Parodontologie - Curs

26.09.
2020 6 CAPITOLUL I - Parodonţiul - parodontologie - curs
CAPITOLUL I - Parodonţiul
1. A. Embriogeneză
B. Organogeneză
Formarea rădăcinii
Cementogeneza
Formarea desmodonţiului
Formarea oaselor alveolare
Erupţia dentară
Morfologia parodonţiului marginal superficial
Parodonţiul marginal profund de susţinere sau funcţional
Vascularizaţia şi inervaţia parodonţiului
Echilibrarea forţelor ocluzale în parodonţiu
Evoluţia ontogenitică a sistemului dento-maxilar
Parodonţiul marginal este alcătuit dintr-un complex de ţesuturi, formând o structură care să asigure fixarea dintelui în osul
maxilar şi echilibrarea forţelor ocluzale (FO) de impact. Originea acestor ţesuturi este ţesutul mezenchimal din mezoderm.
Unitatea dinte-parodonţiu are un caracter funcţional denumită “organum dentale”- “odontom”.
Între dinte şi osul alveolar ligamentul permite o uşoară mobilitate fiziologică de aproximativ 0,1 mm.
Ţesuturile din care este alcătuit parodonţiul sunt:
fibromucoasa gingivală
osul alveolar
- cementul radicular
- desmodonţiul – ligamentul alveolodentar reprezentat de ţesut fibros cu celule, vase sanguine şi limfatice, fibre nervoase,
ţesut conjunctiv lax.
Parodonţiul preia forţele de masticaţie (FO) sub formă de tracţiune şi presiune, iar rezultantele acestor forţe se echilibrează pe
lama alveolară. FO se transmite de-a lungul lamei alveolare spre vârful alveolei. Lamele osoase ale osului spongios preiau FO
constituindu-se într-o structură de dispersie a FO.
Forţa maximă de încărcare pe un dinte incisiv este de aprox. 145 kg, iar pentru un molar este de aprox. 325 kg, dar, în mod
normal, dinţii suportă presiuni între 30 şi 80 kg.
Din punct de vedere topografic, parodonţiul marginal se împarte în:
- parodonţiu de înveliş format din fibromucoasa gingivală cu ligamentele supraalveolare.
- parodonţiu de susţinere care îndeplineşte rolul de echilibrare a FO.
1. A. Embriogeneză
În primele 2 luni intrauterine (i.u.) fătul parcurge:

Etapa embrionară sau de embriogeneză când se formează extremitatea cefalică cu stomodeum (fig. 1, fig. 2, fig. 3) limitată sus de:
mugurele frontonazal care la rândul lui este format dintr-un mugure nazal intern (median) şi 2 muguri nazali externi.
2 muguri maxilari (lateral)
2 muguri mandibulari (inferior-jos)
https://www.parodontologie.ro/paro_curs/index.html?n=CAPITOLULIParodonIul.html 1/19
26.09.2020 6 CAPITOLUL I - Parodonţiul - parodontologie - curs
Fig. 1 Fig. 2
Fig. 1. Embrion uman de 4 săptămâni i.u. – aspect frontal

mugurele frontonazal
mugurele mandibular
mugurii maxilari
Fig. 2 Embrion uman la 5 săptămâni i.u

placoda optică
fosa nazală
mugurele nazal median
mugurele nazal lateral
mugurele maxilar
mugurele mandibular
al doilea arc brahial
între a 6-a şi a 7-a săptămână i.u., din mugurele nazal intern se formează osul incisiv (median), palatul osos şi gingia din zona
frontală maxilară până la septul interalveolar dintre incisivul lateral şi canin. La sfârsitul celor 7 săptămâni i.u. se produce
osificarea acestor muguri. Din mugurii nazali externi se formează porţiunea mediană a maxilarului superior.
După 6 săptămâni i.u. se diferenţiază osteoblaştii, cementoblaştii şi odontoblaştii care vor produce os, cement şi dentină.
Osul alveolar cementul şi desmodonţiul din zonele maxilare laterale de la canin spre distal, precum şi oasele malare şi palatul
aflat înapoia suturii incisive, se formează din mugurii maxilari.
Osul alveolar al maxilarului se formează prin osificare desmală, ca oase de membrană, având o rezistenţă fizică mai redusă.
La mandibulă osificarea este de tip encondral, cartilaginos, dar osul alveolar este tot de membrană.
1. B. Organogeneză
Din luna a 3-a i.u. (12 săptămâni) începe perioada de organogeneză, perioada fetală (embrionul devine făt) caracterizată prin
procese de morfogeneză şi histo-diferenţiere.
Din săptămâna a 6 i.u. epiteliul stomodeumului pe zona crestelor alveolare proliferează formând lama dentară primară.
După luna a 3-a i.u. (12 săptămâni) se dezvoltă din lama dentară mugurii dentari temporari şi apoi mugurii dinţilor frontali
permanenţi, ai premolarilor şi molarilor - etapa de histodiferenţiere (fig.
4).
Fig. 4
Fig. 3
Fig. 3 Reprezentare schematică a dezvoltării extremităţii cefalice

