UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE
MASTER ÎN NUTRIȚIA ȘI ALIMENTAȚIA ANIMALELOR

PORTOFOLIU LA DISCIPLINA
CONTROLUL CALITĂȚII NUTREȚURILOR
CONTROLUL CALITĂȚII NUTREȚURILOR DE ORIGINE
VEGETALĂ

Coordonator științific,
Şef lucr. dr. Cristina Gabriela Radu-Rusu

Masterand,
Alexandra-Maria DOBRINCU

2020
 CUPRINS

Introducere

• Caracteristici generale ale nutrețurilor de origine vegetală

• Controlul tehnic de calitate a acestora

• Determinarea valorii nutritive şi biologice ca măsură de apreciere a calităţii lucernei

Concluzii

Bibliografie
 INTRODUCERE

Nutreţurile sunt produse şi subproduse de origine vegtală, animală, minerală şi de

sinteză care prin conţinutul lor participă la asigurarea cerinţelor de hrană ale animalelor. Nu se
consideră nutreţuri acele produse şi subproduse care, deşi conţin substanţe nutritive, conţin
principii toxici care afectează starea de sănătate a animalelor.

Noţiunea de nutreţ este foarte largă, în această categorie intrând produse foarte
complexe cum sunt cele de origine animală (laptele, făina de carne) dar şi nutreţuri care au un
conţinut destul de limitat în substanţe nutritive cum sunt unele nutreţuri de origine minerală
(sarea, creta, fosfat).
Tot în categoria de nutreţuri intră şi unele produse de sinteză, ca ureea, aminoacizii de
sinteză, vitamine, preparate hormonale, enzime, antioxidanţi, care deşi utilizate în cantităţi
mici au importanţă nutriţională deosebită. Totalitatea nutreţurilor care intră în alimentaţia unei
specii constituie baza furajeră a acelei specii.

Clasificarea nutreţurilor
Criteriile de clasificare cele mai des utilizate sunt:
- după origine: nutreţuri de origine vegetală, animală, minerală şi de sinteză;
- după concentraţia energetică a acestora: nutreţuri concentrate, care într-un volum
mic dozează o cantitate mare de energie şi substanţe nutritive (grăunţe, seminţe, reziduuri
industriale, concentrate, nutreţuri de origine animală sub formă de făinuri) şi nutreţuri de
volum sau voluminoase care au o concentraţie energetică mică pe unitatea de volum (nutreţuri
fibroase, grosiere şi diferite suculente);
- după conţinutul în apă: nutreţuri cu conţinut ridicat în apă, 85-90% (rădăcinoase,
tuberculifere, unele nutreţuri verzi, reziduuri industriale apoase), nutreţuri cu conţinut mai
scăzut în apă, 30-40% silozuri, semisilozuri) şi nutreţuri uscate, care au peste 85% SU,
respectiv sub 15% apă;
- după conţinutul în substanţe nutritive (în proteine, grăsimi, celuloză, extractive
neazotate).
 I. Caracteristici generale ale nutreţurilor de origine vegetală
1. Nutreţurile verzi
În această grupă intră o mare diversitate de nutreţuri, aparţinând la diferite familii
botanice, care pot fi produse pe pajişti naturale şi cultivate sau în culturi furajere.
Nutreţurile verzi constituie baza alimentaţiei animalelor rumegătoare şi erbivore pe
timp de vară, fiind nutreţurile care pot acoperi până la exclusivitate cerinţele de energie şi
substanţe nutritive ale animalelor cu producţii medii (12-15 l lapte/cap/zi). De asemenea,
porcinele şi păsările, mai ales cele crescute în sistem gospodăresc pot utiliza pe timp de vară
cantităţi importante de nutreţuri verzi (20- 30% din necesar), fiind o sursă importantă de
echilibrare a necesarului proteic, energetic, vitaminic şi mineral.
Nutreţurile verzi au un conţinut ridicat în apă (75-85%), au un conţinut ridicat în
proteine (mai ales cele din familia leguminoase), sunt bogate în vitamine şi substanţe
minerale. Dacă sunt recoltate în fază optimă (18-22% S.U.), nutreţurile verzi au un conţinut
moderat în celuloză şi o digestibilitate ridicată a substanţelor nutritive. Utilizate în alimentaţia
vacilor de lapte au influenţă pozitivă asupra lactogenezei iar la tineretul de prăsilă asigură o
alimentaţie echilibrată şi o dezvoltare armonioasă.
Nutreţurile verzi, dacă sunt utilizate prin păşunat, sunt nutreţuri ieftine, ceea ce
influenţează pozitiv asupra preţului de cost al produselor animale.

Pajiştile naturale
Pajiştile naturale sunt asociaţii floristice naturale care se pot utiliza prin păşunat fie
prin cosire şi utilizată ca masă verde.
În ţara noastră suprafaţa pajiştilor naturale este apreciată la cca. 4,5 milioane ha din
care, 2,8-3 milioane hectare utilizate ca păşune şi 1,5 milioane hectare sub formă de fâneaţă.
Aceasta reprezintă cca. 20% din suprafaţa agricolă utilă a ţării, manifestându-se o uşoară
tendinţă de creştere a acesteia (prin defrişări de păduri, reamenajarea complexului Delta-
Dunării reînfiinţarea imaşurilor comunale).
Plantele furajere de pe pajiştile naturale aparţin în principal la două familii botanice,
graminee şi leguminoase dar pe lângă acestea pot exista şi plante din alte familii botanice,
unele cu valoare furajeră ridicată.
Valoarea nutritivă şi productivitatea pajiştilor naturale este influenţată de o multitudine
de factori dintre care cei mai importanţi sunt: asociaţia floristică, regimul de precipitaţii,
condiţiile de sol, clima şi faza de vegetaţie a plantelor în momentul utilizării.
 Datorită condiţiilor geografice foarte variate din ţara noastră şi pajiştile au o mare
diversitate. După zona geografică se împart în: pajişti de câmpie şi podişuri joase, de deal şi
podişuri înalte, de munte şi alpine.

