementat interzicerea mandatului imperativ, care
îl apără pe reprezentant de abuzurile autoritare ale propriului partid; excluderea din partid din cauza
nerespectării disciplinei la vot impusă de partid nu atrage pierderea mandatului, chiar dacă scrutinul este de
listă, și nu uninominal. Disciplina votului este însă, din alte unghiuri de vedere, utilă, pentru că ea asigură
electoratul că reprezentantul va vota, cel puțin în teorie, potrivit unui program care a primit girul corpului
electoral, și nu potrivit intereselor personale. Această disciplină tinde să diminueze influența pe care grupurile
de presiune ar putea-o avea asupra votului parlamentar.
93. Partidele cu structură rigidă sunt regula în societățile europene (M. Duverger, 1976, p. 91-115). Totuși, există
o tendință de înmulțire a partidelor cu structură suplă, datorată mediatizării vieții politice. De exemplu, apariția
uluitoare a partidului Forța Italia, care în câteva săptămâni a reușit să cucerească puterea fără să aibă o doctrină
clară, o structurare teritorială clară, bazându-se pe resursele financiare ale liderului și pe o structură mediatică
impresionantă controlată de acesta. O altă cauză a înmulțirii acestui tip de partid este votul anti-sistem din ce
în ce mai frecvent, care încurajează dizidența în cadrul partidelor tradițional rigide. Partidul prezidențial în
Franța și noile partide italiene sunt exemple ale acestei evoluții.
D. Ideologia partidelor
94. Există mai multe metodologii de definire a ideologiei. Definiția genetică a ideologiei pleacă de la condițiile
care au permis sau care au însoțit nașterea sa. Dacă este privită din unghiul de vedere al structurii sale,
ideologia se definește pornind de la ceea ce distinge sistemul afirmațiilor care o compun de sistemul
afirmațiilor care compun alte sfere de cunoaștere, de exemplu, știința: ideologia este o organizare sistemică a
unui set coerent de opinii, în timp ce știința este o organizare sistemică a unui set de adevăruri. Metodologia
funcționalistă de definire a ideologiei subliniază funcțiunile îndeplinite de ideologie în raport cu societatea,
grupurile sociale sau indivizii, care o departajează de alte sisteme de idei. Potrivit celui care a creat acest
cuvânt, D. de Tracy, ideologia este destinată să înlocuiască metafizica, considerată ca fiind discreditată.
95. Definițiile ideologiei sunt ele însele ideologice. Voi cita câteva: „Ideologia este un sistem de opinii care,
bazându-se pe un sistem de valori admis, determină atitudinile și comportamentele oamenilor față de
obiectivele dorite ale dezvoltării societății, grupului social sau individului”; „Ideologia este un sistem coerent
și structurat de concepte și de credințe, sau mai bine de concepte convertite în credințe, vizând explicarea
comportamentului omului cu privire la viața și existența sa în societate și care impune o conduită și un model
de acțiune coerent în acord cu aceste concepte sau credințe”; „Este suficient să știm foarte schematic că o
ideologie este un sistem (posedând o logică și o rigoare proprii) de reprezentări (imagini, mituri, idei sau
concepte, după caz) dotate cu o existență și un rol istoric în sânul unei societăți date. Fără să intrăm în problema
raporturilor unei științe cu trecutul său (ideologic), să spunem că ideologia, ca sistem de reprezentări, se
distinge de știință prin faptul că funcția practico-socială domină, în ce o privește, funcția teoretică (sau funcția
de cunoaștere)” (L. Althuser, 1965, p. 238).
96. Ceea ce se observă din aceste definiții este că ideologia poate privi reprezentări de naturi foarte diferite. Așa
cum spunea J. Freund (1965, p. 431), ideologia este o gândire în acțiune, nu o cunoaștere explicativă. Ea este
indiferentă față de adevăr și de fals, sau chiar străină acestora (Ibidem, p. 421). Unele definiții ale ideologiei
au făcut din acest caracter al ideologiei trăsătura sa definitorie. Astfel, H. M. Jonson arată că „ideologia se
compune din idei selectate sau deformate relative la un sistem social sau la o clasă a unui sistem social, când
aceste idei tind să devină reale și comportă o evaluare mai mult sau mai puțin explicită a faptelor.” (Ideology..,
21
 vol. 7, 1978, p. 77).
97. Potrivit lui J. Baecher27, ideologia îndeplinește cinci funcții. Prima funcție este cea de raliere. Ideologia
permite indivizilor și grupurilor să-și recunoască prietenii și să-și identifice inamicii, lucru estimat ca fiind
foarte important, dat fiind faptul că politica este un mediu în care relațiile sunt aproape cu necesitate violente.
Individul se afundă, pe de altă parte, într-un grup protector, identificându-se acestuia pe baza ideologiei și
justificându-și violența față de celelalte grupuri pe baza acesteia. Cea de-a doua funcție a ideologiei este cea
de justificare. „În propoziția «am îndeplinit această acțiune politică pentru că...» tot ceea ce este susceptibil să
înlocuiască punctele de suspensie este ideologie de justificare.” (Ibidem, p. 19) Ideologia ca justificare se
adresează în primul rând categoriei simpatizanților, care este mult mai puțin dispusă să admită orice acțiune
politică din spirit de corp, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu aderenții sau cu militanții. Ea se adresează
însă chiar și politicianului însuși, care are nevoie de multe ori de acest sprijin exterior pentru a justifica în fața
propriei conștiințe anumite acțiuni politice, ca și ralierea la un partid sau la altul. Ideologia fiind o tehnică de
a alege în mod arbitrar o valoare fundamentală în detrimentul celorlalte și de a face din aceasta baza întregului
organism social, este foarte greu ca această funcție de justificare a sa să fie foarte eficientă, căci este
întotdeauna imposibil să se producă un argument decisiv care să fundamenteze rațional alegerea uneia dintre
valori. A treia funcție a ideologiei este cea de voalare. Ideologia maschează în ochii publicului, dar și în proprii
ochi faptul că politicienii sunt în primul rând interesați de afacerile proprii sau ale grupului din care fac parte
și nu de interesul general, că ei sunt cel mai adesea mânați de pasiuni și nu de rațiune. Cum spunea J. Baecher,
„în activitățile politice, voalarea ideologică servește la ascunderea ambiției și cupidității în spatele
devotamentului față de binele public și de popor” (Ibidem, p. 20). Ideologia servește, aceasta constituind cea
de-a patra funcție a sa, la desemnarea valorii sau valorilor care vor sta la baza modelului de societate ales de
un anumit grup. Fiind imposibil să se aleagă cu adevărat rațional o anumită valoare, toate fiind în fond la fel
de importante, se introduce un element exterior sistemului de valori care să servească la a identifica valoarea
cea mai utilă grupului, ca valoare ultimă a societății. Ultima funcție a ideologiei este cea de autorizare a
percepției. Realitatea socială este prea complexă pentru a se încadra într-o viziune schematică. De aceea, este
necesar ca modelele de dezvoltare să aibă la bază o justificare a percepției schematice a realității pe care se
bazează. Ideologia justifică ignorarea sau marginalizarea arbitrară a unor date ale realității sociale pentru a
permite încadrarea acesteia într-un model schematic.
98. Ideologia reprezintă un element cheie al existenței partidului politic. Ea este un element determinant al
comportamentului politic al indivizilor. Ideologia este concepută ca un sistem de valori, un sistem de referință,
o modalitate determinată de raportare a indivizilor și grupurilor la societatea politică. Ea este față de societatea
politică ceea ce este religia față de lumea în ansamblul său.
E. Temperamentele politice: dreapta și stânga
99. Nașterea distincției dreapta-stânga în politică este legată de Revoluția franceză. Pe actul ei de naștere scrie 11
septembrie 1789 (B. Toulemonde, 1985, p. 52). Membrii adunării s-au divizat în funcție de opiniile politice,
«moderații» așezându-se la dreapta Președintelui, iar «avansații» la stânga. Această distincție a fost păstrată
apoi în cultura politică franceză ca una de principiu, Franța deosebindu-se în acest sens de Marea Britanie,
unde mai importantă este distincția majoritate-opoziție.
a. Elementele distincției clasice între dreapta și stânga
100. Distincția stânga-dreapta este atât de persistentă în Franța încât raportarea la ea pare naturală. Tot astfel se
întâmplă și în țările care au suportat influența sistemului juridic și politic francez, nu puține la număr, țări
printre care se numără și țara noastră. În România, distincția stânga/dreapta este utilizată în mod curent atât de
clasa politică, cât și de media. Ea este pe gustul publicului, căci pare să opereze o necesară simplificare într-o
realitate politică foarte complexă. Totuși elementele acestei distincții scapă celor mai mulți. De aceea, voi
trece pe scurt în revistă elementele distincției clasice, pentru ca apoi să arăt câteva tentative de a modifica sau
înlocui acest cadru clasic.
101. Prima problemă a cărei rezolvare a distins stânga de dreapta a fost cea a formei de guvernământ. Stânga s-a
făcut întotdeauna apărătoarea republicii, în timp ce dreapta nu se simte atât de atașată de principiile
republicane. Această distincție, estompată în mare măsură în Franța, este încă actuală la noi; este evident că
în România de astăzi stânga este antimonarhistă, în timp ce dreapta, chiar dacă nu își afișează monarhismul,
nu neagă cu totul această formă de guvernământ.
102. A doua problemă a cărei rezolvare departajează stânga de dreapta este cea a întinderii puterilor recunoscute
statului, și mai ales Executivului. Dreapta cere, de regulă, un stat puternic, capabil să mențină ordinea, dar
caută să limiteze intervenția acestuia în domeniul economic și social. Ea este adepta concepției statului-

27
apud M. Cranston, 1980, p. 15-25
22
 jandarm. Stânga este adepta apărării unei sfere intangibile a libertății individuale, fundament al drepturilor
omului și libertăților publice, dar cere intervenția continuă și accentuată a statului în economie și în viața
socială. Ea este adepta statului-providență (Ibidem, p. 57).
103. Un alt punct ce departajează stânga de dreapta este poziția față de religie. Stânga este raționalistă, laică și
anticlericală; dreapta este mai tolerantă față de rolul politic al bisericii și, uneori, declarat creștină. Deși această
distincție nu mai prezintă importanța de altădată, ea rămâne în bună măsură operantă, făcându-se simțită și în
mediul nostru politic, deși nu cu aceeași acuitate ca în țările majoritar catolice.
104. Pe plan economic, dreapta este adepta liberei antreprize, ea este campioana liberalismului economic, deși nu
exclude total intervenția statului. Stânga luptă pentru progres social, pentru o justă repartiție a bogățiilor,
pentru o mai mare justiție socială. De altfel, aceste idei nu sunt străine nici unei anumite drepte, doar că aceasta
pune accentul mai mult pe menținerea unor ierarhii și pe proprietatea privată.
b. Tendințe de depășire a distincției dreapta/stânga
105. Distincția dreapta/stânga este, în multe privințe, depășită. Acest lucru a fost arătat pe larg de numeroși autori.
Voi rezuma principalele două tendințe. Prima constă în a considera că polaritatea dreapta/stânga este una
temperamentală și nu una ideologică. Astfel, F. Goguel arăta că cele două curente sunt corespunzătoare unor
impulsuri instinctive și sentimentale, mai degrabă decât unor poziții raționale. Ele sunt temperamente, nu
doctrine politice. „Temperamentul corespunde unor atitudini simple, adesea inconștiente, și întotdeauna
iraționale. El nu s-ar putea confunda cu ideologia politică, noțiune mai netă, mai facil de înțeles în mod clar,
dar poate mai puțin semnificativă. Temperamentele sunt în mod necesar mai puțin diverse decât ideile. Acestea
proliferează cu ușurință, din cauza precarității lor sau, cel puțin, din cauza contingenței lor. Există prea mulți
factori la baza temperamentelor pentru ca ele să poată fi la fel de instabile. Caracterul lor elementar face ca la
nivelul lor problemele să se simplifice atât de mult încât ele nu pot, cel mai adesea, să comporte decât două
răspunsuri: prin da sau nu. Antagonismul însuși al temperamentelor între ele contribuie la reducerea numărului
lor la două: coaliții se leagă în definitiv în mod irezistibil, atunci când divergențele secundare se estompează
în beneficiul analogiilor mai profunde. [...] Acesta este motivul pentru care eu nu pot să-l urmez pe André
Siegfried atunci când el distinge în Franța trei tendințe politice esențiale: dreapta, centrul și stânga. El are în
mod cert dreptate dacă este vorba de idei. Dar, practic, dreapta și centrul aproape totdeauna au făcut bloc la
alegeri.” (F. Goguel, 1946, p. 28-29) Diferențierea electoratului în dreapta și stânga este una instinctivă.
Alegătorii afirmă că sunt capabili să se situeze pe o poziție aflată pe axa stânga/dreapta, într-o proporție relativ
mare, dar nu sunt capabili să ofere motive care țin de ideile politice. De aceea, tentativele de a defini stânga și
dreapta pornind de la ideologii au eșuat în mod inevitabil. Atitudinile și preferințele electoratului nu sunt
motivate la nivel ideatic, ci la nivel sentimental și impulsiv. Acest lucru le face schimbătoare într-un mod
aparent irațional. De aceea, în societatea actuală televiziunea are un impact mai mare decât presa scrisă; ea
uzează de imagini, deci afectează în primul rând aceste temperamente fundamentale, în timp ce presa scrisă
uzează mai mult de idee, încercând o penetrare la nivel ideologic în mintea electoratului, mult mai dificil de
realizat. Televiziunea este mai eficientă din acest motiv pe termen scurt, în timp ce presa scrisă poate avea un
rol esențial pe termen mediu și lung, căci ideile se schimbă mai greu decât impulsurile afective, cel puțin atunci
când acestea din urmă nu sunt foarte bine definite, dar schimbările pot fi mult mai persistente.
106. „Este adevărat, în consecință, se întreba J.-L. Quermonne, că o ideologie de dreapta se opune unei ideologii
de stânga? Dacă pe termen scurt analiza este cel mai adesea exactă, pe termen lung ne este permis să ne îndoim
de aceasta” (1986, p. 235). Stânga, s-a spus, este pacifistă, anticolonialistă, antirasistă, anticlericală,
anticapitalistă; ea este preocupată de dezvoltarea libertăților, cu excepția liberei antreprize; ea caută să
promoveze egalitatea, fiind în acest sens cu necesitate socială, chiar socialistă; în fine, ea este fără încetare în
căutarea progresului. Dar aceste trăsături nu sunt neschimbate; este discutabil dacă stânga în lumea post-
comunistă caută, de exemplu, progresul, este, de asemenea, discutabil dacă este pacifistă și anticolonialistă.
Nu trebuie uitată încă afirmația lui Guy Chollet, care este foarte semnificativă pentru condițiile noastre:
„comuniștii nu se situează la stânga, ci la Est”. Prin opoziție, dreapta se caracterizează prin dorința de a menține
ordinea; ea are cultul autorității, ierarhiei; este suspicioasă în problema egalității, alta decât cea juridică,
abstractă, desigur. Dar și aceste idei sunt discutabile, mai ales în societatea noastră, unde este foarte ușor de
observat că toate partidele declarate de dreapta introduc din plin în discursul lor elemente de stânga.
107. Definițiile dreptei și stângii construite pornind de la poziția lor în problema libertății și autorității au fost
caracterizate ca «debile» (D.-L. Seiler, 1980, p. 56), căci nu se poate spune că dreapta este autoritară, iar stânga
promotoare a libertății, ca și cum stânga ar scăpa tentației autoritarismului. Această critică este îndreptățită,
căci este foarte ușor de observat că în societățile postcomuniste tentația autoritarismului se află mai degrabă
la stânga. Dar nici refuzul sau acceptarea schimbării nu este un criteriu prea fericit, căci dacă în societățile
occidentale dreapta a fost percepută ca fiind promotoarea rezistenței, contra stângii, care promova mișcarea,
în societățile Europei centrale și de est post-comunistă stânga, este cea care încearcă să reducă mișcarea și
23
 dreapta, cea care o promovează. Dacă dreapta occidentală este conservatoare, iar stânga - progresistă, în lumea
postcomunistă lucrurile se petrec exact invers. Dacă dreapta occidentală este adepta continuității, dreapta
estică este adepta schimbării, tot astfel cum stânga occidentală vrea schimbare, iar cea estică vrea continuitate.
Ceea ce trebuie reținut este, de aceea, că noțiunile de dreapta și stânga nu pot fi definite fără a ține cont de
tipul de societate de la care se pornește la schimbare sau care urmează a fi continuată.
108. Cea de-a doua modalitate de a depăși polaritatea dreapta-stânga este de a descoperi existența mai multor
familii politice. Așa procedează Deutsch, Lindon și Weill (1966), găsind 6 familii politice, procedând la o
clasare a acestora în raport cu două axe: dreapta-stânga și libertate-autoritate. În cadrul fiecărui temperament
există mai multe tendințe, chiar dacă unii au legat eterogenitatea doar de temperamentul de dreapta, cum făcea
S. de Beuvoir: „Adevărul este unul, eroarea este multiplă, astfel nu este un hazard dacă dreapta profesează
pluralismul.” (apud J.-L. Quermonne, 1986, p. 237). Astfel, în cadrul dreptei pot fi identificate tradițional:
extrema dreaptă, dreapta liberală și dreapta naționalistă, iar în cadrul stângii: radicalii, socialiștii și comuniștii.
Tot astfel procedează D.-L. Seiler, care pornind de la clivajele fundamentale definite de S. Rokkan, și
introducând câteva sub-clivaje, găsește următoarele familii de partide europene: 1. partide rezultate din clivajul
posedanți/muncitori, care se împart în: a) partide patrimoniale: moderate (conservatoare, liberale, radicale) și
protestatare, b) partide de apărare a muncitorilor: stânga raliată și partide muncitorești (social-democrate,
democrat-socialiste, laburiste și comuniste); 2. partide rezultate din clivajul Biserică/Stat, care se împart în: a)
partide seculariste (anticlericale), b) partide de apărare religioasă (partide democrat-creștine și neo-clericale);
3. partide rezultate din clivajul centru/periferie, care se clasifică în: a) partide centraliste și
109. b) partide autonomiste; 4. partide rezultate din clivajul piață/natură, care se împart după trei sub-clivaje: a)
sub-clivajul productiviști/ecologiști - partidele productiviste și partidele «verzi», b) sub-clivajul industrie/lume
rurală și c) sub-clivajul orașe/sate, autorul reținând aparte partidele rezultate din tranziția spre democrație din
Europa centrală (2000, p. 107-149).
110. Diferența dreapta-stânga nu se aplică partidelor în orice sistem politic. De exemplu, cel american este străin
de această polarizare a partidelor. Mai degrabă distincția operează în cadrul fiecărui partid, existând oameni
de dreapta și oameni de stânga în cadrul fiecăruia.
§2. Structurarea pluralistă a societăților democratice liberale și dreptul la pluralism
111. Participarea cetățenilor în democrațiile liberale trebuie să fie structurată pluralist. Modul în care este
formulată afirmația aceasta vrea să arate că structurarea societății, în paralel cu structura organică a statului,
este absolut necesară existenței democrației. Cu alte cuvinte, nu există democrație fără o societate civilă
distinctă de stat. Afirmația pare banală. De ce ar trebui să existe, cu necesitate, o astfel de societate civilă
pentru a fi în prezența democrației? Democrația presupune luarea în considerare a individului cetățean sau a
grupurilor de cetățeni structurate pe diverse criterii? Nu cumva individualismul primei atitudini este în
contradicție cu comunitarismul celei de-a doua? Structurarea pare necesară pentru că individul luat singur nu
poate determina o anumită atitudine a puterii politice: structurarea oferă greutate; organizarea cetățenilor
concură la eficientizarea participării lor politice. Dar organizarea, structurarea, limitează libertatea celor care
aderă la structură. Trebuie să renunți la o parte din libertatea ta cetățenească pentru a face parte dintr-un partid
politic, la fel cum a trebuit să renunți la o parte din libertatea ta naturală pentru a face parte din societate. Dacă
organizațiile facilitează participarea, ele o și limitează. Democrația suportă, astfel, o tensiune permanentă între
nevoia de structurare a societății civile și limitarea libertății individuale, datorată creșterii rolului și tendințelor
autoritare (sau oligarhice) ale acestor structuri.
112. Ieșirea relativă din această tensiune este dată de pluralismul structurilor societății civile. Mai întâi, un
pluralism categorial: o societate civilă funcțională presupune existența partidelor politice, grupurilor de
presiune, media etc., ca structuri independente unele față de altele. Mai apoi, un pluralism intra-categorial:
mai multe partide aflate în concurență, pluralismul grupurilor de presiune, pluralismul informației etc.
Pluralismul este, astfel, cum se exprimă Constituția României din 1991 (art. 8), o condiție și o garanție a
democrației constituționale. Condiție și garanție pentru că libertatea indivizilor este garantată, pe de o parte,
prin limitarea puterii statului, datorită pluralismului centrelor de influență și elitelor eligibile și, pe de altă
parte, prin limitarea puterii structurilor societății civile, prin controalele reciproce între categorii și intra-
categoriale. Structurarea plurală este, deci, o trăsătură esențială a democrației liberale, trăsătură ce o deosebește
de totalitarism. Totalitarismul presupune un popor ca o masă destructurată de indivizi. Destructurarea este
cea care asigură dominația statului. Pentru ca statul să fie limitat, poporul trebuie structurat; numai astfel el
poate fi demos.
113. În Constituția României, această idee fundamentală pentru democrația liberală este reglementată de art. 8,
care dispune: „Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.”
Art. 8 utilizează, în primul său alineat, noțiunea de „pluralism” într-o accepție foarte largă. Nu un anumit tip
de pluralism, ci pluralismul în genere este o condiție și o garanție a democrației constituționale. Art. 8(1) nu
24
 garantează doar pluralismul politic, chiar dacă alin. (2) se referă, apoi, doar la partidele politice, combinând,
ca de multe ori în textul Constituției, o dispoziție de principiu cu o particularizare care o face problematică.
Sfera aplicării pluralismului este, deci, generală, nereferindu-se doar la existența mai multor partide politice.
Exigența pluralismului, rezultată din caracterul democratic al statului român, prevăzut în art. 1(3) din
Constituție, este făcută expresă de art. 8(1). Constituția restrânge sfera pluralismului când se referă la el ca la
o valoare supremă, căci doar pluralismul politic are această calitate conform art. 1(3). Aceasta nu trebuie să
ne conducă la o restrângere a sferei de cuprindere a art. 8. El se referă la toate sferele societății civile: politică,
economică, informațională, culturală etc.
114. Ce însemnă, însă, acest pluralism, nu este prea ușor de decis. „Pluralismul este o concepție despre ordinea
politică și juridică care privilegiază diversitatea opiniilor, intereselor și a grupării lor într-o societate civilă și
face din garantarea pluralității lor o condiție a libertății.”28 Democrația este, în această viziune, o societate care
nu doar că admite diversitatea, ci face din ea o condiție constitutivă. Cum spunea J. S. Mill, „diversitatea nu
este un rău, ci un bine”. Trecerea de la această filozofie la instituționalizarea ei la nivelul organizării statului
se transpune, mai întâi, în separația puterilor și în relativizarea unității statului, fie prin diferite grade de
descentralizare, care merg până la regionalizare, fie prin federalizare. Pluralismul acesta instituțional interzice
atât cumulul puterilor și concentrarea acestora în mâinile puterii centrale, cât și instituirea unei inegalități între
puteri care ar face-o pe una dintre ele dominantă. Cum afirma încă din 1992 Ion Deleanu, „într-o societate
compozită și concurențială – cum, în realitate, sunt toate societățile -, pluralismul instituțional este logic și
necesar”29. Pe de altă parte, acest fapt al pluralismului presupune că niciuna dintre instituțiile statului nu poate
determina valorile morale, sociale, politice sau juridice obligatorii în societate pe baza unei doctrine
comprehensive unice, postulată ca adevăr. Dimpotrivă, societatea democratică presupune „faptul
pluralismului”, adică presupune că este imposibil pentru o singură doctrină să obțină acordul tuturor
cetățenilor. Democrația implică, astfel, că diversitatea doctrinelor aflate în conflict nu poate fi redusă în niciun
fel prin acte de voință ale statului sau ale vreuneia dintre puterile sale. Art. 8 din Constituția României asigură,
astfel, o garanție suplimentară față de dispozițiile constituționale care impun separația puterilor și
descentralizarea statului. El garantează egalitatea între puterile statului, căci doar astfel poate fi păstrat
pluralismul, deci democrația și neutralitatea ideologică a statului.
115. Democrația pare a fi o societate a conflictului. Pluralismul este condiția ei, pentru că garantarea lui prezervă
contradicția la nivelul structurilor societății civile care alimentează cu impuls social instituțiile statului.
Contradicția nu este depășită într-o problematică voință generală sau interes comun, ci este păstrată, prin
integrarea conflictului în sistemul politic. Aceasta înseamnă că sistemul legislativ nu poate anula conflictul
social prin interzicerea diversității. Ceea ce art. 8 impune statului, este obligația de a prezerva diversitatea,
prin instituirea procedurilor de integrare a conflictelor.
A. Pluralismul categorial
116. Pluralismul la care se referă Constituția, considerându-l o condiție și o garanție a democrației constituționale,
este, mai întâi, un pluralism categorial. Societatea românească trebuie să fie structurată plural la toate nivelele
și în toate sferele relațiilor sociale. În principiu, orice organizație a cetățenilor, constituită pentru a desfășura
orice activitate, este permisă. Interzicerea unui tip de activitate sau a unui tip de asociație trebuie să fie expresă,
făcută prin lege, respectând condițiile impuse de art. 53 din Constituție și fără a pune în pericol pluralismul.
Pluralismul la care se referă art. 8 cuprinde, deci, pluralismul politic, pluralismul economic, pluralismul media,
pluralismul sindical, cel al asociațiilor profesionale și patronale, pluralismul cultural, pluralismul religios și
orice alt tip de pluralism.
117. Pluralismul categorial impune independența acestor tipuri de asociații unele față de altele. Primul aspect al
independenței reciproce a asociațiilor este specializarea scopurilor. Din acest punct de vedere, fiecare tip de
asociație este cantonat în exercițiul unei funcții proprii. Astfel, partidele contribuie la definirea și exprimarea
voinței politice a cetățenilor; sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale contribuie la apărarea
drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor; mijloacele de
informare în masă asigură informarea corectă a opiniei publice. Depășirea scopului pentru care un tip de
asociație este autorizat, este prohibită. Partidele nu pot exprima voința politică a unui grup, ci doar a
cetățenilor; sindicatele, patronatele sau asociațiile profesionale nu pot apăra interesele politice ale membrilor
lor; mijloacele de informare în masă nu pot avantaja o forță politică sau socială în detrimentul alteia, căci
informarea trebuie să fie corectă etc. Pe de altă parte, asociațiile trebuie să fie independente funcțional unele
față de altele. Aceasta înseamnă că organizarea lor internă și raporturile lor cu alte persoane fizice sau juridice

28 P. Bouretz, Pluralisme, în O. Duhamel, Y. Mény (dir.), Dictionnaire constitutionnel, P.U.F, Paris, 1992, p. 756.
29 În M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României comentată și adnotată, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, București, 1992, p. 27.

