IV.

Indicatorii investițiilor din agricultură

Investițiile reprezintă plasarea unei părți a economiilor deținute de persoane

fizice sau juridice, în vederea creării și achiziționării de noi echipamente de producție,
perfecționării celor existente, creșterii stocului de capital, cumpărării unor suprafețe
de teren, achiziționării de titluri de valoare etc., menite să asigure dezvoltarea și
desfășurarea mai bună a activității economice, financiare, bancare etc.

În sens larg, prin investiții se înțelege orice cheltuială bănească făcută cu

scopul de a obține profit.

În sens mai restrâns, prin investiții se înțeleg cheltuielile care vizează

construirea de clădiri, achiziționarea de utilaje și altele semenea.

Investițiile din agricultură au un caracter cu totul deosebit, fapt explicabil dacă

ținem seama de modul în care se desfășoară procesele de producție din această ramură
a economiei naționale.

Analiza eficienței economice a utilizării investițiilor din agricultură, trebuie să

se bazeze pe calcule de eficiență economică comparative, ținându-se seama de
criteriul minimizării cheltuielilor de producție sau a maximizării rezultatelor obținute.

1.Investiția specifică – este raportul dintre cheltuielile totale pentru investiții

(cheltuielile materiale și cu forța de muncă) și volumul total al investițiilor. Exprimă
cheltuielile de investiții care revin pe unitate de măsură corespunzătoare obiectivelor
de investiții.

I
IS = Q unde: I – totalul cheltuielilor pentru investiții

Q – volumul total al investițiilor (producție totala)

2. Termenul de recuperare al investiției – pentru investițiile totale acesta se

calculează ca raport între investițiile totale și beneficiul anual obținut.

I
Tr = B unde: I – investitia totală

B – beneficiul anual obșinut

3. Viteza de recuperare a investiției - este raportul dintre venitul net și

amortismentul anual și indică de câte ori sunt recuperate investitiile în decursul
perioadei de exploatare.

Vn
Vr= a *360 unde: Vn – venitul net
a – amortismentul anual
I.Indicatorii fondului funciar

Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel,
indiferent de destinație, de titlul (de proprietate), pe baza căruia sunt definite sau de
domeniul public ori privat din care fac parte.

În funcție e destinație, fondul funciar este alcătuit din următoarele grupe de

terenuri:

- terenuri agricole

- terenuri forestiere

- terenuri aflate permanent sub ape

- terenuri din intravilan

- terenuri cu destinații speciale

Fondul funciar are valoare triplă:

1. este unul dintre cele mai importante mijloace de producție

2. este principala avuție a unei națiuni

3. este obiect al muncii

Legea Fondului funciar L. 18/1991.

Pământul= ca obiect de analiză economică, este un bun particular nemobil,

nereproductibil, eterogen, indivizibil, având multiple caracteristici nedisociabile
(formă, suprafață, poziție) și exercitând simultan mai multe activități diverse
(producție, consum, refugiu, valoare de speculație).
 Renta și arenda

Renta funciară – venitul obținut de proprietarul funciar de la întreprinzătorul

agricol sau arendaș, pentru dreptul de utilizare a terenului, de către acesta.

Condițiile de formare ale rentei funciare sunt: fertilitatea diferită a terenurilor,

poziția diferită a terenurilor față de piață și practicarea sau nu, a unei agriculturi
intensive.

Mecanismul formării rentei funciare are la bază modul specific de stabilire al

prețului de vânzare a produselor agricole, respectiv în funcție de valoarea marginală a
mărfii.

Diferența de fertilitate dintre terenuri, poziția diversă a terenurilor față de piața

de aprovizionare și desfacere, cât și practicarea unei agriculturi intensive, generează
apariția rentei diferențiale.

Tipuri de rentă funciară

Renta absolută – pe care o primește orice proprietar de teren, indiferent de

nivelul ferilității terenului respectiv.

Ra=pv-(Cup-Pn), unde:

Ra – renta absolută

Pv – prețul de vânzare al produsului

Cup – costul unitar de producție

Pn – profitul normal(cotă procentuală din cheltuieli).

Renta diferențială: de gradul I și de gradul II

Renta diferențială de gradul I – venitul net suplimentar obținut pe terenurile

bune și foarte bune ca fertilitate și poziție față de restul terenurilor.