Pajişti de câmpie şi podişuri joase – sunt dispuse în zona de stepă şi silvostepă,

mergând până la altitudini de 250-300 m. Se apreciază că aceste pajişti ar fi de cca. 550.000
ha şi sunt dispuse pe terenurile cele mai slabe, improprii culturilor cerealiere, râpe etc. Aceste
pajişti sunt de slabă calitate pe de o parte datorită condiţiilor de sol, de climă, datorită
regimului de precipitaţii scăzut şi mai ales datorită asociaţiilor floristice nesatisfăcătoare.
Producţiile la ha sunt de 5-10 t masă verde.

Pajiştile de dealuri şi podişuri înalte – sunt amplasate în zona pădurilor de foioase

(până la 800 m altitudine), şi sunt apreciate la cca. 1,5 milioane ha. Asociaţiile floristice sunt
dominate de speciile Festuca şi Medicogo falcata cu producţii de 7-12 t masă verde şi cu o
valoare nutritivă de 0,98-1,15 UFL/kg SU, 62-109 g PDIN/kg SU şi 79-88 g PDIE/kg SU.

Pajiştile de munte – sunt dispuse pe înălţimi de până la 1500 m şi sunt apreciate la

cca. 1,1 milioane ha. Datorită regimului de precipitaţii şi a condiţiilor de sol şi climă,
asociaţiile sunt mai bune şi au o valoare nutritivă mai ridicată.
Producţiile pot ajunge în zonele favorabile la 20-25 t/ha iar valoarea nutritivă este de 0,61-
0,79 UFL/kg SU, 74-90 g PDIN/kg SU şi 59-82 g PDIE/kg SU.

Pajiştile alpine – sunt plasate la înălţimi de peste 1600 m pe o suprafaţă de 0,12

milioane ha, depăşind zona pădurilor de conifere. Au o vegetaţie scundă, cu o producţie mică
şi cu o valoare nutritivă mai scăzută. Asociaţiile floristice sunt dominate de Agrostis, Festuca
şi Nardus, iar în unele zone apar şi speciile Carex şi Juncus, care duc la scăderea valorii
nutritive a acestora.
În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele pajişti intrazonale cum sunt cele
dispuse pe solurile sărăturoase şi nisipoase sau în zonele inundabile (pe lunci şi bălţi) care au
mai mică importanţă economică deoarece sunt, fie slab productive, fie că au o valoare
nutritivă scăzută.
În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele pajişti intrazonale cum sunt cele
dispuse pe solurile sărăturoase şi nisipoase sau în zonele inundabile (pe lunci şi bălţi) care au
mai mică importanţă economică deoarece sunt, fie slab productive, fie că au o valoare
nutritivă scăzută.
Pentru utilizarea mai economică şi pentru punerea în valoare a pajiştilor naturale
existente se impun o serie de măsuri vizând ameliorarea pajiştilor atât în privinţa îmbunătăţirii
asociaţiilor (prin supraînsămânţare cu specii mai productive şi cu valori nutritive mai ridicate)
cât şi prin unele lucrări agrotehnice, utilizarea de îngrăşăminte naturale şi artificiale iar în
zonele unde este posibil, irigarea acestora. De asemenea, se impune organizarea unei
exploatări raţionale, în special prin păşunatul raţional, care să respecte cu rigurozitate
potenţialul productiv al pajiştilor şi viteza de refacere a covorului ierbos.
Din acest punct de vedere se poate aprecia că potenţialul productiv al pajiştilor din ţara
noastră este considerabil diminuat datorită păşunatului neraţional, de tip extensiv, cu un
număr mare de animale şi cu mai multe specii de odată, fără a lăsa timpul necesar regenerării
plantelor între ciclurile de păşunat. O acţiune importantă în organizarea păşunatului raţional o
constituie stabilirea potenţialului productiv al pajiştilor şi stabilirea numărului (încărcării) de
animale care pot păşuna pe unitatea de suprafaţă.
Determinarea producţiei de masă verde se poate determina fie prin metoda coaselor de
probă, fie prin metoda zootehnică.

Metoda coaselor de probă - constă în cosirea mai multor parcele de o anumită

suprafaţă (10-20 m), în funcţie de suprafaţa păşunii şi astfel dispuse încât masa verde cosită să
reprezinte media calitativă a păşunii. Se cântăreşte, se analizează chimic şi se stabileşte VN a
păşunii şi apoi se stabileşte numărul de animale care pot paşuna având în vedere un anumit
nivel de producţie. Păşunatul trebuie organizat pe parcele astfel încât între două cicluri de
păşunat să se realizeze un repos de 25-35 zile, pentru refacerea covorului ierbos. După fiecare
ciclu de păşunat se cosesc resturile neconsumate şi buruienele necomestibile.

Metoda zootehnică - este o metodă indirectă de apreciere a potenţialului productiv al

pajiştilor şi se bazează pe variaţia greutăţii corporale (la animalele în creştere), sau pe nivelul
producţiei de lapte. În raport cu cantitatea de lapte sau de carne obţinută şi în funcţie de
necesarul de întreţinere se poate calcula cantitatea de energie consumată de fiecare animal pe
zi şi pe o anumită perioadă de păşunat care, apoi se recalculează în kg masă verde (ştiindu-se
VN a unui kg de verde).
Intr-un ciclu de păşunat animalele nu trebuie să staţioneze mai mult de 4-6 zile pe o
parcelă.
 2. Nutreţurile verzi cultivate
Datorită creşterii efectivelor de animale, ca şi a tendinţei de creştere a suprafeţelor
agricole afectate culturilor cerealiere şi tehnice, pajiştile naturale nu pot satisface necesarul de
furaje, iar în unele zone mai ales în zona de câmpie şi de deal suprafeţele cu păşuni sunt din
ce în ce mai mici ceea ce impune producerea furajelor cultivate.
Culturile furajere au avantajul utilizării de specii şi soiuri de plante furajere cu
productivitate mare şi valoare nutritivă ridicată, ele pot fi astfel eşalonate încât să asigure în
mod constant necesarul de nutreţuri pe timpul verii, iar excedentul poate fi conservat pentru
perioada de stabulaţie.
Culturile furajere pentru masa verde, se obţin prin utilizarea de plante furajere anuale
şi perene mai ales din familia leguminoaselor şi gramineelor.