25
 trebuie să fie de sine stătătoare. În fine, asociațiile trebuie să fie relativ independente financiar unele față de
altele. De aceea, de exemplu, din ce în ce mai multe sisteme construiesc un mecanism de finanțare publică a
partidelor politice ori limitează nivelul finanțării private a acestora.
118. De asemenea, pluralismul impune independența asociațiilor de la nivelul societății civile față de stat. Aceasta
presupune libertatea înființării lor. Ea nu este absolută, dar legea impune cadrul, fără să le poată prohibi
înființarea, în afara cauzelor și limitelor stabilite de art. 53 din Constituție și de art. 40, privind dreptul de
asociere. De altfel, acest drept de asociere este particularizarea pluralismului impus de art. 8 alin. (1). El
dispune că cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.
Aceasta presupune că, în principiu, orice formă de asociere este permisă, că asociațiile nu pot fi, în mod
normal, supuse unui regim de autorizare prealabilă și că nicio sferă socială nu poate fi scoasă din domeniul
liberei asocieri.
119. De asemenea, independența asociațiilor față de stat presupune imposibilitatea de a le suprima pentru alte
cauze în afara celor stabilite de Constituție sau de lege în limitele constituționale. Astfel, partidele sau
organizațiile sunt neconstituționale dacă militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României [art. 40 alin. (2)], iar publicațiile nu pot fi
suprimate (art. 30 alin. 4). Principiul este, însă, autonom față de aplicațiile pe care Constituția i le face, având
o normativitate proprie. Aceasta înseamnă că, în principiu, niciun tip de asociație nu poate fi suprimată, chiar
în lipsa unei interdicții exprese. Posibilitatea de a suprima o asociație sau alta nu implică posibilitatea de a
suprima o categorie asociativă în integralitatea ei. Pe e altă parte, suprimarea unei asocieri particulare trebuie
să nu fie prohibită de Constituție în mod expres și trebuie făcută pentru cauzele și în limitele art. 53 din
Constituție. Independența față de stat presupune că acesta nu poate desființa o asociație legal constituită.
Astfel, Curtea Constituțională decidea că „Guvernul nu poate printr-o ordonanță să modifice sau să desființeze
o hotărâre judecătorească de constituire a unei asociații, indiferent de natura ei.”30
120. Așa cum rezultă și din Decizia Curții Constituționale nr. 333/2002, independența asociațiilor față de stat
presupune, de asemenea, independența funcțională. Astfel, art. 9 dispune că sindicatele, patronatele și
asociațiile profesionale își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, art. 29(3) dispune că organizarea
cultelor religioase se face potrivit statutelor proprii, art. 30 că cenzura de orice fel este interzisă, iar art. 32(6)
că autonomia universitară este garantată. Dar, din principiul pluralismului, prevăzut în art. 8, rezultă o
independență funcțională generală a oricărei asociații de la nivelul societății civile, chiar în lipsa unei prevederi
exprese. Limitările acestei independențe funcționale nu pot fi făcute altfel decât în limitele art. 53 din
Constituție.
B. Pluralismul intra-categorial
121. Pluralismul impus de art. 8 este și un pluralism intra-categorial. Aceasta înseamnă că în cadrul fiecărei
categorii asociative trebuie să poată exista mai multe asociații. Uneori, Constituția impune pluralismul intra-
categorial în mod expres, cum o face cu pluralismul politic31 [art. 1(2) și art. 152(1)]. Alteori, acest pluralism
necesar în interiorul fiecărei categorii asociative nu rezultă expres din prevederile Constituției. Dar el este
impus în cazul tuturor categoriilor asociative direct de art. 8 din Constituție, ca o condiție a democrației. Este
interzis astfel statului, în principiu, în baza art. 8 din Constituție, să creeze într-un anumit domeniu o asociație
unică în care să încadreze persoanele sau să dispună încadrarea obligatorie a persoanelor în una dintre
asociațiile existente într-un domeniu.
122. Prima regulă impusă de pluralismul intra-categorial este că statul nu poate crea sau autoriza o asociație unică
într-o anumită sferă a relațiilor sociale. Este principiul pe care îl aplică Curtea Europeană a Drepturilor Omului
în cauza Eglise Métropolitaine de Bessarabie et autres c. Moldova, atunci când arată că măsurile statului
„vizând să constrângă comunitatea sau o parte a acesteia să se plaseze contra dorinței sale sub o direcție unică
constituie [...] o atingere a libertății religiei”32, în speță, Moldova făcând acest lucru prin nerecunoașterea
Bisericii Mitropolitane a Basarabiei, pe motiv că există deja o biserică ce reunește credincioșii ortodocși,
recunoscută de stat. Curtea arată că libertatea religiei nu poate fi efectivă decât dacă „dreptul fidelilor la
libertatea religiei, care cuprinde dreptul de a-și manifesta religia în mod colectiv, presupune ca fidelii să se
poată asocia liber, fără ingerință arbitrară din partea statului” și că aceasta implică ca persoanele să nu poată
să fie constrânse să se plaseze, contra voinței lor, într-o persoană juridică unică reprezentând o credință
religioasă, și că deci statul încalcă art. 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece privează de
personalitate morală Biserica Mitropolitană a Basarabiei33.

30 Decizia nr. 333/2002,.

31 Șt. Deaconu, Instituții politice, C.H. Beck, București, 2012, p. 46-60.
32 Arrêt du 13.12.2001, Aff. Eglise Metropolitaine de Bassarabie et autres c. Moldova, par. 117.
33 Arrêt du 13.12.2001, Aff. Eglise Metropolitaine de Bassarabie et autres c. Moldova, par. 129.

26
123. Extrapolând, putem spune că orice drept exercitat în colectiv presupune, pentru a nu încălca Convenția
Europeană a Drepturilor Omului sau Constituția României, libertatea organizării persoanelor în mai multe
structuri dotate cu personalitate juridică, orice constrângere care ar tinde să creeze o structură asociativă unică
într-un domeniu al liberei asocieri, indiferent de criteriu, fiind neconvențională și neconstituțională.
Jurisprudența Curții Constituționale este în același sens. Astfel, ea afirma că dispozițiile unei ordonanțe a
Guvernului sunt neconstituționale pentru că „agenții imobiliari, persoane fizice sau societăți comerciale,
Constituiți în Asociația Română a Agențiilor Imobiliare în temeiul unei hotărâri judecătorești, sunt obligați
[prin norma neconstituțională n.n.] să alcătuiască o uniune unică, cu caracter de monopol, prin reorganizarea
Asociației, și să-și desfășoare activitatea potrivit acestor dispoziții, deși astfel de uniuni pot fi constituite în
exclusivitate pe baze contractuale, și nu prin acte de putere”34. Prin excepție de la această regulă, statul poate
crea o asociație unică, atunci când persoanele care urmează a se asocia, deși sunt de drept privat, exercită o
misiune de serviciu public. Se întâmplă astfel cu Uniunea Barourilor sau cu cea a notarilor sau a executorilor
judecătorești.
124. Art. 8 interzice încadrarea obligatorie a cetățenilor într-o asociație unică, indiferent de categoria din care ar
face parte aceasta. Asocierea trebuie să rezulte din poziționarea liberă a cetățeanului în orice cadru colectiv de
exercitare a drepturilor individuale dorește. Încadrarea obligatorie într-o asociație nu poate interveni decât în
cazul în care exercițiul unei profesii este administrat în mod privat, dar profesia implică și exercițiul unei
misiuni de serviciu public. Misiunea de serviciu public nu trebuie confundată cu misiunea publică. Înțelesul
noțiunii este precis: este vorba de un serviciu al statului, pe care acesta îl dă spre exercitare unor persoane care
nu sunt încadrate într-o funcție publică35, fiind persoane de drept privat. Este maniera în care Consiliul
Constituțional francez utilizează noțiunea. Astfel, instanța franceză arată că, în virtutea dispoziției din art. 2
din Constituția Franței, care declară franceza ca limbă a Republicii, „folosirea francezei se impune persoanelor
juridice de drept public și persoanelor de drept privat în exercițiul unei misiuni de serviciu public”36. Tot astfel,
Curtea Constituțională a României arată că misiunea publică nu se confundă cu misiunea statală37. Partidele
politice exercită o misiune publică, și nu una de serviciu public, cum exercită, de exemplu, notarii. Curtea
leagă misiunea publică de două criterii: natura personalității juridice și natura interesului asocierii. Ea susține
că „partidul fiind o persoană juridică de drept public – ceea ce autorii sesizărilor nu au contestat – misiunea sa
nu poate fi decât publică, întrucât privește un interes public și urmărește formarea unei voințe politice generale
de care depinde reprezentativitatea și legitimitatea necesară îndeplinirii programului său politic”38. În același
sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 60/199539: „Curtea constată că, întrucât în concepția Legii nr.
26/1971 privind economia vânatului și vânătoarea există o singură organizație a vânătorilor căreia îi revin în
exclusivitate răspunderile legate de exercitarea vânătorii, această situație nu mai corespunde condițiilor create
ca urmare a exercitării de către vânători a dreptului la asociere.” Totuși, în Decizia nr. 156/199940, Curtea,
referindu-se la Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului nr. 103/1996, constată că „în realitate, prin
dispozițiile respective legea a prevăzut, în vederea atragerii și a societății civile, participarea uneia dintre
asociațiile vânătorești, organizate la nivel național, la realizarea unor atribuții care, prin natura lor, revin
statului și care, îndeobște, se exercită de autorități statale, în legătură cu evidența și emiterea permiselor și
autorizațiilor de vânătoare”. Curtea face, de data aceasta, în mod evident, aplicația posibilității încadrării
obligatorii atunci când o asociație privată exercită o misiune de serviciu public.
C. Rolul pluralismului
125. Pluralismul este declarat de art. 8 o „condiție” a democrației constituționale. Or, democrația este un principiu
normativ, în baza art. 1(3). Aceasta înseamnă că art. 8 nu face o simplă constatare, ci el impune pluralismul.
Fără pluralism, caracterul democratic al statului este negat, deci, dispoziția art. 1(3) încălcată. Art. 8(1)
concretizează principiul democrației, particularizând-o ca democrație „constituțională”.
126. Textul art. 8(1) face din pluralism o „garanție”. Nu este vorba, trebuie subliniat din nou, de constatarea
faptului că fără pluralism nu există democrație, ci de un drept acordat cetățenilor, dreptul de a pretinde
pluralismul. Garanția este acordată cetățenilor, nu democrației. Aceasta înseamnă că, în baza art. 8, cetățenii
pot cere sesizarea Curții Constituționale pentru ca aceasta să impună pluralismul în fața abuzurilor eventuale
ale puterii legislative, chiar dacă niciun alt drept fundamental nu intră direct în joc. Articolul 8 din Constituție
garantează, deci, un drept fundamental distinct: un drept la pluralism. Desigur, acest drept este legat de

34 Decizia nr. 333/2002, M. Of. nr. 95 din 17 februarie 2003.

35 Decizia nr. 35/1996, M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996.
36
Decizia 99-412 din 15 iunie 1999.
37 Decizia nr. 35/1996, M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996.
38 Decizia nr. 35/1996, M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996.
39 M. Of. nr. 27 din 6 februarie 1996, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 117/1995.
40 M. Of. nr. 10 din 12.01.2000.

27
 libertatea de asociere, dar nu se confundă cu ea. De exemplu, pluralismul economic nu presupune neapărat
dreptul de asociere. O singură persoană, ca persoană fizică, poate invoca încălcarea pluralismului economic
dacă, de exemplu, vrea să devină comerciant, iar legea îi restrânge acest drept în mod nejustificat.
§3. Competiția pentru putere
127. Forțele politice aflate în situație de pluralism în democrațiile liberale concurează pentru obținerea exercițiului
puterii. Această concurență presupune atragerea voturilor electorilor. Procedura în cadrul căreia se organizează
competiția se numește scrutin. Există mai multe modalități de a o organiza, adică mai multe moduri de scrutin.
Prin mod de scrutin se înțelege ansamblul „regulilor tehnice destinate să departajeze candidații la alegeri” (J.
Gicquel, 1991, p. 169). Studiul lor este de o importanță capitală atât pentru dreptul constituțional, cât și pentru
știința politică. „Orice mod de scrutin, dincolo de transformarea voturilor în locuri, constituie un element
fundamental al procesului global de formare a unei puteri majoritare. El are în mod necesar consecințe asupra
numărului actorilor politici, asupra autonomiei și capacității lor de acțiune, asupra condițiilor, locurilor și
momentelor alianțelor și înfruntărilor lor, asupra nașterii, duratei și morții guvernămintelor care le sunt
rezultat, asupra înăspririi sau relaxării constrângerilor instituționale, asupra principiului ce legitimează
ansamblul sistemului politic și asupra percepției generale a acestuia” (J.-L. Parodi, 1985, p. 43). Modurile de
scrutin sunt foarte diverse, imposibil de epuizat într-o tratare didactică. Mă voi rezuma aici la analiza celor
mai importante.
A. Caracterele generale ale modurilor de scrutin
128. Prima distincție care trebuie făcută este cea între scrutinul majoritar, reprezentarea proporțională și scrutinul
mixt. Aceasta este cea mai importantă distincție, deoarece opțiunea între aceste trei forme are cea mai mare
influență asupra sistemului politic si constituțional. Scrutinul majoritar este sistemul în care locul (sau locurile)
este atribuit candidatului sau partidului care a obținut cele mai multe voturi la primul sau eventual la cel de-al
doilea tur. Reprezentarea proporțională este sistemul în care locurile sunt atribuite în funcție de proporția pe
care voturile exprimate pentru fiecare partid o reprezintă în raport cu totalul voturilor exprimate. Sistemele
mixte sunt cele care îmbină cele două modalități anterioare. Ele prezintă teoretic o varietate inepuizabilă.
Fiecare sistem prezintă mai multe variante. Fiecare are consecințe diferite asupra sistemului politic și
constituțional.
129. Cea de a doua distincție este cea între scrutinul uninominal și scrutinul de listă. În cazul scrutinului
uninominal alegătorul votează o persoană. Acest tip de scrutin presupune circumscripții mici și, în general, cu
un singur loc. În cazul scrutinului de listă, ceea ce votează alegătorul este o tendință politică, o listă de candidați
depusă, de regulă, de un partid politic. Acest tip de scrutin presupune circumscripții relativ mari, în care sunt
puse în joc mai multe locuri. Scrutinul uninominal se combină cu cel majoritar. Reprezentarea proporțională
implică doar scrutin de listă. Este însă întâlnită forma scrutinului majoritar de listă.
130. A treia distincție este cea între scrutinul la un tur și scrutinul la două tururi. Scrutinul la un tur presupune o
singură consultare a electoratului, în urma căreia locul sau locurile sunt atribuite acelui candidat care a obținut
mai multe voturi. Nu contează numărul acestor voturi, nici proporția lor în cadrul voturilor exprimate.
Scrutinul la două tururi presupune două consultări succesive ale electoratului. În urma primei consultări, locul
va fi atribuit doar dacă un candidat obține majoritatea absolută și, eventual, o proporție din numărul celor
înscriși pe liste. Dacă niciun candidat nu îndeplinește condițiile acestea, se trece la a doua consultare a
electoratului, în urma căreia va ocupa locul pus în joc cel care obține majoritatea relativă. Aceste două forme
de scrutin sunt întâlnite doar în cazul scrutinului majoritar.
B. Scrutinul majoritar
131. Această modalitate de scrutin îndeplinește foarte bine prima funcție a alegerilor: desemnarea guvernanților.
Ea nu asigură însă și o justiție electorală, căci supra-reprezintă tendința majoritară. Ea comportă mai multe
variante.
a. Scrutin majoritar la un tur
132. Principiul scrutinului majoritar la un tur este simplu: este declarat ales candidatul (sau candidații) care a (au)
obținut majoritatea relativă. El comportă două variante: scrutin majoritar la un tur uninominal și scrutin
majoritar la un tur de listă. Scrutinul uninominal se aplică atunci când un singur loc este pus în joc în fiecare
circumscripție. Este sistemul practicat în Marea Britanie. Există însă și un sistem de scrutin uninominal
majoritar la un tur care presupune circumscripții cu mai multe locuri și de dimensiuni relativ mari: cel japonez.
133. Sistemul se aplică în felul următor:
Să presupunem că în circumscripție sunt înscriși 150.000 de alegători. Din aceștia votează 120000.
Circumscripția are un singur loc pentru care candidează trei persoane: A, B, C. Rezultatele sunt următoarele:
28
 A – 50.000 de voturi
B – 48.000 de voturi
C – 22.000 de voturi
Locul va fi ocupat de A, care a obținut cele mai multe voturi, fără să fie necesar să obțină majoritatea absolută.
134. Sistemul permite degajarea unei majorități parlamentare nete, prin suprareprezentarea partidului care obține
cele mai multe voturi în circumscripție. Dar el nu asigură justiția electorală, dând naștere unor anomalii
reprezentative. Astfel, dacă presupunem că avem 100 de circumscripții și două partide care depun candidaturi
în fiecare circumscripție, că s-au exprimat 100.000 de voturi în fiecare circumscripție și că partidul A a câștigat
în 55 de circumscripții cu 55.000 de voturi față de 45.000, el va avea majoritatea absolută în parlament. Dar
dacă partidul B va câștiga în celelalte circumscripții cu 70.000 de voturi contra 30.000, el va avea în toată țara
mai multe voturi decât A și totuși mai puține locuri în parlament. S-a formulat chiar o lege a acestui raport,
numită legea cubului (B. Chantebout, 1982, p. 216; M.G. Kendall, A. Stuart, 1952, p. 270). Această modalitate
de scrutin, deși nu asigură cu acuratețe transformarea voturilor în locuri, face misiunea guvernului mult mai
ușoară, datorită majorității nete care îl sprijină. Ea are drept justificare rațiunea practică a guvernabilității,
susținută de eficacitatea parlamentară.
135. Sistemul japonez de alegere a reprezentanților, de care aminteam mai sus, deși este uninominal, presupune
circumscripții relativ mari și cu mai multe locuri (de la 3 la 5). Fiecare alegător nu votează decât pentru un
singur candidat (spre deosebire de sistemul de listă, unde el ar fi votat pentru cinci candidați sau trei candidați,
deci pentru a ocupa toate locurile). Buletinul de vot are înscris pe el un singur nume. Locurile vor fi atribuite
candidaților care au obținut cele mai multe voturi (P. Pactet, 1992, p. 205).
136. Scrutinul de listă poate fi combinat cu scrutinul majoritar la un tur atunci când într-o singură circumscripție
sunt mai multe locuri în joc. Dacă principiul este simplu: câștigă candidații care obțin cele mai multe voturi.
Modalitățile de scrutin sunt mai complexe. Pot fi distinse trei variante. Varianta listelor blocate presupune că
alegătorul votează lista așa cum a fost ea propusă de partid ; varianta dă o mare autoritate partidului asupra
electoratului, deoarece acesta nu poate decât să voteze sau să respingă lista în bloc ; desigur, lista care obține
cele mai multe voturi ocupă toate locurile puse în joc. Varianta scrutinului plurinominal (sau a listelor
deschise) permite alegătorului să aleagă candidați de pe mai multe liste și să-i așeze în ordinea preferinței.
Sistemul alianțelor preelectorale, este un sistem majoritar la un tur, conceput pentru a atenua efectele
reprezentării proporționale ; două sau mai multe partide pot să facă înainte de alegeri o declarație de alianță,
apoi fiecare să depună liste proprii ; dacă listele alianței obțin majoritatea absolută, atunci vor ocupa toate
locurile în parlament ; dacă nu obțin această majoritate, atunci se trece la atribuirea proporțională a locurilor,
ca și cum alianța n-ar fi existat ; sistemul a fost folosit în Franța în 1951 și 1956 (M. Duverger, 1983, p. 89-
90).
b. Scrutinul majoritar la două tururi
137. Scrutinul majoritar la două tururi aduce un plus de reprezentativitate față de cel majoritar la un tur. La primul
tur, candidatului i se cere să atingă majoritatea absolută. Dacă nimeni nu atinge această majoritate, atunci se
organizează o a doua consultare a electoratului. La al doilea tur, este declarat ales candidatul care obține
majoritatea relativă. El comportă, de asemenea, două variante: scrutin uninominal și scrutin de listă, dar acesta
din urmă nu este utilizat, de regulă, decât în țările subdezvoltate.
138. În acest sistem sunt esențiale alianțele electorale și retragerile de candidaturi în caz de balotaj. La primul tur,
alegătorul nu este obligat să dea un vot util, el poate să-și exprime liber opțiunea, chiar dacă știe că preferința
lui nu are nici o șansă să se impună. Doar la al doilea tur se vor produce regrupări ale tendințelor apropiate,
iar alegătorul nu va mai vota în virtutea simpatiei pentru un candidat, ci în virtutea aversiunii pentru adversarii
lui. Potrivit expresiei unui deputat socialist de la începutul secolului, „la primul tur se alege, la al doilea se
elimină”. Nici acest mod de scrutin nu este just din punctul de vedere al asigurării reprezentativității. El dă
rezultate surprinzătoare. Dar, asigurând la rândul lui o supra-reprezentare, asigură o guvernare mai decisă, căci
guvernul, care în principiu are același conducător ca majoritatea parlamentară, va avea sprijinul aproape
necondiționat al acesteia.
139. Problema tehnică cea mai delicată în cazul acestui tip de scrutin este cea a selecției candidaturilor în vederea
celui de-al doilea tur. Două variante sunt posibile. Într-o primă variantă, candidaturile la al doilea tur sunt
libere. Aceasta înseamnă că ele nu depind de rezultatele primului tur. Mai mult, ele nu depind, uneori, nici
măcar de participarea la primul tur. Un candidat poate intra în competiție direct în turul doi. Acest sistem a
fost practicat, de exemplu, în Franța sub cea de-a III-a Republică. Varianta a doua este cea a candidaturilor
reglementate, adică a candidaturilor care depind, într-un fel sau altul, de rezultatele primului tur. Ea poate avea
două grade de intensitate. Primul constă în interzicerea candidaturilor noi la al doilea tur. Cel de-al doilea
constă fie în impunerea unei limite procentuale de voturi obținute în primul tur pentru a participa la balotaj,
fie în limitarea numărului de candidați la al doilea tur (primii doi în ordinea numărului de voturi obținute în
29
 primul tur, de exemplu).
C. Reprezentarea proporțională
a. Principiile generale ale reprezentării proporționale
140. Reprezentarea proporțională presupune repartizarea locurilor în funcție de proporția voturilor exprimate
pentru o listă în totalul voturilor exprimate. Dacă scrutinul majoritar lasă un număr relativ mare de voturi
nereprezentate, sacrificând echitatea electorală pentru a obține o mai mare eficacitate parlamentară,
reprezentarea proporțională tinde, dimpotrivă, să suprime această distorsiune produsă de transformarea
voturilor în locuri și să asigure o cât mai fidelă reprezentare la nivelul adunării reprezentative a diversității
opiniilor. Dacă, de exemplu, într-o circumscripție cu cinci locuri candidează două partide A și B, A obținând
350.000 de voturi și B 249.000 de voturi, dacă aplicăm scrutinul majoritar la un tur de listă, A va obține toate
cele 5 locuri, în timp ce, dacă aplicăm reprezentarea proporțională A va obține trei locuri și B două. În primul
caz 249.000 de voturi rămân nereprezentate, pe când în cel de-al doilea toate voturile sunt reprezentate.
141. Dar reprezentarea proporțională prezintă, la rândul ei, inconveniente. În primul rând, divizând prea mult
adunarea reprezentativă, îi diminuează eficacitatea, lipsind guvernul de un sprijin ferm și, deci, de posibilitatea
de a acționa cu promptitudine. Sistemul nu reușește, în general, să desprindă o adevărată voință generală. În
al doilea rând, sistemul dă o prea mare autoritate partidului, din cauza faptului că acesta stabilește ordinea
candidaților pe listă. De aceea, s-au conceput multe sisteme care să atenueze acest efect (a se vedea votul
preferențial, panachage-ul, votul unic transferabil etc.). În fine, datorită atenuării consecințelor parlamentare
ale mișcărilor de opinie în rândul electoratului, sistemul lipsește practic de eficacitate instituția dizolvării
Legislativului.
142. Prima operație tehnică ce trebuie explicată în cazul reprezentării proporționale este determinarea câtului
electoral, adică a numărului minim de voturi necesar obținerii unui loc. Sunt posibile trei variante: câtul de
circumscripție, câtul național și câtul fix. Câtul determinat la nivelul circumscripției reprezintă rezultatul
împărțirii numărului de voturi exprimate în circumscripție la numărul de locuri puse în joc. El dă seama cel
mai bine de realitatea concretă din teritoriu, motiv pentru care este, de cele mai multe ori, preferabil. Câtul
determinat la nivel național reprezintă rezultatul divizării numărului de voturi exprimate în toate
circumscripțiile la numărul de locuri în adunarea reprezentativă. El este utilizat apoi, ca o valoare constantă,
în toate circumscripțiile. Sistemul poate părea mai just decât primul, deoarece reflectă mai bine impactul
tendințelor politice la nivelul întregii țări, dar este incomparabil mai greoi. Câtul fix reprezintă numărul de
voturi pe care o listă trebuie să-l obțină pentru a obține un loc, stabilit în avans și uniform la nivel național.
143. Numărul de locuri cuvenit fiecărei liste se determină prin împărțirea numărului de voturi, exprimate în
favoarea ei, la câtul electoral. Se ia în considerație, desigur, numărul întreg. Datorită acestui fapt, va rămâne,
de regulă, un număr de voturi nereprezentate și un număr de locuri neatribuite, va rămâne deci un «rest»
electoral. Atribuirea acestor resturi electorale reprezintă principala dificultate a sistemului și principalul
criteriu de clasificare a diferitelor lui modalități. Distingem, pornind de la acest criteriu, în primul rând,
reprezentarea proporțională integrală de reprezentarea proporțională aproximativă.
b. Reprezentarea proporțională integrală
144. Reprezentarea proporțională integrală tinde să lase cât mai puține voturi nereprezentate. Ea implică
transferarea procesului de repartizare a locurilor și respectiv a resturilor de la nivelul circumscripțiilor la nivel
național. Două variante sunt posibile. O primă variantă, puțin utilizată și de altfel discutabilă din punctul de
vedere al democratismului ei, este cea care face din întregul teritoriului național o singură circumscripție.
Fiecare partid trebuie să prezinte liste la nivel național pentru totalitatea locurilor parlamentului, ceea ce nu
este deloc comod și încurajează partidele mari. Sistemul este aplicabil totuși în statele mici. A doua variantă
constă în repartizarea resturilor pe plan național. După repartizarea locurilor în circumscripții, se totalizează
la nivel național numărul de voturi rămase nereprezentate pentru fiecare partid. Se procedează la determinarea
unui nou cât electoral, prin împărțirea numărului total de voturi rămase nereprezentate la numărul de locuri
rămase neocupate. Apoi, se determină numărul de locuri cuvenit fiecărui partid, prin împărțirea numărului de
voturi exprimate pentru el și rămase nereprezentate la acest cât electoral. Partidele vor depune în acest scop
liste naționale.
145. Reprezentarea proporțională integrală încurajează partidele mici, nesemnificative în fond, care pot obține,
prin această totalizare la nivel național a voturilor nereprezentate, locuri pe care la o repartiție în circumscripție
nu le-ar putea obține (A. Hauriou, J. Gicquel, P. Gélard, 1975, p. 304). Un alt inconvenient al metodei constă
în ruperea legăturii celui ales cu o circumscripție determinată geografic (J. Gicquel, 1991, p. 172). Altfel
sistemul este foarte echitabil, asigurând o reală reprezentare a tuturor tendințelor minoritare. Dar aplicarea lui
practică este destul de dificilă, ceea ce determină rara lui utilizare.