mugurele fronto-nazal
mugurii mandibulari
mugurii maxilari
palatul anterior şi os incisiv
placoda optică
stomodeum
mugurele nazal intern
narine
mugurele nazal extern
Fig. 4 Stadiile de histodiferenţiere (faze de clopot) – Muguri dentari

stratul adamantin extern
stratul adamantin intern
celule stelate
pulpa dentară – papila dentară
lama dentară
dentina – odontoblaste
smalţul
teaca Hertwig
diafragma epitelială
foliculul dentar
mezenchim
Mugurii dentari au forma unui clopot:
- stratul extern formează epiteliul adamantin extern
- stratul intern formează epiteliul adamantin intern
- stratul intermediar cu celule stelate - reticulul stelat - care va regresa.
Cele 2 straturi adamantine intern şi extern formează epiteliul adamantin redus sau unit care la baza clopotului va constituii teaca
Hertwig. Celulele adamantine sunt de formă hexagonală (ameloblaşti).
În jurul mugurelui dentar concomitent cu formarea papilei dentare a smalţului şi dentinei, mezenchimul se va organiza într-un sac
dentar sub forma unei capsule – foliculul dentar.
în interiorul sacului dentar format din mezenchim se va naşte cementul, desmodonţiul şi osul alveolar.
Stratul extern al sacului dentar contribuie la depunerea de os (alveolă), în care vor fi prinse capetele fibrelor de colagen – fibrele
Sharpey.
Stratul intern al sacului dentar va forma cementul radicular în care va fi înglobat capătul intern al fibrelor de colagen – fibre
Sharpey.
Sacul dentar va produce ligamentul periodontal cementul şi osul alveolar prin acţiunea osteoblaştilor şi cementoblaştilor.
1.1. Formarea rădăcinii

Teaca Hertwig se va curba in interior formând diafragma epitelială, în timp ce conţinutul din interiorul clopotului adamantin
(papila dentară) va creşte formând rădăcina prin coborârea diafragmei. La monoradiculari teaca Hertwig se prezintă ca un tub,
iar la pluriradiculari se vor forma nişte orificii prin care vor avansa rădăcinile dintelui (fig. 5).
Fig. 5
Fig. 5 Reprezentarea schematică a formării rădăcinii dintelui (5)

diafragma epitelială
papilă dentară
foliculul dentar
odontoblaste
resturi epiteliale
cementoblaşti
osul alveolar
cement
ligament periodontal
dentina rădăcinii dintelui
Resturi ale tecii Hertwig (epitelii Malassez) pot să rămână şi să degenereze mai târziu.
1.2. Cementogeneza
După săptămâna a 6–a la nivelul sacului dentar se formează substanţa fundamentală cementoidă; fibre de colagen vor fi înglobate
în cementul radicular şi se vor mineraliza sub formă de hidroxiapatită în cement; iar capătul exterior al fibrelor de colagen vor fi
prinse în osul alveolar.
1.3. Desmodonţiul – este ţesutul conjunctiv din spaţiul dentoalveolar în care se găsesc ligamentele, ţesut conjunctiv lax,
fibroblaşti, vase sanguine, nervi, având originea din sacul dentar (foliculul dentar).
Fibroblaştii produc fibre de colagen care nu vor fi orientate funcţional în acest moment.
1.4. Formarea oaselor alveolare
Atât la maxilar cât şi la mandibulă apar centre de osificare desmală (în mugurii embrionari maxilari) în săptămânile 6-7.
Orientarea trabeculelor osoase va fi dirijată de liniile de forţă în timpul funcţionării parodonţiului.
Erupţia dentară
Dintele erupe vizibil până în momentul contactului cu antagoniştii şi ulterior erupe pentru a compensa abraziunea de la suprafaţa
de contact sau pentru a-şi întâlni antagonistul care lipseşte. Poate fi:
- erupţie activă - deplasarea dintelui spre planul ocluzal, în plan vertical, fără coborârea nivelului epiteliului joncţional.
Se produce prin apoziţia de os alveolar care va compensa erupţia dintelui..
- erupţie pasivă - inserţia epiteliului joncţional coboară către vârful rădăcinii - raportul coroană-rădăcină se măreşte.
Inserţia epitelială este zona în care epiteliul bucal se inseră pe dinte. Nivelul inserţiei epiteliale (epiteliu joncţional) poate coborî
datorită involuţiei normale fiziologice a ţesuturilor o dată cu vârsta sau ca urmare a îmbolnăvirii parodontale, simptom care se
numeşte retracţie gingivală.
3. Parodonţiul marginal superficial.