A. Leguminoasele perene – aparţin unei familii botanice de foarte mare importanţă,

atât prin producţiile mari care se obţin la ha cât şi prin valoarea nutritivă şi mai ales conţinutul
în proteine. Datorită capacităţii fixatoare de azot a bacteriilor cu care trăiesc în simbioză,
leguminoasele sintetizează o mare cantitate de proteine lăsând totodată în sol cantităţi
importante de azot (128-130 kg N/ha), fiind din acest punct de vedere bune premergătoare
pentru cultura cerealelor.
Leguminoasele au un conţinut ridicat în proteine, (15-25%), sunt bogate în săruri
minerale (8-12% din SU) şi în special săruri de Ca (3-4 g/kg masă verde), au un conţinut
ridicat în caroten (30-60 mg/kg masă verde) şi în vitaminele A şi C.

Lucerna (Medicago sativa) – este una din cele mai importante plante furajere atât prin
producţiile mari obţinute la ha cât mai ales prin conţinutul în proteine. Este principalul nutreţ
utilizat ca corector de proteină pentru raţiile utilizate în timpul stabulaţiei, iar pe timp de vară,
când se asociază cu unele graminee sărace în proteine (porumb masă verde).
 Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este diferită, în funcţie de faza de vegetaţie şi
partea de plantă utilizată ca nutreţ.
Producţia de masă verde este influenţată de condiţiile de sol şi climă dar mai ales de
regimul pluviometric.
Se apreciază că producţia de masă verde poate fi în condiţii agrotehnice mai slabe de
25-30 t/ha, în condiţii bune de 40-60 t/ha şi în condiţii foarte bune de 60-80 t/ha.
Lucerna verde are o digestibilitate ridicată a proteinei (75-80%) şi are un conţinut
ridicat în lizină, arginină, treonină şi triptofan ceea ce îi conferă o valoare biologică ridicată
comparativ cu proteinele din alte nutreţuri verzi.
Lucerna se utilizează aproape la toate speciile de animale dar în principal la
rumegătoare, cabaline, iepuri de casă.
Datorită conţinutului ridicat în proteine, mult peste necesarul animalelor se recomandă
asocierea acesteia cu graminee verzi pe timp de vară iar iarna în asociere cu gramineele
însilozate, cu nutreţurile grosiere, şi alte suculente. Pentru a se evita meteorizaţiile (în cazul
când lucerna este foarte tânără şi umedă) se recomandă obişnuirea animalelor prin
introducerea acesteia progresiv şi în amestec cu nutreţuri de volum sau după o prealabilă
pălire. La vacile de lapte se recomandă cantităţi zilnice de 25-35 kg la care se adaugă 20-40
kg graminee verzi; la tineretul taurin 15-25 kg/cap/zi; la ovine 3-5 kg iar la cabaline 20-30 kg.
Lucerna masă verde se utilizează şi în alimentaţia porcinelor şi păsărilor crescute în
sistem gospodăresc şi semiintensiv. La scroafele în lactaţie se recomandă 8-10 kg/cap/zi, la
cele în gestaţie 3-4 kg şi la tineretul porcin de peste 30 kg, cantităţi de 3-5 kg.
La găinile ouătoare se recomandă 80-100 g, iar la palmipede 100- 150 g/cap/zi.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) – este de asemenea o cultură furajeră valoroasă,

recomandată în zonele mai puţin prielnice culturii lucernei, mai ales în zonele de deal şi de
munte unde regimul de precipitaţii este de peste 1000 mm/an.
Producţia de masă verde este mai scăzută comparativ cu a lucernei. Valoarea nutritivă
şi modul de utilizare sunt sensibil apropiate de cel al lucernei, iar momentul optim de
recoltare este la început de înflorire; la această fază de vegetaţie trifoiul are 19-20% SU; 0,75-
0,93 UFL/kg SU, 97-154 g PDIN/kg SU şi 84-107 g PDIE/kg SU.
Unele soiuri de trifoi au rezistenţă mare la păşunat şi se utilizează în amestecuri cu
graminee (Lolium, Poa) la înfiinţarea de pajişti cultivate.
 Sparceta (Onobrychis sativa) – este o plantă furajeră cultivată pe soluri calcaroase,
denivelate şi erodate unde nu se poate cultiva lucerna. Are o compoziţie chimică apropiată de
a trifoiului dar cu un conţinut mai ridicat în celuloză.
Sparceta este rezistentă la secetă şi condiţiile vitrege de sol şi climă, produce 15-30 t
masă verde/ha, pe terenurile degradate, iar în condiţii bune poate produce până la 50 t/ha.
Faza optimă de recoltare este la început de înflorire, când are 19-20% SU, 0,84-1,01
UFL, 96-123 g PDIN/kg SU şi 90-96 g/PDIE/kg SU.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) – este o plantă furajeră cultivată atât în cultură pură,
dar este utilizat mai ales la înfiinţarea pajiştilor cultivate sau la supraînsămânţarea pajiştilor
naturale. Este bine valorificat de animale şi un produce meteorizaţii.
In anumite condiţii de sol şi climă, unele soiuri pot sintetiza şi un glicozid
cianogenetic, care are influenţă negativă asupra sănătăţii animalelor imprimând totodată şi
gust neplăcut laptelui (prin gustul amărui al acestuia).
 Sulfina (Melilotus albus) – este o leguminoasă frecvent utilizată pentru punerea în
valoare a unor soluri degradate, calcaroase, neproductive, fiind rezistentă la ger şi secetă. Se
utilizează rar în cultură pură, cel mai frecvent se utilizează la formarea de asociaţii floristice
de pe pajiştile degradate din zonele aride.
Recoltarea plantelor se face înainte de îmbobocire deoarece se lignifică foarte repede
fapt care duce la scăderea digestibilităţii substanţelor nutritive. În fază mai avansată de
vegetaţie sintetizează o substanţă toxică hemolizantădicumarolul.