30
 c. Reprezentarea proporțională aproximativă
146. Suntem în prezența unei reprezentări proporționale aproximative atunci când repartiția resturilor electorale
se face la nivelul circumscripției. Sistemul cunoaște două variante: sistemul celui mai mare rest și sistemul
celei mai mari medii.
c.1. Sistemul celui mai mare rest
147. Sistemul celui mai mare rest presupune ca locul rămas neocupat să revină listei care are cele mai multe voturi
nereprezentate. Acest sistem favorizează, în general, partidele mici, care, nereușind să atingă câtul electoral,
rămân cu cele mai multe voturi neutilizate.
Să presupunem o circumscripție cu cinci locuri în care s-au exprimat 200.000 de voturi și avem patru liste.
Rezultatul votului este: A – 80.000 voturi, B – 56.000 voturi, C – 40.000 voturi, D – 24.000 voturi.
Câtul electoral este 40.000 voturi (200.000 : 5). Divizând numărul de voturi obținut de fiecare listă prin câtul
electoral vom avea: A – 80.000 : 40.000 = 2 locuri, rest 0 voturi; B – 56.000 : 40.000 = l loc, rest 16.000
voturi; C – 40.000 : 40.000 = l loc, rest 0 voturi; D – 24.000 : 40.000 = 0 locuri, rest 24.000 voturi.
Observăm că doar patru din cele cinci locuri au fost atribuite. În sistemul analizat, cel de-al cincilea loc va fi
atribuit listei D, care are cel mai mare rest (24.000 voturi nereprezentate).
c.2. Sistemul celei mai mari medii
148. Sistemul celei mai mari medii este ceva mai complex și are, la rândul său, mai multe variante. Le voi analiza
în cele ce urmează pe cele mai utilizate. Sistemul clasic al celei mai mari medii presupune ca fiecărei liste să
i se repartizeze fictiv locul rămas neocupat. În exemplul de mai sus vom obține: lista A – 3 locuri (2+1), lista
B – 2 locuri (1+1), lista C – 2 locuri (1+1), lista D – l loc (0+1).
149. Apoi se împarte numărul de voturi obținut de fiecare listă la numărul de locuri astfel obținut pentru fiecare.
Va obține locul lista care obține cea mai mare medie. În exemplul nostru: pentru lista A: 80.000 : 3 = 26.666,
pentru lista B: 56.000 : 2 = 28.000, pentru lista C: 40.000 : 2 = 20.000, pentru lista D: 24.000 : 1 = 24.000.
Locul va fi atribuit deci listei B.
150. Spre deosebire de sistemul celui mai mare rest, acest sistem avantajează partidele mari. Iată situația în cazul
exemplului nostru:

Cel mai mare rest Cea mai mare medie

A – 2 locuri A – 2 locuri
B – 1 loc B – 2 locuri
C – l loc C – l loc
D – 1 loc D – 0 locuri

151. „Acest sistem comportă o variantă, numită sistemul Hagenbach-Bischof sau sistemul câtului rectificat,
practicată în Elveția. El constă în a diviza numărul de voturi obținute prin numărul total de locuri afectate
circumscripției, mărit cu o unitate, și a reîncepe operația până când toate locurile pot fi atribuite” (P. Pactet,
1992, p. 106).
152. Sistemul Hondt reprezintă o altă variantă a sistemului celei mai mari medii. El este numit astfel după numele
matematicianului care l-a conceput. El constă în divizarea numărului de voturi obținute de fiecare listă prin
primele numere naturale și clasificarea câturilor astfel obținute în ordine descrescătoare, până la limita ocupării
tuturor locurilor puse în joc în circumscripție. Ultimul număr astfel obținut se numește număr de repartizare.
Fiecare listă va avea un număr de locuri egal cu numărul rezultat din divizarea voturilor obținute prin numărul
de repartizare. În exemplul anterior vom obține următoarele rezultate:

Nr. crt. Lista A Lista B Lista C Lista D

1 80.000 56.000 40.000 24.000
2 40.000 28.000 20.000 12.000
3 26.666 18.666 13.333 8.000

153. Al cincilea număr în ordine descrescătoare fiind 28.000 acesta este numărul de repartizare. Apoi procedăm
la divizare: A – 80.000 : 28.000 = 2 locuri, B – 56.000 : 28.000 = 2 locuri, C – 40.000 : 28.000 = 1 loc, D –
24.000 : 28.000 = 0 locuri. Resturile nu mai contează în acest caz. Sistemul asigură așadar o reprezentare
aproximativă.
c.3. Votul preferențial
154. Acest sistem îi permite alegătorului să modifice ordinea candidaților pe lista votată. Dacă avem deci lista A
cu ordinea: a1, a2, a3, a4, a5, alegătorul poate să voteze ordinea: a3, a5, a1, a4, a2. Este vorba deci doar de
31
 modificarea ordinii în interiorul listei, nu și de posibilitatea de a alege de pe mai multe liste. În practică însă,
alegătorii schimbă foarte rar lista (Y. Mény, 1992, p. 149). Sistemul tinde să atenueze influența partidelor în
desemnarea candidaților din «capul listei», situați deci pe o poziție «utilă», adică o poziție care le dă șanse de
a fi aleși, dat fiind faptul că locurile se atribuie în ordinea înscrierii pe listă.
D. Consecințele tipului de scrutin
a. Consecințe asupra reprezentării parlamentare și separației puterilor
155. Scrutinul majoritar la un tur, asigurând o suprareprezentare a tendinței majoritare, asigură o majoritate
parlamentară stabilă și, în consecință, o eficacitate a legiferării, ca și un sprijin ferm pentru Executiv. El
conduce la guverne care durează, în principiu, cât legislatura, fapt datorită căruia s-a vorbit de constituirea
unui «guvernământ de legislatură» (J. Gicquel, 1991, p. 178). În cazul acestui tip de scrutin, o deplasare relativ
nesemnificativă a opiniei electoratului poate să atragă după sine dizolvarea adunării.
156. Scrutinul majoritar la două tururi asigură, de asemenea, o suprareprezentare a tendinței majoritare. Existența
celor două tururi mai atenuează însă efectele acestei suprareprezentări. Cu toate că bipolarizarea ar trebui
teoretic să funcționeze asemănător bipartidismului în materia separației puterilor, ea creează, datorită
încurajării multipartidismului, chiar dacă de regulă centripet, consecințe care combină pe cele ale scrutinului
majoritar la un tur cu reprezentarea proporțională.
157. Reprezentarea proporțională dă naștere unei adunări fragmentate. Degajarea unei majorități, capabilă să
asigure formarea guvernului, se va face, în general, prin alianțe postelectorale. De aceea, guvernul va fi bi-
color sau pluri-color și puțin stabil. Bine înțeles, legarea reprezentării proporționale de instabilitatea
guvernamentală are un caracter relativ, dar este clar că ea dă naștere, în cvasi-unanimitatea cazurilor, unei
anumite incoerențe legislative. De asemenea, deoarece atenuează efectul parlamentar al mișcărilor de opinie
la nivelul electoratului, atenuează interesul practic al instituției dizolvării Legislativului.
b. Consecințe asupra psihologiei electoratului
158. Scrutinul majoritar la un tur silește alegătorul să dea de la început un vot util, căci doar un partid care obține
majoritatea voturilor în majoritatea circumscripțiilor poate accede la guvernare. Datorită acestui fapt, capătă
o importanță mult mai mare decât în celelalte sisteme grupurile de presiune. Utilitatea votului îl lipsește de
nuanțare; alegătorul va da votul său nu pentru că este convins pe deplin de doctrina sau programul unui partid,
ci pentru că este convins că doar dând votul acelui partid nu-l va irosi. Nuanțele politice se vor exprima în
afara structurilor politice formale, la nivelul grupărilor de interese.
159. Scrutinul majoritar la două tururi nu mai silește alegătorul să dea de la început un vot util, care să aleagă
între două tendințe care se exclud. De aceea, el se va orienta spre o soluție mijlocie în primul tur, favorizând
mișcările centriste. La al doilea tur, votul devenind cu necesitate util, dreapta și stânga vor fi cele avantajate.
160. Reprezentarea proporțională dă alegătorului, în general, siguranța că tendința votată va fi reprezentată. Dar
această libertate psihologică va fi cu atât mai mică cu cât procentajul minim necesar pentru a fi reprezentat
(pragul electoral) va fi mai mare. Cu cât pragul electoral va fi mai ridicat, cu atât alegătorii vor dezavantaja
partidele mici. Votul va fi cu atât mai util cu cât pragul va fi mai mare.
c. Consecințe asupra partidelor politice
161. „Într-o primă etapă, – arăta F. Borella – fenomenul partizan este o consecință a fenomenului reprezentativ”
(1984, p. 10). Această dependență se păstrează, deși capătă în societatea actuală un alt înțeles. Astăzi, numărul,
poziția, alianțele, chiar șansele partidelor depind de modelul de scrutin adoptat. Această problemă a fost într-
un mod complex dezvoltată de M. Duverger în lucrarea „Partidele politice” (1951, 1976). Autorul ajunge la
determinarea unui număr de principii pe care eu doar le voi rezuma.
162. Un prim principiu este că scrutinul majoritar la un tur tinde să instaureze bipartitismul. Aceasta este
consecința firească a tendinței electoratului de a vota util. Totuși această regulă nu este prea strictă: există
sisteme majoritare la un tur care implică trei partide (B. Chantebout, 1982, p. 215-216; D.W. Rae, 1971). Este
însă de necontestat o anume polarizare a voturilor. Se poate spune că scrutinul majoritar la un tur are drept
efect mai degrabă o conservare a bipartitismului decât o instaurare a lui. Consecința acestui sistem este o
accentuată disciplină de partid. Partidele au o mare autoritate asupra candidaților deoarece cine vrea în acest
sistem să facă carieră politică trebuie să convingă mai întâi unul din partidele mari.
163. Un al doilea principiu este că scrutinul majoritar la două tururi încurajează multipartidismul. Partidele devin
dependente unele de altele și au, în general, o structură slabă. Și acest principiu se impune a fi corectat, căci
evoluția sistemului francez, care l-a generat, arată că sistemul majoritar la două tururi poate duce la o
bipolarizare a tendințelor, în cadrul fiecărei tendințe existând subsisteme de partide care nu mai sunt chiar atât
de dependente unele de altele (J. și M. Charlot, Grawitz, Leca, 1985, T. III, p. 5-12). Acest sistem de scrutin

32
 favorizează permanentizarea combinațiilor centriste în vederea primului tur. Dar această tendință este
infirmată, în general, la al doilea tur.
164. Al treilea principiu este că reprezentarea proporțională favorizează multipartidismul. Partidele au, în general,
o structură puternică și sunt independente unele de altele. Acest efect se produce datorită psihologiei
alegătorului, care nu este silit să dea un vot util. „Dar pentru unii multipartidism rimează cu extremism, având
în vedere experiența germană a Weimar-ului sau franceză a celei de-a IV-a Republici. Reprezentarea
proporțională ar fi o soluție mortală pentru democrație, din cauza caracterului său centrifug” (J. Gicquel, 1991,
p. 179).
165. Argumentul nu este de necontestat. Experiența arată că reprezentarea proporțională nu creează cu necesitate
un multipartidism exagerat și că poate genera regimuri stabile. Sistemul lasă o mare libertate partidelor care
nu depind de alianțe. Acestea intervin, în general, după scrutin, pentru a degaja o majoritate parlamentară și a
forma guvernul. De asemenea, în acest sistem capătă o mare importanță funcționarea aparatului intern de
partid, deoarece aici se va decide ordinea listelor, deci și candidații care vor avea propriu-zis șanse de a intra
în parlament, care vor fi așezați în listă, ca să spunem așa, pe o «poziție utilă». Acest efect este atenuat de
utilizarea votului preferențial, așa cum am văzut. Reprezentarea proporțională depersonalizează votul. Acest
fapt face ca rolul ideologiilor partizane să crească.
166. Cu toate că efectele sistemului electoral asupra partidelor sunt evidente, au fost și sunt autori care afirmă că
„nimic nu ne permite să presupunem că există o relație clară de la cauză la efect între sistemul electoral și
sistemul de partide” (D. Nohlen, p. 30).
d. Consecințe asupra regimurilor politice
167. Instaurând sau menținând bipartidismul, scrutinul majoritar la un tur încurajează alternanța la putere.
Alternanța la putere poate fi definită ca un transfer al rolului conducător între două partide (sau două coaliții
stabile) cu vocație majoritară, care se află alternativ la putere și în opoziție. Același efect îl are și scrutinul la
două tururi, cel puțin atunci când produce bipolarizarea vieții politice. Sistemul nu funcționează însă coerent
în mod spontan. Trebuie îndeplinite anumite condiții: în primul rând, alternanța presupune un consens asupra
tipului de societate, nu doar asupra regimului politic; în al doilea rând, ea presupune un consens în politica
externă, de apărare și instituțională, care să asigure o continuitate a statului; în al treilea rând, alternanța
presupune o evitare a reformismului excesiv, care ar conduce la o prea deasă bulversare a societății (L. Hamon,
1977, p. 19).
168. Strâns legat de scrutinul majoritar la un tur, bipartitismul atenuează caracterul ideologic al guvernământului.
Partidul ce tinde spre majoritatea parlamentară absolută trebuie să câștige o «clientelă» prea mare pentru a mai
insista prea mult asupra preocupărilor pur ideologice. „Nu există loc pentru ideologie într-un partid care nu
poate trăi decât dacă are șanse de a câștiga majoritatea alegătorilor în majoritatea circumscripțiilor” (M. Debré,
1946, p. 13).
169. Reprezentarea proporțională influențează, la rândul ei, regimului politic. Ea „nu antrenează consecințe
directe (...). Dar absența efectelor directe ale reprezentării proporționale comportă, la rândul ei, consecințe
indirecte” (J.-L. Parodi, 1985, p. 49). Aceste consecințe sunt efectele înmulțirii partidelor, ale importanței
ideologiilor în condițiile depersonalizării votului, ale importanței alianțelor etc., având efecte evidente asupra
întregii societăți. „Putem deci să ne așteptăm ca sistemul electoral să influențeze, printr-un lanț de efecte, nu
numai organizarea partidelor, dar și viața politică și socială, mijloacele de comunicație și practica asociativă”
(J.-L. Quermonne, 1986, p. 182).

33
 §4. Guvernământul reprezentativ
170. Am văzu că una dintre diferențele fundamentale dintre guvernământul modern și cel antic a fost impunerea
guvernământului reprezentativ. Am văzut, de asemenea, că unele constituții au făcut din această formă a
guvernământului singura formă juridic validă, dispunând că suveranitatea națională se exercită doar prin
reprezentare. Acum voi detalia câteva principii ale acestei forme de organizare a guvernământului.
A. Noțiunea de guvernământ reprezentativ
171. Expresiile «democrație reprezentativă», «guvernământ reprezentativ» și «regim reprezentativ» au fost,
uneori, considerate ca echivalente, ele desemnând același tip de regim. Dar trebuie înțeles că terminologia
aceasta poate fi înșelătoare: un regim reprezentativ poate foarte bine să nu fie democratic. Democrația nu
trebuie confundată deci cu existența reprezentării.
172. Regimul reprezentativ este o formă de regim politic care se bazează pe ideea că poporul nu poate exercita
direct suveranitatea, aceasta neputând fi exercitată decât prin reprezentanți, instituiți pentru a decide în locul
poporului. Această afirmare a imposibilității poporului de a se guverna singur are drept cauză, în primul rând,
luarea în considerare a dimensiunilor statelor moderne, mult prea mari pentru a mai permite, ca odinioară în
cetățile grecești, decizia directă a întregului popor. Acest argument nu mai poate fi însă considerat ca dirimant,
căci progresul mijloacelor de comunicare face, astăzi, posibilă o astfel de consultare, cel puțin în statele
dezvoltate din punct de vedere tehnologic.
173. Argumentul decisiv în defavoarea democrației directe, și deci în favoarea reprezentării, este însă unul
intelectual, nu material. Este vorba de o viziune elitistă asupra guvernământului unei societăți, inspirată de
perspectiva liberală a lui Montesquieu și opusă celei profesate de J.-J. Rousseau, cel puțin în parte, căci și
acesta din urmă este conștient că este împotriva firii ca cei mulți să comande. Doar o minoritate luminată poate
să-și asume sarcina și responsabilitatea guvernării. Poporul trebuie să acorde încredere unor persoane
competente și să se pună în mâinile lor. Această idee era în acord cu interesele burgheziei, care înțelegea,
astfel, să proclame identitatea reprezentării cu democrația, pentru a putea să-și exercite mai bine puterea. De
aici rezultă, potrivit expresiei lui R. Capitant, impostura potrivit căreia regimul reprezentativ este ținut a fi
democrația însăși, când de fapt el nu face decât să deposedeze pur și simplu poporul de suveranitate. Nimic
mai înșelător decât această substituire. Dar această viziune continuă să fie utilizată de tehnocrație, care se
ascunde în spatele acestui argument de autoritate elitistă pentru a se opune dialogului democratic. Poporul
este, în această viziune, opac la problemele politice, incapabil să înțeleagă tehnicismul deciziei politice, deci
să se autoguverneze.
174. Regimul reprezentativ în starea lui pură presupune că reprezentanții sunt cei care exprimă voința națiunii în
întregul său. Atunci când reprezentanții iau o decizie, este, în realitate, națiunea cea care a decis prin
intermediul lor. Pentru că reprezentanții exprimă voința națiunii, actele lor nu au nevoie de nicio ratificare
populară și sunt incontrolabile, căci voința care le întemeiază este ea însăși incontrolabilă.
175. Această viziune este o transpunere fidelă în dreptul public a teoriei reprezentării din dreptul privat.
Mandatarul, acționând în numele și pe seama mandantului, face ca la baza actelor încheiate, material vorbind,
de el să stea voința mandantului. Datorită acestui lucru, potrivit afirmației lui C. de Malberg, „nu voința
poporului este cea care determină voința reprezentanților, ci dimpotrivă, poporul acceptă în avans voințele pe
care reprezentanții le vor exprima”. Puterile cetățenilor se rezumă la și se epuizează odată cu alegerea
reprezentanților.
B. Reprezentanții
176. Noțiunea de guvernământ reprezentativ se conturează în jurul a două probleme centrale: cea a desemnării
reprezentanților, deci a alegerilor, și cea a statutului reprezentanților, deci a specificului mandatului
reprezentativ. Alegerile ar trebui să satisfacă o triplă cerință: libertatea, justiția și eficacitatea. Aceste trei
deziderate sunt întotdeauna aproximate; ele pot fi însă mai bine sau mai puțin bine concretizate în funcție de
o serie de aspecte cum ar fi: caracterele votului, tipul de scrutin, tipul campaniei electorale etc., pe care le-am
analizat deja. Ceea ce rămâne de analizat este care sunt funcțiile alegerilor în guvernământul reprezentativ.
Urmare a alegerilor, națiunea își desemnează reprezentanții. Întrebarea care se pune este care este statutul
acestora și ce tip de mandat le dă lor corpul electoral.
a. Funcțiile alegerilor în guvernământul reprezentativ
177. Alegerile îndeplinesc în principiu trei funcții. Desigur, nu voi acoperi prin analizarea acestora toate aspectele
procesului, dar voi extrage aspectele esențiale. Prima funcție a alegerilor este funcția de a desemna