Gingia – zone topografice, epiteliul gingival, corionul gingival.
Funcţiile mucoasei bucale.
Sistemul ligamentelor supraalveolare.
Parodonţiul marginal are două componente:

Gingia - parodonţiu superficial sau de înveliş format din: epiteliu gingival, corion, ligamente supraalveolare
parodonţiu profund de susţinere sau funcţional format din: cement radicular, desmodonţiu şi os alveolar.
3.1. Gingia este reprezentată de fibromucoasa gingivală care acoperă osul alveolar, înconjoară coletul dinţilor, formând
şanţul gingival a cărui adâncime normală este de 0,5–3 mm., iar interdentar, mucoasa gingivală formează papilele gingivale.
3.1.1.Zone topografice (fig. 6):
Marginea gingivală liberă - este porţiunea de gingie care se situează deasupra inserţiei epiteliale, corespunzător peretelui şanţului
gingival, înălţimea ei fiind de 0,5 – 3 mm. Limita dintre marginea gingivală liberă şi gingia fixă este marcată de şanţul marginii
gingivale libere.
Papila interdentară ocupă spaţiul interdentar sub punctul de contact şi este de formă piramidală. Papila este modificată ca volum
şi formă daca există o incongruenţă dentară cu plus sau minus de spaţiu sau în funcţie de vârstă.
Gingia fixă este aderentă la osul alveolar, înălţimea ei fiind intre 1–9 mm. Este delimitată apical de gingia mobilă (pasiv mobilă)
prin linia muco-gingivală care se vede pe faţa vestibulară la maxilar şi mandibulă. Sub această linie, mucoasa este mai elastică şi
mobilă pe planul osos.
3.1.2.Aspecte clinice ale gingiei sănătoase:
Culoarea este roz deschis, variabilă în funcţie de grosimea şanţului gingival, prezenţa pigmentului melanic, iar in zonele de
hiperkeratoză, culoarea este mai palidă. Persoanele mai brunete de tip mediteranean au o culoare brună a gingiei, iar la negroizi
culoarea gingiei este neagră.
Suprafaţa gingivală în zona fixă are aspectul granitat de coajă de portocală cu puncte corespunzătoare digitaţiilor stratului bazal
şi a fasciculelor de benzi de colagen perpendiculare pe suprafaţa osoasă până în periost; acest aspect este mai evident la dinţii
frontali pe versantul vestibular, aspect care dispare la bătrâni. Frecvenţa aspectului de coajă de portocală este semn de sănătate
gingivală; absenţa semnalează îmbolnăvirea gingivală, iar reapariţia după tratament semnifică efectul favorabil şi vindecarea.
Consistenţa gingiei este fermă. Marginea gingivală liberă şi vârful papilelor prezintă o consistenţă mai laxă, uşor depresibilă la
compresiune.
Poziţia gingiei faţă de coletul dintelui depinde de nivelul la care gingia se fixează pe dinte; fie la nivelul coletului anatomic fie
mai jos, iar proiecţia gingiei poate fi la nivelul smalţului sau mai jos, relaţia fiind datorată vârstei sau unei afecţiuni parodontale.
3.1.3.Morfologia gingiei - mucoasa gingivală este formată din epiteliu stratificat pavimentos şi corion.
Fig. 6
Fig. 6 Reprezentarea schematică a gingiei
gingia ataşată
mucoasa alveolară
submucoasa
gingia liberă
şanţul gingiei libere
marginea gingivală
sulcusul gingival
joncţiunea epitelială
A. Epiteliul gingival este de tip pavimentos stratificat.

