Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INTRODUCERE
4
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
= Valoare adăugată
- Remunerarea personalului
→ Salariaţi (numai salariul brut)
- Cheltuieli salariale
→ Organisme sociale (CAS, CFS)
- Taxa pe valoare adăugată
→ Stat, administraţie locală
- Dobânzi plătite
→ Bănci, obligatari, organisme
- Impozit pe profit
- Dividende → Stat administraţie, locală
→ Întreprindere
5
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
6
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Rezultă că întreprinderea îşi desfăşoară activitatea sa între două pieţe: piaţa din
amonte şi cea din aval. Întreprinderile acţionează pe piaţă în dublă calitate: de client şi
de furnizor. Întreprinderea este client pentru produsele cu care se aprovizionează de pe
piaţă şi furnizor pentru bunurile sau serviciile pe care le livrează pe piaţă. Pentru un
client, consumator intermediar sau final, preţul unui produs reprezintă un cost în timp ce
pentru un furnizor, preţul este un venit. În tranzacţiile de tip troc, schimburile pe piaţă se
fac schimbând bunuri sau servicii contra bunuri sau servicii utilizându-se preţul relativ.
În economia modernă, sau economia monetară, schimburile pe piaţă se fac bunuri şi
servicii contra bani, contra monedă. Aceste schimburi sunt posibile datorită existenţei
preţului, elementul definitoriu al schimbului. Atât timp cât vânzătorul realizează sau
achiziţionează bunul sau serviciul destinat schimbului la un cost inferior preţului pe care
îl încasează de la cumpărător, vânzătorul realizează profit. Acesta ar fi deci interesul
vânzătorului pentru schimb. La rândul său, cât timp cumpărătorul cumpără bunul sau
serviciul destinat schimbului la un preţ inferior decât costul realizat dacă l-ar produce
singur, cumpărătorul este şi el interesat de realizarea schimbului. Realizarea schimbului
necesită deci acordul celor două părţi, acord determinat de interesul acestora pentru
schimb.
Iată deci că în tot acest proces preţul ca element al schimburilor realizate pe
piaţă este indispensabil. În mod cert, când s-a amintit de preţ în rândurile de mai sus nu
s-a scăpat din vedere faptul că în multe cazuri alături de expresia monetară a preţului
găsim şi alte componente, nemonetare dar care sunt în cele din urmă evaluate monetar
sau în echivalent monetar. Când se preferă cumpărarea de materie primă de la un
furnizor aflat în apropiere, chiar dacă este mai scumpă, se estimează de fapt că
suplimentul de preţ plătit furnizorului compensează cheltuielile de transport. În
momentul când se constată că nu mai există această compensare, schimbul nu va mai
fi acceptat. Acceaşi logică este valabilă şi atunci când se acceptă un preţ mai mare
pentru un produs de calitate mai bună: suplimentul de preţ corespunde de fapt plusului
de calitate; când plusul de calitate nu va mai fi recunoscut, nu va mai fi acceptat nici
suplimentul de preţ. În acest caz intervine şi utilitatea: dacă cumpărătorului îi este util
surplusul de calitate, acesta va fi dispus să plătească în plus, dacă acel surplus de
calitate nu are o utilitate practică pentru cumpărător, surplusul de preţ nu va mai fi
acceptat. În mod similar se poate lua în calcul timpul ca element de cost. În preţul
7
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
acceptat al unui produs sau serviciu se poate regăsi un surplus care să fie justificat de
necesitatea de a achiziţiona produsul respectiv la momentul schimbului chiar dacă
cumpărătorul are posibilitatea să obţină ulterior produsul la un cost mai mic
(cumpărarea de furaje în extrasezon sau de produse petroliere în timpul iernii poate fi
un bun exemplu).
Prin faptul că prin preţ se mijlocesc schimburile pe piaţă şi având în vedere
multitudinea de schimburi care se realizează în viaţa de zi cu zi, preţul este
omniprezent în viaţa noastră. Preţul la un moment dat reflectă situaţia din economie şi
dă informaţii despre raportul dintre cerere şi ofertă. Prin mobilitatea şi dinamismul său,
preţul facilitează echilibrarea raportului dintre cele două componente ale pieţei cererea
şi oferta asigurând în acest mod un rol fundamental în viaţa economică.
8
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
metal preţios este mai mică) cu atât preţul este mai mare. Indiferent de moneda în care
se măsoară, tendinţa generală a preţurilor este de creştere pe termen mediu şi lung iar
rimul de creştere este mai lent sau mai accelerat fiind în strânsă relaţie cu inflaţia
inregistrată pentru moneda respectivă. Adoptarea unei politici monetare cu o monedă al
cărui curs este fluctuant este numai la îndemâna statelor cu o economie dezvoltată,
stabilă şi/sau cu rezerve de aur. Statele cu economie în tranziţie sau care traversează
perioade de criză economică sunt nevoite să adopte o politică monetară inflaţionistă
care are ca efect principal o creştere continuă a preţurilor.
Faţă de relaţia dintre preţ şi monedă, relaţia dintre preţ şi valoare este direct
proporţională: cu cât valoarea mărfii este mai mare, cu atât preţul este mai mare şi
invers. Pentru stabilirea valorii s-au elaborat şi dezvoltat în timp mai multe curente de
gândire în teoria economică.
Astfel, William Pety, Adam Smith, David Ricardo au elaborat teoria valorii
muncă prin care susţin în primul rând că utilitatea mărfii este esenţială pentru realizarea
schimbului iar valoarea mărfii are două surse de provenienţă: raritatea acesteia şi
cantitatea de muncă consumată pentru obţinerea ei. Teoria valorii muncă a fost
dezvoltată de Karl Marx în concepţia căruia valoarea mărfii nu conţine altceva decât
muncă omenească socialmente recunoscută; astfel Karl Marx ignoră total raritatea şi
utilitatea mărfurilor în teoria sa. Valoarea efectivă a mărfii este dată de timpul de muncă
socialmente necesar pentru realizarea ei. Prin acestă concepţie, Marx absolutizează
rolul muncii mai ales al celei fizice, utilitatea mărfii fiind redusă la o simplă premiză.
Singura măsură reală a valorii este considerată munca acesta constituind şi preţul real
iar suma de bani este preţul nominal al mărfii.
Scoala economică contemporană privilegiază teoria utilităţii marginale. După
acestă teorie, valoarea unei mărfi este dată exclusiv de utilitatea marginală şi de
raritatea acesteia. Stabilirea preţului se supune acţiunii legii cererii şi a ofertei: cererea
este o funcţie de utilitate iar oferta este o funcţie de raritate. Conform acestei teorii,
utilitatea este principalul factor de determinare a valorii bunurilor iar producţia trebuie să
se subordoneze obiectivului de satisfacere a nevoilor umane. Rolul muncii în
determinarea valorii bunurilor este egal cu al celorlalţi factori de producţie (capital,
cunoştinţe, experienţă, resuse naturale etc.). Valoarea unei mărfi este proporţională cu
9
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
utilitatea marginală a acesteia: cu cât acesta este mai mare, cu atât valoarea este mai
mare.
Alţi economişti vorbesc de teoria obiectivă şi teoria subiectivă în determinarea
valorii mărfurilor. Prin prisma teoriei obiective, valoarea este dată de munca încorporată
în marfă dar şi de utilitatea mărfii. Cantitatea de muncă încorporată în marfă se referă la
munca recunoscută de societate şi nu la cantitatea de muncă efectiv consumată.
Utilitatea se referă la satisfacţia pe care o obţine consumatorul în funcţie de însuşirile
produsului, de cantitatea şi de calităţile acestuia dar şi de nevoile efective ale
consumatorului ca şi de dorinţele acestuia care la rândul lor sunt determinate de tradiţii,
educaţie, modă, statut social, etc. Utilitatea este condiţia necesară a recunoaşterii
valorii dar nu constituie măsura ei.
În procesul de schimb, intervine valoarea de schimb a mărfurilor care este dată
atât de munca consumată pentru obţinerea mărfurilor cât şi de performanţele mărfii
(sub aspectul caracteristicilor), de importanţa şi de raritatea acestora.