34
 guvernanții. Cum scria G. Sartori41, „alegerile înseamnă selecție”. Doar prin vot voința corpului electoral se
exprimă, desemnând persoanele ce vor exercita puterea. Aceasta este condiția esențială a democrației
reprezentative: în ultimă instanță, toate puterile decurg din dreptul de vot. Astfel, Legea constituțională
franceză din 1958 proclamă: „Singur sufragiul universal este sursa puterii; doar din sufragiul universal sau din
instanțele alese prin intermediul lui derivă puterea legislativă și puterea executivă”. Totuși, guvernanții nu
depind atât de mult, cât ar părea, de votul universal. Între cetățean și guvernanți se interpun o serie de corpuri
intermediare, care au un rol decisiv în selecția acestora din urmă. Astfel, partidele politice, prin dreptul de a
propune candidaturi, combinat cu puterea de a le susține financiar și propagandistic, incomparabil mai mare
decât a oricărui independent, capătă un rol determinant în desemnarea guvernanților. Cetățeanul alege, desigur,
dar dreptul lui de a opta este restrâns la cele câteva variante propuse de partide. De asemenea, grupurile de
presiune, chiar dacă oficial nu au niciun rol în procesul electiv, sunt extrem de influente atât la nivelul
desemnării candidaților cât și la nivelul influențării prin propagandă a electoratului. În fine, mass-media joacă,
în procesul de desemnare a guvernanților, un rol esențial.
178. A doua funcție a alegerilor este funcția de a măsura oficial impactul diferitelor tendințe politice. O tendință
politică reprezintă, în ultimă analiză, impactul unei organizări viitoare a societății asupra conștiinței colective.
Alegerile sunt cele care desprind tendința sau tendințele dominante la un moment dat. În funcție de tipul de
scrutin, cum vom vedea, fie se va detașa o tendință fermă, punându-se guvernabilitatea înaintea
reprezentativității, fie se va obține o proporționare a tendințelor politice în adunarea reprezentativă, ce va
reflecta, mai mult sau mai puțin fidel, proporțiile impactului diferitelor tendințe la nivelul electoratului,
punându-se justiția electorală înaintea cerinței practice a stabilității și fermității guvernământului.
179. A treia, este funcția de a conferi și retrage legitimitatea puterilor publice. Este de natura democrației
reprezentative exprimarea periodică a puterii poporului, putere din care decurg toate celelalte. Toate puterile
rezidă, în ultimă instanță, în popor. De aceea, nicio putere ce nu decurge din vot sau dintr-o instanță ce are la
bază votul, ca mijloc de expresie a voinței generale, nu are legitimitate. Doar votul conferă legitimitate. Pe de
altă parte, alegerile, expresia dreptului de vot, organizează eventualul protest împotriva abuzivei utilizări a
puterilor delegate. Prin ele poporul retrage legitimitatea acordată. Alegerile îndeplinesc deci o triplă funcție:
constructivă, preventivă și de control. Prin alegeri se creează organele esențiale prin care se va exprima, în
formă pozitivă, voința generală, se va organiza eventualul protest, prevenind mișcările de forță și va fi controlat
și sancționat exercițiul puterilor delegate.
180. Alegerile îndeplinesc și o funcție ludică. În societatea modernă, s-a stabilit un fel de conflict între structurile
sociale și conștiința individuală: cu cât primele progresează, cu atât conștiința individului pare să se altereze,
transformându-se într-un fel de automatism ritual. Această tendință este foarte bine pusă în evidență de
procesul electiv. „Totul se petrece - scria Ph. Braud - ca și cum scena electorală ar fi în mod evident un alt
lucru decât locul unde se ordonează, simplificându-se prin aceasta, preferințele conștiente ale electorilor: un
fel de rit social cu funcțiuni aproape magice, mobilizând mai degrabă afectele decât rațiunea, profunzimile
inconștientului mai mult decât facultățile subiectului cunoscător”42. În momentul alegerii, subiectului nu i se
cere, în fond, să gândească și, pornind de la rezultatul valorizării personale, să aleagă, ci doar să îndeplinească
un ritual democratic. Probabil că nici 5% din electori, și asta în țările cu tradiție, nu știu bine care sunt
diferențele dintre un partid social-democrat și unul creștin-democrat; de multe ori nici cei care propagă sau
chiar confecționează doctrina și programul partidelor nu știu bine aceasta. Alegătorul votează, în 90% din
cazuri, în totală necunoștință de cauză, înșelat de o propagandă ce nu caută să-l lămurească, ci să-l seducă,
care, potrivit expresiei lui M. Duverger, îl «cretinizează». Momentul alegerii pare să fie, din păcate, un simplu
joc în care rolurile autentice se schimbă și guvernații îi domină pe guvernanți. Dar alegerea acestora trebuie
păstrată, în fond, în alte mâini decât ale alegătorilor. În ultimă analiză, structurile sociale sunt cele care
orientează procesul. În acest proces, într-un fel, „doar persoana juridică realizează conștiința de sine”, cum
spunea J.-G. Cohen.
b. Statutul aleșilor și caracterele mandatului dat lor de națiune
181. Națiunea, fiind un corp social care transcende indivizii și chiar generațiile, nu se poate exprima direct, ci
doar prin reprezentare. Unele Constituții enunță în nod formal acest principiu de reprezentare necesară a
națiunii. De exemplu, Constituția României din 1866 dispunea că „toate puterile statului emană de la națiune,
care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune”, iar cea din 1923 păstrează ad literam dispoziția, în
timp ce cea din 1938 determină națiunea ca fiind română. Această funcție de reprezentare a națiunii prin
delegarea puterilor ei este dată parlamentarilor rezultați din exprimarea voinței politice a poporului, a
cetățenilor cu drept de vot.

41 G. Sartori, Théorie de la Démocratie, Paris, A. Colin, 1973, p. 84.

42 Ph. Braud, Le Suffrage universel contre la démocratie, P.U.F, Paris, 1980, p. 16.

35
182. Reprezentanții primesc, în guvernământul reprezentativ, un mandat. În dreptul privat „mandatul este un
contract prin care o persoană numită mandatar se obligă să încheie acte juridice pe seama altei persoane numită
mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă”43. Această noțiune este o creație romană. Tot
juriștii romani au fost cei care au încercat să folosească noțiunea și în dreptul public. Dar mandatul de drept
public nu mai respectă nici definiția, nici caracterele celui de drept privat. Voi încerca să schițez în cele ce
urmează caracterele generale ale mandatului de drept public al parlamentarilor prin diferențiere de mandatul
de drept privat.
b.1. Indeterminarea mandantului
183. Am văzut deja câte probleme ridică cercetarea cu privire la cine este cel reprezentat în dreptul public.
Mandantul este indeterminat, pe de o parte, deoarece el pretinde a fi națiunea, deși aceasta nu se exprimă
direct, ci prin intermediul unui agent, corpul electoral și, pe de altă parte, deoarece mandantul este considerat
a fi națiunea întreagă, deși reprezentantul primește mandat propriu-zis de la o circumscripție electorală.
Constituțiile moderne dispun, pentru a clarifica statutul celui reprezentat, că parlamentarii reprezintă națiunea
sau, cum face Constituția României din 1991, că „în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în
serviciul poporului” [art. 69(1)].
b.2. Mandatul public nu este propriu-zis intuitu personae
184. Mandatul de drept privat este dat în considerarea persoanei mandatarului: optez pentru o anumită persoană
care să încheie un act în numele meu pentru că ea are o anumită calitate: este competentă, prezintă încredere
etc. În dreptul public, lucrurile se modifică și din acest punct de vedere. Datorită caracterelor votului, tipului
de scrutin, alegătorii nu mai acordă mandatul în considerarea unei persoane, ci în considerarea unei doctrine
partizane pe care aceasta o încarnează. Cu toate încercările de personalizare a votului, nu persoana candidatului
este, de regulă, vizată, ci ideea care o sprijină. Mandatul nu mai este deci dat în considerarea calităților
personale ale candidatului. Se înregistrează de altfel o depersonalizare a candidaturilor din ce în ce mai mare,
în sensul că individul ce candidează în circumscripție nu mai poate avea o pondere importantă datorită
contactelor lui personale la nivelul comunităților locale, datorită faptului că relațiile interindividuale sunt din
ce în ce mai mediate prin mass-media și o personalizare a lor într-un alt sens, căci personalitatea candidatului
nu mai este receptată pornind de la conținut, ci de la aparența formală oferită de presă.
b.3. Irevocabilitatea mandatului reprezentativ
185. Mandatul de drept privat este esențialmente revocabil. El poate fi revocat ad nutum, adică în orice moment,
când mandantul consideră că interesele sale nu sunt bine apărate. Spre deosebire de acesta, mandatul de drept
public este în principiu irevocabil. Atunci când națiunea dă mandat reprezentanților săi pe un termen
determinat, nimeni nu poate să revoce acest mandat. Acest caracter al mandatului reprezentativ are la bază
interzicerea mandatului imperativ44. Există totuși, în unele regimuri care au introdus metode ale
guvernământului semidirect, posibilitatea ca reprezentanții să fie revocați: recall-ul în Statele Unite, de
exemplu. Revocarea populară este o procedură care face ca mandatul reprezentativ să nu mai respecte
caracterele generale descrise mai sus. Ea este o alterare a caracterelor mandatului tipic guvernământului
reprezentativ.
b.4. Mandatul reprezentativ nu este imperativ
186. Mandatul privat este imperativ. Dacă X îi dă un mandat lui Y să închirieze un imobil al cărui proprietar este,
Y nu poate să-l vândă, ci doar să respecte indicația lui X. Se creează deci un raport juridic între mandant și
mandatar, prin care cel de-al doilea se află în dependență față de primul.
187. În dreptul public, lucrurile nu se petrec la fel. Mandatul reprezentativ nu mai transferă o putere precisă de la
mandant la mandatar. Suntem în prezența unui mandat general. Mandatarii decid în numele națiunii în toate
problemele care se ivesc, fără vreo limită (în afară de cazurile de revizuire a pactului fundamental, uneori) și
fără să fie necesar, în principiu, ca deciziile lor să fie ratificate de alegători.
188. Mandatul imperativ este prohibit în dreptul constituțional. Multe constituții formulează expres această
interdicție, arătând că orice mandat imperativ este nul. Esența acestei dispoziții este protejarea independenței
parlamentarului față de structurile intermediare care îl propulsează spre Parlament. Totuși, neimperativitatea
mandatului trebuie să fie interpretată în raport cu sistemul constituțional și politic în care funcționează. Curtea
Constituțională a României45 a dat, de exemplu, o interpretare incompletă noțiunii, tocmai pentru că a ignorat
acest lucru. Ea a susținut că un parlamentar poate să se transfere de la un grup parlamentar la altul, în timpul
mandatului, fără a pierde mandatul, sprijinindu-și această soluție pe interzicerea mandatului imperativ. Or

43 F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Șansa, București 1993, p. 137.

44 J. Bourdon, Les assemblées parlementaires sous la Ve République, La Documentation Française, Paris,1978, p. 22.
45 C.C.R., Decizia nr. 44/1993, C.D.H., 1994, p. 97-104.

36
 Curtea a uitat să ia în considerație faptul că sistemul electoral românesc în vigoare la data deciziei presupune
votul de listă, sistem în care nu persoana parlamentarului este votată, ci tendința politică pe care o încarnează.
Este adevărat că dacă un parlamentar ar fi exclus din partid pentru modul său de vot, el nu ar pierde locul în
Parlament, căci altfel mandatul ar deveni imperativ, dar dacă inițiativa părăsirii partidului îi aparține, el nu
poate să invoce în favoarea sa dispoziția constituțională care interzice mandatul imperativ, căci nimeni nu l-a
silit să facă acest gest. El ar putea să voteze cu grupul parlamentar al unui alt partid, dar nu ar putea trece
oficial la un alt partid și nici nu ar putea constitui unul nou. Pierzând calitatea de membru al partidului,
părăsește și lista acestuia electorală, așa cum a fost ea votată de alegători și trebuie deci să părăsească și
Parlamentul, căci nu mai are acordul electoratului. Altfel, ajungem să modificăm structura politică a
Parlamentului fără intervenția corpului electoral, chiar să întâlnim în Parlament partide care nu au candidat în
alegeri, ceea ce este absurd. Curtea însăși arată că „este o altă problemă în cazul în care constituirea unui grup
parlamentar, ca urmare a acestor renunțări, afilieri și transferuri ar avea ca efect reprezentarea în Parlament a
unui partid politic care nu a reușit prin alegeri să-și trimită în Parlament niciun candidat. O asemenea situație
ar fi evident contrară Constituției...”46. Dar Curtea face astfel o interpretare cantitativă. De fapt, principiul care
interzice formarea unui grup parlamentar al unui partid care nu a fost prezent în alegeri, interzice și modificarea
modului de reprezentare a partidelor politice care a rezultat din vot, dacă această modificare are la bază voința
parlamentarului de a schimba apartenența sa politică. Interzicerea mandatului imperativ nu-l poate proteja pe
parlamentar, căci nicio forță exterioară propriei conștiințe nu l-a constrâns în niciun fel, iar norma
constituțională a fost adoptată doar pentru a-l proteja de asemenea constrângeri.
b.5. Inadmisibilitatea substituirii
189. Această soluție este aplicația principiului delegata potestas non delegatur. Dacă în dreptul privat, în anumite
situații, mandatarul poate să cedeze mandatul către o terță persoană, care să lucreze pentru mandant, în dreptul
public, acest lucru nu este posibil. Puterea delegată nu poate fi redelegată. Acesta este un principiu
fundamental al dreptului public, unul din punctele de diferențiere a acestuia față de dreptul privat47. Totodată,
el este și o consecință a supremației materiale a Constituției. Doar Constituția creează competențe. Dacă
aceasta acordă o anumită competență unui anumit organ, atâta vreme cât ea însăși nu prevede posibilitatea și
condițiile redelegării, acest organ nu poate să-și cedeze competența unui alt organ. Un asemenea act ar fi o
modificare implicită a Constituției. Dacă acest lucru se întâmplă, actele rezultate din această delegare, ca și
actul însuși de delegare, sunt lipsite de valoare juridică. Desigur, dacă însăși Constituția prevede posibilitatea
redelegării, procedeul este constituțional. Așa se întâmplă în cazul redelegării puterii de a legifera către
Executiv în sistemul constituțional românesc; firește, trebuie respectate condițiile acestei transmiteri stabilite
prin constituție.
b.6. Iresponsabilitatea aleșilor națiunii
190. Această caracteristică a mandatului reprezentativ pornește de la faptul că alegerile sunt înțelese ca un mod
de desemnare, nu de delegare. Pe de altă parte, alesul are puterile sale de la națiune, nu de la alegători.
„Deputatul – susține Curtea Constituțională – din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică
față de alegătorii din circumscripția care l-a ales și nici față de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile
sale cu alegătorii și partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice”48.
b.7. Modul diferit de creare a obligațiilor
191. În dreptul privat, mandatarul, prin actul pe care-l încheie, îl obligă doar pe mandant. Actul nu are efecte în
ce-l privește; el lucrează pe seama mandantului. În dreptul public, reprezentanții, mandatarii națiunii, se obligă,
prin actul normativ pe care-l adoptă, și pe ei înșiși. Ei obligă întreaga colectivitate din care fac parte și ei înșiși.
Mandantul, națiunea deci, ca ființă colectivă ce este reprezentată în mandatul parlamentar, are o voință
superioară adunării reprezentative. Suveranitatea legislativă este subordonată suveranității naționale. Așadar,
actele Parlamentului sunt obligatorii pentru națiune, dar doar atâta vreme cât aceasta consimte. Este de altfel
de esența statului să fie o formă de autoritate bazată pe acceptare. Națiunea are un drept absolut de a se auto-
organiza, ea putând deci oricând să-și ofere o altă formă de stat. În fond națiunea, ca entitate distinctă de
indivizii și grupurile ce o compun, nu este ținută de nici o obligație rezultată din existența sau actele
reprezentanței. Ea are un drept absolut la insurecție. Indivizii și grupurile sunt însă obligați de actele
reprezentanței naționale, ele fiind acte cu caracter general. Ei se pot sustrage unei obligații legale doar prin
obținerea declarării unei norme ca fiind neconstituțională, deci în contradicție cu voința națiunii exprimată în
pactul fundamental, tocmai pentru că națiunea nu este obligată să țină drept obligatorii actele Parlamentului.

46 C.C.R., Decizia nr. 44/1993, C.D.H., 1994, p. 102.

47 P. Negulescu, Curs de Drept Constituțional, București, 1937, p. 142.
48 C.C.R., Decizia nr. 44/1993, C.D.H., 1994, p. 102.

37
 b.8. Prin mandatul reprezentativ se transmite puterea, nu voința
192. În logica sistemului reprezentativ clasic, reprezentanții sunt învestiți între două consultări electorale cu
plenitudinea atribuțiilor. Mandatul lor este nelimitat, dar și nesusceptibil de a fi revocat. Altfel spus, legea
odată adoptată se impune cetățenilor fără ca aceștia să aibă posibilitatea să o conteste sau să o discute. Într-
adevăr, printr-o ficțiune juridică, voința care stă la baza legii este considerată ca fiind voința națiunii, existând
o prezumție irefragabilă de conformitate între actele reprezentanților și voința reprezentaților. Odată ce
Parlamentul este reprezentantul națiunii, el poate tot ceea ce ar putea să facă și suveranul.
193. Din această viziune decurge o gravă confuzie între participarea și alienarea cetățenilor, între democrație și
oligarhie, între suveranitatea parlamentară și suveranitatea populară. Liberalismul, prin intermediul regimului
reprezentativ, înfrânge logica democratică, supunând suveranul dominației reprezentanților. Regimul
reprezentativ devine astfel din ce în ce mai apropiat de opresiune. Este motivul pentru care, chiar acolo unde
logica sa este păstrată, nefiind înlocuit cu un regim semidirect, se aduce un corectiv teoriei clasice, sub
influența certă a lui J.-J. Rousseau, arătând că ceea ce se transmite reprezentanților nu este voința, ci doar
puterea de reglementare.
194. Națiunea, prin intermediul corpului electoral, transmite Adunării puterea de legiferare și de control al
guvernanților, dar nu transmite propriu-zis voința sa. De aceea, actele corpului legislativ pot fi în dezacord cu
voința națiunii. Acest mod de înțelegere duce la admiterea controlului constituționalității legilor și, în felul
acesta, operează trecerea de la statul legal la statul de drept. Tot datorită faptului că voința nu se transmite prin
alegeri, Executivul sau puterea neutră poate dizolva Legislativul. Dizolvarea este dreptul Executivului de a
cere intervenția corpului electoral atunci când consideră că voința Parlamentului nu concordă cu voința
națională.
b.9. Mandatul reprezentativ este colectiv
195. Atunci când reprezentanții sunt desemnați prin alegeri, mandatul de care ei beneficiază nu este individual, ci
colectiv, este un mandat dat de națiune, ființă colectivă, Adunării în totalitatea sa49. Legiferarea se face de
către Adunarea legislativă, fie în totalitatea sa, fie, caz mult mai rar, prin intermediul comisiilor Parlamentului.
Deputatul sau senatorul nu are, ca persoană, nici o putere din acest punct de vedere. Tot datorită faptului că
mandatul este colectiv, imunitatea parlamentară este instituită în folosul bunei funcționări a Parlamentului și
nu pentru a crea un privilegiu parlamentarului. Acesta rămâne egal în fața legii cu ceilalți cetățeni.
196. Din caracterele mandatului parlamentarilor rezultă un anumit statut al acestora. Două idei sunt fundamentale
în definirea acestui statut în constituțiile actuale: imunitățile și interdicțiile, dublate de anumite
incompatibilități.
197. Imunitățile parlamentare reprezintă un mijloc de protecție a Parlamentului, prin protejarea parlamentarilor
contra acțiunilor judiciare care ar putea fi intentate contra lor de către Guvern, magistrați sau particulari. Ele
sunt: iresponsabilitatea parlamentară și inviolabilitatea parlamentară50.
b.10. Mandatul reprezentativ este protejat
198. Protecția mandatului parlamentar este făcută prin instituirea unei imunități parlamentare. Aceasta comportă
două aspecte: iresponsabilitatea parlamentară și inviolabilitatea parlamentară.
199. Iresponsabilitatea parlamentară este o regulă esențială a regimului democratic reprezentativ, potrivit căreia
deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului. Întinderea iresponsabilității cuprinde doar actele făcute în exercitarea funcțiilor
parlamentare. Nu sunt cuprinse articolele scrise într-un ziar sau textele afișelor electorale, ori discursurile
făcute la reuniuni publice etc. Iresponsabilitatea nu acoperă nici traficul de influență.
200. Iresponsabilitatea are un caracter absolut, este perpetuă, subzistând chiar după încetarea mandatului, și de
ordine publică, căci este stabilită în interesul bunei funcționări a Parlamentului, nu în interesul personal al
parlamentarului, ceea ce implică faptul că acesta nu poate renunța la ea.
201. Inviolabilitatea parlamentară este un alt mijloc de a asigura independența parlamentarului în exercițiul
funcțiunilor sale. Inviolabilitatea îl protejează pe parlamentar în ceea ce privește acțiunile cu privire la acte ce
nu țin de exercitarea nemijlocită a mandatului. Această protecție poate avea mai multe grade. De obicei,
deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală ori
contravențională decât cu încuviințarea Camerei din care face parte și după ascultarea sa. Competența de
judecată aparține de regulă instanței judiciare supreme. În caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul
poate fi reținut și supus percheziției. Există însă o obligație de a informa neîntârziat pe Președintele Camerei
asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere
va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