Din punct de vedere topografic epiteliul este:
epiteliul (ep.) oral sau extern;
ep. şanţului gingival, sulcular sau intern;
ep. joncţional care este zona cea mai profundă a şanţului gingival unde ep. adamantin redus s-a unit cu ep. oral reflectat pe faţa
internă a şanţului gingival.
Inserţia epitelială este partea din epiteliul joncţional situată în fundul şanţului gingival în contact direct cu suprafaţa dintelui;
celulele epiteliale situate apical reprezintă inserţia epitelială primară, cele situate coronar reprezintă inserţia epitelială
secundară.
a) Epiteliul gingival oral sau extern – este epiteliul care acoperă gingia; linia de demarcaţie între ep. şi corion este o
suprafaţă ondulată, datorită digitaţiilor epiteliale de tip papiliform invaginate în corionul subiacent. Această suprafaţă denivelată
măreşte mult interfaţa epiteliu – corion şi asigură prin osmoză o mai bună troficitate a epiteliului care este lipsit de vase sanguine.
Aspectul ondulat al joncţiunii epiteliu – corion dispare în apropierea ep. joncţional.
Epiteliul este format din:

stratul bazal sau germinativ cu celule de formă cuboidală aşezate pe 1- 2 rânduri ‘’în palisadă’’;
stratul spinos este stratul ep. cel mai gros;
stratul granular este mai redus în celule, apare keratohialina care va forma keratina;
stratul cornos. Este keratinizat, descuamativ, format din celule aplatizate fără nucleu şi organite; participă la eliminarea
bacteriilor ataşate de celulele care se descuamează. O celulă ep. traversează cele 4 straturi în timp de 9 –11 zile, aceasta fiind
rata de regenerare a ep. şi prin aceasta participă la imunitatea nespecifică.
Stratul bazal este în contact cu corionul prin lamina bazală.
Celulele sunt unite prin punţi intercelulare – desmozomi, care sunt structurile de legătură intercelulară formate din plăci de
ataşare, tonofilamente.
b) Epiteliul şanţului gingival, epiteliu sulcular sau intern este slab keratinizat cu spaţii intercelulare mărite.
Şanţul gingival este spaţiul situat între suprafaţa dintelui şi ep. care căptuşeşte marginea gingivală pe faţa ei internă de la creasta
acesteia până la epiteliul joncţional. Delimitare:
peretele intern – dintele;
peretele extern – gingia;
baza şanţului - ep. joncţional.
Adâncimea normală a şanţului gingival este intre 0,5 – 3 mm.
Lichidul şanţului gingival se mai numeşte şi lichid crevicular sau sulcular (GCF); provine din venele corionului şi conţine celule
sanguine de apărare (PMN) şi anticorpi (imunoglobuline şi complement), mucus, lizozim, fosfataze şi electroliţi. Are rol de
spălare, activitate antimicrobiană şi antimicotică participând la imunitatea nespecifică şi chiar specifică. Lichidul crevicular este
un exudat inflamator de apărare.
Compoziţia lichidului crevicular este asemeni serului sanguin şi conţine: K, Ca, Na, acizi aminaţi, proteine, gamaglobulină,
imunoglobulina (Ig), albumine, fibrinogen, enzime.
c) Epiteliul joncţional. Este locul de alipire a gingiei pe dinte formând un manşon localizat pe smalt sau/şi cement.
Grosimea lui este între 0,35 şi 1,35 mm şi este slab keratinizat. Inserţia epitelială este formată din celule care sunt strict în
contact cu dintele.
Digitaţiile epiteliale lipsesc ceea ce semnifică o nutriţie săracă; punţile intercelulare sunt reduse; spaţiile intercelulare sunt mărite
ceea ce permite trecerea lichidelor într-un sens sau altul. Ep. joncţional este produsul proliferării celulare din stratul extern al ep.
adamantin redus şi poate avea intre 15 şi 30 de straturi. Regenerarea lui se face în 4 –6 zile.
B. Corionul gingival este format din ţesut conjunctiv, vase şi nervi.
Ţesutul conjunctiv este format din substanţă fundamentală, fibre şi celule. Gingia are o reţea densă de fibre de colagen care îi
asigură consistenţa. Corionul gingival conţine:
a) Substanţă fundamentală formată dintr-o matrice organică în care sunt înglobate componente macromoleculare
(proteoglicani, glicoproteine) şi constituie mediul intern în care se desfăşoară totalitatea mecanismelor funcţionale între celule.
Conţine substanţe nutritive şi de metabolism, ioni, apă, etc. Compoziţia sa biochimică este caracterizată printr-un complex
mucopolizaharidic (proteoglicani) alcătuit din componente sulfatate şi nesulfatate, acid hialuronic.
Vâscozitatea este rezultatul unui echilibru constant, dinamic între polimerizare şi depolimerizare între starea de gel şi starea de
sol, metabolism, încărcătură electrică, etc.
Proteoglicanii sunt complexe anionice compuse din polizaharide şi o proteină; sunt ubicuitari ai tuturor ţesuturilor de legătură, în
matricea şi componentele celulelor. La sfârşitul anilor ’50 au fost descrişi pentru prima dată şi au fost denumiţi MPZ
(mucopolizaharide). Termenul de proteoglican a fost introdus în 1967.
GAG sunt glicoaminoglicani = condroitinsulfaţi.
b) Celulele – sunt reprezentate în majoritate de fibroblaşti (65%) cu rol de sintetizare şi resorbţie a fibrelor de colagen,
sinteza proteoglicanilor, menţinerea integrităţii ţesuturilor, reparaţie şi regenerare. În corion se mai găsesc elemente figurate ale
sângelui atât linia eritrocitară cât şi linia leucocitară, monocite, plasmocite, PMN; osteoblaşti, cementoblaşti etc..
c) Fibrele – fibre de colagen (l. gr.: kolla = clei; gen = naştere). Fibra de colagen este rigidă şi rezistentă la întindere,
reglarea biosintezei de colagen se face prin mediatori care fac transcripţia genetică prin ARN mesager. Fibrele de colagen sunt
într-o proporţie de 60 % din compoziţia gingiei.
Colagenul este o proteină cu largă răspândire: în epiteliu, oase, dentină, moleculele sale fiind grupate în fibre. Ligamentul
periodontal este format din fibre de colagen principale şi secundare.
În corion se mai găsesc fibre de reticulină, fibre elastice şi fibre de oxytalan. Fibrele reticulinice sunt fibre subţiri de colagen,
necompactate, prezente între epiteliu şi ţesutul conjunctiv sau între endoteliul vaselor şi ţesutul conjunctiv. Fibrele Sharpey sunt
porţiunile din ligamentul periodontal care sunt ancorate în cement şi os. Sistemul de fibre elastice responsabile de proprietăţile
elastice ale gingiei conţine aproximativ 6% din substanţa proteică gingivală.
Degradarea fibrei de colagen în timpul inflamaţiei şi resorbţiei se face prin acţiunea colagenazelor, acţiunea fagocitelor sau prin
hidroliză - PMN şi macrofagele degradează matricea colagenului.
Biochimia alterărilor tisulare reprezintă marca bolii parodontale, este distrucţia ţesutului de legătură.
3.2. Funcţiile mucoasei gingivale:

menţinerea troficităţii tesuturilor parodontale;
funcţia de protecţie faţă de agresiuni mecanice, termice, chimice, şi microbiene
păstrează integritatea epiteliului, procesul de exfoliere, producţia de mucus, procesul de regenerare, menţine pH şi participă la
imunitatea locală;
funcţia de resorbţie – permeabilitate faţă de substanţe hidro sau lipo solubile: alcool, săruri, hormoni, medicamente;
funcţia emonctorială – unele substanţe se elimină prin mucoasa bucală;
eliberare de enzime – fosfatază, colagenază, lizozim;
reparaţie, cicatrizare, regenerare;
funcţia de menţinere a dinţilor şi participă la echilibrarea forţelor de masticaţie (FO) ce se exercită pe dinţi.
3.3. Sistemul ligamentelor supraalveolare

Este format dintr-o reţea de colagen sub formă de fibre, având diferite direcţii şi funcţii:
fibre circulare – menţin conturul şi poziţia marginii libere a gingiei;
fibre dento-gingivale – asigură susţinerea gingivală;
fibre alveolo-gingivale – fixează gingia pe os;
fibre periosteo-gingivale – fixează gingia la periost;
fibre trans-septale – menţin legăturile dinţilor alăturaţi, protejează osul interproximal;
fibre trans-gingivale – asigură aliniamentul dinţilor în arcade;
fibre interpapilare – sprijină gingia interdentară;
fibre intercirculare – stabilizează dinţii în arcade;
fibre intergingivale asigura suport şi contur pentru gingia fixă.
4. Parodonţiului marginal profund, de susţinere sau funcţional
Principalele componente ale parodonţiului marginal profund, sunt cementul radicular, desmodonţiul şi osul alveolar (fig. 7).
Fig. 7
Fig. 7 Reprezentarea schematică a sistemului ligamentar al parodonţiului