Conform teoriei obiective, munca este singura măsură reală care serveşte la
aprecierea şi compararea valorii mărfurilor. Munca constituie preţul natural al mărfii.
Cantitatea de bani, de monedă care o măsoară la un moment dat defineşte preţul
nominal al mărfii. Această teorie reia conceptele teoriei valorii muncă.
După teoria subiectivă a valorii, valoarea mărfii este apreciată, este estimată de
individ în funcţie de aptitudinile bunurilor şi/sau a serviciilor de a satisface nevoile
consumatorului, calitatea şi raritatea acestora, dificultăţile de procurare a acestora.
Susţinătorii teoriei obiective se află pe poziţia ofertanţilor, în timp ce
cumpărătorii sunt susţinători ai teoriei subiective. În realitate, fiecare dintre participanţii
la un schimb pe piaţă sunt atât ofertanţi cât şi solicitanţi în acelaşi timp. Această
afirmaţie este corectă dacă se consideră moneda ca o marfă. Ofertanţii unei mărfi sau
ai unui serviciu particular sunt în acelaşi timp solicitanţi de monedă. În mod analogic,
solicitanţii unei mărfi sau serviciu sunt ofertanţi de monedă. Iată deci că din acest punct
de vedere există o identitate de statut între participanţii la un schimb.
Legat de preţ se mai întâlnesc şi alte noţiuni:
Preţul relativ - reprezintă valoarea de schimb a unei mărfi A în raport cu
marfa B sau, invers, cantitatea de marfă B care se schimbă contra unei unităţi din
marfa A.
10
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
11
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
12
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
13
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
anumitor tipuri de activităţi, crearea de noi locuri de muncă, încurajarea exporturilor sau
descurajarea importurilor prin politica comercială practicată sau prin politica monetară,
etc. Politica fiscală, politica comercială şi politica monetară sunt însă principalele
mijloace prin care autorităţile centrale sau locale intervin în viaţa întreprinderilor.
În economia planificată, agenţii economici sunt în proprietatea statului sau în
proprietatea comunităţii, sunt direct subordonaţi cerinţelor planului unic, marja lor de
acţiune este mult limitată, relaţiile dintre întreprinderi sunt impuse de la centru şi sunt
relativ stabile şi rigide, mâna invizibilă a pieţei nu mai acţionează, întreprinderile sunt
prinse în capcană în cadrul legăturilor clienţi - furnizori iar acest tip de relaţii conduc pe
termen mediu şi lung la rigidizarea, anchilozarea economiei în general. Cointeresarea
întreprinderii şi a personalului acesteia dispar în mod treptat, preţul nu mai este stabilit
pe piaţă ci este stabilit fie la nivelul producătorului fie la nivel centralizat, în mod
birocratic. Adesea se ajunge în situaţia când preţul nu mai este acoperitor faţă de
costurile de producţie, agentul economic devine falimentar iar prin extensia situaţiei,
economia întreagă devine falimentară.
- În economia de piaţă, preţurile sunt libere, se stabilesc pe piaţă,
predomină proprietatea privată iar relaţiile între agenţii economici sunt bazate pe
libera concurenţă. Alocarea principalelor resurse (munca şi capitalul) se face după
criterii de rentabilitate, urmărindu-se obţinerea unui profit cât mai mare.
Rentabilitatea mai mare a unui sector de activitate atrage noi investiţii posibile
datorită mobilităţii capitalului şi a forţei de muncă; deteriorarea rentabilităţii unui
sector de activitate are ca efect într-o primă fază mobilizarea celor care activează în
sector pentru ameliorarea rentabilităţii sectorului următorul pas fiind “fuga”
capitalului din sectorul în cauză. Reacţia forţei de muncă este mai tardivă şi este
însoţită de obicei de convulsii sociale;
- În economia planificată, preţurile sunt fixe, se stabilesc în mod
centralizat, predomină proprietatea de stat iar relaţiile între agenţii economici sunt
bazate pe dirijarea centralizată a economiei. S-a dovedit că în acest tip de
economie, alocarea resurselor precum munca şi capitalul nu este întotdeauna cea
mai eficientă iar rentabilitatea economică a acestui act este adeseori ignorată sau
calculul său este defectuos în sensul că nu se iau în considerare toţi factorii care
contribuie la realizarea rezultatului economic final. Uneori criteriul rentabilităţii
14
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
15
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
16
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
17
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
concurenţă care se întâlnesc pe piaţă; de fapt acest raport este influenţat de ceea ce
Adam Smith a numit “mâna invizibilă” a pieţei. “…Urmărindu-şi interesul personal,
(individul) munceşte adesea de o manieră forte eficace pentru interesul societăţii, mai
mult decât ar face-o în realitate dacă ar avea ca scop acest lucru” (Adam Smith,
Cercetări cu privire la natura şi cauzele bogăţiei naţiunilor). Preţul pieţei este identic cu
preţul de echilibru când oferta este egală cu cererea. Dacă oferta este excedentară
preţul pieţei este mai mic iar dacă cererea este mai mare, preţul pieţei este mai mare
decât preţul de echilibru.
Echilibrul se stabileşte prin adaptarea ofertei la nivelul şi structura cererii.
Preţurile mai sunt influenţate şi de cantitatea de monedă care există pe piaţă (în
circulaţie) la un moment dat. Moneda intervine în fixarea nivelului absolut al preţurilor.
Pentru stabilirea interdependenţelor dintre preţuri şi celelalte componente ale
economiei este necesară abordarea sistemică a preţurilor în contextul mai larg al
procesului de producere a bunurilor: exportul, importul, sistemul financiar, sistemul
valutar. Piaţa este integrată mecanismului preţurilor.
În general, marea majoritate a consumatorilor sunt de acord cu stabilirea
preţului pe baza costului de producţie sau a preţului factorilor de producţie care au
concurat la realizarea unui produs sau serviciu. Dacă preţul factorilor de producţie
creşte, suntem gata să acceptăm, consumatori fiind, o creştere a preţului produsului. În
realitate, în acest mod se stabileşte preţul de ofertă. Acesta este preţul cu care
producătorul este gata să realizeze şi să vândă un anumit produs (să-l ofere pe piaţă).
Mulţi consumatori consideră că furnizorii au tot dreptul să-şi acopere costurile. Nu este
însă acceptată sau este acceptată cu greu decizia producătorilor de a vinde la un preţ
ce se situează cu mult peste costurile lor. De asemenea, cei care vând sub costul de
producţie sunt acuzaţi de concurenţă neloială prin folosirea preţurilor dumping.
Când reflectăm asupra costului unui produs, avem tendinţa să gândim în primul
rând la ceea ce intră în primul rând în realizarea acelui produs: materii prime, timpul de
muncă cerut şi la maşinile sau utilajele folosite. De aceea se acceptă justificările
producătorilor privind preţul unui anumit produs. Ei consideră că exprimând valoarea
resurselor intrate sub formă bănească rezultă costul produsului realizat. Acest lucru,
fără să fie greşit este incomplet pentru că nu explică de ce resursele consumate pentru
un produs au acele valori băneşti. În cercând să se răspundă corect, facem referire la
18
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
valoarea şanselor sacrificate pentru alocarea resurselor pentru realizarea unui anume
produs. Costul produsului depinde de ceea ce trebuie plătit pentru a folosi respectivele
resurse. Dar pentru că aceste resurse pot avea şi alte întrebuinţări, producătorul trebuie
să plătească un preţ care acoperă valoarea şansei celei mai remuneratoare
întrebuinţări alternative.
19
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
în declin sunt sancţionate prin salarii mai mici. Nivelul salariului este dependent şi de
nivelul de calificare, gradul de periculozitate al muncii prestate, de raritatea meseriei
respective ca şi de rata şomajului. Concurenţa pe această piaţă este foarte intensă
pentru profesiile pentru care oferta este foarte rară: cadre de nivel înalt, tehnicieni
specializaţi, informaticieni, specialişti în telecomunicaţii, etc.