49 P. Negulescu, Curs de Drept Constituțional, București, 1937, p. 130-149.

50 G. Burdeau, Les assemblées parlementaires sous la V-e République, Paris, L.G.D.J., 1978, p. 32-34.

38
202. Protecția poate fi și mai puțin fermă. Astfel, Constituția franceză din 1958 prevede că inviolabilitatea acoperă
doar perioada sesiunilor parlamentare. În afara sesiunilor, parlamentarul nu este protejat decât împotriva
arestării, cu excepția flagrantului, când și aceasta este admisă.
203. Inviolabilitatea este și ea de ordine publică, deci stabilită pentru a asigura buna funcționare a Parlamentului
și nu în folosul parlamentarului. Aceasta înseamnă că parlamentarul nu poate renunța la ea. Ea poate fi doar
retrasă de către Parlament sau de către Camera acestuia, organele de urmărire penală sau judecătorul neputând
să îndeplinească actele procesuale privitoare la deputat sau senator în lipsa acestui acord al organului
reprezentativ, chiar dacă ar avea acordul parlamentarului.
204. Statutul special al parlamentarului și funcția sa de reprezentare a națiunii fac necesare anumite restrângeri
ale drepturilor sale. Se instituie astfel anumite incompatibilități între mandatul parlamentar și alte mandate sau
calități sau activități, precum și anumite interdicții. Incompatibilitățile se opun cumulului mandatului cu
anumite activități sau limitează exercițiul acestora: ele impun o alegere între mandat și activitatea respectivă,
fie ea publică sau privată51. Interdicțiile presupun încetarea mandatului dacă o anumită situație intervine.
C. Evoluția guvernământului reprezentativ
205. Guvernământul reprezentativ a fost consacrat pentru prima oară de Constituția Franței din 1791. Potrivit
acesteia, „națiunea de la care emană toate puterile nu poate să le exercite decât prin delegare. Constituția
franceză este reprezentativă”. Revoluționarii de la 1789 făceau astfel aplicația teoriei lui Montesquieu,
respingând ideile lui J.-J. Rousseau. Motivația lor era mai puțin imposibilitatea instaurării unui alt fel de regim,
cât credința în superioritatea acestui tip de regim față de oricare altul. De atunci, regimul reprezentativ a fost
tipul de regim cel mai adesea utilizat de constituțiile țărilor occidentale. Dar, începând cu prima parte a
secolului XX, criticile la adresa regimului reprezentativ s-au înmulțit, căci el tindea să devină ultra-
reprezentativ. S-a instaurat astfel o neîncredere în reprezentare, care a dus, în cele din urmă, la evoluția
regimului către unul semi-reprezentativ, pentru ca, mai ales după al doilea război mondial, tendința aproape
generală să fie introducerea unui guvernământ semi-direct.
a. Regimul ultrareprezentativ52
206. Expresia «regim ultra-reprezentativ» a fost utilizată pentru prima oară de G. Vedel pentru a desemna regimul
instaurat în Franța de Constituția din 27 octombrie 1946. Acest tip de regim se caracterizează prin faptul că el
conferă unei singure Camere, Adunarea națională, puterea legislativă, dându-i o prioritate absolută asupra
celorlalte organe constituționale și o foarte largă independență. Este vorba deci de un absolutism reprezentativ.
Adunarea națională are prioritate față de guvern, prioritate ce se manifestă, mai ales, prin obstacolele foarte
greu de trecut puse în calea dizolvării adunării. Această prioritate se va accentua datorită instabilității
guvernamentale. De asemenea, Adunarea națională are prioritate față de cea de-a doua Cameră, bicamerismul
fiind afectat, în așa măsură, de inegalitarism încât devine inefectiv. Ea este independentă față de corpul
electoral, jocul politic fiind exclusiv Parlamentar, odată aleasă, nimic neputând să limiteze puterile Camerei,
căci nu există cu adevărat nici o contra-putere veritabilă, iar mișcările de opinie la nivelul electoratului nu se
repercutează asupra Adunării. Această preponderență duce la confiscarea suveranității de către Parlament, la
o confuzie între suveranitatea Parlamentară și suveranitatea națională. Ea se manifestă, pe plan juridic, prin
ideea «suveranității» legii: legea poate să facă orice; domeniul ei este nelimitat. Legea nu poate face obiectul
niciunui control, căci aceasta ar însemna să controlezi națiunea. Dar această atotputernicie a Adunării duce la
o paralizie a Executivului și la o suprasarcină a Legislativului, ceea ce face regimul nefuncțional.
b. Regimul semi-reprezentativ53
207. Acest tip de regim poate fi definit prin concepția generală de la care pornește și care constă în a da un rol
mai activ poporului decât în regimul reprezentativ pur. El este un regim reprezentativ atenuat. Dar acest tip de
regim nu trebuie confundat cu regimul semi-direct. Ele se aseamănă, fiindcă amândouă sunt regimuri
intermediare, de compromis, comportând în același timp adunări deliberante și procedee de participare
populară. Dar dacă guvernământul semi-direct acordă poporului o putere reală de decizie, concurentă în unele
privințe cu puterea reprezentanților, guvernământul semi-reprezentativ rămâne fondat pe teoria reprezentării,
poporul neavând posibilitatea să decidă el însuși.
208. Regimul semi-reprezentativ apare odată cu evoluția rolului jucat de corpul electoral în momentul alegerilor.
În regimul reprezentativ era vorba doar de alegerea persoanelor; nu exista o voință politică exprimată de corpul
51
P. Avril, J. Gicquel, Droit parlementaire, Montchrestien, Paris, 1988, p. 32.
52 Ch. Debbasch, J.-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, Economica, Paris, 2001,
p. 51-52.
53 Ch. Debbasch, J.-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, Economica, Paris, 2001,

p. 52-53.

39
 electoral. În regimul semi-reprezentativ, datorită organizării partidelor și acțiunii grupurilor de presiune, se
desprinde, în momentul electoral, o voință politică a electoratului, poporul alegând nu persoane, ci o anumită
politică.
209. Caracterul necontrolabil al actelor Adunării reprezentative tinde să dispară. Chiar dacă aleșii rămân, în logica
guvernământului reprezentativ, iresponsabili politic pe durata mandatului, actele lor sunt cenzurabile de către
un organ jurisdicțional sau cvasi-jurisdicțional, la cererea particularilor, formulată direct sau indirect. Poporul
nu decide el însuși, dar poate provoca un control al reprezentanței prin intermediul unei contra-puteri: puterea
judiciară.
Secțiunea 3. Democrația liberală participativă
210. Statele liberale moderne au fost la început construite ca guvernăminte reprezentative pentru că elitele
burgheze preiau rolul de elită conducătoare de la fosta nobilime de sânge. Dar ele păstrează, cel puțin într-o
primă fază de evoluția a modernității politice, o atitudine aristocratică. Acesta se transpune, în primul rând,
într-o neîncredere în popor și, în consecință, în democrația directă a anticilor. Doar odată cu evoluția
regimurilor politice liberale către democrație și cu schimbarea mentalității elitelor au fost treptat introduse
elemente ale democrației directe într-un regim care fusese diferențiat categoric la început ca fiind
reprezentativ, creându-se o formă mixtă de guvernământ, numit semi-direct.
§1. Democrația prin referendum și guvernământul direct
211. Guvernământul este direct atunci când întregul popor sau, mai degrabă, corpul electoral, legiferează și
statuează fără intermediar asupra desemnării și orientării guvernământului. Acest model se sprijină, din punct
de vedere filosofic, pe ideea imposibilității reprezentării poporului, idee bazată pe filosofia lui J.-J. Rousseau.
Guvernământul direct este o formă idilică de guvernământ, o aplicație integrală a ideii de democrație, pe care
chiar Rousseau, oricât de îndârjit ar fi fost împotriva ideii care admitea reprezentarea în dreptul public, a fost
silit s-o rezerve unui popor de zei. În sensul său cel mai pur, guvernământul direct înseamnă guvernarea
poporului prin el însuși. Astăzi, însă, această formă de guvernământ, imposibil de aplicat în cazul deciziei
curente, se aplică doar în ce privește activitatea legislativă, decizia administrativă curentă fiind luată de o
autoritate instituită, și nu direct de popor.
212. Această formă de guvernământ a fost creată de greci. Micile state grecești s-au pretat, în mod firesc, unei
astfel de forme de guvernământ, ea reprezentând o transpunere instituțională a situației lor demografice și
geografice. Încă vechile monarhii și aristocrațiile Greciei antice prezentau câteva urme de democrație. Dar
prototipul democrației antice și, în același timp, al guvernământului direct a fost Atena secolului lui Pericle.
Niciun alt regim politic nu a pus în evidență atât de bine puterea poporului. Reuniunile plenare ale poporului
erau la început lunare, apoi și mai apropiate. Această incredibilă posibilitate a atenienilor de a se ocupa de
treburile publice este totuși explicabilă, căci ea are la bază faptul că treburile materiale și activitatea economică
erau lăsate pe seama sclavilor.
213. Alături de popor, reunit în întregul său, în Ecclesia, cei cinci sute își asumau, sub controlul său, conducerea
afacerilor publice. Dar nici în acest caz nu era vorba de reprezentare. Membrii acestui organ, deși aveau
anumite semne exterioare distinctive, anumite privilegii și o putere ce-i apropia de reprezentanții noștri de
astăzi, nu erau aleși, ci erau desemnați prin tragere la sorți. Acesta era, potrivit concepției antice, singurul
procedeu care nu altera democrația. Alegerile, deoarece provoacă o selecție, duc la formarea unei aristocrații
sau a unei oligarhii. Tragerea la sorți împiedică formarea unei clase politice propriu-zise. Dar, pentru ca ea să
fie eficientă, fiecare cetățean trebuie educat în așa fel încât să poată ocupa orice funcție publică.
214. Guvernământul direct nu poate fi o soluție în cazul statelor moderne, a căror dimensiune nu poate permite o
consultare directă a poporului în toate problemele de decizie importante. De aceea, el este aproape în totalitate
abandonat. Acolo unde a supraviețuit însă, el nu este o continuare a tradiției antice, ci reprezintă o supraviețuire
a vechilor obiceiuri germanice. Această formă s-a mai păstrat doar într-un canton elvețian, Gloris, și în patru
semi-cantoane, cele două Unterwalden: Obwald și Nidwald și cele două Appenzell: Rhodes interior și Rhodes
exterior. Alte două, Zug și Schwitz, care cunoscuseră forma încă de la 1240, au renunțat la ea în 1848. De
asemenea, în Uri, Adunarea poporului a fost înlocuită prin referendum în 192854. În aceste stătulețe
funcționează încă adunări numite «Landsgemeinde», care reunesc, odată pe an, într-o duminică din aprilie sau
mai, toți cetățenii cantonului pentru a vota legile, bugetul și revizuirile constituționale55 pentru a desemna
funcționarii și a numi deputații în Adunările federale56. Pentru a explica menținerea, oarecum anacronică, a
acestei forme de guvernământ, trebuie să arătăm că cele trei cantoane, în care se practică, sunt cele mai slab

54 M. Prélot, J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1990, p. 84.
55A. Hauriou, J. Gicquel, P. Gelard, Droit constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1975, p. 529
56 G. Burdeau, La démocratie, Editions du Seuil, Paris, 1966, p. 132

40
 populate din Elveția, ele fiind cantoane forestiere, lucrările Ansamblurilor populare sunt minuțios pregătite de
un consiliu cantonal ales, ele mulțumindu-se, practic, să aprobe sau să dezaprobe ceea ce este pus la punct de
Consiliu și că, atunci când este vorba de probleme tehnice sau juridice, Ansamblul este incapabil să le discute
și să-și justifice un refuz și, în consecință, acceptă, de o manieră generală, toate propunerile care-i sunt făcute57.
Așadar, deși cele trei cantoane păstrează forma guvernământului direct, în fapt, Ansamblurile sunt incapabile
să îndeplinească funcția de control al centrului direct de putere ce acționează asupra guvernaților58.
§2. Democrația și guvernământul semi-direct
A. Noțiune, fundament și evoluție
215. Guvernământul semi-direct se caracterizează prin prezența, într-un sistem în principiu, reprezentativ, a unor
procedee ce permit poporului să intervină direct în activitatea legislativă și guvernamentală. Această formă de
guvernământ acceptă utilitatea instituțiilor reprezentative, indispensabilitatea lor, dar nu absolutizează
valoarea guvernământului reprezentativ. S-ar putea spune că guvernământul semi-direct este o reacție firească
la tendința instituțiilor reprezentative de a confunda autoritatea lor cu puterea poporului. Anumite tendințe ale
guvernământului reprezentativ de a se transforma în oligarhie, prin crearea unei clase politice, fac ca ideile lui
J.-J. Rousseau, atât de ostile în principiu reprezentării, să redevină, parțial, de actualitate. Această tendință este
favorizată și de progresele tehnice ale epocii noastre, care rezolvă, în materia consultării directe operative a
poporului, multe probleme ce păreau insurmontabile.
216. Obiectivul guvernământului semi-direct este de a aduce democrația cât mai aproape de ideal, prin
transformarea libertății-participare, dintr-o utopie sau un deziderat, într-o realitate. Fundamentul
guvernământului semi-direct trebuie căutat deci în carențele sistemului reprezentativ. El este un corectiv al
acestor carențe.
217. Multă vreme democrația semi-directă nu a fost practicată decât în țările în care tradiția constituțională și
politică integra aceste procedee, în mod firesc, ideii de guvernământ; aceste state au fost: Confederația elvetică,
cantoanele elvețiene și unele state din cadrul Statelor Unite ale Americii. Dar procedeele guvernământului
semi-direct nu încetează să se dezvolte și să prolifereze. Intervenția populară directă a fost înscrisă în
constituțiile multor state, desigur, cu unele particularități: Franța, sub a patra și a cincea Republică, Austria,
unele state federate din Germania, Suedia și, din 1991, România. Chiar Marea Britanie, prototipul
guvernământului reprezentativ, a recurs la referendum în 1975. Pe de altă parte, trebuie adăugat că procedeele
de consultare directă, aplicabile inițial, în principiu, doar în materia revizuirii constituției, sunt din ce în ce
mai des utilizate și în materie legislativă ordinară.
B. Procedeele guvernământului semi-direct
218. Intervenția populară este, în mod generic, numită referendum. Ea îmbracă însă patru forme, referendumul
fiind, propriu-zis, doar una dintre ele. Aceste forme sunt: referendumul, vetoul popular, inițiativa populară și
revocarea populară.
a. Referendumul
219. Referendumul este procedeul prin care poporul este asociat la puterea de decizie. Modelul clasic al
referendumului se prezintă ca o participare directă a corpului electoral la legiferare. El poate interveni fie
înainte de adoptarea legii de către Adunarea legiuitoare, fie ulterior acestei adoptări. În primul caz, Ansamblul
legiuitor consultă corpul electoral asupra principiilor legii, pentru a le pune în aplicare atunci când va legifera.
În cazul consultării ulterioare a corpului electoral, procedeul este mult mai energic. De data aceasta, valoarea
juridică a legii este legată de acceptarea populară, legea neintrând în vigoare decât după referendum. Votul
popular nu suspendă doar punerea în aplicare a legii, ca în cazul vetoului popular, ci blochează formarea însăși
a legii.
220. Dar acest procedeu prezintă mai multe modalități. El poate fi obligatoriu; aceasta este situația României în
cazul revizuirii Constituției din 1991, sau a Elveției, când revizuirea nu are valoare juridică decât după
aprobarea ei prin referendum. Referendumul poate fi facultativ, în sensul că Adunarea legiuitoare decide dacă
este necesară intervenția populară. Există însă sisteme în care declanșarea procedeului referendumului poate
fi făcută, pe lângă Parlament, de către Șeful statului sau de către un număr de alegători. Pe de altă parte,
rezultatul referendumului poate avea caracter obligatoriu sau facultativ.
221. Dacă la început doar materia revizuirii constituției, datorită importanței ei, cunoștea procedura
referendumului, astăzi, ea este din ce în ce mai mult folosită în cazul legilor ordinare. Constituția franceză din

57A. Hauriou, J. Gicquel, P. Gelard, Droit constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1975, p. 529.
58 V.P. Gaudement, Les «Landsgemeinde», survivance de la démocratie directe, „Pouvoirs”, 1989, nr. 51, 1989, p. 127.

41
 1958 prevede această posibilitate, dar restrânge aplicarea referendumului doar la textele purtând asupra
organizării puterilor publice (art. 11); totuși, practica tinde să lărgească sfera de aplicare a procedeului. În
Elveția, procedeul este extins în materia legilor ordinare din 1874, dar el este facultativ în ce privește legislația
federală. În Statele Unite, el nu există decât la nivelul statelor federate. În România, referendumul poate fi
declanșat de Președintele României, după consultarea Parlamentului, „cu privire la problemele de interes
național”(art. 90).
b. Veto-ul popular
222. Vetoul popular este un procedeu de intervenție populară în procesul legiferării, în sensul că legea adoptată
de Ansamblul legiuitor nu poate fi aplicată decât dacă, într-un anumit interval de timp, un număr de alegători
nu a cerut ca aceasta să fie supusă votului popular. Dacă acest lucru se întâmplă și legea este dezaprobată de
votul popular, ea este considerată ca inexistentă. Procedeul nu blochează, așadar, elaborarea sau perfectarea
juridică a legii, ci doar aplicarea ei. Legea este desăvârșită din punct de vedere juridic, spre deosebire de cazul
în care este prevăzut referendumul, când ea se perfectează, din punct de vedere juridic, doar prin ratificarea
populară.
c. Inițiativa populară
223. Inițiativa populară permite poporului fie să provoace declanșarea procedurii de decizie, fie să propună el
însuși legi. Prin acest procedeu, corpul electoral constrânge Parlamentul să legifereze. Inițiativa poate fi
formulată, atunci când Parlamentului i se propune un proiect complet redactat, sau non-formulată, atunci când
Parlamentul este obligat doar să facă o lege într-un anumit sens, inițiativa neexprimând decât un principiu.
Dacă inițiativa este acceptată, proiectul este perfectat din punct de vedere juridic. Dacă Parlamentul o respinge,
Constituția poate decide ca proiectul să fie supus votului popular. Se poate merge chiar mai departe, Constituția
putând admite că poporul întreg se găsește direct sesizat de o inițiativă populară, fără să fie nevoie ca legea să
fie supusă, în prealabil, votului unei Adunări legiuitoare. Aceasta este o aplicație perfectă a ideii de democrație,
deoarece legea ar putea fi făcută fără nici o intervenție din partea unei Adunări reprezentative.
d. Revocarea populară
224. Revocarea populară este procedura prin care un anumit număr de alegători au posibilitatea de a determina
încetarea înainte de termen a mandatului unui reprezentant sau a Adunării reprezentative în integralitatea sa,
dacă nu mai satisface cerințele corpului electoral. În cazul revocării individuale, dacă proporția celor care cer
revocarea este suficientă, reprezentantul este pus în minoritate și trebuie să se retragă, dacă obține însă
majoritatea este considerat reales. În cazul revocării colective, procedeul este analog dizolvării Legislativului.
§3. Participarea prin intermediul grupurilor de interese
225. Termenul «grup de presiune» provine din expresia americană «pressure group». Aceste grupuri sunt numite
grupuri «de presiune» în considerarea acțiunii lor, dar pot fi numite «de interese» dacă luăm în considerare
criteriul constituirii lor. Este vorba de sindicate, de patronate, de alte organizații profesionale, de organizațiile
unor etnii, ale unor rase, ale femeilor, ale tinerilor, de protecție a unei multitudini de interese, economice,
culturale, privitoare la mediu, la sănătate, la petrecerea timpului liber etc. Diversitatea acestor grupuri este tot
atât de mare pe cât sunt interesele care pot uni oamenii în grupuri.
226. „Este destul de curios să constatăm că timpul nostru pare să fi descoperit existența și rolul grupurilor de
interese” (G. Burdeau, 1966, p. 177), căci întotdeauna au existat interese de grup ce au fost formalizate și
pentru atingerea cărora s-au constituit organizații și s-au elaborat strategii care să exercite o presiune asupra
puterilor publice. Grupul de presiune este modul «natural» în care se exprimă voința socială. Poporul este o
juxtapunere de cercuri sociale, de interese de grup pe care politicul nu o poate reprezenta în totalitate.
„Buletinul de vot se adaptează cu greu exigențelor ce le sunt proprii: programele politice însele nu corespund
varietății aspirațiilor particulare în diverse situații” (Ibidem, p. 178). Trebuie luate în calcul, așadar, atunci
când analizăm funcționarea unei societăți, pe lângă organizațiile politice, alte tipuri de structuri, care să
exprime personalitatea complexă a individului și colectivităților, în raporturile lor cu voința suverană a statului.
227. Ceea ce este nou în societatea timpului nostru nu este așadar existența grupurilor de presiune, ci semnificația
acestor grupuri, sensul existenței lor. Dacă până în epoca noastră interesele se grupau și se formalizau pentru
a sta în fața puterilor publice, astăzi ele sunt, într-un anumit sens, puterea însăși. Puterea publică imprimă, de
multe ori, doar calea procedurală ce trebuie urmată, grupurile de presiune fiind cele care preiau în mod efectiv
decizia și acțiunea. Ele exercită o putere de fapt în cadrul trasat de puterea de drept. (A. Mathiot, 1952, p.
430).
228. A nu recunoaște grupurile de presiune ca pe elemente active ale vieții constituționale, înseamnă a le sili să
adopte mijloace semi-legale pentru a se vedea reprezentate. „În Statele Unite și în Anglia, mai ales, mai
42
 degrabă decât a aplica o condamnare virtuoasă, dar ineficientă grupurilor de presiune, se fac eforturi de a
reglementa manevrele pe care ele sunt tentate să le facă cu personalul și mecanismele politice.” (G. Burdeau,
1966, p. 179). Aceeași atitudine trebuie adoptată și în cazul celorlalte democrații liberale și, mai ales, în cazul
democrațiilor post-totaliare. Este motivul pentru care multe constituții contemporane, inclusiv cea a României
încearcă să le reglementeze.
229. Articolul 9 din Constituția României a conferit, în 1991, un statut constituțional sindicatelor. Conștientă de
faptul că formularea art. 9 din Constituția din 1991 nu dădea seama pe deplin de pluralismul categorial impus
de art. 8 alin. (1) din Constituție, Legea de revizuire a Constituției, nr. 429 din 2003, extinde sfera dispoziției
art. 9 și la patronate și asociații profesionale. Dispoziția stabilește cadrul constituțional general pentru dreptul
sindical, patronal și profesional și pentru libertatea acestor asociații, în conjuncție cu art. 40 din Constituție
privind dreptul de asociere. Libertatea asocierii și limitele acesteia stabilite de art. 40 se aplică corespunzător
și asociațiilor prevăzute de art. 9. Articolul privește așadar, coroborat fiind cu dreptul de asociere, două
probleme: cadrul constituțional impus dreptului obiectiv care reglementează statutul și rolul sindicatelor,
patronatelor și asociațiilor profesionale și libertatea sindicală, patronală și profesională. Art. 9 insistă pe prima
problemă, cea de a doua fiind centrală pentru art. 40.59
A. Cadrul constituțional impus dreptului obiectiv care reglementează statutul și rolul sindicatelor,
patronatelor și asociațiilor profesionale
230. Art. 9 din Constituție reglementează, desigur incident, dreptul de asociere în sindicate, patronate și asociații
profesionale. Dar el se referă în primul rând nu la drepturile persoanelor care se asociază, cum face art. 40 din
Constituție, ci la drepturile și rolul acestor asociații însele. Art. 9 se referă la dreptul la sindicat, patronat sau
asociație profesională, căci el este inseparabil de reglementarea liberei asocieri, dar insistă pe drepturile și
rolul acestor asociații, pe un dublu plan: cel al raporturilor lor cu statul și cu dreptul obiectiv și cel al rolului
lor în raport cu membri.
a. Raporturile grupurilor de interese cu dreptul obiectiv
231. Asociațiile enumerate de art. 9 se constituie în baza statutelor proprii. Aceasta înseamnă că ele sunt
constituite și funcționează în baza legii și nu prin lege. Legiuitorul oferă cadrul, dar nu poate nici dispune
înființarea lor, nici nu poate reglementa direct desfășurarea activității lor. Uneori, cum vom vedea, statutele
proprii unor asociații sunt aprobate prin lege, dar în acele cazuri legea are o funcție de control, nu de
reglementare directă.
232. Al doilea aspect al raporturilor acestor asociații cu dreptul obiectiv este cel al regimului general de exercitare
a drepturilor și libertăților lor. Înființarea lor nu poate fi supusă unei autorizări prealabile, chiar dacă aceasta
ar fi dată de judecător. Acestor forme de asociere li se aplică un regim de declarare prealabilă, de aceea
asociațiile cu caracter secret sunt interzise [art. 40 alin. (4)], nu de autorizare prealabilă, sindicatul, patronatul
sau asociația profesională putând fi dizolvate a posteriori dacă existența lor este ilegală, dar nefiind supuse a
priori unei autorizări pentru a exista. De altfel, Legea nr. 54/1991 făcea aplicația acestui principiu
constituțional, dispunând în art. 2(1) că „persoanele care au calitatea de salariat au dreptul, fără nici o îngrădire
sau autorizație prealabilă, să se organizeze în sindicate”, precizare reluată și de Legea nr. 54/2003. Interdicția
de a impune un regim de autorizare prealabilă este de natură constituțională, ceea ce înseamnă că legiuitorul
nu poate deroga de la ea. Faptul că legea o prevede expres, iar Constituția nu, nu înseamnă că legiuitorul poate
deroga de la ea. Nu orice intervenție a unei autorități publice în procedura de dobândire a personalității juridice
reprezintă o autorizare prealabilă. Astfel, Curtea Constituțională a decis că art. 14 alin. (2) din Legea nr.
54/2003 care prevede autentificarea unor acte necesare depunerii cererii de înregistrare nu reprezintă o
autorizare prealabilă (Decizia nr. 147/2004, M. Of. nr. 418 din 11 mai 2004).
b. Raporturile grupurilor de interese cu statul și societatea civilă
233. Dispoziția Constituțională cuprinsă în art. 9 presupune că sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale
sunt independente față de organele de stat, față de partidele politice și față de oricare alte organizații [vezi art.
1 alin. (2) din Legea 54/1991 cu privire la sindicate; art. 1 alin (2) din Legea 54/2003 dispune independența
față de patronate, fără să se mai refere la oricare alte organizații; art. 1 din Legea 356/2001 declară patronatele
«autonome»], ceea ce reprezintă o particularizare a pluralismului categorial prevăzut de art. 8 alin. (1) din
Constituție. Independența față de stat presupune că sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale nu pot fi