B. Leguminoase anuale – dintre leguminoasele anuale cele mai folosite pentru

obţinerea de nutreţuri sunt mazărea furajeră, măzărichea, lupinul, soia, bobul iar în asociaţii
cu gramineele borceagul.
Mazărea furajeră (Pisum arvense) – mai puţin utilizată în cultură pură şi mai mult în
asociaţie cu unele graminee, cu porumbul, orzul, ovăzul, secara, iarba de Sudan, cu care
formează borceaguri deosebit de valoroase. Se recoltează când mazărea ajunge în fază de
păstăi iar gramineele la înspicare, faza în care borceagul are 15-18% SU. Se utilizează la toate
speciile de animale dar în mod special la vacile de lapte şi tineretul taurin în creştere, având
influenţă pozitivă asupra secreţiei lactate şi asupra creşterii şi dezvoltării.
 Măzărichea – se disting mai multe specii (Vicia villosa, Vicia panonica şi Vicia
sativa) care se utilizează la formarea de borceaguri de toamnă (V. villosa şi V. panonica) şi de
primăvară (V. sativa) în asociaţie cu ovăzul, secara şi iarba de Sudan.
Borceagurile recoltate în fază optimă au o valoare energetică de 0,76- 1,00 UFL/kg
SU, 105-142 g PDIN/kg SU şi 89-98 g PDIE/kg SU. Sunt foarte bine utilizate de vacile de
lapte şi tineretul taurin în creştere.

Lupinul – sunt mai multe specii de lupin dar cel mai des utilizat este lupinul alb
(Lupinus albus). Se cultivă pe suprafeţe întinse în ţările mediteraneene dar nu în cultură
pură,ci sub formă de borceaguri, în asociaţie cu ovăzul, orzul şi secara. Dă producţii bune la
ha (30-40 t) şi este bine echilibrat energo-proteic. Se utilizează şi la supraînsămânţarea
pajiştilor naturale.
În unele ţări din CE, lupinul se cultivă până la faza de masa verde după care este tocat
şi este reîncorporat în sol, pentru îngrăşarea acestuia, fiind bogat în azot şi Ca.
 Soia (Glycine hispida) – pentru nutreţ verde se cultivă soiurile înalte şi cu aparatul
foliar bine dezvoltat. Se cultivă mai rar în cultură pură dar se asociază frecvent cu porumbul,
dând producţii mari la ha.
Se recoltează în faza de formare a păstăilor când se utilizează ca masă verde sau într-o
fază mai avansată (bob în lapte - ceară) când se însilozează. Când se recoltează pentru masă
verde are cca. 15-17% SU, fiind un nutreţ valorificat bine de vacile de lapte.

Graminee anuale – au o mare productivitate şi sunt bogate în energie, în caroteni dar

mai sărace în proteine şi Ca. Cele mai utilizate graminee sunt: porumbul, iarba de Sudan,
sorgul furajer, raigrasul, secara, orzul, ovăzul şi uneori grâul, în special genul Triticale.
Porumbul furajer (Zea mais) – este o plantă deosebit de valoroasă atât pentru nutreţ
verde cât şi pentru însilozare. Porumbul utilizat ca masă verde se cultivă la densităţi mari,
400-600.000 plante/ha şi se recoltează în faza de început de înspicare (60-70 cm) când dă
producţii de 20-25 t/ha.
Poate fi semănat primăvara şi recoltat pentru masă verde în lunile iulieaugust sau se
poate semăna după recoltarea păioaselor (orz, grâu, secară) asigurând cantităţii importante de
masă verde în lunile septembrie şi octombrie. Datorită conţinutului scăzut în proteine, pentru
echilibrarea necesarului proteic, trebuie asociat cu lucerna masă verde sau se utilizează un
concentrat proteic.
Valoarea nutritivă a porumbului masă verde este de 0,97-1,06 UFL/kg SU, 44- 74 g
PDIN/kg Su şi 71-74 g PDIE/kg SU. De asemenea, porumbul poate fi semănat în amestec cu
soia, când se obţine un nutreţ bine echilibrat. Porumbul masă verde este utilizat cu precădere
în hrana vacilor de lapte, în cantităţi de 20-40 kg/cap şi în alimentaţia tineretului taurin suspus
îngrăşării, 20-30 kg.

Iarba de Sudan (Sorghum Sudanense) – este o plantă furajeră de cultură utilizată mai
ales în zonele cu un regim de precipitaţii mai scăzut, recomandată în zonele sudice şi sud-
estice ale ţării. Valoarea nutritivă este apropiată de a porumbului masă verde dar are o
capacitate de regenerare mare putându-se obţine 2-3 coase/an.
Înainte de înspicare are cca. 20% SU; 0,68-1,03 UFL, 31-101 g PDIN/kg SU şi 58-83
g PDIE/kg SU. Se utilizează în alimentaţia vacilor de lapte şi a tineretului taurin supus
îngrăşării. Iarba de Sudan poate fi utilizată şi pentru însilozare, în cultură pură sau în amestec
cu mazărea, măzărichea sau soia.
 Sorgul zaharat sau gaoleanul (Sorghum Sacharatum) – se cultivă ca plantă de nutreţ
verde în zonele secetoase, unde cultura porumbului este mai puţin favorabilă, fără irigaţii.
Este bogat în glucide dar sărac în proteine. Se cultivă fie în cultură pură, fie asociat cu
iarba de Sudan sau cu unele leguminoase. În fază vegetativă, sorgul zaharat poate sintetiza
nitroglicozizi care prin hidroliză provoacă intoxicaţii cu acid cianhidric. Se recomandă
utilizarea acestuia după o prealabilă pălire.