Renta diferențială de gradul II – venitul net suplimentar obținut de pe

terenurile unde se practică o agricultură intensivă față de restul terenurilor.

Renta de monopol – venitul net suplimentar obținut ca urmare a unor condiții

naturale sau economice, de către unii întreprinzători agricoli pe care ceilalți nu le au.

Arenda – suma de bani sau cantitatea de produse pe care întreprinzătorul

agricol o plătește proprietarului de pământ, pentru dreptul de folosire al acestuia.
(Legea 16/1994, Legea arendei)
 1.Mărimea fondului funciar

Fondul funciar curpinde totalitatea suprafețelor de teren aflate în limitele unei

unități adimistrativ-teritoriale. Terenurile care alcătuiesc fondul funciar se împart în
două mari categorii: terenuri agricole și terenuri neagricole. Mărimea fondului funciar
se exprimă în hectare și se determină astfel:

St= Sagr + Sneagr

Unde: St – suprafața totală (ha)

Sagr –suprafața agricolă (ha)

Sneagr – suprafața neagricolă (ha)

Suprafața agricolă cuprinde următoarele categorii de folosință:

Sagr= A + V + L + F + P

Unde: A – suprafața arabilă (ha)

V – suprafața ocupată de vii, pepiniere viticole, hameiști (ha)

L – suprafața cu livezi, pepiniere pomicole și arbuști fructiferi (ha)

F – suprafața cu fânețe (ha)

P – suprafața ocupată de pășunile naturale (ha)

Suprafața neagricolă – este alcătuită din următoarele categorii de folosință:

Sneagr = Sff + Sa + Sc + Sd + Sdsp

Sff – suprafața ocupată de fondul forestier (păduri, pepiniere pentru împădurire, lunci,
suprafețe cu vegetație forestieră)

Sa – suprafața ocupată de ape

Sc – suprafața destintă construcțiilor, clădirilor, curților etc

Sd – suprafața ocupată de drumuri

Sdsp – suprafața terenurilor cu destinații speciale

Mărimea fondului funciar are o importanță deosebită în stabilirea dimensiunii

optime a unităților gricole și a nivelului de concentrare a producției dintr-o anumită
zonă sau exploatație agricolă.
 2. Structura de folosință a fondului funciar

Structura de folosință a fondului funciar respectiv a terenului agricol, este dată

de ponderea pe care o dețin diferitele categorii de folosință ale terenului, în raport cu
suprafața totală a fondului funciar sau a terenului agricol.

Se poate determina folosind relația următoare:

Sc
P% = St * 100

Unde: P% - ponderea diferitelor categorii de folosință și exprimate în %

Sc – suprafața din categoria de folosință

St – suprefața totală la care se raportează categoria de folosință

Categoriile de folosință ale terenului agricol se împart în superioare (intensive)

unde se includ terenul arabil și plantațiile pomi-viticole și inferioare (extensive), în
care sunt incluse fânețele și pășunile naturale.

Cunoașterea structurii fondului funciar permite identificarea disponibilităților

de suprafețe pentru diferite destinații în vederea elaborării unor programe sau strategii
de lungă durată, indică orientativ profilul de producție al județelor, al zonelor și al
exploatațiilor agricole, oreientează asupra transformării unor categorii de folosință
inferioară în categorii de folosință superioară.

3.Densitatea animalelor la 100 ha

Reprezintă unul dintre indicatorii de bază care reflectă gradul de utilizare

intensivă a terenului agricol. Densitatea animalelor exprimă numărul de animale ce
revine la unitate de suprafață. Se calculează la 100 ha teren și se poate exprima în
unități fizice (pe specii și categorii) sau în UVM (pentru totalul efectivelor). Pentru
aprecierea densității animalelor prin transformarea acestora în UVM se vor folosi
coeficienții medii pe specii.

Determinarea densității animalelor pe specii și categorii la 100 ha, se poate

face folosind următoarea relație:

Na
Da= S *100

Unde: Da – densitatea animalelor

Na – numărul (efectivul ) mediu de animale pe specii și categorii

S – suprafața de teren la care se face raportarea

 Raportarea se face la suprafața de teren arabil pentru suine, la suprafața
ocupată cu cereale pentru păsări și la suprafața arabilă+fânețe+pășuni naturale pentru
speciile bovine, ovine, caprine și cabaline.