fibre alveolo-gingivale
fibre dento-gingivale
fibre transseptale – transgingivale
fibre orizontale
fibre oblice
fibre orizontale
fibre apicale
fibre libere gingivale
fibre dentoperiostale
fibre transpapilare
4.1. Cementul radicular
Mezenchimul (l. gr.: mezo+enchyma = infuzie, amestec) este partea mezodermului care produce toate ţesuturile conjunctive ale
corpului, vasele de sânge, vasele întregului sistem limfatic şi inimă; reprezintă elementul de bază al hematopoezei embriofetale,
iar post fetal, ţesutul de origine al sistemului reticulohistiocitar. Mezenchimul adultului, deşi este specializat, păstrează în stare
latentă toate proprietăţile embrionare.
Cementul radicular este un ţesut conjunctiv, calcificat, care acoperă suprafaţa exterioară a rădăcinii dintelui şi uneori o parte din
coroană la coletul dintelui, având rolul sau funcţia de a fixa fibrele ligamentului alveolo - dentar pe suprafaţa radiculară.
Are o culoare alb-gălbuie şi o grosime iniţială de 14 – 650 microni, care se modifică şi diferă cu vârsta şi topografia.
Cementul este de două feluri: primar şi secundar. Cementul primar este de regulă de tip acelular, iar cel secundar este de tip
celular.
Ambele tipuri de cement au o matrice organică care se calcifică şi conţin fibrile de colagen.
Fibrele de colagen din cement (fibre Sharpey) sunt de două feluri:
fibre interioare, înglobate în substanţa fundamentală calcificată, produse de cementoblaste;

- fibre de suprafaţă.
Fibrele de colagen sunt produse de fibroblaste.
4.1.1. Cementul primar fibrilar sau acelular – este depus în straturi succesive, paralele cu suprafaţa radiculară, sub formă de
lamele şi are rolul de a ancora fibrele ligamentare periodontale. Fibrele sunt înserate cu un capăt în cement şi mineralizate la
acest nivel.
Cementul acelular conţine substanţe minerale (hidroxiapatită) până la 60 %, apă – 12 %, şi substanţe organice.
4.1.2. Cementul celular secundar este mai puţin calcificat, conţine fibre Sharpey mai puţine, este mai gros în zonele de furcaţie a
rădăcinilor şi la apex.
4.1.3. Cementogeneza – formarea cementului primar se realizează prin elaborarea de către cementoblaste a matricei organice
şi mineralizarea fibrilelor de colagen. El se îngroaşe prin adiţie de substanţă fundamentală şi mineralizarea fibrelor Sharpey.
Cristalele de hidroxiapatită se depun, iniţial, în interiorul şi la suprafaţa fibrilelor şi apoi în substanţa fundamentală.
Cementoblastele vor fi înglobate în cement şi se transformă în cementocite. Cementul se depune permanent mai mult la apex şi la
nivelul furcaţiei rădăcinilor, compensând astfel erupţia dintelui.
Hipercementoza este o îngroşare exagerată a rădăcinii dintelui prin depunere de cement.
4.2. Desmodonţiul – ligamentul dento-alveolar are o grosime de 0,3 mm. Embriologic, apare din sacul folicular.
Parodonţiul ligamentar, membrana periodontală sau ligamentul alveolo-dentar este compus dintr-un ţesut conjunctiv fibros
(substanţă fundamentală, celule, fibre), vase şi nervi, care ocupă spaţiul dento-alveolar, având drept funcţie fixarea dintelui în
alveola osoasă şi echilibrarea forţelor ce se exercită asupra dintelui (FO).
Este o articulaţie – gomfoză – dento-alveolară înalt specializată, care se realizează între cement şi os.
Radiologic apare ca o linie de radiotransparenţă.
Histologic este un ţesut dens cu multe fibre de colagen de tip fibros cu celule în special fibroblaste. Fibroblastele au funcţia de a
produce fibre de colagen, de menţinere a sistemului de fibre şi de remodelare a celor existente.
4.2.1. Celulele
Există mai multe tipuri de celule: celule mezenchimale nediferenţiate, fibroblaşti, histioblaşti, osteoblaşti, cementoblaşti,
osteoclaste, odontoblaste, odontoclaste, celule epiteliale Malassez, celule de apărare din seria albă – macrofage, PMN, limfocite
ş.a. Celulele mezenchimale se transformă în celulele conjunctive cunoscute: osteoblaşti, cementoblaşti, etc.
4.2.2. Ligamentul periodontal
Este format din fibre de colagen orientate funcţional (principale), fibre cu orientare anarhică imprecisă (secundare) şi fibre
elastice dispuse în jurul vaselor cu rol incomplet elucidat, fibre de reticulină şi oxitalan.
Fibrele de colagen principale sunt formate din fibrile, grupate sub formă de benzi care realizează ligamentul periodontal a cărui
suprafaţă desfăşurată în secţiune, pentru un incisiv central maxilar este de aproape 3 cm2.
Orientarea fibrelor este oblică, între osul alveolar şi cement, spre vârful rădăcinii şi de la os la dinte.
Fibrele sunt ondulate, având un capăt prins în os şi al doilea capăt prins în cement prin mineralizarea celor două capete.
Fibrele principale sunt dispuse în următoarele grupuri:
- fibre orizontale – la marginea alveolei, reţin dintele la efort lateral;
- fibre oblice – se opun forţelor axiale (de masticaţie);
- fibre transseptale – previn pierderea contactului cu dinţii vecini;
- fibre apexiale – radiale, se opun smulgerii dintelui din alveolă;
- fibre interradiculare – fixează mai bine dintele;
- fibre de oxytalan şi reticulinice se găsesc în jurul vaselor sanguine şi în apropierea cementului.
4.3. Osul alveolar