Raigrasul italian (Lolium multiflorum) – este o graminee furajeră anuală sau bienală,
care este foarte mult utilizată în ţările mediteraneene. Dă producţii de 60-80 t/ha în condiţii
normale iar în condiţii de irigare, de 80-100 t/ha. Se utilizează atât sub formă de masă verde
cosită cât şi însilozat sau sub formă de fân. Se cultivă atât în cultură pură cât şi în asociaţie cu
unele leguminoase cum ar fi măzărichea şi mazărea furajeră. Este bine valorificat de vacile de
lapte, în cantităţi de 40-50 kg/cap/zi.

Secara (Secale cereale) – se poate utiliza pentru furaj verde fie în cultură pură sau în
amestec cu o leguminoasă. Ca masă verde se poate utiliza până la înspicare, după această fază
se lignifică, scade digestibilitatea substanţelor nutritive şi corespunzător scade cantitatea
ingerată. Se utilizează la vacile de lapte în cantităţi de 40-50 kg ,în funcţie de faza de
vegetaţie.

Ovăzul (Hordeum vulgare) – se utilizează ca atare sau în amestec cu măzărichea sau

mazărea, dând borceaguri deosebit de valoroase. Mai sunt şi alte specii de graminee anuale
care pot fi utilizate ocazional pentru obţinerea de masă verde, cum ar fi ovăzul, grâul şi specia
Triticale.

Graminee perene – cele mai valoroase graminee perene sunt: raigrasul (Lolium
perene), festuca sau păiuşul de livezi (Festuca pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata) şi
timoftica (Phleum pratense).
Se cultivă în cultură pură mai ales raigrasul şi golomăţul însă rezultate foarte bune se
obţin când se asociază cu leguminoasele perene pentru înfiinţarea de pajişti permanente sau la
supraînsămânţarea celor existente. Valoarea nutritivă este sensibil apropiată de a gramineelor
anuale fiind influenţată de faza de vegetaţie şi de proporţia dintre graminee şi leguminoase.
Faza optimă de recoltare este înainte de înspicare şi început de înspicare, deoarece
după această fază are loc un proces rapid de lignificare, în special la golomăţ şi raigras.
 Alte surse de nutreţuri verzi - pe lângă plantele furajere din familia leguminoase şi
graminee mai sunt şi alte specii de plante, aparţinând la alte familii botanice, care sunt
deosebit de valoroase cum ar fi: rapiţa furajeră, varza furajeră, floarea soarelui şi o serie de
produse secundare ca: frunzele şi coletele de sfeclă, frunzele de varză şi morcov.

Rapiţa furajeră - este o cultură foarte mult utilizată în unele ţări ca Franţa, Germania,
Polonia, atât ca nutreţ verde cât şi pentru seminţe. Este o plantă cu viteză de creştere foarte
rapidă, fiind nutreţul verde cel mai timpuriu recoltat, culturile cu rapiţă masă verde eliberează
devreme terenurile cultivate, ceea ce practic nu afectează cultura porumbului. Este rezistentă
la îngheţ şi asigură producţii de 25-35 t/ha.

Faza optimă de recoltare este înainte de înflorire, când are 12-13% SU, 1,05-1,11
UFL/kg SU, 130-140 g PDIN/kg SU şi 89-92 g PDIE/kg SU. După această fază are loc un
proces intens de lignificare şi acumulare a unor substanţe cu gust amar, care afectează şi
compoziţia chimică, respectiv valoarea nutritivă şi ingestibilitatea. Deoarece consumul de
masă verde nu poate fi prelungit din cauza evoluţiei rapide a ciclului de vegetaţie, surplusul
de masă verde recoltat se poate însiloza în amestec cu grosiere tocate. Cantităţile utilizate sunt
de 20-25 kg/cap şi zi la vacile de lapte şi 15-20 kg la tineretul taurin.
Rapiţa poate sintetiza o serie de substanţe antitiroidiene (VTO, ITT, oxazolidonă),
când plantele sunt avansate ca fază de vegetaţie

.
Floarea soarelui – se cultivă pentru nutreţ verde mai ales în zonele secetoase şi nu în
cultură pură, ci în amestec cu porumbul, sorgul şi soia. Dă producţii mari la hectar (30-50 t) şi
se utilizează ca nutreţ verde numai până la formarea capitulilor, deoarece după această fază se
lignifică.
 Se administrează sub formă tocată la vacile de lapte 20-30 kg/cap/zi şi la tineretul
taurin la îngrăşat 15-25 kg/cap/zi.

Frunzele şi coletele de sfeclă – constituie un subprodus vegetal de la cultura sfeclei de

zahăr, ce reprezintă 30-40% din greutatea rădăcinilor. Sunt bogate în apă şi glucide având
influenţă pozitivă asupra producţiei de lapte. Dacă sunt utilizate în cantităţi mari pot provoca
accelerarea tranzitului intestinal de aceea se recomandă utilizarea a 20-30 kg/cap/zi la vacile
de lapte şi în amestec cu fibroase sau grosiere tocate.
Frunzele sunt deosebit de bogate în acid oxalic şi săruri de K care au efect laxativ şi
demineralizat, de aceea se recomandă utilizarea suplimentară de carbonat de calciu (creta
furajeră).

Frunzele de varză şi de morcov – pot fi folosite toamna rezultând din grădinile de

