Costache Negruzzi

Alexandru Lăpușneanul – caracterizarea personajului –

Ca în orice nuvelă istorică, în centrul narațiunii este fixată, emblematic, figura unui
protagonist al cărui portret este inspirat din realitatea istorică. Opțiunea lui C. Negruzzi pentru
un domnitor a cărui amintire este legată de uciderea celor 47 de boieri și care întruchipează
tipologia tiranului, simbol al răzbunării fără de sfârșit, este specifică unui romantic. Pornind
de la informațiile consemnate în cronica lui Ureche, scriitorul creează un personaj complex, în
construcția căruia se reunesc două perspective: clasicismul și romantismul.
Personaj de mare coerență, Alexandru Lăpușneanu este static, trăsăturile sale de
caracter și de personalitate rămânând aceleași de-a lungul întregii nuvele. Alături de această
caracteristică a eroului clasic, se reliefează și un tipar romantic în construirea personajului ca
geniu malefic, cu o inteligență diabolică și o cruzime neistovită, puse statornic în slujba
voinței de putere și de răzbunare.
Statutul social al personajului îl prezintă pe Alexandru Lapuşneanu în poziţia de
domnitor autoritar, ferm în decizii, cu o voință puternică și ambiție pe măsură. Unica rațiune a
revenirii la domnie este răzbunarea trădării suferite, de aici cruzimea actelor sale și modul
tiranic de a conduce țara.
Voința de a domni, exprimată prin comparația simbolică „Mai degrabă-și va întoarce
Dunărea cursul îndărăpt”, este motivată prin dorința de a „mântui norodul”. Ipocrizia, arta
disimulării sunt vizibile în discursul de la biserică, prin care promite împăcarea cu boierii,
deși pregătește în taină un măcel îngrozitor. Personajul disociază perfect gândurile de vorbe
și, prin inteligență și perfidie, își ascunde planurile de răzbunare. Statutul său moral
defineşte spiritul malefic pe care îl întruchipează, fiind înclinat spre cruzime, dar şi dorinţa
permanentă de răzbunare întrucât nu îi lasă nepedepsiţi pe cei care îl trădaseră în domnia sa
precedentă. Se lasă ghidat de ambiţie şi devine dependent de ideea de putere.
Statutul său psihologic surprinde faptul că domnitorul este un bun cunoscător al
psihologiei umane deoarece îl foloseşte pe Moţoc, înţelegându-i şi profitând de caracterul
duplicitar al acestuia. De asemenea, perseverenţa şi ambiţia îl ajută să alcătuiască un plan
meticulos pe care să-l urmeze cu rigoare.
Personalitatea eroului se cristalizează încă din primul capitol. Dialogul cu cei patru
boieri conturează datele fundamentale ale psihologiei și caracterului său: temperament
violent, impulsiv, voință încrâncenată, luciditate și abilitate de a disimula trăirile interioare,
capacitate de a intui psihologia celor din jur și o nesfârșită dorință de putere. El este
domnitorul autoritar, ferm în decizii, cu o voință puternică și ambiție pe măsură. Unica rațiune
a revenirii la domnie este răzbunarea trădării suferite, de aici cruzimea actelor sale și modul
tiranic de a conduce țara.
Planul uciderii boierilor este disimulat sub cuvinte împrumutate din limbajul biblic și
ca un adevărat actor, Lăpușneanu regizează scena, urmărește efectele, mișcările, rostind
cuvântarea „deșănțată” într-o atmosferă miraculoasă și premonitorie: „Spun că în minutul
acela el era foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit”. Stăpân pe sine și pe discurs,
personajul dovedește inteligență, tact, un echilibru interior desăvârșit. Replicile sale dezvăluie
harul vorbirii, personajul organizându-și monologurile după legile retoricii, acestea fiind
completate de notații succinte ale reacției fiziologice, ale ticului nervos ori ale gestului
semnificativ: „Mâna lui se răzimă pe junghiul din cingătoarea sa”.
Modalitățile de caracterizare sunt clasice: indirecte – prin fapte, vorbe, atitudini ale
eroului: „Ieșiți! Ca pre toți vă omor! Si căută o armă pe lângă el, dar, negăsind decât potcapul,
îl azvârli cu mânie în capul unui călugăr”. Dialogul este viu, dinamic, schimburi tăioase de
replici se derulează pe parcursul nuvelei, Negruzzi detașându-se de cronică și completând
narațiuea cu dialogul pentru a clarifica evoluția psihologică a domnitorului.
Actele domnitorului, campania de ucidere a boierilor trădători, iertarea pe care o cere
cu prefăcută pocăință, leacul promis delicatei soții, aruncarea lui Moțoc în mijlocul mulțimii
dezlănțuite conturează indirect imaginea unui tiran al epocii medievale.
Alt procedeu indirect de caracterizare este antiteza. Profilul moral al domnitorului este
puternic reliefat nu numai prin opoziție cu „buna doamnă” Ruxanda, ci prin relație contrastivă
cu ipostaza unui „alt” Lăpușneanu, cel din prima domnie. La toate acestea se adaugă
caracterizarea directă făcută de către narator, care îl numește „tiran” și subliniază „dorul lui
cel tiranic de a vedea suferiri omenești” sau de către alte personaje (Teofan: „Crud și cumplit
este omul acesta”). Faptele sângeroase ale eroului confirmă aceste judecăți de valoare: scena
ospățului însângerat, episodul morții lui Moțoc etc. Scena finală accentuează nota de
romantism întunecat în care este pictată figura lui Lăpușneanu, care moare hulind, înverșunat
de ură neputincioasă.
Alexandru Lăpuşneanu rămâne un personaj memorabil în literatura română prin forţa
sa de a-şi duce planurile la bun sfârşit, indiferent de mijloacele pe care le foloseşte, prin
spectaculosul acţiunilor şi prin concizia replicilor care rămân întipărite în conştiinţa
cititorului.