Este acea parte a maxilarului şi mandibulei, sub formă de prelungire osoasă apofizară în care sunt fixaţi dinţii.
Osul alveolar este format din:
lamina dura sau lama cribriformă, deoarece este perforată de vase şi nervi, este alveola propriu-zisă a dintelui;
lamina externă şi lamina internă – lamele de os compact care delimitează procesul alveolar - faţa externă şi internă;
osul intermediar spongios format din lamele osoase care realizează o structură funcţională de dispersie a forţelor de masticaţie
(FO).
Osul lamelar este realizat de osteoblaşti sub forma unor lame concentrice în jurul unui vas central, dispoziţie numită os haversian;
în spaţiu, apare ca un cilindru numit osteon. Între osteoane există osul interstiţial.
Mineralizarea osului se face prin depunere de hidroxiapatită.
Osul spongios sau trabecular, de susţinere, răspunde la tracţiunea şi presiunea ce se exercită de către dinte, prin apoziţie,
respectiv, resorbţie, modelându-se astfel funcţional prin acţiunea osteoblastelor şi osteoclastelor.
Forma alveolelor urmează pe cea a rădăcinii dinţilor, realizând septuri interalveolare care separă rădăcinile dinţilor alăturaţi sau
septurile interradiculare.
Există un sistem integrat periodontal capabil de autoreglare, iar modelarea osului alveolar se înscrie acestui sistem.
5. Vascularizaţia şi inervaţia parodonţiului
5.1. Sursele arteriale

Toate formaţiunile cavităţii bucale sunt irigate de ramuri ale arterei carotide externe.
Vascularizaţia ligamentelor periodontale este comună cu cea a proceselor alveolare şi dinţilor respectivi. Aceste formaţiuni
primesc arterele alveolare, ramuri directe sau indirecte ale aa. maxilare. Prezenţa sinusului maxilar deasupra procesului alveolar
superior impune prezenţa mai multor artere alveolare superioare care să ocolească acest spaţiu; în schimb, datorită structurii
compacte a corpului mandibulei, procesul alveolar inferior are o singură sursă arterială – artera alveolară inferioară.
Fig. 8
Fig. 8 Sistemul arterial al maxilarului şi mandibulei
a. alveolară inferioară (mandibulară)
a. alveolară superioară posterioară
a. alveolară superioară anterioară
a. suborbitară
a. maxilară internă
a. labială superioară
a. mentală
a. facială
a. linguală
a. carotidă externă
aa.dentare
a. labială inferioară
5.1.1. Maxilar superior