legume, dar trebuiesc curăţate şi spălate de impurităţi. Cantităţile utilizate sunt de 15-25
kg/cap/zi la vacile de lapte şi 15-20 kg/cap/zi la tineret taurin; utilizate în cantităţi mai mari
pot influenţa negativ gustul şi culoarea laptelui.
 Conveerul verde - reprezintă un sistem de producere şi utilizare a nutreţului verde de
primăvara devreme şi până toamna târziu. Se are în vedere că hrănirea pe bază de nutreţuri
verzi este cea mai ieftină, influenţează pozitiv producţiile animale şi este bine echilibrată în
substanţe nutritive. In funcţie de zonă, conveerul poate fi natural (în zona de munte), cultivat
(în zonele de câmpie) şi mixt în cadrul căruia participă atât păşunile cât şi plantele de nutreţ
cultivate (în zonele de câmpie şi de deal).
Culturile furajere care intră în structura conveerului trebuie să fie de mare
productivitate, bine echilibrate în substanţe nutritive şi astfel eşalonate încât, pe tot parcursul
verii, să asigure necesarul de hrană al animalelor în mod constant.
Cele mai indicate plante furajere pentru zona de şes sunt: rapiţa masă verde, secara
masă verde sau borceag pe bază de secară şi o leguminoasă (borceag de toamnă, borceagul de
primăvară), păşunea naturală sau cultivată, porumbul masă verde, lucerna masă verde, iarba
de Sudan, varza furajeră. Porumbul pentru masă verde se cultivă în rânduri dese (350-400.000
plante/ha) primăvara devreme (mai), după borceag sau în mirişte, sau după cultura păioaselor
(orz, grâu, secară).
În unităţile care dispun de păşuni naturale se va stabili potenţialitatea acesteia, speciile
sau categoriile de animale care vor păşuna, încărcarea cu animale, numărul ciclurilor de
păşunat. Între două cicluri de păşunat trebuie să se prevadă o perioadă de repaus de 30-35 zile,
pentru refacerea covorului ierbos. Se va organiza un păşunat raţional, pe parcele.
Trecerea de la hrănirea în regim de stabulaţie la hrănirea pe bază de nutreţuri verzi
trebuie să se facă progresiv, după o perioadă de obişnuire de 10-15 zile, iar păşunatul trebuie
să înceapă numai când plantele au atins o înălţime corespunzătoare (20-25 cm pentru bovine,
10-15 cm pentru ovine).
 II. Controlul tehnic de calitate a nutrețurilor verzi cultivate
Deseori, crescătorii de animale se confruntă cu probleme legate de calitatea furajelor
pe care le achiziţionează, aceasta reflectându-se în producţiile animaliere. De aceea, înainte de
a le folosi în hrana animalelor este bine să faceţi un control al calităţii nutreţurilor.

Trebuie doar să vă adresaţi laboratoarelor care vor face un set de analize relevante
pentru calitatea furajului analizat. În funcţie de tipul nutreţului de analizat, şeful laboratorului
va indica determinarea cea mai potrivită pentru acesta.

De asemenea, în funcţie de rezultatele obţinute puteţi primi recomandări privind

utilizarea furajelor în hrana animalelor şi, în acelaşi timp, puteţi realiza reteţe de furaje
combinate cu care să obţineţi performanţe superioare.

Controlul fizic

Determinarea granulaţiei (gradul de mărunţire a materiilor prime furajere care intră în

componenţa nutreţurilor combinate, exprimat prin procentul de granulaţie reţinut pe fiecare
din sitele pentru cernere). Metoda constă în cernerea a 100 g nutreţ combinat pe un set de site
cu ochiuri de diferite dimensiuni.

Materia rămasă pe fiecare sită se cântăreşte şi se raportează în procente la masa probei

de analizat.

Gradul de integritate şi de rezistenţă a granulelor, respectiv procentul de granule

întregi din nutreţul combinat granulat, se determină folosind site ale căror ochiuri au
diametrul ceva mai mic decât granulele întregi.

Materia rămasă pe sită se exprimă în procente. Se poate şi fără site, prin alegerea
granulelor întregi dintr-o probă.

Rezistenţa se poate determina şi prin exprimarea procentuală a granulelor care rămân

întregi după ce acestea au fost supuse unei anumite presiuni.

Controlul chimic

Determinarea conţinutului în apă se face prin stabilirea exactă a pierderilor în

greutate dintr-o probă de furaj ţinută la etuvă, la temperatura de 105°C, timp de 4-5 ore,
exprimate în procente. Prin diferenţa faţă de 100% se obţine conţinutul în substanţă uscată al
furajelor.

Determinare conţinutului în proteină brută se face prin metoda Kjeldahl şi este

necesară, întrucât conţinutul în proteină brută poate să varieze foarte mult de la un furaj la
altul.

La determinarea grăsimii brute se foloseşte aparatul Soxhlet, varianta cu cartuş sau

cu pliculeţ. Principiul metodei se bazează pe proprietatea grăsimilor de a se dizolva în solvenţi
organici (eter etilic, eter de petrol etc.), iar determinarea se face din substanţa uscată a
furajului.

Determinarea celulozei brute se face prin hidroliza acidă a nutreţului, folosind o

soluţie de acizi (acetic, tricloracetic şi azotic) care solubilizează toţi nutrienţii, exceptând
celuloza brută (celuloză, hemiceluloză, substanţe incrustate) şi substanţele minerale.

O metodă mai nouă constă în hidroliza în acid sulfuric şi hidroxid de sodiu a unei
probe de furaj cu ajutorul aparatului Fibertec şi al unor capsule de unică folosinţă.

Determinarea cenuşii brute se obţine prin calcinarea unei probe de furaj la

temperatura de 600°C. Determinarea conţinutului de macro şi microelemente, precum şi al
aditivilor furajeri se face prin metode colorimetrice, prin citiri la spectofotometru cu absorbţie
atomică.

Controlul prospeţimii substanţelor nutritive

Conţinutul în amoniac, care determină o anumită conduită de folosire a furajelor.

Indicele de aciditate al grăsimii se determină mai ales la furajele cu un conţinut

ridicat în grăsimi şi indică prospeţimea şi gradul de oxidare al grăsimilor la un moment dat, în
funcţie de condiţiile de depozitare a materiilor prime introduse în fabricaţie. S-a stabilit că
indicele de aciditate al grăsimii nu trebuie să depăşească 50 ml KOH/1 g grăsime.

Conţinutul în cloruri indică respectarea reţetei de fabricaţie, precum şi dacă

procentul de sare nu a crescut prin folosirea făinii de peşte. De exemplu, pentru furajul
combinat destinat puilor de înlocuire conţinutul maxim de sare admis este de 0,3 %.
 Controlul microbiologic stabileşte încărcătura de germeni, care se exprimă la 1 g de
furaj. Încărcătura microbiană limită la furajele combinate, prevăzută de normele în vigoare,
este: bacterii total 15.000.000 col/g, coliformi 1000-3000 col/g, anaerobi 50 col/g.