Analiza densității animalelor în timp va putea permite urmărirea evoluției

acestora într-o anumită perioadă, indicând schimările structurale ce au avut loc între
speciile de animale, cât și măsurile ce se impun a fi luate pentru îmbunătățirea
corelației dintre resursele de teren și efectivele de animale.

4.Producția medie la unitate de suprafață și pe cap de animal

Folosirea rațională a terenului agricol poate fi apreciată și prin nivelul

producțiilor medii la ha sau pe cap de animal la principalele produse vegetale sau
animale.

În general, producția medie (randamentul) este raportul dintre producția totală

obținută la un anumit produs, într-o perioadă determinată de timp și numărul unităților
de producție de la care s-a obținut producția respectivă. Este exprimată în unități
fizice sau în unități convenționale (unități STAS).

Pentru sectorul vegetal:

Q
q= S (kg/ha)

unde: q – producția medie

Q – producția totală

S – suprafața

Pentru sectorul animal:

Q
q= Em (l/cap; kg/cap; buc/cap)

unde: q – producția medie

Q – producția totală

Em – efectivul mediu de animale

În analiza indicatorului trebuie să se țină seama și de influența condițiilor

naturale, știind faptul că, agricultura este o ramură dependentă de factorii naturali.
 INDICATORI ECONOMICI UTILIZAȚI ÎN AGRICULTURĂ

Conceptul de indicatori - sunt expresii ale laturilor cantitative ale fenomenelor

economice în condiții de timp si loc dereminate. Indicatorii pot fi exprimați in diferite mărimi
(unități naturale, unități valorice, mărimi medii etc).
Indicii sunt expresii ale raportului dintre doi indicatori diferiți în timp și spațiu. Indicii
reflectă deci variația calitativă a fenomenelor în timp (indici dianmici) și în spațiu (indici
teritoriali) și sunt exprimați în mărimi relative: procente, la sută, la mie etc.
Indicatorii, respectiv indicii pot fi grupați în funcție de diferite criterii de clasificare: după
modul de calcul; după sfera de curpindere; după modul (forma) de exprimare; după baza de
raportare; după funcția îndeplinită etc.
Clasificarea indicatorilor
1. După modul de calcul
1.1 Indicatori absoluți - sunt exprimati în cifre absolute (un număr concret) fiind obținuți ca o
primă formă a generalizării datelor diferitelor colectivități, fără a se face comparație cu alte
mărimi.
1.2 Indicatori relativi - sunt exprimați în cifre relative și reprezintă raportul dintre doi indicatori,
de regulă indicatori absoluți.
1.3 Indicatori medii - exprimă în mod reprezentativ ceea ce este tipic, esențial cu privire la
caracteristicile unei colectivități = ansamblul elementelor care prezintă una sau mai multe
caracteristici comune.
2. După sfera de cuprindere
2.1 Indicatori individuali - se obțin în faza de culegere a datelor din evidența primară, contabilă
sau statistică, caracterizând un singur fenomen.
2.2 Indicatori generalizatori (sintetici) - se obțin prin centralizarea datelor caracterizând
fenomenul pe ansamblu.
3. După modul (forma) de exprimare
3.1 Indicatori fizici - se exprimă în unități naturale (ha, t, l, buc. etc)
3.2 Indicatori valorici - sunt exprimați în unități valorice, bănești.
3.3 Indicatori exprimați în unități natural-convenționale - Ha.a.n. (hectar arătură normală); UVM
(unitate vită mare).
3.4
 4. După baza de raportare
4.1 Indicatori cu bază fixă - se stabilește indicatorul unui an ca termen de referință (bază), la
care se raportează indicatorii fiecăruia din anii următori.
4.2 Indicatori cu bază variabilă - indicatorii diferiților ani se raportează la indicatorul anului
precedent.
5. După funcția îndeplinită
5.1 Indicatori de plan - caracterizează sarcinile și acțiunile programate prin plan, care trebuie
realizate într-o anumită perioadă.
5.2 Indicatori de realizare ai planului - caracterizează rezultatele privind îndeplinirea sarcinilor
de plan, permit diferite aprecieri comparative referitoare la realizările obținute.
III. Indicatorii forței de muncă și ai productivității muncii
1.Structura forței de muncă – este dată de raportul procentual dintre numărul de lucrători
aparținând unei categorii (NC) și numărul total de lucători (Nt).
NC
P% Nt * 100