Piaţa de energie şi de materii prime pune în concurenţă furnizorii
potenţiali pentru aprovizionarea întreprinderii.
Piaţa de capital permite întreprinderii să-şi procure resursele financiare
de care are nevoie. Pe această piaţă de fonduri pentru împrumut, se disting:
- piaţa monetară (piaţa de capital pe termen scurt) pune în relaţie pe
ofertanţii de fonduri de plasament cu cei care au nevoie de aceste fonduri, preţul
fiind rata dobânzii. Un actor major pe această piaţă este statul, prin ministerul de
finanţe care prin politica sa stabileşte rata directoare a dobânzii pe piaţă.
- piaţa financiară (piaţa de capital pe termen lung) este locul de schimb al
valorilor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni). Principalul exponent al pieţei financiare este
bursa de valori mobiliare;
Piaţa inovaţiilor permite confruntarea între:
- pe de o parte întreprinderile care, urmărind ameliorarea propriei
eficacităţi, doresc să pună la punct o nouă tehnologie, să introducă progresul tehnic,
să experimenteze noi forme de producţie şi/sau de organizare;
- pe de altă parte întreprinderile care au creat invenţiile, au experimentat
deja tehnologia căutată.
Piaţa bunurilor de producţie pune la dispoziţia întreprinderii echipamentele
necesare exploatării sale, aceste constituindu-se în investiţiile întreprinderii.
Pe lângă tipurile de piaţă menţionate mai întâlnim:
- piaţa unui produs particular - în general o materie primă (piaţa
petrolului, piaţa cuprului) sau piaţa unui produs intermediar sau finit (piaţa zahărului,
piaţa laptelui);
- piaţa bunurilor şi a serviciilor unde sunt puse în relaţie oferta şi cererea
globală; din perspectiva Keynesiană, ajustarea se face prin nivelul producţiei şi prin
nivelul general al preţurilor;
20
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
21
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Concurenţa pură şi perfectă este rar întâlnită pe piaţă. Cele mai dese situaţii
sunt cele de concurenţă imperfectă, adică situaţii când nu se realizează condiţiile de
concurenţă perfectă.
22
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
CM O
P* P*
C
0 Q*E 0 Q*M
Întreprinderea Piaţa
23
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Monopolul
Un prim caz de concurenţă imperfectă se poate referi la poziţia de monopol a
unei întreprinderii. Întreprinderea în poziţie de monopol este singurul vânzător în faţa
unei multitudini de cumpărători cărora le vinde un produs sau un serviciu pentru care
este singura producătoare şi pentru care nu există produse de substituţie. În acest caz,
cererea pieţei se confundă cu cererea către întreprinderea monopolistă. Întreprinderea,
ca singur ofertant, are libertatea de a fixa preţul şi deci de a determina cantitatea pe
care o va oferi pe piaţă. Se demonstrează că întreprinderea monopolistă îşi
maximizează profitul (figura 2) atunci când curba încasărilor marginale (Im)
intersectează curba costului marginal (Cm). În această situaţie întreprinderea
monopolistă fixează preţul în P* iar cantitatea cerută pe piaţă va fi Q*. Întreprinderea
realizează, pe unitatea de produs vândută, profitul P* - CM * (sau K - N), adică diferenţa
între preţul de vânzare şi costul mediu în momentul când se realizează perechea P*Q*.
Profitul total rezultat pentru întreprindere prin vânzarea cantităţii de produs Q* la preţul
P* este profitul maxim pe care îl poate realiza întreprinderea în situaţia de monopol şi
este reprezentat în figura 2 prin suprafaţa KLMN.
24
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Preţ,
CM, Cm,
RM, Rm
Cm
P* K L CM
Im
P3
P2
P1 Funcţia cererii
CM* N M
0 Q* Q3 Q2 Q1 Q
Dar pe termen scurt costurile fixe sunt constante şi în consecinţă derivata lor în
raport cu producţia este nulă.
dCF (2)
0
dQ
şi
dCV
Cm (4)
dQ
25
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Din analiza graficului prezentat în figura 2 rezultă însă alte trei perechi de preţ –
cantitate PQ care se identifică cu trei tipuri diferite de gestiune la care întreprinderea
monopolistă poate apela în diferite situaţii. Perechea P1Q1 este specifică gestiunii la
echilibru, situaţie în care întreprinderea nu realizează profit şi care este adoptată atunci
când se încearcă protejarea monopolului de intrarea eventualilor noi veniţi în sectorul
respectiv de activitate pe ideea reducerii atractibilităţii sectorului prin anularea
profiturilor. Producţia Q1 este producţia maximă pe care monopolul o poate produce şi
vinde fără să se expună la pierderi (orice scădere a preţului sub nivelul P 1 antrenează
pierderi pentru întreprinderea monopolistă întrucât preţul mediu PM = P 1 este egal de
asemenea cu costul mediu CM). Acest tip de gestiune a întreprinderii monopoliste este
foarte riscant şi nu poate fi adoptat decât ca soluţie pasageră, pentru o durată scurtă de
timp. Pe termen mediu şi lung întreprinderea monopolistă va trebui să găsească alte
soluţii de păstrare a monopolului care să-i aducă şi profit. Căutarea câştigurilor de
productivitate prin introducerea progresului tehnic, avantajele date de economiile de
scară, economiile de experienţă sunt doar câteva dintre soluţiile posibile.
În mod identic se judecă pentru perechea P 2Q2 care reprezintă preţul şi
respectiv cantitatea de produs pentru care încasarea marginală este nulă sau pentru
care cifra de afaceri este maximă. Uneori acest moment poate coincide cu momentul în
care se realizează perechea P1Q1. Acest mod de gestiune este de asemenea adoptat
atunci când se doreşte protejarea monopolului de eventualii noi veniţi cu menţiunea că
expunerea la risc de pierdere în acest caz este mai mică.
Monopsonul
Atunci când întreprinderea este singurul cumpărător care se confruntă cu mai
mulţi vânzători ai aceluiaşi produs omogen, ne regăsim în situaţie de monopson. Acesta
este cazul societăţilor de distribuţie a curentului electric pentru cumpărarea curentului
electric produs în afara lor (acestea beneficiază de altfel şi de monopolul de distribuţie
pentru o anumită zonă ceea ce îi conferă o poziţie forte vis a vis de furnizorii de curent
26
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
electric şi respectiv de consumatorii de curent electric – sau clienţii săi), sau al SNCFR
pentru cumpărarea vagoanelor de cale ferată sau a şinei.
27
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Slabă 0 3 2 2
Oligopsonul
28
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Atunci când sunt numai câţiva cumpărători în faţa unei multitudini de vânzători,
suntem în situaţie de oligopson. Acesta este cazul, de exemplu, centralelor de
cumpărare pentru marile magazine, COMCEREAL, ANPA pentru cereale, fabricile de
zahăr pentru sfecla de zahăr, colectorii de lapte pentru lapte, (în general cumpărătorii
de produse agricole faţă de producătorii acestora).
Monopolul bilateral
Monopolul bilateral este situaţia unui vânzător unic în faţa unui cumpărător unic,
un producător de cuve pentru centralele nucleare faţă de Nuclear Electrica Cernavodă
sau sindicatul angajaţilor faţă de sindicatul patronilor.
Pieţele contestabile
Definiţie
Teoria pieţelor contestabile este recentă. Ea s-a dezvoltat în Statele Unite în
paralel cu dezvoltarea, în anii 70, a politicilor de liberalizare a anumitor activităţi ca
transporturile aeriene sau telecomunicaţiile. O piaţă este contestabilă atunci când
intrarea şi ieşirea sunt libere şi nu există mici bariere la intrare (de exemplu un nivel
ridicat al investiţiilor iniţiale) nici costuri irecuperabile (cele pe care nu le putem recupera
când se părăseşte o industrie). De exemplu, este posibil, odată cu dereglementarea
transporturilor aeriene, de a intra pe această piaţă cu un cost de intrare slab (închirierea
avioanelor, negocierea dreptului de decolare şi de aterizare) şi de ieşire (rezilierea
contractelor de închiriere, a celor de muncă). În aceste condiţii, orice întreprindere,
poate să intre pe această piaţă sau să o părăsească foarte rapid. Piaţa este la echilibru,
sau sustenabilă când cea mai mare parte a condiţiilor de echilibru ale concurenţei pure
şi perfecte sunt îndeplinite. Singura ipoteză care dispare aici este cea a atomicităţii
ofertei, o întreprindere oligopolistică putând să intre pe piaţă. În aceste condiţii, cu cât
ieşirea va fi mai uşoară – adică ea nu va antrena pierderi semnificative – cu atât piaţa
va fi cunoscută drept contestabilă.