59
Textul care urmează reproduce comentariul pe care l-am făcut art. 9C în lucrarea mea din 2009, apărută la Universul
Juridic, așa că unele referiri la legislație s-ar putea să nu mai fie exacte. Le-am lăsat neschimbate pentru că ele nu sunt
decât exemple pentru a demostra cerițele și limitele impuse de Constituție, care rămân aceleași indiferent de modificarea
legislației.
43
 dizolvate și nu li se poate suspenda activitatea prin acte de dispoziție ale organelor administrației de stat (vezi
art. 39 din Legea 54/2003 cu privire la sindicate).
234. Independența acestor asociații este garantată și față de partidele politice și față de orice alt tip de asociație.
Pluralismul categorial implică astfel independența asociațiilor unele față de altele, condiție impusă de
asemenea de art. 8 alin. (1). Independența față de partide este dată de cantonarea celor două tipuri de asociere
în exercițiul unor funcții distincte: partidele contribuie la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor
și nu la apărarea intereselor membrilor lor, funcția lor fiind de interes general, fiindu-le interzis să militeze
pentru drepturi particulare ale membrilor de partid, în timp ce asociațiile prevăzute de art. 9 contribuie la
apărarea drepturilor și promovarea intereselor membrilor, deci a unor interese particulare sau de grup,
interzis fiindu-le să promoveze interesele politice ale acestora, Constituția determinând clar sfera drepturilor
și intereselor la apărarea cărora aceste asociații pot contribui: interese profesionale, economice și sociale. De
altfel, art. 1 din Legea 54/1991 arăta expres că „sindicatele sunt organizații fără caracter politic”, dispoziție
care nu mai este reluată de actuala lege a sindicatelor, iar art. 1 din Legea 356/2001 reia aceiași dispoziție
referindu-se la patronate. Consecința ar trebui să fie că sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale nu
se pot afilia unui partid politic și nu pot încheia acorduri de sprijin politic cu un partid. Desigur, nimic nu le
împiedică să se transforme în partide dacă membrii lor doresc acest lucru.
235. Faptul că aceste asociații își desfășoară activitatea potrivit statutelor proprii implică independența lor
funcțională față de stat. Statul are doar dreptul să stabilească cadrul general al statutelor acestor asociații, fără
a avea dreptul să determine el însuși aceste statute. Statutele nu pot conține prevederi contrare constituției și
legilor, dar asociațiile au dreptul să-și elaboreze reglementări proprii, să-și aleagă liber reprezentanții, să-și
organizeze gestiunea și activitatea și să-și formuleze programe proprii de acțiune, fiind interzisă autorităților
publice orice intervenție de natură să limiteze sau să întrerupă exercitarea acestor drepturi.
B. Rolul constituțional al sindicatelor, patronatelor și asociațiilor profesionale
236. Dreptul esențial al sindicatului, organizației patronale sau asociației profesionale constă în posibilitatea de a
contribui la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor
lor. Câteva precizări se impun.
a. Drepturile sunt individuale, nu colective
237. Prima precizare ce se impune este că drepturile și interesele sunt ale membrilor, nu ale grupului. Se respectă
astfel viziunea individualistă a art. 4 din Constituție. Este vorba doar de drepturi exercitate în colectiv, nu de
drepturi colective. Aceasta este și poziția Curții Europene a Drepturilor Omului, care afirmă că art. 11 din
Convenție se aplică relațiilor interindividuale (Aff. Sorensen et Rasmussen c/Danemark, nr. 52562 și 52620,
nepublicată citată după J.-F. Renucci, Traité de droit européen des droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 2007,
p. 503).
238. Apoi, Constituția determină sfera acestor drepturi individuale exercitate în colectiv: nu poate fi vorba decât
de drepturi profesionale, economice și sociale, deci nu și de drepturi politice. Textul nu se rezumă la drepturi,
ci extinde contribuția asociațiilor la apărarea intereselor. Este vorba așadar nu doar de prerogative recunoscute
de ordinea juridică și apărate pe o cale de drept, ci și de acele așteptări care nu se bucură de protecție juridică
și jurisdicțională expresă. Asociațiile enumerate de art. 9 din Constituție contribuie la apărarea acestor
drepturi și la promovarea acestor interese.
b. Apărarea drepturilor membrilor
239. Apărarea drepturilor membrilor presupune posibilitatea asociației de a sta în justiție în numele membrilor.
Dreptul decurge direct din Constituție, ceea ce înseamnă că el există și dacă legea nu îl prevede expres, legea
neputând să-l interzică. Fără acest drept la acțiune, asociația nu ar putea apăra drepturile membrilor, căci un
element constitutiv al dreptului subiectiv este protecția juridică, care implică dreptul la acțiune, altfel nefiind
vorba decât de interese, ori Constituția distinge apărarea drepturilor de promovarea intereselor. Exercițiul
acestui drept nu implică nici un mandat expres prealabil din partea interesatului. Totuși acest drept trebuie să
respecte libertatea membrului de sindicat, patronat sau asociație profesională față de asociația însăși, ceea ce
implică faptul că interesatul poate pune capăt în orice moment acțiunii asociației. Acest drept implică și dreptul
asociației de a promova, pornind de la un caz individual, o acțiune colectivă. Această interpretare a dispoziției
constituționale este impusă de art. 20 din Constituție, căci acesta obligă la interpretarea dispozițiilor privind
drepturile și libertățile în concordanță cu tratatele internaționale la care România este parte, iar art. 11 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost interpretat de Curte în sensul obligării statelor contractante
la recunoașterea dreptului sindicatelor de a apăra interesele membrilor lor pe calea unei acțiuni colective (vezi
J.-F. Renucci, Traité de droit européen des droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 2007, p. 499-500).
240. Apărarea drepturilor membrilor este circumscrisă la drepturile de natura celor enumerate expres de art. 9 din

44
 Constituție. Astfel, Curtea Constituțională a decis că „din faptul că textul nominalizează izvoarele drepturilor
a căror apărare formează scopul activității sindicatelor, și anume legislația națională, pactele, tratatele și
convențiile internaționale la care România este parte, precum și contractele colective de muncă, nu se poate
înțelege că legea are în vedere toate categoriile de drepturi prevăzute în aceste acte normative sau, mai precis,
și drepturile civile sau politice, care prin natura lor nu intra in limitele constituționale ale activității sindicale”
(Decizia nr. 25/2003, M. Of. nr. 73 din 05 februarie 2003). Este de remarcat totuși că art. 1 alin. (1) din legea
sindicatelor poate fi interpretat ca extinzând sfera drepturilor apărate de sindicate față de cea determinată de
Constituție, odată ce el adaugă enumerării constituționale drepturile «culturale și sportive».
c. Promovarea intereselor membrilor
241. Promovarea intereselor membrilor presupune mijloace de acțiune extra-jurisdicționale. Aceste mijloace
specifice sunt limitate de lege în ceea ce privește exercițiul lor, în condițiile art. 53 din Constituție, dar legea
nu le poate enumera limitativ: în principiu orice mijloace care nu sunt interzise sunt permise. Aceasta înseamnă
că art. 9 din Constituție impune o limitare generală a puterii de intervenție a statului atunci când el stabilește
limitele exercițiului dreptului asociațiilor de a acționa pentru apărarea intereselor membrilor, limitare care
excedă cadrului stabilit de protecția constituțională a dreptului la grevă, a libertății întrunirilor și a garantării
negocierilor colective și a caracterului obligatoriu al convențiilor colective în materia muncii. Mijloacele
trebuie să fie adecvate scopurilor stabilite de art. 9: promovarea intereselor economice, profesionale și sociale,
orice utilizare a lor pentru a obține avantaje politice fiind prohibită.
d. Există un drept al asociațiilor enumerate de art. 9 de a fi consultate de către stat?
242. O problemă aparte este dacă dreptul asociațiilor la promovarea intereselor membrilor lor implică o obligație
corelativă pentru stat de a avea ca parteneri de discuție aceste asociații. Constituția noastră rezolvă în parte
problema, instituind, prin art. 141, Consiliul Economic și Social ca organ consultativ al Parlamentului și
Guvernului. Ar exista deci o obligație generală de consultare a asociațiilor stabilite în art. 9. Credem că acest
Consiliu nu poate omite vreunul dintre tipurile de asociație stabilite de art. 9. Interesele reprezentate în acesta
ar trebui să fie deci atât economice și sociale, cerință rezultată din chiar denumirea Consiliului, cât și
profesionale. Deocamdată, Legea nr. 109/1997, cu modificările aduse prin Legea nr. 492 din 2001, Legea nr.
58/2003 și Ordonanța de urgență nr. 41/2006, face din Consiliu un organism tripartit cuprinzând reprezentați
ai Guvernului, sindicatelor și patronatelor, situând deci asociațiile profesionale care nu pot căpăta statut de
sindicat pe o poziție de inferioritate, căci ele pot avea reprezentare doar în baza art. 13 din Lege, conform
căruia „Guvernul poate hotărî înlocuirea a câte unui membru care reprezintă Guvernul cu câte un reprezentant
al altor asociații profesionale, organizații neguvernamentale și altor asemenea organizații ale societății civile”.
243. La nivelul Consiliului Europei, Curtea și Comisia au avut practici diferite în ceea ce privește acest drept al
asociațiilor de a fi consultate. Dacă pentru prima art. 11 din Convenție nu garantează sindicatelor, nici
membrilor lor un tratament precis din partea statului și mai ales dreptul de a fi consultate de el (Afacerea
Sindicatul național al poliției belgiene, La jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme, op.
cit., p. 301-303.), pentru Comisie dreptul de a fi consultat este un element indispensabil al acțiunii sindicale.
Legea nr. 54/1991 impunea consultarea organizațiilor sindicale de tip confederație la nivel național (art. 27
alin. 2), dispoziție pe care legea 54 din 2003 nu o mai reia.
e. Există un drept al sindicatelor de a fi consultate și informate de către patronat?
244. O altă problemă ridicată de data aceasta în fața Curții Constituționale este dacă sindicatele au dreptul de a fi
cooptate ca invitat în consiliile de administrație și de a fi informate în legătură cu constituirea și folosirea
fondurilor, drepturi stabilite de art. 30 din Legea 54/2003. Autorii sesizării considerau că Legea „încalcă
flagrant dreptul angajatorului de a-și conduce propriile afaceri (…), precum și art. 41 alin. (2), referitor la
ocrotirea în mod egal, prin lege, a proprietății private, indiferent de proprietar, precum și (…) art. 135 alin. (1)
și (6) privitor la ocrotirea si inviolabilitatea proprietății private”. Cat privește dispozițiile art. 51 lit. b) din
Legea sindicatelor, care consacră posibilitatea sancționării contravenționale a angajatorului pentru
nerespectarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) din aceeași lege, autorii sesizării susțin că acestea "confirmă intenția
clară a legiuitorului de a da și ocroti posibilitatea altor persoane de a se imixtiona în modul de administrare a
proprietății", ceea ce contravine art. 41 alin. (2) si art. 135 alin. (1) si (6) din Constituție. În sensul acestor
susțineri se invocă art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care
(…) "nu garantează sindicatelor și nici membrilor lor dreptul de a fi consultate de către stat" (citate din Decizia
Curții Constituționale nr. 25/2003, M. Of. nr. 73 din 05 februarie 2003). Curtea reține însă că „dispozițiile art.
30 din lege reprezintă o modalitate de transpunere în legislația internă a dispozițiilor art. 21 din Carta socială
europeană revizuită, dispoziții prin care se stabilește dreptul lucrătorilor la informare și consultare. În virtutea
acestui drept lucrătorii unei întreprinderi sau reprezentanții acestora urmează să fie consultați, în timp util,
45
 asupra deciziilor propuse care sunt susceptibile de a afecta în mod substanțial interesele lor și, în special,
asupra celor care ar putea avea consecințe importante în privința angajării în întreprindere. Rezultă ca prin
textele de lege ce fac obiectul sesizării nu se aduce atingere dispozițiilor privind proprietatea privată (…) și
nici celor referitoare la asigurarea protecției concurentei loiale, (…)”. Pentru aceleași considerente care
împiedică admiterea criticii de neconstituționalitate a prevederilor art. 30 din lege Curtea respinge și criticile
aduse art. 51, considerând că „participarea reprezentanților sindicatelor la consiliile de administrație are drept
scop informarea și consultarea lucrătorilor întreprinderii, care însă nu participă la vot și, pe această cale, la
administrarea proprietății” (Decizia Curții Constituționale nr. 25/2003, M. Of. nr. 73 din 05 februarie 2003).
Curtea Constituțională și legiuitorul instituie astfel un drept al sindicatelor de a fi consultate și informate de
către patronat. Argumentul că sindicatele nu au în optica Curții Europene a Drepturilor Omului dreptul de a fi
consultate de către stat nu se aplică și dreptului de a fi consultate de către patronat.
245. Legiuitorul merge însă mult mai departe, obligând unitățile în care sunt constituite organizații sindicale care
au dobândit reprezentativitatea să pună la dispoziția acestora, cu titlu gratuit, spațiile corespunzătoare
funcționării și dotările necesare desfășurării activității acestora (art. 22 alin. 3 din Legea 54/2003). Curtea
Constituțională consideră aceste dispoziții constituționale (Decizia nr. 50/2004, M. Of. nr. 168 din 26 februarie
2004), dar ea se bazează pe faptul că obligația este impusă prin lege și este aplicată nediscriminatoriu indiferent
de titularul dreptului de proprietate, raționament care nu justifică corect restrângerea exercițiului dreptului de
proprietate în condițiile art. 53 din Constituție, căci nu arată cauza care o determină, nici necesitatea într-o
societate democratică, nici proporționalitatea, trecând direct la condiția ultimă, a aplicării nediscriminatorii.
Curtea admite astfel un drept al sindicatelor, derivat din rolul pe care art. 9 din Constituție îl conferă acestora,
contra unui drept al patronatului, care este protejat de același articol și de art. 44 din Constituție, fără să ofere
un criteriu de preferință sau de echilibrare a celor două. După părerea noastră, limitarea impusă de lege
dreptului de proprietate în acest caz nu poate fi justificată în baza art. 53 din Constituție, căci cauza protecției
drepturilor și libertăților nu poate fi invocată singură atunci când trebuie echilibrate două astfel de drepturi sau
libertăți, iar o cauză extrinsecă raportului dintre ele nu poate fi determinată printre cele stabilite de art. 53 alin.
(1). După părerea noastră dreptul sindical nu cuprinde și dreptul de a primi gratuit de la patronat mijloace de
funcționare.
f. Condiția reprezentativității
246. Legea leagă anumite drepturi ale sindicatului de reprezentativitatea acestuia, ceea ce poate crea probleme
prin raportare la egalitatea în drepturi. Astfel, conform Legii, chiar un sindicat minoritar în cadrul profesiei va
beneficia automat de prezumția legală de reprezentativitate prin simplul fapt al afilierii lui la o confederație
națională, în timp ce o organizație cu adevărat reprezentativă la nivelul profesiei nu va beneficia de dreptul de
a fi consultată dacă nu este afiliată la o astfel de confederație. În conformitate cu Legea nr. 130/1996
(modificată de Legea 53/2003 și de Ordonanța de urgență nr. 9/2004) privind contractul colectiv de muncă, se
prezumă că sunt reprezentative la nivel național și deci pot participa la negocierea contractelor colective de
muncă la nivel național, doar sindicatele care îndeplinesc condiția de a avea statut legal de organizații
confederative, iar la nivel de ramură cele care au statutul de organizații sindicale de tip federativ. Chiar dacă
îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate a organizațiilor sindicale se constată la cererea acestora de către
instanțele judecătorești, problema nu este rezolvată, căci instanța nu va putea lua în calcul decât cererea unei
confederații, respectiv federații de a se constata reprezentativitatea sa în vederea negocierii contractului
colectiv la nivel de economie națională, respectiv de ramură. Prezumția de nereprezentativitate a organizațiilor
sindicale neafiliate pare a fi irefragabilă, ceea ce pare a fi contrar Constituției, căci instituie o obligație de
afiliere în vederea participării la negocierile colective la nivel de ramură sau de economie. Dispozițiile legale,
pentru a fi conforme principiului egalității, ar trebui interpretate ca instituind o prezumție simplă și nu una
irefragabilă. Curtea Constituțională a decis însă constituționalitatea normelor legale privind
reprezentativitatea. Cu toate acestea, ea afirmă că „nici un patron ori organizație patronală, respectiv nici un
salariat ori organizație sindicală, nu poate fi obligat să se asocieze ori să se afilieze la o organizație de nivel
superior” (Decizia nr. 380/2004, M. Of. nr. 1015 din 03 noiembrie 2004).
247. Legea nr. 356/2001 stabilește un drept al patronatelor de a fi consultate de Guvern la inițierea, elaborarea și
promovarea programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare economică și un drept
de a participa în structurile de coordonare a programelor cu Uniunea Europeană (art. 10 lit. d). De remarcat că
legea nu impune nici o condiție de reprezentativitate în acest caz.
g. Extinderea avantajelor acțiunilor asociațiilor către nemembri
248. Asociațiile de tip sindical, patronal sau profesional contribuie la apărarea drepturilor și promovarea
intereselor membrilor lor. Precizarea constituțională este însă făcută pentru a determina sfera intereselor
protejate, distingând astfel aceste asociații de asociațiile politice, nefiind vorba de imposibilitatea de a extinde
46
 avantajele acțiunii asociative către cei care nu sunt membri. De altfel, legea face aplicația acestui principiu
atunci când, de exemplu, face ca salariații neafiliați unui sindicat să beneficieze de avantajele contractului
colectiv de muncă, chiar dacă parte la acesta este sindicatul.
C. Libertatea de a adera sau a nu adera la asociație și libertatea de a alege asociația
249. Aceste drepturi rezultă din art. 40 privind dreptul de asociere, și deci trebuie să fie analizate în primul rând
sub imperiul acestui articol. De aceea ele vor fi analizate aici de o manieră simplificată. Dispoziția art. 9
permite asocierea liberă în sindicate și patronate, iar pentru cei care, datorită statutului particular al funcției
publice pe care o exercită, nu pot beneficia de dreptul sindical, dreptul de a crea asociații de apărare a
intereselor lor profesionale. Interdicția de a se asocia în sindicate nu împiedică deci asocierea în asociații
profesionale, precizarea adusă art. 9 prin revizuire dovedindu-se deosebit de utilă în acest sens.
a. Dreptul de a adera
250. Libertatea de a constitui sindicate aparține în principiu angajaților. Curtea Constituțională constată acest
lucru în Decizia nr. 25 din 2003 (M. Of. nr. 73 din 05 februarie 2003): "Curtea constată că în sistemul
Constituției sindicatele constituie asociații ale salariaților, adică ale persoanelor care își desfășoară activitatea
profesională în cadrul unor raporturi de muncă. Aceeași concepție se desprinde din Convenția nr. 87 din 1948
a Organizației Internaționale a Muncii, care la art. 2 și următoarele face distincție între «lucrători» și «cei care
angajează», între «organizațiile lucrătorilor» și «organizațiile celor care angajează», rezultând în mod evident
că în toate cazurile, deci și în cazul lucrătorilor și în cazul «celor care angajează», convenția se referă la
persoane care își desfășoară activitatea în cadrul unor raporturi de muncă... Faptul că prin prevederile art. 2
alin (1) teza a doua din Legea sindicatelor nu se acordă și altor persoane decât cele aflate într-un raport de
muncă dreptul de a constitui sindicate nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale și a normelor
internaționale, de vreme ce nici acestea nu prevăd asemenea drepturi. Mai mult, Curtea constată că, în spiritul
și litera art. 37 alin. (1) (actualul art. 40) din Constituție, Legea sindicatelor, prin art. 2 alin. (1) teza a doua,
(…) acordă persoanelor care nu-și desfășoară activitatea profesională în cadrul unui raport de muncă dreptul
să adere la o organizație sindicală «fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă». O asemenea prevedere de
lege nu poate fi apreciată ca o restrângere a dreptului de asociere." Curtea judecă astfel că în principiu dreptul
de a constitui sindicate aparține doar salariaților, dar că legea poate permite anumitor persoane care nu sunt în
raporturi de muncă să adere la sindicat, dar nu și să constituie sindicate.
251. O altă problemă este dacă anumite categorii de angajați sau titulari ai unei funcții publice au dreptul de a
constitui sindicate sau de a adera la acestea. Astfel, art. 4 din Legea nr. 54/2003 dispune că „persoanele care
dețin funcții de conducere, funcții de demnitate publică, conform legii, magistrații, personalul militar din
aparatul Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne, Ministerului Justiției, Serviciului Român
de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe și Serviciului de
Telecomunicații Speciale, precum și din unitățile aflate în subordinea acestora nu pot constitui organizații
sindicale”. Dispoziția a fost atacată la Curtea Constituțională cu susținerea că „restrângerea dreptului de
asociere al magistraților nu se impune într-o societate democratică”. Curtea nu răspunde acestei obiecții nici
în Decizia nr. 469 din 2003 (M. Of. nr. 28 din 13.01.2004), nici în Decizia nr. 147 din 2004 (M. Of. nr. 418
din 11 mai 2004), probând încă odată faptul că nu analizează în mod corect îndeplinirea condițiilor de
restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți, cum îi impune art. 53 din Constituție, căci ea nu se referă
deloc la «necesitatea într-o societate democratică», deși condiția este expres stabilită de dispoziția
constituțională și fusese invocată direct în sesizare. Curtea se rezumă la a argumenta că din dispozițiile
constituționale „rezultă existența mai multor tipuri de forme asociative, cu obiect de activitate și scopuri
diferite. Membrii diferitelor asociații au drepturi și interese profesionale, economice sau sociale diferite, ceea
ce înseamnă că și categoriile de persoane care pot face parte din anumite asociații sunt diferite. Atât vechiul,
cât și noul text constituțional prevăd constituirea și desfășurarea activității asociațiilor potrivit cu statutele lor,
în condițiile legii. Prin urmare, legea poate prevedea anumite condiții obligatorii privind constituirea și
desfășurarea activității asociațiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociații,
de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite
tipuri de asociații, pot face parte din altele, dreptul acestora la libera asociere nefiind atins” (Decizia nr. 469
din 2003, M. Of. nr. 28 din 13.01.2004). Dar acest raționament nu explică de ce restrângerea dreptului
magistraților de a se asocia în sindicate este necesară într-o societate democratică, nici de ce legiuitorul are
capacitatea, în optica Curții, de a determina suveran categoriile de persoane care pot face parte din diferite
asociații. Concluzia Curții privind respectarea dreptului de asociere pentru că ai dreptul la un tip de asociație
deși îți este interzis altul este logic și juridic problematică. Lipsa de decizie a Curții Constituționale nu este
însă una surprinzătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este și ea confuză în domeniul restrângerii
dreptului de asociere pentru anumite categorii de titulari ai unor funcții publice (vezi V. Coussirat-Coustere,
47
 în La convention européenne des droits de l’homme, commentaire article par article, sous la direction de Louis-
Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 432-433). Astfel, art.
11 §2 teza finală din Convenția Europeană a Drepturilor Omului afirmă că „prezentul articol nu interzice ca
unele restrângeri legitime ale exercițiului acestor drepturi să poată fi impuse membrilor forțelor armate, poliției
sau administrației statului”. Curtea consideră, bazându-se pe o interpretare a contrario că funcționarii sunt
beneficiari, ca regulă generală, ai protecției rezultate din art. 11 din Convenție (Hotărârea Glasenapp din 28
august 1986, A nr. 104, §49, referință preluată după V. Coussirat-Coustere, în La convention européenne des
droits de l’homme, commentaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel
Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 432). Dar atunci când trebuie să determine sfera
de aplicație personală a posibilității acordate statelor de a restrânge exercițiul drepturilor este ezitantă. Mai
întâi pentru că interpretează fără preciziune noțiunile, de altfel prin natură imprecise, de «membri» și de
«administrație a statului», mai apoi pentru că cerința impusă acestor restrângeri este de a fi «legitime», ceea
ce pentru Curte semnifică faptul că ele „scapă imperativelor primei fraze a paragrafului 2, cu excepția celui al
legalității” (Hotărârea Groppera Radio AG et autre din 28 martie 1990, A nr. 173, §61, citată după V.
Coussirat-Coustere, în La Convention européenne des droits de l’homme, commentaire article par article, sous
la direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p.
432). Curtea noastră constituțională este deci în acord cu instanța europeană, ceea ce nu înseamnă însă că
restrângerea dreptului magistraților de asociere în sindicate este constituțională.
252. Dreptul de a constitui patronate aparține «patronilor». Prin «patron» Legea nr. 356/2001 înțelege „persoana
juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează și utilizează capital,
indiferent de natura acestuia, în scopul obținerii de profit în condiții de concurentă, și care angajează munca
salariata” (art. 2).
b. Dreptul de a nu adera
253. Libertatea de a adera la un sindicat, patronat sau asociație profesională cuprinde și dreptul de a nu adera.
Totuși această libertate negativă nu funcționează în același mod pentru toate asociațiile profesionale.
Libertatea de a nu fi sindicalizat implică libertatea de a te retrage oricând din sindicat. Nici o restricție nu poate
fi impusă de legiuitor, orice formă de atingere adusă libertății sindicale fiind contrară Constituției. Astfel nici
o formă de discriminare la încadrare sau la concediere și nici o sancțiune nu poate fi legal fondată pe criteriul
apartenenței sau neapartenenței la un sindicat. Pentru ca dreptul de adera la un sindicat să fie efectiv, statul
trebuie să protejeze individul contra oricărui abuz de poziție dominantă din partea sindicatelor (Comisia
Europeană a Drepturilor Omului, afacerea Cheal c. Rgatul Unit, 13 mai 1988, nr. 10550/83). Astfel nu doar
orice presiune din partea angajatorului fondată pe apartenența sau neapartenența la un sindicat, ci și orice
abținere a statului de a interveni este contrară Constituției și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
c. Libertatea de a alege asociația
254. Libertatea de a alege sindicatul este corolarul libertății de a adera sau nu la un sindicat. Ea presupune
pluralismul sindical. Pluralismul sindical interzice crearea unui sindicalism unic și vertical, a unui sindicat de
stat. El este reflexul art. 8 din Constituție care impune pluralismul intra-categorial ca pe o condiție și o garanție
a democrației constituționale. Noțiunea de sindicat reprezentativ utilizată de lege nu poate avea semnificația
încadrării obligatorii într-un sindicat sau confederație unică. Aceleași principii sunt aplicabile și patronatelor
și asociațiilor profesionale, avându-se totuși în vede situația particulară a profesiilor în care libera practică
depinde de încadrarea într-un ordin profesional.
d. Situația profesiilor dotate cu organizații profesionale la care aderarea este obligatorie
255. Situația profesiilor dotate cu organizații profesionale la care aderarea este obligatorie (ordine profesionale
ale medicilor, avocaților etc.) este sensibil diferită. Restrângerea libertății de a alege asociația profesională
este justificată de motivul legitim al organizării unei profesii. Dar pentru a fi constituțională această restrângere
trebuie să fie făcută pentru una din cauzele stabilite în art. 53 alin. (1), ceea ce înseamnă că nu orice profesie
justifică o organizație profesională unică în care încadrarea este obligatorie, ci doar acelea legate nemijlocit
de realizarea obiectivelor enumerate de art. 53 alin. (1), și în condițiile de proporționalitate stabilite de art. 53
alin. (2) din Constituție. Aceasta înseamnă că aderarea obligatorie la o asociație profesională nu poate afecta
existența dreptului de asociere, deci că ea nu trebuie să se opună adeziunii la un organism profesional de natură
distinctă (vezi C.E.D.O., 23 iunie 1981, Lecompt, Van Leuven și De Meyere c Belgia). Curtea Europeană a
Drepturilor Omului s-a pronunțat asupra deciziei autorităților române de a dizolva un sistem asociativ care
dubla organizarea profesională a avocaților prin înființarea de barouri de avocați care nu făceau parte din
Uniunea Avocaților din România. Ea a constatat că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop legitim,
48
 care consta în apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților altor persoane, mai ales ale celor care fac
apel la avocați pentru apărarea intereselor lor, că intervenția statului este necesară într-o societate democratică
și este proporțională cu scopul urmărit și că deci nu reprezintă o încălcare a art. 11 din Convenție (Bota
c/Roumanie, 12 octombrie 2004, vezi C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului – comentariu pe
articole, vol. I. Drepturi și libertăți, C.H. Beck, București, 2005, p. 836 – 837). Curtea admite deci că unele
profesii presupun o asociere unică și obligatorie. Dar trebuie subliniat că restrângerile dreptului de asociere
trebuie raportate în sistemul nostru la art. 53 din Constituție, care este mai favorabil, în sensul art. 20 din legea
fundamentală, decât textul din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Secțiunea 5. Democrația procedurală
§1. De ce nu trebuie substanțializată democrația
256. Democrația este o procedură de decizie, care se diferențiază de altele prin titularul deciziei și prin modalitatea
luării deciziilor. Titularul deciziei democratice este «poporul», adică o comunitate politică de cetățeni care
este o realitate procedurală, nu substanțială. Am văzut deja că puterea acestora este diferențiată de alte puteri
de decizie prin faptul că este «politică», adică una care transcende, integrând, divizarea societății în grupuri
particulare. În acest sens aparte, societatea politică este pluralistă. Pluralismul nu este o condiție trecătoare a
acestui tip de societate, ci una constitutivă. Fără pluralism, nu există societate politică. Democrația este, așadar,
o procedură care asigură decizia politică într-o societate pluralistă. Ea trebuie astfel construită încât să păstreze
pluralismul.
257. Prima condiție a garantării conservării pluralismului este că decizia democratică se rezumă la a arbitra între
doctrinele morale și comprehensive care divizează oamenii în grupuri în societatea respectivă, că ea este o
decizie neutră, dar nu indiferentă din punct de vedere moral sau filosofic. Această neutralitate se traduce în
faptul că decizia democratică nu trebuie să poată avea ca obiect eliminarea unor curente de gândire, chiar dacă
ele sunt incomode pentru ordinea socială stabilită. pentru a putea face acest arbitraj, democrația nu trebuie să
se transforme pe sine însăși într-o doctrină morală sau comprehensivă.
258. Neutralitatea democratică presupune că arbitrul nu devine jucător. De aceea, nu poate fi admisă postularea
incompatibilității unei doctrine cu democrația. În principiu, orice doctrină poate fi compatibilă cu democrația,
cu condiția ca ea să nu nege procedura democratică însăși. Principiul procedurii este simplu: suntem de acord
că putem să nu fim de acord, atât timp cât nu devenim violenți din cauza diferențelor de opinii. Procedura
democratică este deci una de integrare a conflictelor. Ea nu trebui să permită eliminarea oponentului. Doar
acele structuri care nu acceptă regula de bază a procedurii democratice, ori cauza finală a societății politice -
garantarea drepturilor omului -, sau principiile sistemului de protecție a acestora, sintetizate în conceptul de
stat de drept, pot fi eliminate din sfera concurenței democratice. De aceea, doar organizațiile care acționează
contra pluralismului, a principiului procedural al democrației sau contra statului de drept pot fi desființate ca
fiind contrare constituției.
259. Decizia democratică presupune că majoritatea decide pentru întreg, dar cu condiția ca decizia majorității
politice să nu elimine minoritățile politice și nicio consecință juridic restrictivă să nu fie legată de poziționarea
politică a indivizilor. Minoritatea politică, numită când este privită din unghiul de vedere al actului guvernării
«opoziție» este un organ al guvernământului la fel de important ca majoritatea politică. Este motivul pentru
care apartenența și opinia politică sunt enumerate printre criteriile de nediscriminare de constituțiile
democrațiilor liberale moderne.
§2. Decizia democratică
260. Decizia este luată în democrație de majoritate. Această regulă este aplicabilă atât deciziei directe, cât și
alegerii reprezentanților și deciziei acestor reprezentanți. În principiu, democrația presupune decizia colectivă
bazată pe regula desprinderii unei majorități prin vot. A contrario, ea se acomodează cu greu cu deciziile
individuale sau minoritare. De exemplu, organele unipersonale reprezentative, cum este șeful statului, nu ar
trebuie să aibă o putere de decizie care să creeze efecte obligatorii pentru subiecți, ci ar trebui să fie cantonată
în sfera arbitrajului între puterile politice ale statului care sunt exercitate colectiv, adică de colegii. În cadrul
unui organ colegial, cum este guvernul, nu ar trebui ca primul-ministru să poată decide singur asupra actelor
care afectează drepturile subiecților, cum o face, de exemplu, în sistemul legal românesc actual. Guvernul,
care este un organ rezultat dintr-un vot indirect, trebuie să fie rezultatul unei majorități parlamentare. În
principiu, pierderea majorității, ar trebui să atragă pierderea puterii.
A. Regula majorității
261. Pentru a putea decide, un colegiu trebuie întrunit. Trebuie ca un număr minim de membri ai colegiului
respectiv să fie prezenți în procedura de decizie. Acest număr minim se numește «cvorum». Cvorumul necesar