Activitatea ureazică se determină la şroturile de soia. Principiul metodei constă în

stabilirea cantităţii de azot amoniacal rezultat în urma scindării ureei sub acţiunea ureazei
dintr-un gram de şroturi de soia, într-un minut. STAS-ul admite folosirea în alimentaţie numai
a şroturilor cu o activitate ureazică mai mică de 0,5 mg la 1 g, într-un minut.

III. Determinarea valorii nutritive şi biologice ca măsură de

apreciere a calităţii nutrețurilor verzi cultivate

Nutretul verde provine din pajistile naturale sau cultivate destinate consumului
direct de catre animalele sau plantele furajere destinate consumului proaspat din recoltare
mecanica. Nutretul verde reprezinta hrana de baza a animalelor in timpul verii, este
palatabil si contine substante nutritive cu valoare biologica ridicata si este usor digestibil.
Se obtine cu un cost de productie scazut, fapt care asigura rentabilitatea productiei
animaliere.
Pajistile naturale reprezinta circa 3 milioane ha utilizabile 6 – 7 luni (in medie) pe
an. Animalele consuma cu placere iarba frageda si suculenta din zona de munte, deal, vai,
lunci sau terenuri nisipoase. Substanta organica este digerata foarte bine de rumegatoare
(70-80%), cabaline (50-56%)si mai slab de suine (40-50%),cu o cheltuiala de energie relativ
ridicata pentru procesele de digestie.
Prin pasunat, animalele beneficiaza de miscare, dezvoltandu-se armonios, se evita
carentele vitamino – minerale si infecunditatea, se realizeaza prosuctii economice.
Dupa compozitia botanica, pajistile naturale difera nutritiv.

VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR ŞI RAŢIILOR

Prin nutreţ se înţelege orice produs de origine vegetală, animală, minerală sau de
sinteză care prin conţinutul său în energie şi substanţe nutritive concură la acoperirea
cerinţelor animalelor, fără a influenţa negativ starea de sănătate şi funcţia de reproducţie.
 Raţia de hrană este alcătuită din unul sau mai multe nutreţuri care prin conţinutul lor
satisfac cerinţele de întreţinere şi de producţie ale animalului, corespunzător greutăţii
corporale, stării fiziologice, pe categorii de vârstă, forme de producţii, niveluri productive,
calitatea producţiei etc.
Valoarea nutritivă a unui nutreţ este dată pe de o parte de conţinutul acestuia în
substanţe nutritive, iar pe de altă parte de capacitatea organismului de a utiliza aceste
substanţe, deci valoarea nutritivă este rezultanta interacţiunii „nutreţ – animal”.
Valoarea nutritivă (VN) a unei raţii este dată atât de suma valorii parţiale ale
substanţelor nutritive conţinute de fiecare nutreţ în parte cât şi de interacţiunea, respectiv
complementaritatea acestor substanţe nutritive care pot duce la o creştere sau chiar scădere a
VN a nutrienţilor din raţie.
La începutul cercetărilor de nutriţie, valoarea nutritivă a nutreţurilor a fost apreciată pe
baza compoziţiei chimicebrute a acestora, dar în etapele următoare, noţiunea de valoare
nutritivă a fost completată prin experienţe pe animale şi stabilirea gradului de utilizare a
substanţelor nutritive din nutreţuri şi raţiei, precum şi a influenţei acestora asupra producţiei,
stării de sănătate, a funcţiei de reproducţie.

Apa
Conţinutul nutreţurilor în apă este foarte variabil, fiind influenţat de numeroşi factori
ca: specia de plante, soiul, faza de vegetaţie, partea de plantă utilizată ca nutreţ, tehnologia de
conservare etc.
Proporţia de apă variază în nutreţuri între 10-96%, fiind mai ridicată în nutreţurile
verzi (75-85%), rădăcinoase şi tuberculifere, (70-90%), în reziduurile industriale apoase, (80-
95%) şi mai scăzută în nutreţurile conservate prin uscare, (12-14%) respectiv în grăunţe,
seminţe, reziduuri industriale uscate, făinurianimale etc.
Cunoaşterea conţinutului nutreţului în apă are o foarte mare importanţă deoarece
valoarea nutritivă a nutreţurilor este direct proporţională cu conţinutul în apă iar conservarea
nutreţurilor se face în raport cu conţinutul acestora în apă.
Conservarea nutreţurilor prin uscare presupunea pierderea unor cantităţi importante de
apă astfel încât acestea să nu conţină mai mult de 15-16% apă iar conservarea în mediu umed
se face numai prin procedee fermentative, respectiv prin însilozare în mediu anaerobiotic.
 Substanţe minerale
Substanţele minerale se găsesc atât sub formă de săruri minerale propriu-zise, intrând
în structura oaselor scheletului şi a dinţilor la animale, sau ca elemente de structură la plante,
cât şi sub formă de combinaţii organo-minerale (P, S, Cu, Fe) sau sub formă ionică, în diferite
lichide.
Conţinutul total de substanţe minerale din nutreţuri şi corpul animal variază în limite
destul de mari şi este influenţat: la plante de specia de plante, soiul, partea de plantă, faza de
vegetaţie, precum şi condiţiile de mediu (sol, climă, regim de precipitaţii, regim de
fertilizare); la animale este influenţat de specia de animale, vârsta, starea de întreţinere etc.
Plantele din familia leguminoaselor sunt de 3,5-4 şi mai bogate în calciu comparativ cu
gramineele, sărurile acidului fosforic se găsesc în cantităţi mai mari în grăunţe şi seminţe, dar
mai ales în tărâţe, iar K se găseşte în catităţi mari în rădăcini, frunze şi colete de sfeclă. Pe
măsură ce plantele avansează, ca fază de vegetaţie, creşte ponderea sărurilor de K şi Si,
scăzând în acelaşi timp, proporţia de Ca, P, mg şi Cl.
Nutreţurile de origine vegetală sunt sărace în Na şi Cl, dar bogate în K.
Pe solurile sărăturoase, nisipoase, calcaroase şi pe turbării se constată o scădere a
conţinutului plantelor în Ca, P şi Fe.
În corpul animal predomină sărurile de Ca, P şi Mg, dar sunt sărace în Na, K şi Cl (cu
excepţia făinii de sânge).