Consecinţe
Contestabilitatea unei pieţe produce consecinţe asupra strategiei întreprinderilor
care au o poziţie de monopol: în fapt, intrarea unui concurent poate avea ca efect
29
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
30
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
ce această activitate devine rentabilă, statul putându-se retrage apoi sau (cel mai
adesea) să rămână promotorul principal în acest sector.
Situaţia de monopol natural, în anumite industrii, pot duce la o privilegiere a
intervenţiei statului, fie prin reglementarea monopolului, fie prin producţia directă de
către stat a bunului sau serviciului respectiv. Prin monopol natural, se înţelege o ramură
unde o singură întreprindere trebuie să opereze datorită importanţei economiilor de
scară. Acesta este cazul RomTelecom sau SNCFR.
Tradiţia etatică “Corlbertismul industrial” dezvoltat printre elitele politice pe de o
parte, obiectivele de putere pe de altă parte (asigurarea independenţei naţionale în
termeni de aprovizionare energetică, de control al anumitor tehnologii), contribuie la
creşterea funcţiilor productive al statului.
Raţionalitatea intervenţiei publice considerată mai eficace de o parte de
electorat, poate contribui la naţionalizarea anumitor sectoare industriale. Această
naţionalizare a unei părţi a industriei este considerată ca o fază tranzitorie înainte de a
ajunge la colectivizarea completă a industriei.
Criza anumitor industrii şi sub-capitalizarea provocate de acţionarii privaţi pot
conduce statul la preluarea controlului acestor active.
Naţionalizarea ca sancţiune a fost utilizată mai ales după al doilea război
mondial din considerente ideologice şi pentru a transfera puterea economică în ţările
blocului comunist.
De ce privatizare ?
Privatizarea activelor publice care se dezvoltă în economiile de piaţă, şi mai
general, în ansamblul sistemelor economice contemporane, presupune repunerea în
mâinile operatorilor privaţi a unei păţi tot mai mare parte a capitalului public. Mai multe
motive incintă guvernele să întreprindă acest program:
- eficacitatea slabă a întreprinderilor publice din sectorul
concurenţial comparativ cu performanţele întreprinderilor private;
- risipa resurselor productive alimentată de paternitatea statului,
adesea puţin exigent privind rezultatele şi comportamentul de căutător de rentă
a angajaţilor şi conducătorilor acestor întreprinderi;
31
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
32
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
33
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
2.1. Cererea
Preţ
34
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
0 Q (Cantităţi cerute)
Legat de cele două componente ale pieţei s-a definit noţiunea de elasticitate. În
economie, elasticitatea desemnează variaţia relativă a unei mărimi (efect) în raport cu
variaţia relativă a unei alte mărimi (cauză).
Tipurile de elasticitate cele mai des utilizate sunt:
- elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul său sau elasticitatea directă
exprimă variaţia relativă a cererii la modificarea relativă a preţului produsului:
dQi dpi dQi pi
ei sau epi
Qi pi Qi dpi
35
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
p1
p2
Q1 Q2 Q
dQi dv dQi v
ei sau epi
Qi v Qi dv
2.2. Oferta
36
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Preţ O
Q (Cantităţi oferite)
Există un preţ, numit preţul de echilibru (P E) pentru care cantităţile oferite şi cele
cerute sunt egale. Se spune despre acest echilibru că este stabil întrucât pentru un preţ
P1 superior preţului de echilibru P E, oferta este superioară cererii; în această situaţie,
preţul va tinde să scadă (nu există suficientă cerere solvabilă pentru a cumpăra
întreaga cantitate Q1 oferită pe piaţă la preţul P1) şi să se stabilizeze în preţul de
echilibru PE. Printr-un raţionament paralel, dacă preţul pe piaţă ar fi la un nivel C2 inferior
preţului de echilibru, cantitatea de produs oferită pe piaţă va fi Q 2. Dar pentru această
cantitate, în conformitate cu curba cererii, preţul ar trebui să fie P 2. Se va manifesta deci
o presiune de mărire a preţului din C2 spre P2 trecând prin preţul de echilibru PE fapt ce
va determina o creştere a ofertei din Q2 spre cantitate de echilibru QE.
Figura 5. Echilibru şi stabilitatea echilibrului
37
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Preţ
P2
P1
PE
C2
Q2 QE Q 1 Cantităţi schimbate
Pe termen scurt, curba cererii şi curba ofertei sunt date şi relativ fixe (această
afirmaţie nu este valabilă pentru situaţiile de criză, când cererea creşte în mod artificial,
situaţia fiind iniţiată şi întreţinută de speculatori din piaţă). În cursul timpului însă ele se
pot deplasa. Cererea poate creşte ca urmare a creşterii veniturilor sau se poate
restrânge ca urmare a scăderii veniturilor. În acelaşi fel, oferta poate creşte ca urmare a
progresului tehnic sau a ieftinirii materiilor prime. Astfel, dacă cererea creşte şi curba
cererii se deplasează spre dreapta, preţul creşte, trece din P în P 1 iar cantităţile
schimbate la echilibru vor trece din Q în Q1.
Preţul
O
P’ C’
P
C
Q Q’ Q
0 Q’ Q Cantităţi 0 Cantităţi
Situaţia întreprinderii Situaţia pieţii
Producţia şi costurile
Pentru a răspunde la cererea pieţei, întreprinderea produce o anumită
cantitate de bunuri ţinând cont de costurile factorilor de producţie şi de restricţiile
tehnice. Combinând aceste două elemente, cost şi restricţii tehnice, întreprinderea se
străduieşte să producă de manieră eficace căutând combinaţia optimală a factorilor de
39
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
producţie, cea care conduce la maximizarea profitului său. Evoluţia restricţiilor tehnice,
mai ales cu mecanizarea şi automatizarea producţiei şi introducerea sistemelor flexibile,
modifică modul de producţie şi influenţează structura costurilor întreprinderii.
40
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
41
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
mai mare de unităţi dintr-un factor, ceilalţi factori rămânând constanţi, va fi atins un
punct dincolo de care adăugarea succesivă de unităţi din acest factor va diminua
creşterea marginală a ieşirii (output) totale.
Dacă se începe cu o cantitate fixă A1 din factorul A (figura 8) şi se
adaugă succesiv unităţi din factorul B, producţia, în prima fază, va creşte foarte
rapid; apoi, după punctul B0 (punctul de inflexiune al curbei) producţia va continua
să crească dar mai încet; în final, maximul va fi atins în punctul Q 1 , unde se
realizează o combinaţie optimală a celor doi factori de producţie. Dincolo de punctul
B1, adăugarea de unităţi suplimentare din factorul B va antrena o scădere a
volumului de producţie. Se poate lua ca exemplu o maşină (factor fix) şi mai mulţi
muncitori (factor variabil). Volumul producţiei va creşte în mod progresiv odată cu
adăugarea de unităţi din factorul variabil, până în momentul în care un muncitor
suplimentar va provoca scăderea producţiei globale: combinaţia productivă devine
ineficace. Aici se raţionează pe termen scurt, adică pe o perioadă în care nu este
posibil să se modifice unul din factorii de producţie, în general factorul capital. De
fapt echipamentele, clădirile, tehnologia utilizată pot fi schimbate cu dificultate în
cazul unui mare număr de activităţi. Nu acesta este cazul industriilor care utilizează
un nivel de capital scăzut sau care utilizează sisteme de producţie flexibile. La
capătul opus, pe termen lung, toţi factorii de producţie variază, întreprinderea
putând să adauge noi echipamente prin investiţiid.