49
 pentru ca adunarea să fie legal constituită este distinct de majoritatea necesară pentru a decide. Astfel Curtea
Constituțională a României a decis: „confuzia dintre cvorum și majoritatea necesară adoptării unui act este
neconstituțională cât timp fiecare este reglementată separat în Constituție [...], iar, prin natura lor, corespund
unor finalități deosebite: cvorumul pentru a asigura o prezență minimă, iar majoritatea pentru formarea voinței
de care depinde adoptarea unei măsuri sau a unui act”60. Dacă numărul de membri necesar a fi prezenți nu este
întrunit, adunarea nu există din punct de vedere juridic, deci nu poate decide. Orice decizie luată fără ca
prezența necesară funcționării legale a adunării să fie îndeplinită este inexistentă, pentru că colegiul care
pretinde că a decis nu exista din punct de vedere juridic. În acest sens, Curtea Constituțională face din cvorum
o condiție de validitate. Astfel ea a decis că rezultă că „întrunirea cvorumului nu se prezumă și este o condiție
a validității votului” 61. Cvorumul este raportat la numărul membrilor adunării. Nu are importanță motivul
pentru care nu sunt prezenți. Astfel Curtea Constituțională a decis că, „potrivit art.64 din Constituție, Camera
Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor. Aceasta nu poate
avea decât semnificația unei prezențe efective a parlamentarilor la ședința în care urmează să fie adoptate
actele enumerate în text. Prin urmare, prevederea art. 87 din Regulament, potrivit căreia se consideră
îndeplinită cerința constituțională a cvorumului legal și în cazul în care o parte din parlamentari absentează
din motive justificate, nu este în concordanță cu art. 64 din Constituție”62.
262. Prezența membrilor adunării nu trebuie confundată cu participarea lor la vot. Ei pot fi prezenți fără să
participe la vot. Curtea Constituțională a tranșat această problemă încă din 1994: „Neparticiparea la vot poate
fi analizată doar în condițiile în care cvorumul este întrunit și, deci Camerele Parlamentului pot trece, în mod
constituțional și regulamentar la adoptarea oricărui act. În raport cu obligațiile care revin reprezentanților
poporului care i-a ales în Parlament, prevăzute de art.66 alin.(1) din Constituție, datoria parlamentarilor este
de a-și exprima poziția în problema supusă aprobării fără echivoc, prin vot «pentru», «contra» sau abținere.
Aceasta reprezintă o exigență a vieții parlamentare, un aspect al răspunderii parlamentarilor față de alegători.
Nu înseamnă însă că, în exercițiul liber al mandatului, parlamentarul nu poate adopta și o altă poziție,
necuprinsă în regulament, prin abținerea de la exprimarea unei opțiuni, cu toate că este prezent în momentul
votării. Dar acest mod de a concepe îndeplinirea obligațiilor de reprezentant al poporului nu poate avea nici
un efect asupra validității votului Camerei Deputaților și, cu atât mai mult, asupra constituționalității lui” 63.
263. Majoritatea cu care colegiul poate decide reprezintă numărul minim de voturi necesar pentru ca el să poată
adopta un anumit act. Regula este decizia cu majoritatea membrilor prezenți, adică cu majoritate simplă.
264. Fiecare membru al colegiului are un singur vot. Principiul este cel al egalității votului. Nu poate fi instituită
niciun fel de superioritate a votului unui membru asupra votului celorlalți, indiferent de funcția pe care acesta
o îndeplinește în structurile adunării. Astfel, Curtea Constituțională a constatat că fosta reglementare prevăzută
de dispozițiile art. 114 din Regulamentul Camerei Deputaților, care dădea rol decisiv președintelui Camerei
în caz de paritate de voturi, contravine prevederilor constituționale. Ea a statuat că „singura soluție
constituțională rezultând din poziția juridică egală la vot a tuturor deputaților este, în situația parității de voturi,
repetarea votului”64.
B. Corectarea regulii majorității
265. Uneori, sistemul constituțional vrea să îngreuneze procedura de decizie în anumite cazuri. Este vorba de acte
care afectează anumite valori sau drepturi ori libertăți care trebuie să fie stabile în societatea dată. Modalitatea
de stabilizare este creșterea majorității. Majoritatea nu mai este atunci simplă. Există două forme de corecție
a majorității simple, majoritatea absolută și majoritatea calificată. Majoritatea absolută este raportată la
numărul membrilor colegiului sau adunării, nu la numărul celor prezenți. Este, de exemplu, majoritatea cerută
de Constituția României pentru adoptarea de către Camere a legilor organice. Majoritatea calificată presupune
ca decizia să poată fi valid luată doar dacă un număr mai mare decât jumătate plus unu din numărul total al
membrilor colegiului sau adunării votează pentru aceasta. De exemplu, legile de revizuire a Constituției
României sunt votate de fiecare Cameră cu majoritate calificată de 2/3 și dacă nu se ajunge la un text comun,
iar procedura medierii eșuează, cu majoritate de 3/4 în ședință comună a Camerelor.
266. Dacă textele constituționale cer întrunirea unei majorități calificate pentru a decide, atunci colegiul sau
adunarea sunt legal constituite pentru a decide în acea problemă doar dacă sunt prezenți membri în numărul
necesar întrunirii acestei majorități. Altfel nu are cum să fie constituită majoritatea cerută pentru decizie. De
aceea, de exemplu, prin regulamentul propriu, Camera va stabili cvorumul legal care asigură funcționarea sa

60 Decizia nr. 46/1994. În același sens este și Decizia Curții Constituționale nr.4/1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.7 din 13 ianuarie 1994.
61 Decizia nr.1.558/2009, publicată în Monitorul Oficial nr.856 din 09.12.2009.
62 Decizia nr. 95/1998, publicată în Monitorul Oficial nr.260 din 13.07.1998.
63 Decizia nr. 4/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.7 din 31.01.1994 .
64 Decizia nr.45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.131 din 27 mai 1994.

50
 legală în funcție de majoritatea cerută pentru a decide. Curtea Constituțională a decis de principiu că „art. 64
stabilește o limită minimă, dar nimic nu împiedică o Cameră ca prin regulamentul său să stabilească reguli
care să facă aplicabile și reale dispozițiile constituționale care privesc legile de revizuire a Constituției sau
adoptarea altor măsuri pentru care se impune o majoritate calificată”65. Neîntrunirea cvorumului calificat
necesar constituirii legale a Camerei atrage inexistența actului sau măsurii eventual adoptate.
267. Excepțiile de la regula majorității simple sunt de strictă interpretare. Curtea Constituțională a României își
sintetizează jurisprudența în acest domeniu în Decizia nr. 260/201566 în următorii termeni: „Astfel, Curtea a
concluzionat că, «de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea
fundamentală nu prevede altfel». În consecință, Curtea a constatat neconstituționalitatea art.155 alin.(3) din
Regulamentul Camerei Deputaților referitor la majoritatea calificată de vot necesară adoptării unei hotărâri a
Camerei Deputaților prin care se cerea urmărirea penală a unui membru al Guvernului care deținea și calitatea
de deputat67, neconstituționalitatea art.150 alin.(3) din Regulamentul Senatului referitor la majoritatea absolută
de vot necesară adoptării unei hotărâri a Senatului prin care se cerea urmărirea penală a unui membru al
Guvernului care deținea și calitatea de senator68 sau neconstituționalitatea art.11 alin.(3) din Legea nr.3/2000
privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84
din 24 februarie 2000, referitor la majoritatea absolută de vot necesară adoptării hotărârii Parlamentului, în
ședința comună a celor două Camere, cu privire la punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului
consultativ inițiat de Președintele României69. Din cele de mai sus, Curtea constată că, sub aspectul majorității
de vot, legiuitorul constituant a stabilit că regula – principiul – pentru adoptarea hotărârilor parlamentare este
întrunirea unei majorități simple (majoritatea membrilor prezenți), iar excepția, fiind de strictă interpretare –
exceptio est strictissimae interpretationis, este reprezentată, pe de o parte, de hotărârile parlamentare de
aprobare a regulamentelor Camerelor, așadar, a celor ce privesc organizarea și funcționarea acestora [art.65
alin.(2) sau art.76 alin.(1) din Constituție], de cele care privesc suspendarea din funcție a Președintelui
României [art.95 alin.(1) din Constituție] sau acordarea/retragerea încrederii Guvernului [art.103 alin.(3),
art. 113 alin.(1) sau art.114 din Constituție], acestea circumscriindu-se majorității absolute (majoritatea
membrilor Camerei, respectiv ai Parlamentului), iar, pe de altă parte, hotărârile de punere sub acuzare a
Președintelui României pentru înaltă trădare [art.96 alin.(1) din Constituție], care se adoptă cu majoritate
calificată (două treimi din numărul deputaților și senatorilor). Așadar, actele normative infra-constituționale
nu pot prevedea alte majorități de vot decât cele reglementate prin textul Constituției; din contră, acestea
trebuie să se subsumeze cadrului constituțional existent, iar emitentul acestora nu poate aprecia ca, de la caz
la caz, în funcție de importanța pe care o atașează el însuși domeniului respectiv, adoptarea hotărârilor să fie
realizată prin apelarea la alte majorități de vot decât cele stabilite prin Constituție”.
Secțiunea 6. Funcționează sistemul românesc actual ca o democrație liberală?
268. Când, cu ceva timp în urmă, domnul Gabriel Andreescu mi-a propus sa contribui la o analiză a Raportului
Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România, subintitulat „Pentru
consolidarea statului de drept”, nu am ezitat deloc, căci raportul mă surprinsese profund, prin lipsa lui de
consistență. Apoi am început să ezit, din două motive. Primul ținea de o strategie mediatică: a-l comenta
însemna a-i conferi o importanță mai mare decât are în realitate, căci, din punctul de vedere al analizei tehnice
de drept constituțional, raportul nu spunea mai nimic. Cel de al doilea ținea de persoana mea: nu mă hotăram
care aspect al regimului constituțional abordat de raport să îl analizez. În final m-am hotărât să nu analizez
propriu-zis Raportul, ci atitudinea care stă la baza lui, adică presupoziția că atunci când un sistem social nu
funcționează de vină este legea care reglementează funcționarea sistemului și că deci aceasta trebuie
schimbată. Atitudinea aceasta a creat în România un fel de sport normativ: toată lumea cere schimbarea legilor
în fiecare zi, iar cei abilitați să normeze o fac cu o rapiditate și cu o lipsă de coerență uimitoare, de parcă ar
schimba nu osatura sistemului social, ci șosetele murdare. Legile nu par niciodată să fie destule și, în orice
caz, nu par bune decât până sunt puse în vigoare. Din cauza acestei inflații normative am ajuns să nu mai
înțelegem nimic din sistemul juridic, iar previzibilitatea legilor, atât de dragă Curții Europene a Drepturilor
Omului, a devenit un deziderat imposibil de atins în România, căci nimeni nu mai știe ce se așteaptă legiuitorii
să facem noi, subiecții de drept, cei pentru care legea dispune. Încălcarea legii, chiar de către organele statului,
care nu mai știu ce legi aplică - atât de mare și de neclar le este noianul - a devenit un fapt atât de obișnuit
încât nimeni nu se mai miră. Poate doar Curtea de la Strasbourg, care ne condamnă pentru schimbarea prea

65
Decizia nr. 65/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.156 din 22.06.1994.
66 Publicată în Monitorul Oficial nr.318 din11.05.2015.
67 Decizia nr.989 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 716 din 22.10.2008.
68 Decizia nr.990 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 716 din 22.10.2008.
69 Decizia nr.392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din 15.05.2007.

51
 deasă a legilor sau pentru inconsistența lor.
269. În toată această frenezie normativă, Constituția părea stabilă. S-a motivat odată că trebuie schimbată pentru
că altfel nu putem intra în Europa. Nu cred că era necesară o revizuire pentru asta. Și nici nu e locul să comentez
această revizuire. Are, cu siguranță, părți bune și părți mai puțin reușite. Temele ei sunt unele care au tins să
accentueze normativ caracterul liberal al statului român, cum am remarcat cu alte ocazii70. La mai mulți ani
de la această primă revizuire, s-a spus, de către o comisie prezidențială, că ar trebui revizuită încă odată.
Motivul ar fi funcționarea defectuoasă a sistemului. Coabitarea între un guvern bazat pe un partid și un
președinte sprijinit de un alt partid îi făcea atunci pe români să creadă că sistemul chiar nu funcționează. Dar
oare Constituția să fie de vină? Și soluția să fie modificarea ei? La aceste două întrebări aș vrea să răspund în
cele ce urmează.
270. Eu cred, și voi afirma aceasta de la început, că de fapt cauzele lipsei de funcționalitate a sistemului
constituțional nu sunt situate la nivelul sistemului normativ, ci la nivelul impulsului politic și social care
alimentează acest sistem. Sistemul normativ este ca un aparat electric: foarte frumos organizat pentru a
funcționa, dar care dacă nu este alimentat sau dacă sursa de alimentare nu este apropriată, nu va funcționa sau
se va defecta. Dacă alimentez un astfel de aparat, construit pentru a funcționa la tensiune de 220 de volți, la
380, atunci se arde. Soluția ar fi, în modelul de logică al Comisiei prezidențiale, să cumpărăm un aparat mai
performant. Eu cred că ar trebui schimbată sursa de alimentare. Iar această sursă trebuie identificată în primul
rând la nivelul sistemului de partide. În al doilea rând, înțelegerea greșită a democrației de către majoritatea
populației și a decidenților politici alterează funcționarea sistemului.
§1. Moartea ideologiei și nestructurarea sistemului de partide
271. Ceea ce frapează chiar de la prima vedere în cazul sistemului românesc de partide este lipsa temelor de
dezbatere. Toate par să fie conjuncturale, iar soluțiile propuse pompieristice. Cauza nu trebuie căutată în
doveditul gust al românilor pentru scandaluri inconsistente și discuții televizate, care îmi aduc aminte de
conversațiile purtate de femeile satului copilăriei mele pe buza șanțului, cu predilecție despre strigoi, chiar în
pragul serii, ci în lipsa de ideologie a partidelor și în lipsa clivajelor sociale fundamentale care ar trebui să
structureze sistemul de partide pentru a putea polariza electoratul.
272. Apetitul pentru dezideologizarea partidelor este istoric explicabil. În 1989 electoratul nu era deloc pregătit
pentru alte ideologii decât cea promovată de fostul partid comunist român ca marxistă și care, de fapt, nu avea
nici o legătură cu Marx. Domnul Ion Iliescu și grupul pe care îl coordona au înțeles imediat acest lucru.
Consecința era logică : structura teritorială era mai importantă decât ideologia, în condițiile în care electoratul
nu avea nici pregătirea, nici apetitul pentru a o înțelege pe aceasta din urmă. Astfel a luat naștere o structură
revoluționară care urma structura statului și a partidului comunist. Aceasta se va transforma apoi în partidul
care va domina România ani buni și decisivi pentru noua și ezitanta democrație românească. După construirea
structurilor F.S.N.–ului ca structuri teritoriale ale puterii publice și pe criteriul locului de muncă, prin Decretul-
lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, a fost interzis celorlalte partide să mai utilizeze acest ultim tip de încadrare.
Aceste partide au încercat să reînnoade tradiția partidelor românești antebelice, dar au constatat că dezbaterea
ideologică nu ajunge la electorat, că acesta este opac. Cum nu aveau structuri comparabile cu ale F.S.N., a
trebuit să se alieze toate pentru a reuși să câștige alegerile. Aceasta a dus la o atenuare a diferențelor ideologice
dintre ele și la o guvernare de largă coaliție, care a fost percepută de populație ca un șir lung de ezitări
negociate. Ideologia fusese astfel condamnată. Momentul structurării unui sistem de partide fusese ratat
datorită conjuncturii care punea forma deasupra conținutului, pe motivul eficienței electorale. Ne-am trezit
astfel cu un sistem de partide care imită clivajele71 occidentale și împrumută denumirile de acolo, dar care nu
are suportul social necesar, căci acele clivaje nu au niciun sens în România. Un astfel de sistem de partide nu
are cum să dezbată ceva consistent, pentru că nu găsește acele teme românești care ar putea polariza electoratul,
iar acesta nu înțelege miza temelor împrumutate din occident și care nu au sens la noi.