2. Gradul de asigurare cu forță de muncă – este raportul procentual dintre disponibilul de

forță de muncă (Fmd) și forța de muncă necesară (Fmn).
Fmd
Ga Fmn *100

3. Gradul de utilizare al forței de muncă – este dat de raportul procentual dintre forța de
muncă efectivă utilizatași resursele totale de muncă existente într-o perioadă dată.
Fmu
Gu Rm * 100

4. Productivitatea muncii – este raportul dintre volumul producției obținute (Q) într-o
perioadă determinată și timpul de muncă consumat (T) pentru obținerea producției
respective.
Q
WT – cantitatea de produs/unitatea de timp

T
W Q - exprimă timpul consumat/unitate de produs

5. Indicele productivității – este raportul procentual dintre productivitatea muncii obținută

într-o perioadă curentă (W1) și productivitatea muncii obținută în perioada de bază (W0).
W1
IW W 0 * 100
V. Indicatori economico-financiari

1.Costul unitar de producție – reprezintă totalitatea cheltuielilor ce revin pe unitate

de produs.

Ch
Cup =Q Unde: Ch – cheltuielile totale de producție

Q – volumul producției obținute

2.Cost unitar complet – se obține prin adăugarea la costul unitar de producție a

cheltuielilor de desfacere a producției.

Chi  Chd
Cuc= Q Unde: Chi – cheltuielile totale aferentei producției

Chd – cheltuielile de desfacere

Q – volumul producției

3.Beneficiul (Profit) – activitatea economică are ca principal scop recuperarea tuturor

costurilor de producție pe seama veniturilor proprii și obținerea de beneficii, câștig,
profit.

B(P) = Vt - Cht

Unde: Vt – venituri totale aferente cheltuielilor totale

Cht – cheltuieli totale aferente veniturilor obținute

Vt = Q*pv

Unde: Q – volumul producției obținute

Pv – prețul de vânzare al produselor

4.Rata rentabilității (rata profitului) – este dată de raportul procentual dintre masa
beneficiului (profitului P) și costul complet al producției marfă.

P
RP= Ch *100

Unde: P – profit (beneficiu)

Chc – costul complet al producției marfă livrată.

II. Indicatorii producției agricole
1. Producția agricolă – în sens general cuprinde totalitatea produselor agricole
(vegetale și animale) obținute în condiții de timp și loc determinate.
2. Producția totală – cantitatea totală de produs obținută la o anumită cultură sau
specie de animale în condiții de timp și loc determinate.
3. Producția principală – totalitatea produselor vegetale și animale, care constituie
obiectul principal urmărit prin tehnologiile de lucru aplicate și resursele consumate.
4. Producția secundară – totalitatea produselor obținute concomitent cu producția
principală, prin aplicarea aceleiași tehnologii și implicarea acelorași resurse, rezultată
ca urmare a caracteristicilor biologice ale plantelor și animalelor.
5. Producția medie (randamentul)/unitate de produs – este raportul dintre producția
totală obținută la un anumit produs și numărul unităților de producție (ha, m 2, buc.
etc.), de la care s-a obținut producția respectivă.
6. Producția neterminată – este o parte a producției globale ale cărei procese la finele
anului calendaristic sunt în curs de desfășurare, în vederea obținerii produselor finite
în perioada următoare. Valoarea producției neterminate este dată de suma
cheltuielilor de producție efectuate în anul de plan pentru producția din anul
următor.
7. Producția globală – este un indicator valoric ce reprezintă totalitatea produselor
principale și secundare obținute într-un an calendaristic ca rezultat al procesului de
producție.
8. Producția netă – este parte a producției globale care reprezintă valoarea producției
nou creată în agricultură în decursul unei perioade determinate (an calendaristic). Se
poate determina în două moduri:
- Metoda de producție – constă în calcularea diferenței dintre producția globală și
cheltuielile materiale de producție:

Pnt=Pga-Chm
Unde: Pga – producția globală agricolă
Chm – cheltuielile materiale aferente producției (semințe, îngrășăminte, furaje,
combustibil etc.)
- Metoda de repartiție – constă în însumarea elementelor componente ale producției
(retribuirea personanului, impozite etc). Mărimea producției este direct
proporțională cu producția globală și invers proporțională cu cheltuielile materiale.
9. Producția marfă – totalitatea produselor agricole vegetale și animale valorificate într-un
an calendaristic.