Output Q
Q1
42
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Input de factor B: B0 B1
Input de factor A = A1 (factor fix)
43
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Cost CM
Mediu
CM CM
CM
Economiile de scară provin din mai mulţi factori, mai ales din restricţia fizică
care apasă asupra întreprinderii. O activitate devine rentabilă plecând de la un anumit
nivel de investiţii care este determinat de restricţii tehnice de producţie specifice ramurii.
Crescând capacitatea de producţie, întreprinderea poate mai uşor să reducă costurile
crescând volumul de producţie, deci repartizând aceste costuri pe cantităţi mai mari de
produse. Creşterea mărimii adânceşte specializarea muncii, care devine mai productivă
în acest caz iar competenţele manageriale pot să se dezvolte în jurul mai multor
activităţi. În aceste condiţii, în prezenţa economiilor de scară, producţia creşte
proporţional mai mult decât investiţiile.
44
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
45
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
46
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
47
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
48
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
d dR dCF dCV
0
dq dq dq dq
dCF
0
dq
dR dCV
dq dq
Dar
dR dCV
Rm şi Cm
dq dq
Rm este încasarea marginală sau suma cu care creşte sau scade încasarea
totală prin producerea şi vinderea a încă unei unităţi de produs.
Cm este costul marginal sau suma cu care creşte costul total când producţia
creşte cu o unitate.
Deci profitul total este maxim pentru acel nivel al producţiei pentru care Rm =
Cm iar Q are nivelul cel mai ridicat dacă se doreşte maximizarea profitului.
În figura 10, această situaţie corespunde cu perechea preţ - cantitate P* şi Q*
b. Strategia stabilirii preţului pentru maximizarea cifrei de afaceri – (sau a
încasărilor). Această metodă se aplică atunci când monopolistul urmăreşte evitarea
apariţiei concurenţilor pe piaţă preferând un profit imediat mai mic pentru a-şi proteja
situaţia de monopol.
RT(q) = maxim RT(q) = 0, dar:
dRT
RT ' q Rm
dq
49
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Rm
P*
P1
P2
P3
RT sau C
0 Q
Q* Q 1 Q2 Q 3
gen de gestiune numit şi “gestiunea la echilibru” este mai riscantă decât celelalte şi
presupune cunoaşterea foarte bună a funcţiei cererii pe piaţă (cererea globală) dar şi a
cererii întreprinderii.
d. Strategia stabilirii preţurilor la nivelul costului marginal Cm (cuplul
P2Q2) – preţul este egal cu costul marginal. Metoda se aplică când gestiunea la echilibru
nu dă rezultate sau la administrarea monopolului de către stat.
Astfel se înlătură supraprofiturile (cazul P*Q*) şi pe de altă parte scad şi
sarcinile asupra finanţelor publice pentru acoperirea pierderilor (cazul P3Q3).
Aplicarea metodei obligă utilizatorii la economii de resurse – preţul asigură
acoperirea costului real. Se pot diferenţia preţurile şi tarifele aceloraşi produse în funcţie
de factorii care influenţează nivelul costului marginal (ex. consumul de energie
diferenţiat ziua sau noaptea, folosirea serviciilor telefonice după gradul de încărcare a
reţelei, taxarea transporturilor după sezon sau categoria drumurilor, taxarea serviciilor
turistice după sezon, etc.).
e. Strategia discriminării în stabilirea preţurilor.
Metoda se manifestă atunci când firma vinde aceleaşi produse la preţuri
diferite, pe pieţe diferite, la clienţi diferiţi în scopul sporirii vânzărilor. Astfel ultimele
cantităţi vor fi vândute mai ieftin decât primele. Strategia se poate aplica pe pieţe
diferite, sau la clienţi diferiţi, care nu comunică între ei sau atunci când raţiunea
discriminării clienţilor este liber acceptată de către clienţi.
Separare pieţelor poate fi temporară (sezon), geografică, sociologică (tratament
diferit al categoriilor de cumpărători).
Preţurile aplicate prin discriminare au elasticităţi diferite. Profitul total este cu
atât mai ridicat cu cât se poate distinge pieţe diferite pe care se practică preţuri
deosebite. O condiţie a discriminării este ca elasticitate cererii să fie diferită de la o
piaţă la alta.
Dacă obiectivul întreprinderii este maximizarea profitului atunci condiţia este să
se egaleze pe fiecare piaţă încasarea marginală şi costul marginal
Rm1=Rm2 =Cm
Există trei tipuri de discriminări prin preţ discriminarea de gradul I, II, şi III.
Discriminarea de gradul I sau perfectă – presupune că întreprinderea cunoaşte
curba cererii fiecare consumator pentru bunul pe care îl produce. Având în vedere
51
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
52
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
53
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Deci pentru ca 1 să fie maxim, Rm1 = Cm1 iar 2 să fie maxim, Rm2 = Cm2
54
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
P1
P3
P2
Cm
RT sau C (cererea totală)
Q2 Q1 Q 3
Q
Cm = costul marginal al întreprinderii dominante
Pentru preţul P = P1 oferta este suficientă iar întreprinderea dominantă nu are
nici un debuşeu.
55
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
56
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
57
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
marginal se află sub costul mediu cât timp acesta scade. Se demonstrează că profitul
este maxim atunci când nivelul de producţie corespunde cu momentul în care costul
marginal este egal cu preţul de vânzare (încasare marginală ).
FIG.12. Relaţia dintre costul mediu (CM) şi costul marginal (Cm)
Cost marginal Cm
Cantităţi produse Q
Această relaţie este explicată prin faptul că la început, costurile fixe apasă
greu asupra costului mediu; după aceea maşinile, utilajele şi clădirile sunt
“amortizate” în mod progresiv iar costurile variabile tind să fie mai importante
decât costurile fixe. Se obţine astfel o curbă în formă de “U”.
Pentru un antreprenor raţional, neconstrâns de debuşeele sale, curba
costului marginal nu este în formă de “U” ci în formă de “J” pentru că el va alege să
continue să producă atât timp cât costul marginal descreşte. Ca să fie o funcţie
crescătoare de cantităţile produse, este necesar ca randamentele factorilor să fie
descrescătoare.
În afara costului de producţie, în limbajul economic şi nu numai se mai întâlnesc
şi: costul de oportunitate, costul de tranzacţie, costul salarial, costul de transfer şi
costuri sociale.
Costul de oportunitate al unei resurse (de exemplu bani) folosiţi pentru o
destinaţie oarecare (cumpărarea unei maşini) echivalează cu câştigul maxim pe care l-
am fi obţinut în cea mai bună utilizare alternativă posibilă (exemplu – plasare pe piaţa
financiară). Orice decizie induce un cost de oportunitate pentru că repartizarea unei
58
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
resurse oarecare (bani, muncă, timp, etc.) unei utilizări anume implică în mod simultan
renunţarea la orice altă folosinţă.
Costul de tranzacţie se referă la costul de timp şi de informare suportat de
părţile care se află în de discuţie la o negociere comercială dar nu numai comercială.
Atunci când agenţii economici negociază, ei trebuie să se deplaseze, să se
întâlnească, să se informeze, să cheltuie timp şi energie. Costurile care rezultă cresc cu
numărul de partide de negociere, de complexitatea negocierilor, de gradul de imprecizie
al drepturilor de proprietate. Dorinţa de a limita costul de tranzacţie justifică creaţia de
întreprinderi (de exemplu stabilirea de relaţii profesionale stabile în cadrul unei
întreprinderi reduce costul în raport cu angajările zilnice), sau intervenţiile legislativului.
Costul salarial reprezintă suma cheltuielilor pe care angajatorul le plăteşte în
contrapartida folosirii muncii salariale. Costul salarial include remuneraţia directă
(salariu brut + concediul plătit + prime) şi cotizaţiile legale sau convenţionale (contribuţii
asigurări sociale, contribuţii pentru fondul de şomaj, alte contribuţii, etc.).