70
D. C. Dănișor, L’utopie constitutionnalisé : commentaires en marge de la révision de l’art. 1 alin. 3 de la Constitution
roumaine, în Utopies : Entre droit et politique. Etudes en hommage à Claude Courvoisier, Textes rassemblés par Patrick
Charlot, Editions Universitaires de Dijon, 2005, p. 271-292 ; D. C. Dănișor, Despre posibilele consecințe ale
constituționalizării tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din 1989, Revista de Drept
Public nr. 1/2007.
71
Prin «clivaj» se înțelege un conflict care reprezintă o fractură socială profundă, distinctă de conflictele conjuncturale
legate de un eveniment, un conflict structural, care se instituționalizează, se «solidifică». Vezi D.-L. Seiler, Partis et
familles politiques, P.U.F., Paris, 1980 ; D.-L. Seiler, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 2000; D.-L. Seiler,
L'Actualité de l'approche des partis politiques en terme de clivages socio-politiques, în Les partis politiques. Quelles
perspectives?, sous la direction de Dominique Andolfatto, Fabienne Greffet, Laurent Olivier, L'Harmattan, Paris,
2001.
52
273. Sistemul occidental de partide este structurat în jurul a patru falii sociale fundamentale, care au dus la o
polarizare a opiniilor atât de consistentă și de radicală încât aceste opinii s-au transformat în ideologii, iar
confruntarea dintre ele s-a permanentizat. Aceste falii sunt rodul unor revoluții sociale succesive care au
zguduit fundamentele societății. Este vorba de patru clivaje: proletari/posedanți, stat/biserică, urban/rural și
centru/periferie. Ideologiile partidelor occidentale, ca și denumirile lor, împrumutate de regulă și la noi,
urmează o logică a situării de o parte sau de alta a acestor clivaje. În cazul partidelor românești, nu există o
clarificare a poziției lor pe aceste clivaje, ele tinzând să se situeze la centru, adică nici de o parte, nici de alta,
ceea ce creează o ambiguitate care derutează electoratul și uniformizează oferta electorală. Centrul nu există
în mod normal decât ca un compromis conjunctural, de regulă pentru a construi o alianță în vederea guvernării,
când nu poate exista o majoritate ideologic coerentă. De regulă partidele trebuie să se decidă de ce parte a
clivajului se situează. La noi acest centru s-a permanentizat datorită lipsei de orientare ideologică a partidelor
și datorită necesității, impusă opoziției, de a alia toate partidele pentru a putea învinge partidul dominant. Lipsa
ideologiei are inițial, cum am văzut, o explicație conjuncturală, dar motivul pentru care nu s-a reușit
ideologizarea partidelor timp de aproape 20 de ani este mai profund. El ține de lipsa de funcționalitate a
clivajelor occidentale în România. Ne vom apleca puțin asupra acestei probleme.
274. Primul clivaj este între proletari, adică cei care își câștigă mijloacele de existență din vânzarea forței lor de
muncă și posedanții mijloacelor de producție. Partidele care se situează de partea proletarilor sunt inițial
denumite socialiste, iar cele care sunt situate de partea posedanților sunt calificate generic la început ca
liberale. Apariția socialismului care neagă fundamentele democrațiilor de tip occidental și a partidelor care îl
adoptă ca ideologie, calificate drept comuniste, despre care s-a spus cu îndreptățire că nu se mai situează la
stânga, ci la Est, face ca partidele socialiste care rămân fidele valorilor democrației liberale să se declare social-
democrate. La noi există în mod clar partide care se declară astfel. Situarea de partea posedanților este posibilă
într-o democrație, într-o societate care depinde deci de votul universal, doar dacă există o clasă care deține nu
doar mijloacele de producție, ci și conștiința că trebuie să acționeze spre binele public și care este capabilă să
creeze unei părți consistente a opiniei publice atașamentul față de ideea că oamenii bogați fac averi nu doar
pentru binele lor, ci și pentru binele celor care muncesc pentru ei. La noi au existat astfel de partide încă de la
Revoluție. Dar clivajul care alimentează această polarizare fundamentală a partidelor occidentale nu putea fi
funcțional în România post-comunistă și nu este funcțional nici astăzi. Astfel, în 1989 eram în mod cert toți
proletari. Iar cei care au venit din străinătate, unde plecaseră forțați de instaurarea comunismului, nu au avut
nicio șansă de a câștiga un electorat care nu putea înțelege averea decât ca pe un furt. Cred că toată lumea își
mai amintește reproșul fundamental care le era făcut: nu mâncaseră, ca noi, salam cu soia! Nu putea fi vorba
de partide de dreapta într-un asemenea climat social.
275. La peste 30 de ani de la Revoluție acest clivaj nu este încă funcțional, deși o clasă posedantă incipientă există.
În primul rând nefuncționalitatea vine din cultivarea mentalității că averile mari nu pot fi făcute decât prin furt
și că orice tip de conducere a celor bogați este o «oligarhie». Oligarhii, mogulii, baronii … sunt ținta
permanentă a autoproclamaților salvatori ai națiunii și ai presei care îi urmează, orbită de nivelul audienței pe
termen scurt. Partidele de dreapta trebuie să facă astfel un pilotaj periculos printre temele proletare, iar
dezbaterea care ar trebui făcută cu privire la rolul clasei posedante în societate nu există de teama recurentă a
acuzațiilor de instaurare a «oligarhiei». Discursul de extremă stângă a devenit în aceste condiții atât de firesc
în România încât nu mai miră pe nimeni. Astfel, liderul unui partid care se declară de dreapta vorbește
nonșalant, în calitate de Prim Ministru, de impozitarea veniturilor de peste 9000 de RON cu 90%. Un astfel
de discurs ar șoca până și pe cel mai înverșunat comunist occidental. La noi pare firesc.
276. În al doilea rând, lipsa de funcționare a clivajului vine din cultivarea ideii că partidele care ar trebui să se
poziționeze pe acest clivaj sunt toate oligarhice și a concluziei, logic necesară în conjunctura psihologică dată,
că toate sunt «rele». Ce ar trebui făcut? În această logică trunchiată, ar trebui ca rolul partidelor în democrație
să scadă. De altfel, aceasta este logica subsecventă discursului Președintelui României și al Comisiei pe care
domnia sa a înființat-o și al cărei raport constituie pretextul acestui eseu. Pași importanți în structurarea
sistemului electoral, dovediți deja nefundamentați cum se cuvine, au fost făcuți chiar de guvernul liberal, care
era ținta primă a propagandei anti-oligarhice, pornind de la această logică a democrației care se teme de partide,
deși nimeni nu a putut până acum să o gândească în lipsa acestora.
277. Un sistem de partide structurat pe primul clivaj nu pare deci posibil în România, cel puțin atâta vreme cât
clasa posedantă este privită ca o adunătură de hoți care, cum se exprima o persoană care a ajuns în turul al
doilea al alegerilor prezidențiale, ar trebui executați pe stadion. Avem așadar, la nivelul denumirilor și al
declarațiilor, partide care ideologic s-ar situa pe poziția proletarilor și partide care s-ar situa pe poziția
posedanților mijloacelor de producție, dar nu am reușit să construim mentalitatea necesară existenței acestor
ultime partide. Educația lipsește. De vină este sistemul învățământului public, care mimează studierea
economiei politice sau al politicii economice, ca al și filosofiei, nemaivorbind de drept, care lipsește cu totul
din programa educației obligatorii și partidele însele, care nu sunt capabile să facă o astfel de educare a
53
 electoratului, deși aceasta ar trebui să fie una dintre funcțiile lor fundamentale. Impulsul primit de sistemul
constituțional dinspre acest prim mod de structurare a sistemului politic este deci nefuncțional. De vină nu este
însă Constituția, ci educația.
278. Cel de al doilea clivaj occidental, care structurează acolo sistemul de partide, asigură polarizarea electoratului
și dă astfel un impuls consistent sistemului constituțional este cel între stat și biserică. Nu este vorba, cum cred
unii, că unele partide sunt creștine și altele nu. Este vorba de admiterea rolului politic al bisericii sau de negare
a acestuia. Partidele creștin-democrate tind să admită că biserica are un rol politic, în timp ce cele laice
consideră că biserica trebuie separată de politică, că aceasta trebuie să se ocupe de salvarea sufletelor, de
problemele lumești ocupându-se statul. Partidele laice nu sunt anticreștine, ci doar se opun rolului politic pe
care clerul l-a jucat atât de decisiv o bună bucată de timp în Europa occidentală. Și aici partidele românești au
intrat într-un joc mimetic inconsistent. Partidele au început să se declare creștin democrate. dar clivajul care
să susțină această pretinsă polarizare nu există în România. Biserica nu a avut la noi niciodată un rol politic
suprastatal, precum Biserica catolică în occident. Nu există, de aceea, nici un curent clerical, nici unul
anticlerical. La noi biserica este privită de cei mai mulți oameni ca un fel de instituție publică a națiunii, chiar
dacă nu a statului. Când se sondează încrederea oamenilor în instituții, biserica este la un loc cu Parlamentul,
Guvernul sau instanțele. Și asta nu pare să mire pe nimeni. Pe de altă parte, când religia este studiată obligatoriu
în școli, invocarea laicității statului și a învățământului public este atât de inconsistentă încât practic frizează
ridicolul, deși aceeași temă, chiar mai puțin pregnantă în fapt, a stârnit în Franța dezbateri interminabile și
lupte «la baionetă». În acest context, ce ar putea veni dinspre sistemul de partide structurat pe acest clivaj către
sistemul constituțional? Evident, nimic. Partidul Național Țărănesc – Creștin Democrat nu a reușit să
stârnească pe nimeni pe tema rolului bisericii sau al religiei în viața publică. Este, cred, unul dintre motivele
eșecului său. El s-a situat pe două clivaje nefuncționale, căci opoziția urban/rural nu este nici ea funcțională
în România. Efortul unor intelectuali de a începe o dezbatere situată pe această temă fundamentală a lăsat
publicul rece. Reacțiile, situate în acest context, au devenit chiar puțin ridicole, căci unii politicieni au început
să afirme, pentru a se revendica de la un filon creștin-democrat, că vor intra cu crucea înainte în Europa.
279. Cel de al treilea clivaj este între cultura urbană, progresistă și cea rurală, tradiționalistă. În România această
polarizare a funcționat până la al doilea război mondial. Era logic atunci să avem un partid țărănesc. Apoi satul
a fost distrus, fără ca societatea să fie capabilă să dezvolte o autentică cultură urbană. Industrializarea forțată
practicată de comuniști a dus la depopularea satelor. Orașele au crescut brusc, într-un mod haotic și fără a oferi
oamenilor condiții cu adevărat «urbane» de trai sau de cultură. Revoluția ne-a găsit în situația de a nu mai avea
țărănime, ci muncitori care locuiesc la sate. Nici orășeni nu aveam, ci țărani smulși din sat și cazați la bloc; un
bloc care semăna cu un lagăr. Astăzi una dintre jignirile cele mai profund resimțite de români este aceea de a
fi făcut «țăran». Uneori o întrece cea de a fi făcut «filozof», aceea pe care o clamau în fond muncitorii
bucureșteni în 1990 când scandau «noi muncim, nu gândim!». Partidele nu aveau și, din păcate, nu au nici
acum cum să polarizeze electoratul pe tema opțiunii între viața tradițională și cea urbană. Nu există nici de o
parte, nici de alta o comunitate bazată pe valori clar definite. În aceste condiții, Partidul Țărănesc a rămas fără
temă de dezbatere, iar partidul social democrat a fost atacat cu spor prin acuzații, concepute ca jignitoare, că
se bazează pe România rurală, înapoiată adică. Exact cum spuneam: este jignitor în România atât să fii țăran,
cât și să te sprijini pe țărani. Încă odată sistemul de polarizare atât de bine structurat în occident rămâne la noi
vid de orice înțeles. Denumirile partidelor bazate pe această opoziție între sat și oraș sunt fără înțeles pentru
electorat.
280. În fine, al patrulea clivaj occidental, care ar trebui să funcționeze și la noi, este cel între centru și periferie.
Această temă fundamentală polarizează partidele și electoratul occidental în ceea ce privește tipul de
devoluțiune verticală a puterii între centru și comunitățile locale. Dezbaterea trebuie să ducă la alegerea între
statul unitar - centralizat, deconcentrat, descentralizat sau regionalizat – și statul federal. În România acest
clivaj este pervertit de fiecare dată în opoziția dintre majoritatea etnică română și minoritatea maghiară
concentrată într-o parte a teritoriului. Orice dezbatere despre autonomia locală îi face pe români să se
gândească la secesiunea teritoriilor în care există o majoritate sau o populație maghiară consistentă.
Descentralizarea administrativă este astfel inexistentă după 20 de ani. Toate partidele românești sunt
centraliste. Sistemul normativ are el însuși o teamă aproape patologică de federalism sau de regionalizare72.
Astfel, statul unitar nu poate face obiectul unei revizuiri, unitățile teritoriale sunt declarate de Constituție ca
fiind «administrative», iar din enumerarea lor constituțională lipsesc regiunile. Nu avem ce dezbate, căci nu
putem decât să intrăm în tehnicismul mijloacelor de descentralizare administrativă. Partidele își umflă mușchii
centraliști și autoritariști la fiecare proces electoral, pentru a-i câștiga, de fapt, pe naționaliști. Construirea unui

72
Despre posibilele consecințe ale atașamentului excesiv față de statul național unitar, vezi D. C. Dănișor, La Roumanie
entre l’Etat national et les droits collectifs des minorités nationales, în Continuité et transformations de la nation, sous la
direction de P. Charlot, P. Guenancia et J.-P. Sylvestre, Editions Universitaires de Dijon, 2009, p. 99- 109.
54
 sistem de partide polarizat pe această temă este practic imposibilă. Legea partidelor însăși interzice practic
regionalizarea reprezentării politice, încălcând principiul egalității, indiferent de ce a crezut la un moment dat
Curtea Constituțională73, căci încalcă frontierele simbolice care sunt percepute subiectiv ca departajând cel
mai accentuat etnia maghiară de cea română74, adică teritoriul dominat de maghiari în Transilvania, prin faptul
că nu permitea înregistrarea partidelor decât dacă au cel puțin 25000 de membri, din cel puțin 18 județe ale
țării, cel puți 700 în fiecare județ, condiție de neîndeplinit pentru maghiari și de altfel pentru orice partid
regional.
281. Vedem că niciunul dintre clivajele care structurează sistemele occidentale de partide nu este funcțional în
România. Pentru ca sistemul constituțional să funcționeze corect trebuie ca aceste polarizări fundamentale ale
societății să fie făcute să funcționeze sau trebuie găsite alte teme fundamentale capabile să dea naștere unei
polarizări instituționale a electoratului în jurul partidelor politice. Altfel, putem să construim orice sistem
constituțional la nivel normativ. El nu va avea nicio influență asupra funcționării reale a sistemului.
282. Neîncrederea în partide este speculată pentru a acredita ideea că democrația ar trebui să se sprijine direct pe
cetățean, că ar trebui să fie referendară. Numai că electoratul nu poate realiza intensitatea necesară unei reale
participări nici măcar la alegerea reprezentanților. Când ar fi vorba de decizii tehnice amănunțite, lipsa
educației politice și juridice și lipsa apetitului participativ ar face ca cel care poate declanșa procedura deciziei
populare să domine sistemul. Democrația fără structuri intermediare ar fi rapid convertită în dictatură a celor
care pot manipula referendumul.
§2. Neînțelegerea mecanismelor fundamentale ale democrației
283. O altă cauză a funcționării defectuoase a sistemului constituțional este neînțelegerea mecanismelor
fundamentale ale democrației, atât de către partide, cât și de către electorat. Democrația este o societate a
conflictului, a dialogului, a negocierii … Noi părem însă să căutăm la nivelul mentalului colectiv unitatea,
consensul, iar la nivelul structurilor politice ale societății civile, eliminarea adversarului. În România, vrem să
construim democrația fără a înțelege ce este și fără a face nici un efort de a explica mecanismele democratice
celor care ar trebui să fie motorul ei: cetățenii, nici măcar la un nivel elementar. Problema esențială este și de
această dată educația. Trebuie mai întâi de toate să facem oamenii să înțeleagă până unde poate merge
conflictul într-o democrație și până unde putem împinge pretenția consensului. Deocamdată am avut parte mai
întâi de o exacerbare a valorii consensului național și apoi de o exacerbare a conflictului permanent, care ne-
au făcut să gândim că democrația este ba o unitate de monolit în jurul unui partid, a statului și a unui
conducător, care impun ordinea, ba o societate haotică, lipsită de coerență, aproape fără reguli obligatorii, ceea
ce ne-a condus finalmente la aceeași exacerbare a necesității de unitate și de autoritate. Contra realității unei
democrații șchioape și haotice, am început să construim ideea unei democrații autoritare, care ar face ordine,
în așa măsură încât o bună parte dintre noi au răspuns cu nonșalanță că ar prefera dictatura militară unui regim
democratic liberal.
284. Răspunsul decidenților politici, este că structurile intermediare, mai ales partidele sunt o sursă de conflict,
așa că rolul lor trebuie redus. De fapt însă, aceste structuri intermediare sunt de esența democrației, iar
conflictul promovat de ele este motorul oricărei societăți liberale. Nu există democrație fără societate civilă,
iar aceasta nu există decât dacă este structurată pluralist și dacă aceste structuri, care se constituie în centre de
influență și de impuls social diverse, sunt independente față de stat și unele față de altele.
285. Pe de altă parte, se încetățenește ideea că orice confruntare între instituțiile statului sau între stat și
comunitățile teritoriale este de asemenea o sursă de conflict excesiv și distructiv pentru ordinea statului
democratic. Sunt atacate astfel două principii fundamentale ale oricărei democrații liberale, separația puterilor
și autonomia comunităților locale față de puterea centrală. Ambele presupun că autoritățile statului intră în
dispută, se controlează și se limitează reciproc în scopul garantării libertăților individuale. Astfel, dacă
Guvernul sau Parlamentul se opun Președintelui sau invers conflictul este perceput și descris de mediile de
informare ca o disfuncție a democrației, când de fapt aceste raporturi de conflict instituțional și de control
reciproc sunt esența separației puterilor și deci a democrației. Dacă avem două camere parlamentare se susține
că ele vor intra în conflict sau că îngreunează legiferarea. De fapt, această separație intrafuncțională a
exercițiului funcțiilor statului este făcută tocmai pentru a tempera excesele normative ale statului și deci pentru
a garanta persoanelor încrederea legitimă în continuitatea acțiunii statale și previzibilitatea schimbărilor

73
Decizia nr. 35/1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996 și Decizia nr. 147/1998, publicată în M. Of. nr. 85
din 1 martie 1999. D. C. Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I – Principii generale, Universul Juridic,
București, 2009, p. 276-277.
74
Asupra noțiunii de etnie, vezi D. C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, C. H. Beck, București, 2007, p.
294-296; Asupra noțiunii de origine etnică D. C. Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I – Principii generale,
op. cit., p. 176-178. Asupra noțiunii de identitate etnică, idem, p. 225-228.
55
 normative. Probabil că unii au uitat că primul nostru senat se chema «Corp ponderatoriu» sau «Adunare
ponderatrice», având rolul de a pondera excesele normative ale Adunării elective, deci mai doritoare a folosi
legiferarea ca pe un spectacol politic.
286. Autonomia comunităților locale este o garanție a faptului că puterea nu se centralizează excesiv și se
desprinde de sursa ei și de asemenea, că statul respectă diferențele culturale care constituie fundamentul
coeziunii comunitare. Existența autonomiei locale este esențială pentru garantarea drepturilor omului. Ea nu
reprezintă un pericol, cum se tinde a se acredita la noi de teama, inutilă după intrarea în structurile euro-
atlantice, de secesiunea teritoriile în care trăiesc maghiarii. Este uimitor cum, la 30 de ani de la Revoluție și
într-o Românie intrată în Europa, se mai poate vorbi de unitatea poporului în termeni cvasi-fasciști, afirmându-
se că unitatea statului se bazează pe unitatea, desigur etnică, a poporului român, când de fapt această unitate
înseamnă că nu pot fi construite regimuri juridice diferențiate în raport de criteriile de constituire a grupurilor
primare de identificare, printre care și etnia. De frica patologică a pierderii teritoriilor istoric disputate cu
maghiarii am ajuns să transformăm indivizibilitatea juridică a poporului în unitate etnică a acestuia. Din
aceeași cauză refuzăm să discutăm serios orice problemă a descentralizării ca autonomie locală. Tendința
centralistă a ajuns în aceste condiții atât de mare încât unii bucureșteni, nativi sau nu, par să creadă că au două
creiere.
287. O a treia cauză a funcționării defectuoase a sistemului constituțional este impulsul de a atribui capacitatea
de a soluționa problemele unei/unor persoane, în loc să construim un răspuns structural. Istoric vorbind, avem
nostalgia despotului luminat. De aceea, deși Președintele României nu are un rol decisiv în politica internă
conform Constituției, toată lumea așteaptă de la el să facă totul, să conducă totul. Mai tragic este când și
Președintele începe să creadă că are dreptul să facă acest lucru. Același lucru se întâmplă însă cu toate
instituțiile: par legate de soarta unor oameni. Răspunsul trebuie să fie însă structural. Un om nu poate schimba
de unul singur, indiferent câte puteri îi dai, un sistem social sau politic. Trebuie organizat în așa fel exercițiul
puterii încât să fie eficient, fără a fi oprimant. La noi, eficiența tinde să devină mai importantă decât oamenii
dirijați de sistem. Eficiența urmăririi penale pare mai importantă decât dreptul la apărare al inculpatului sau
decât legalitatea obținerii mijloacelor de probă, eficiența legiferării pare mai importantă decât securitatea
juridică a persoanelor, eficiența statului, mai importantă decât drepturile administraților etc..
288. Deficiențele sistemului sunt de asemenea imputate persoanelor, nu sistemului. Judecătorii sunt de vină pentru
că nu funcționează Justiția, parlamentarii că nu funcționează Parlamentul, clasa politică este făcută
responsabilă pentru lipsa de funcționare a sistemului partidelor politice etc. Răspunsul pare să fie de fiecare
dată că ne trebuie alți oameni, de parcă am putea să aducem oameni veniți de pe Marte. Trebuie înțeles că
suntem așa cum suntem și că ar trebui să construim un sistem care să ni se potrivească. Importul modelelor
normative, cum am văzut și în cazul partidelor, nu poate funcționa. Așa că dacă vrem o Constituție funcțională
trebuie să încetăm să mai copiem opere constituționale străine.
289. Suntem însă capabili în acest moment să facem o asemenea operă de reconstruire originală a sistemului
constituțional, ținând cont de specificul nostru ca oameni și ca popor? Nu cred, iar analiza cauzelor
nefuncționării corecte a sistemului făcută mai sus, chiar dacă succintă, mă îndreptățește la această concluzie.
Dacă ne vom lua după comisii ca cea care a prezentat raportul care m-a provocat să scriu aceste rânduri, atunci
vom schimba Constituția pentru a da satisfacție unor interese conjuncturale. Mai întâi trebuie să facem puțină
educație, să ne structurăm temele de dezbatere, sistemul de partide și toată societatea civilă în raport de acestea,
să creăm o școală juridică serioasă în domeniul dreptului constituțional și apoi să îndrăznim o construcție
normativă proprie. Deocamdată stabilitatea sistemului normativ constituțional este mai benefică decât orice
inovație ar putea produce mediul social și politic actual. Să aplicăm cât mai corect Constituția pe care o avem.
Vom avea vreme pentru inovații, atunci când pilonii democrației se vor fi consolidat.

56