Glucidele
Sunt substanţe organice ternare, foarte răspândite în nutreţurile de origine vegetală în
care îndeplinesc atât rol plastic sau de susţinere, cât şi rol de rezervă şi mai puţin biologic
activ.
Pentozele mai importante sunt: xiloza, care se găseşte în nutreţurile vegetale, în
structura glucidelor complexe, formând xilanii, constituie partea lemnoasă a plantelor sau
intră în structura unor alge, micelii şi gume vegetale; arabinoza care intră în structura
arabanilor; riboza şi dezoxiriboza care intră în structura acizilor nucleici.
Dintre hexoze cele mai importante sunt glucoza sau dextroza, foarte răspândită în
nutreţuri fie ca atare (fructe coapte) sau ca formă circulantă în corpul animal, sau sub formă
de holozide (zaharoza, celuloza, amidon, glicogen); manoza este răspândită în seminţele de
leguminoase, în drojdii sub formă de manani; galactoza se găseşte în nutreţurile de origine
vegetală sub formă de galactani şi hemiceluloze care în lapte intră în structura lactozei;
fructoza se găseşte ca atare în fructe coapte, mere plasma seminală dar şi sub formă complexă,
în zaharoză, inulină, levani.
Din grupa oligozidelor cele mai importante sunt: zaharoza, lactoza, maltoza şi
celobioza.
Zaharoza sau zahărul se găseşte în cantităţi mari în sfeclă, frunze şi colete de sfeclă,
unele fructe şi chiar frunze. Prin scindare eliberează glucoza şi fructoza.
Amidonul este foarte răspândit în nutreţurile concentrate vegetale, în seminţe, grăunţe,
fructe, dar în cantităţii mai mici şi în tulpini şi frunze; constituie principalul glucid de rezervă
din grăunţe şi seminţe, din tuberculi şi unii bulbi.
Celuloza este foarte răspândită în nutreţurile de origine vegetală,intrând în structura
peretelui celular şi în ţesuturile de susţinere ale plantei. Se găseşte în cantităţii mici şi în
frunze, rădăcini şi fructe, în învelişul grăunţelor de cereale (2,5-12%).

Lipidele
Lipidele se găsesc atât în nutreţurile de origine vegetală cât şi în cele de origine
animală. In plante, cantitatea de grăsimi este scăzută, excepţie făcând unele seminţe de
oleaginoase şi embrionii unor grăunţe, de porumb în special.
Nutreţurile de origine animală conţin cantităţi mari de grăsimi şi aceasta depinde de
modul de producere a acestora. Conţinutul materiei prime în grăsimi, specia de animale şi
gradul de îngrăşare etc. Au conţinut ridicat în grăsimi făina de peşte nedegresată, făina de
cadavre (10-15%), jumările rămase de la extracţia grăsimii (15-30%), laptele (3-15%), în
funcţie de specie).
Gliceridele sunt preponderente în nutreţuri, ele îndeplinesc preponderent rol energetic,
ca lipide de rezervă, dar o mică parte intră şi în structura grăsimilor de constituţie, în unele
organite celulare şi în peretele lipo–proteic din celula de origine animală.

Proteinele
Conţinutul nutreţurilor în proteină brută este foarte variabil, fiind influenţat de originea
nutreţului (vegetală sau animală), iar la plante, de specia de plante, soiul, partea de plantă care
este utilizată ca nutreţ, faza de vegetaţie, tehnica de recoltare şi conservare etc.
Rădăcinoasele şi tuberculiferele au un conţinut scăzut în proteine (1-3%), nutreţurile
grosiere au de asemenea un conţinut scăzut, respectiv 3-5%, grăunţele de cereale 7-13%,
seminţele de leguminoase 20-35%, nutreţurile de origine animală 50-85%. Nutreţurile verzi,
din familia leguminoase ca şi fânurile rezultate, au un conţinut ridicat în proteine (3-4% în
nutreţurile verzi şi 16-20% în nutreţurile fibroase).

Vitaminele
Nutreţurile cele mai bogate în vitamine sunt cele în vitamina B2 respectiv drojdiile
furajere, laptele şi subprodusele laptelui, şroturile şi fânurile de bună calitate. Ca şi în cazul
vit B1, cele mai sensibile la carenţa în riboflavină sunt animalele monogastrice şi iepurii de
casă.
Vitamina C - se găseşte în cantităţi importante în nutreţurile verzi, în grăunţele
încolţite, varză, sfeclă furajeră, dar şi în ţesuturile unor glande şi organe cu activitate intensă
ca: hipofiză, suprarenale, ficat, corp galben, ţesut interstiţial, globule albe. Deosebit de bogate
sânt citricele şi fructele de măceşe.
 CONCLUZII

Din cele prezentate mai sus noţiunea de nutreţ este foarte largă, în această categorie
intrând produse foarte complexe cum sunt cele de origine animală (laptele, făina de carne) dar
şi nutreţuri care au un conţinut destul de limitat în substanţe nutritive cum sunt unele nutreţuri
de origine minerală (sarea, creta, fosfat).
Fără aceste nutrețuri animalele nu ar mai primii o hrană atât de bogata in vitamine și
aminoacizi.
 BIBLIOGRAFIE

1. www.academia.edu- Curs și lp nutriție

2. https://www.revista-ferma.ro/articole/zootehnie/analiza-calitatii-furajelor
3. https://www.academia.edu/32940117/sintez%C4%83_la_nutri
%C8%9Bia_animalelor?auto=download&email_work_card=download-paper
4. http://www.ansvsa.ro/download/legislatie/nutritie/contr-salmonellei-249-din-2003.pdf