Noţiunea economică cea mai cunoscută este costul salarial real unitar:
- real: se împarte costul salarial la indicele preţurilor;
- unitar: se împarte costul salarial real la cantităţile produse pentru a ţine
COML
CUS
Productivitatea orala a muncii
împotriva competivităţii dacă costul pe unitate produsă rămâne scăzut graţie unei
59
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
intrare într-un sector de activitate iar aceste bariere sunt cu atât mai importante cu cât
costurile de transfer sunt mai mari (vezi capitolul 5).
Costuri sociale. În sensul larg se referă la ansamblul cheltuielilor suportate de
către colectivitate ca urmare a unei activităţi date şi a pagubelor antrenate de această
activitate (unele din aceste pagube sunt evidente şi pe termen scurt – este cazul faunei
şi florei acvatice care suferă ca urmare a poluării apelor cu efluenţii de la fabrici sau
complexe zootehnice, alte apar doar pe termen lung sau foarte lung – este cazul de
exemplu al găurilor din stratul de ozon ca urmare a activităţiilor umane poluante în
ansamblul lor).
În sens mai restrâns, costurile sociale se referă la ansamblul cheltuielilor pe
care colectivitatea le efectuează pentru a face faţă nevoilor sociale: şomaj, maladii,
îmbătrânire, pensii, persoane defavorizate, etc.
În structura sa, costul total cuprinde mai multe componente: costuri fixe, costuri
variabile şi costuri semi-variabile iar această clasificare este funcţie de variaţia costurilor
în raport cu modificarea volumului producţiei.
Structura costului total variază de la o ramură la alta iar cunoaşterea ei are
importanţă în fundamentarea strategiei de preţ.
Astfel dacă în cost predomină costurile fixe, prin strategia de preţ se urmăreşte
obţinerea unor încasări care să acopere cheltuielile fixe şi în acest timp să se utilizeze
capacitatea de producţie la o valoare cât mai mare. Această strategie este vitală: cât
timp valoarea vânzărilor nu va depăşi costurile fixe şi variabile (pragul de rentabilitate)
întreprinderea va pierde.
Dacă în structura costurilor predomină costurile variabile, prin preţul propus pe
piaţă se urmăreşte maximizarea marjei asupra cheltuielilor variabile.
Sunt situaţii când firma poate opta temporar pentru stabilirea preţului la un nivel
mai mic decât costul:
- diminuarea temporară dar masivă a cererii;
- când se urmăreşte creşterea părţii de piaţă;
60
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
61
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
62
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
individuali sau grup, anotimp, zilele săptămânii, momentul zilei (zi-noapte) sau
destinaţia de transport. Explicaţia abundenţei de discriminări constă în aceea că
“produsele” din acest domeniu este necesar să fie consumate chiar în momentul
realizării sau disponibilizării lor. Neconsumarea produsului în momentul în care el a fost
disponibil reprezintă pentru producător o pierdere efectivă.
63
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
CT - cost total
CFM - cost fix mediu
CVM - cost variabil mediu
CTM - cost total mediu
Cm - cost marginal
Tabel 3. Diferitele tipuri de costuri şi relaţiile dintre ele.
64
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
definiţie, sunt constante; ele nu variază odată cu volumul producţiei. În figura 13 curba
costului total rezultă din însumarea celor două curbe, cea a costurilor fixe şi cea a
costurilor variabile.
Cantităţi produse
65
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Cantităţi
produse
66
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
CM1 CM2 CM 3
CMTL
0 A Cantităţi produse
Costurile pe termen lung
Pe termen lung, toţi factorii de producţie variază. Unităţile de producţie
îşi schimbă mărimea aplicând diferite combinaţii productive (în funcţie de producţie)
67
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
68
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
69
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Încasare totală
Costuri
totale şi
încasări
totale Punct mort Cost total
M Cost variabil
Costuri fixe
Q1
Cantităţi produse şi vândute
Costuri şi
preţuri
unitare
M`
Preţul pieţei
Cum se observă din figura 16, se poate reprezenta punctul mort în două feluri.
Primul ilustrează relaţia între evoluţia curbei încasărilor totale şi curba costurilor totale,
intersecţia lor indicând punctul mort. În al doilea grafic se prezintă punctul mort ca
intersecţia dintre costul total mediu (CTM) şi preţul pieţei. Se integrează aici ceea ce nu
era decât implicit în schema precedentă: nivelul cererii pentru produs şi deci nivelul
preţului pieţei.
70
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Atunci când un nou produs sau procedeu este realizat într-o firmă, debuteză în
mod neapărat şi destul de devreme şi un proces de învăţare. La început muncitorii nu
sunt familiarizaţi cu fabricarea noului produs sau utilizarea noului procedeu: costurile
unitare sunt ridicate; apoi, puţin câte puţin, producătorii se familiarizează cu
echipamentele şi rezultă o curbă de experienţă care va determina scăderea, în mod
regulat, a costurilor medii cu creşterea producţiei totale. Acest fenomen este în mod
particular perceptibil în producţia de masă şi el oferă un avantaj strategic firmei care, în
premieră, se lansează în fabricarea unui nou produs sau utilizează un nou procedeu.
Imitarea de către concurenţi, în acelaşi timp, poate duce la limitarea acestor
avantaje.
Aşa cum se observă din fig. 17, curba de experienţă poate avea diferite
forme, dependente de natura tehnicilor, de cunoştinţele forţei de muncă. Ea poate
consta într-o scădere bruscă a costurilor pentru a se stabiliza în continuare (curba A),
71
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
poate scădea în mod regulat (curba B), sau poate scădea puternic şi în mod regulat
(curba C).
Curba C dă avantaj primului intrat pe piaţă; de exemplu dacă firma
atinge punctul Q5 înainte ca un alt concurent să intre pe piaţă sau se găseşte în Q 4 în
timp ce concurentul este de abia în Q2, etc. Acest avantaj în termen de cost contribuie
la creşterea marjei profitului întreprinderii. Întreprinderea capabilă să introducă în mod
regulat noi produse poate să menţină avantajul său în termen de cost în raport cu
rivalele sale.
Fig. 17. Diferitele curbe de experienţă
Cost
unitar
B
A
I II
Cost
unitar
Economie Progres
de scară tehnic
Experienţă
72
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
73
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Cost
unitar
Firma B
Firma A
Producţie
74
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Ameninţarea
noilor veniţi
CONCURENŢII SECTORULUI
Rivalitatea dintre
concurenţii sectorului
PRODUSELE DE
SUBSTITUŢIE
Pentru o firmă stabilită într-un sector definiţia unei strategii concurenţiale are
drept scop de a plasa firma în cea mai bună situaţie posibilă pentru a se apăra contra
forţelor concurenţei sau a le influenţa în favoarea sa. Cum este posibil ca puterea
combinată a acestor forţe să nu fie foarte evidentă pentru ansamblul concurenţilor,
soluţia pentru a pune la punct o strategie este de a analiza în profunzime sursele
fiecărei forţe. Cunoaşterea acestor surse profunde de presiune concurenţială, clarifică
forţele şi slăbiciunile critice ale firmei, ilustrează într-o manieră vie poziţia sa în sector,
clarifică domeniile unde modificarea strategiei poate oferi cele mai mari rezultate şi
aduc la zi domeniile unde evoluţia unde evoluţia sectorului oferă perspectivele cele mai
promiţătoare sau ameninţările cele mai periculoase. Prin sector de activitate se
75
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
defineşte un grup de firme care fabrică produse aflate într-o strânsă relaţie de
substituibilitate
Cele 5 forţe concurenţiale - intrarea pe piaţă, ameninţarea produselor de
înlocuire, puterea de negociere a clienţilor, puterea de negociere a furnizorilor,
rivalitatea între concurenţii existenţi – reflectă faptul că în cadrul unui sector concurenţa
merge dincolo de partenerii care sunt instalaţi în sector. Se poate califica drept rivalitate
lărgită concurenţa definită de această manieră mai generală.
Noii veniţi într-un sector aduc cu ei noi capacităţi, dorinţa de a cuceri o parte din
piaţă şi în mod frecvent, resurse substanţiale. Poate rezulta o scădere a preţurilor de
ofertă sau o creştere a costurilor întreprinderilor existente, care îşi reduc rentabilitatea.
Întreprinderile care se diversifică prin achiziţii într-un sector venind de pe alte
pieţe utilizează adesea resursele lor pentru a crea dezordine şi trebuie deci considerat
că achiziţia realizată într-un sector cu intenţia de a cuceri o poziţie pe piaţă este o nouă
intrare (un nou sosit) chiar dacă nici o entitate nouă nu a fost creată.
Ameninţarea noilor veniţi într-un sector depinde de obstacolele (sau barierele)
la intrare existente şi de reacţia la care potenţialii noi veniţi se pot aştepta din partea
concurenţilor existenţi. Dacă obstacolele sunt importante şi/sau dacă noii veniţi se pot
aştepta la vii represalii din partea concurenţilor bine stabiliţi, ameninţarea noilor veniţi
este slabă .
76
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
77
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
78
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
79
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
80
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
81
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
82
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
vor adopta măsuri contrare firmelor ce consideră piaţa respectivă ca principalul lor
debuşeu.
În sfârşit, diferenţele în relaţiile întreţinute de către unităţile concurente
cu societăţile mamă sunt o sursă importantă în sânul unui sector. De exemplu o unitate
care face parte dintr-un lanţ de întreprinderi verticale în cadrul unei societăţi pe acţiuni,
poate foarte bine să adopte obiective diferite poate chiar opuse de cele ale unei firme
libere în mişcările sale cu care ea concurează în acelaşi sector. Sau o unitate care este
o “vacă de muls” în ansamblul afacerilor societăţii mamă se va comporta de manieră
diferită de o firmă care se dezvoltă având în vedere o creştere pe termen lung datorită
cerinţelor impuse de societatea mamă.
Jocuri strategice ridicate. Rivalitatea este încă mai explozivă într-un
sector dacă reuşita în acest sector reprezintă un joc important pentru mai multe firme.
Este, de exemplu posibil ca o firmă diversificată să ataşeze o mare importanţă reuşitei
sale într-un sector particular, pentru a urmări strategia sa de ansamblu. O firmă ca
Bosch, Sony sau Philips poate considera ca imperativ să se implanteze solid pe piaţa
americană pentru a-şi asigura un prestigiu mondial sau credibilitate tehnologică. În
situaţii de acest fel, nu numai că obiectivele acestor firme pot fi foarte diverse dar ele
pot de asemenea să fie destabilizatoarea pentru că ele vizează expansiunea şi implică
o voinţă potenţială de sacrificare a rentabilităţii.
Obstacole la ieşire ridicate. Barierele la ieşire sunt factori economici,
strategici şi afectivi care menţin firmele să concureze în anumite sectoare de activitate,
chiar dacă ele obţin randamente scăzute sau chiar negative asupra investiţiilor.
Principalele surse de obstacole la ieşire sunt următoarele:
- active specializate – activele foarte specializate, legate de un tip de
activitate sau de un amplasament determinat, care au o slabă valoare de lichidare sau
costuri ridicate de transfer sau de conversie;
- costuri fixe de ieşire – acestea cuprind acordurile cu mâna de lucru, costurile
de repunere în funcţiune, menţinerea capacităţii de producţie de piese detaşate, etc.;
- interrelaţii strategice – pot exista între unitatea în cauză şi alte unităţi ale
societăţii interrelaţii privind imaginea, capacitatea de comercializare, accesul la pieţele
financiare, reparaţia instalaţiilor, etc. Aceste interrelaţii pot fi atât de puternice încât
83
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
84
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
85
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
86
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
e) Grupul de clienţi are profituri slabe. Acest fapt "împinge" spre reducerea
costurilor de cumpărare. În general, clienţii a căror rentabilitate este puternică, sunt
mai puţin sensibili la preţ (cu condiţia ca articolul să nu reprezinte părţi importante
din costurile lor) şi pot adopta o viziune pe termen lung cu scopul de a menţine
sănătatea comercială a furnizorilor lor.
f) Clienţii reprezintă o ameninţare credibilă de integrare spre amonte. Dacă
clienţii sunt deja parţial integraţi sau constituie o ameninţare credibilă de integrare
spre amonte, ei sunt în măsură să ceară concesii în cursul negocierilor. Marile
firme de automobile, General Motors şi Ford au reputaţia de a utiliza ca armă de
negociere ameninţarea unei producţii integrate. Ele se angajează în practică într-o
integrare modulată: fabricând ele însele anumite elemente de care au nevoie
pentru o piesă dată şi le cumpără pe celelalte de la furnizori exteriori. Nu numai că
ameninţarea de integrare este evidentă şi devine mai credibilă, dar fabricarea
parţială în cadrul firmei oferă o cunoaştere detaliată a costurilor, fapt ce este de
mare ajutor în cadrul negocierilor. Puterea clienţilor poate fi neutralizată în parte
dacă firmele sectorului reprezintă o ameninţare de integrare în amonte.
g) Produsul sectorului nu influenţează asupra calităţii produselor sau
serviciilor clientului. Când calitatea produselor clientului ţine în mare măsură de
produsele sectorului, clienţii sunt în general mai puţin sensibili la preţ. Printre
sectoarele unde se întâlneşte această particularitate, se numără echipamentele de
exploatare petrolieră a căror disfuncţionalitate poate antrena pierderi enorme,
componentele instrumentelor medicale electronice sau instrumentelor electronice
de verificare a căror calitate exercită o mare influenţă asupra sentimentului pe care
utilizatorul îl are cu privire la calitatea instrumentelor.
h) Clientul dispune de informare completă. Dacă clientul dispune de o
informare completă asupra cererii, preţurile reale ale pieţii şi chiar costurile
furnizorilor, el are astfel mijloace mai mari de presiune în negociere decât dacă
dispune de informare mediocră. Cu o informaţie mai completă clientul este mai în
măsură să se asigure că beneficiază de preţul cel mai favorabil şi să contraatace
atunci când furnizorii pretind că supravieţuirea lor este ameninţată
Se poate considera că tot ceea ce este la originea puterii clienţilor este la
originea puterii nu numai a consumatorilor dar şi a clienţilor industriali şi comerciali.
87
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
Este suficient să se modifice cadrul de referinţă. Consumatorii tind să fie mai sensibili
la preţ dacă cumpără produse nediferenţiate, scumpe în raport cu veniturile lor, sau
tipuri de produse a căror calitate nu este importantă pentru ei.
Puterea grosiştilor şi detailiştilor, în calitate de cumpărători, se fondează pe
aceleaşi reguli. Detailiştii pot creşte puterea lor de negociere faţă de fabricanţi dacă
reuşesc să exercite o influenţă asupra deciziilor de cumpărare ale consumatorilor finali.
Grosiştii pot de asemenea să-şi întărească puterea de negociere dacă sunt capabili să
influenţeze deciziile de cumpărare ale detailiştilor sau ale firmelor cărora ei vând.
Modificarea puterii clienţilor
Atunci când suita de decizii strategice ale unei firme cliente se schimbă,
puterea clienţilor creşte sau scade în mod natural. În sectorul de confecţii de exemplu,
pe măsură ce clienţii fabricilor de confecţii (marile magazine sau magazinele de
confecţii) s-au concentrat şi controlul trece în mâinile marilor lanţuri de magazine,
sectorul este supus la presiuni din ce în ce mai puternice şi marjele lor sunt diminuate.
Sectorul nu a fost suficient de capabil să diferenţieze produsele sale sau să creeze
costuri de transfer de natură să interzică ieşirea clienţilor astfel încât aceste tendinţe să
fie neutralizate. Între altele, afluxul de importuri nu a aranjat nimic. Trebuie considerat
că alegerea grupului de clienţi la care se va vinde este o decizie strategică
fundamentală pentru o firmă. O firmă îşi poate ameliora poziţia sa strategică dacă ea
găseşte clienţii care sunt mai puţin în măsură să exercite asupra ei efecte defavorabile.
În alţi termeni ea trebuie să procedeze la o selecţie a clienţilor. Este rar ca toate
grupele de clienţi ai unei firme să posede o putere egală. Chiar dacă o firmă vinde unui
singur sector acesta cuprinde de obicei segmente care au mai puţină putere ca altele şi
care prin aceasta sunt mai puţin sensibile la preţ. De exemplu, piaţa de piese de
schimb este pentru cea mai mare parte a produselor mai puţin sensibilă la preţ ca piaţa
produselor noi.
88
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
sector dacă acesta este incapabil să repercuteze în preţurile sale creşterea costurilor.
Crescând preţurile lor, firmele chimice au contribuit astfel la eroziunea profiturilor
fabricanţilor de ambalaje pentru aerosoli pentru că aceşti fabricanţi nu aveau decât o
libertate limitată de a creşte preţurile lor faţă de concurenţa intensă a clienţilor lor care
fabricau ei însăşi ambalaje.
Condiţiile care asigură puterea furnizorilor tinde să reflecte condiţiile care
garantează puterea clienţilor. Un grup de furnizori este puternic dacă următoarele
condiţii prevalează:
a) Grupul de furnizori este dominat de câteva firme şi este mai concentrat decât
sectorul căruia ei vând. Furnizorii care vând la clienţi mai dispersaţi au în general
posibilitatea de a exercita o influenţă considerabilă asupra preţurilor lor, asupra calităţii
şi a condiţiilor de cumpărare.
b) Când furnizorii nu sunt obligaţi să lupte contra produselor de înlocuire.
Puterea furnizorilor chiar importanţi şi foarte mari, poate fi învinsă dacă aceştia trebuie
să lupte împotriva produselor de înlocuire. De exemplu, furnizorii care fabrică diverse
feluri de edulcolanţi (îndulcitori) se lovesc de o puternică concurenţă în numeroase
situaţii, chiar dacă firmele au o dimensiune mai mare decât cea a clienţilor.
c) Când sectorul nu este un client important al grupului de furnizori. Când
furnizorii vând la diferite sectoare şi sectorul nostru nu reprezintă o parte importantă din
vânzări, furnizorii sunt mult mai înclinaţi să-şi exercite puterea lor. Dacă sectorul este un
client important, soarta furnizorilor va fi mult mai dependentă de sector, şi aceştia vor
dori să se protejeze oferind preţuri rezonabile şi asistenţă în domeniul cum ar fi
cercetarea şi dezvoltarea sau constituirea grupurilor de presiune (vezi exemplul
sectorului zahărului care, foarte organizat fiind, a făcut mari presiuni în Uniunea
Europeană în momentul apariţiei izoglucozei pe piaţă, ca înlocuitor al zahărului).
d) Când produsul furnizorilor este un mijloc de producţie important în sectorul
de activitate al clientului. În acest caz acest factor de producţie joacă un rol foarte
important în rezultatele procesului de fabricaţie sau în calitatea produselor clientului.
Furnizorii au în acest caz o mai mare putere, în particular când mijlocul de producţie nu
se poate stoca, ceea ce împiedică clientul să constituie stocuri de rezervă.
e) Când grupul de furnizori a diferenţiat produsele sale sau au stabilit costuri de
transfer. Diferenţierile sau costul de transfer care ameninţă clienţii, reduc posibilitatea
89
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
acestora de a jongla între un furnizor sau altul. Efectul este invers dacă furnizorul ştie
că el va trebui să suporte costuri de transfer.
f) Când grupul de furnizori constituie o ameninţare credibilă de integrare în aval.
În acest caz capacitatea sectorului de a-şi ameliora condiţiile de cumpărare se loveşte
de un tampon. Când ne gândim la furnizori vizăm în mod obişnuit firmele. Dar trebuie în
mod egal, să considerăm şi forţa de muncă drept furnizor care poate exercita o mare
influenţă în numeroase sectoare. Numeroase probe empirice arată că angajaţi foarte
competenţi sunt foarte dificil de găsit pe piaţă sau o forţă de muncă foarte bine
organizată din punct de vedere sindical, poate preleva prin negocierile lor, o parte
substanţială a profiturilor potenţiale ale sectorului. Principiile care permit de a determina
care este puterea potenţială a forţei de muncă, privită ca furnizor, sunt aceleaşi ca cele
deja prezentate. Ceea ce trebuie adăugat pentru a putea aprecia puterea forţei de
muncă este gradul său de organizare şi măsura în care oferta unei forţe de muncă
calificată rară se poate dezvolta. Dacă forţa de muncă este foarte bine organizată sau
dacă oferta de forţă de muncă nu poate creşte, puterea forţei de muncă poate fi
ridicată.
Condiţiile care determină puterea furnizorilor se pot schimba şi ele fac
frecvent obiectul controlului firmei. Totuşi ca şi în cazul puterii clienţilor, o firmă poate
uneori să-şi amelioreze situaţia sa prin strategia pe care o adoptă. Ea poate intensifica
ameninţarea unei integrări spre aval, să caute să suprime costurile de transfer, etc.
90
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
91
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
cultivatorii de sfeclă de zahăr sunt protejaţi faţă de cultivatorii de cartofi sau porumb,
plante ce reprezintă materia primă pentru inulină.
Statul poate influenţa rivalitatea între concurenţii unui sector acţionând
asupra creşterii sectorului, asupra structurii costurilor, asupra mijloacelor financiare sau
asupra celor fiscale iar pârghiile prin care exercită această acţiune pot fi forte diferite. În
orice caz, orice intervenţie pe piaţă este de natură să inducă distorsiuni şi, în mod
voluntar sau nu, favorizează anumiţi actori şi îi defavorizează pe alţii.
92
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
unde Cy = cost marginal. Din punct de vedere grafic, avem ariile a+b pentru
încasări şi aria b pentru costul variabil (fig.20).
Aria "a" reprezintă deci restul care poate fi afectat factorilor ficşi. Este
surplusul producătorului sau VNFF, uneori numit cvasi - rentă căci serveşte la
remunerarea resurselor investite în întreprindere. Efectul creşterii preţului produsului
(fie ca urmare a unei intervenţii publice, fie ca urmare a deschiderii spre schimburi
internaţionale) va fi uşor de măsurat prin diferenţa între variaţia de încasări c+d şi
variaţia de costuri d (fig.21).
FIG.20. Surplusul producătorului sau venitul net al factorilor ficşi - V.N.F.F.
93
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
P,C
Cy(y,w,k) funcţia de
p ofertă
y Y
P,C
Funcţia de
P2 ofertă
c
P1
y1 y2 y
94
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
p1
p2 p(q)
p3
p4
1 2 3 4 q ,
pi şi de fapt el plăteşte n p
i 1
pi .
1
95
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
a
p P(q)
b
c
p1
d e
q q1 q
96
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
p Pa
pa O(P)
o(p) X(P)
P=p d P c d
C(P)
a b b
M(P)
c(p)
qa q M=x q Q a
97
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
98
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
p’= Pm + a b c d e
Pm Oferta
mondială
X(Pm)
O0 O1 m C1 C0 m1 m0
În partea stângă se reprezintă echilibrul
Ţară importatoare domestic (interior) - parţial,
Piaţa mondială
pentru un singur bun al ţării importatoare.
În situaţia de liber schimb, cererea naţională este confruntată unei oferte
mondiale slab elastice fixate la nivelul de preţ P m. La acest preţ, consumul se stabileşte
la nivelul Co în timp ce producţia este în O o< Co. Rezultă o cerere de import > = Co - Oo.
Se poate reprezenta mo în al doilea sistem de axe, care se referă la piaţa mondială.
Dreapta de import este obţinută prin diferenţa orizontală între oferta şi cererea
naţională.
Instaurarea unei taxe vamale, modifică termenii schimbului: totul se
petrece ca şi cum dreapta ofertei mondiale ar fi ridicată la un nivel de preţ superior P m +
99
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
. Un astfel de preţ determină o cerere de import m 1 inferioară lui m0; este vorba de
efectul protecţionist al taxelor vamale.
100
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
101
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
P
C O
a’ b’ c’ d’ e’
BIBLIOGRAFIE:
102
COSTURI, PREŢURI ŞI TARIFE
103