Dinţii maxilari superiori, împreună cu structurile moi şi osoase înconjurătoare, au două surse arteriale constante:
aa. alveolare superioare şi posterioare;
aa. alveolare superioare şi anterioare.
5.1.1.1. Aa. alveolare superioare şi posterioare sunt ramuri colaterale ale a. maxilare, desprinse în fosa infratemporală, în zona
în care artera descrie o curbă orientată medial, îndreptându-se spre fosa pterigo-palatină. Alăturându-se nervilor omonimi, se
aşează pe tuberozitatea maxilară, mergând spre anterior, lateral şi inferior. După ce asigură vascularizaţia peretelui posterior al
sinusului maxilar se termină vascularizând procesul alveolar, părţile moi, dinţii laterali ai hemiarcadei superioare precum şi
porţiunea adiacentă a mucoasei jugale unde se pot anastomoza cu ramuri perforante ale a. faciale.
5.1.1.2. A. alveolară superioară şi anterioară este de obicei ram colateral unic al a. infraorbitale, desprins la nivelul canalului
infraorbital în peretele superior al sinusului maxilar. Împreună cu nervii omonimi se angajează în peretele anterior al sinusului
maxilar, îndreptându-se iniţial spre lateral, apoi coborând infero-medial, paralel cu apertura piriformă (deschiderea anterioară a
foselor nazale osoase), între alveolele caninului şi ale incisivilor. Canaliculul osos străbătut de arteră se termină în vecinătatea
septului nazal osos şi poate avea o lungime de până la 5,5 cm. Artera se distribuie peretelui anterior al sinusului maxilar, procesul
alveolar, părţilor moi şi dinţilor frontali superiori ca şi porţiunii anterioare a zonei inferioare a fosei nazale.
5.1.1.3. A. alveolară superioară şi mijlocie este un ram inconstant al a. infraorbitale (prezent mai ales în cazurile în care există
un sept intrasinusal) care ocoleşte lateral sinusul maxilar şi formează arcade anastomotice cu celelalte artere alveolare
superioare.
5.1.2. Maxilar inferior (mandibula)
Hemiarcada inferioară are o singură sursă arterială: a. alveolară inferioară. Aceasta este ram colateral al a. maxilare ce coboară
prin butoniera retrocondiliană Juvara, lateral de ligamentul sfeno-mandibular. Însoţită de venele şi nervul omonim pătrunde prin
gaura mandibulară şi străbate canalul mandibular, unde emite între 8 şi 12 ramuri colaterale fine destinate molarilor şi
premolarului doi, ligamentelor periodontale, procesului alveolar dar şi osului cortical. În dreptul primului premolar se termină
bifurcându-se într-o a. incisivă destinată dinţilor frontali inferiori şi structurilor înconjurătoare şi o a. mentonieră (mentală)
destinată regiunii omonime şi buzei inferioare.
5.1.3. Vascularizaţia arterială a gingiei este asigurată atât de aa. alveolare cât şi de alte surse arteriale din vecinătate.
Pentru gingia maxilară:
Porţiunea palatinală primeşte ramuri ale a. palatine mari (fig. 9), colaterală indirectă (prin intermediul a. palatine descendente)
din a. maxilară; după ce iese prin gaura palatină mare se îndreaptă pe sub mucoasa bolţii palatine spre anterior şi medial,
străbate retrograd canalul incisiv şi se termină pe podeaua fosei nazale, anastomozându-se cu a. nazopalatină.
Porţiunea vestibulară primeşte pe lângă aa. alveolare superioare şi posterioare şi ramuri profunde din a. bucală (ram al a.
maxilare), a. facială (ram al a. carotide externe) a. infraorbitală (ram al a. maxilare) şi a. transversă a feţei (ram al a. temporale
superficiale).
Fig. 9 (51)
Fig. 9 Arterele palatului:1) a.nazopalatină;
2) a.mare palatină
5.1.3.3. Gingia şi mucoasa maxilarului inferior (mandibulă) este irigată în cea mai mare parte de a. alveolară inferioară care dă
ramuri dentare şi a. mentală care iese prin gaura mentonieră.
Porţiunea linguală primeşte şi ramuri din a. facială, a. sublinguală (ram al a. linguale).
Porţiunea vestibulară primeşte ramuri profunde ale a. facială, a. bucală şi a. mentonieră.
5.2. Întoarcerea venoasă

5.2.1. Venele de la nivelul parodonţiului dinţilor superiori (maxilar) drenează în partea anterioară către afluenţii v. faciale şi
cei ai v. infraorbitale iar în partea posterioară în plexul venos pterigoidian (ce însoţeşte a. maxilară) (fig. 10).
5.2.2. Venele parodonţiului dinţilor inferiori (mandibulei) drenează în partea anterioară spre v. facială prin gaura mentală iar
în partea posterioară spre plexul venos pterigoidian prin gaura mandibulară.
Fig. 10
Fig. 10 Sistemul venos al maxilarului şi mandibulei
sinusul cavernos
v. suborbitală
v. labială superioară
plex venos pterigoidian
v. labială inferioară
v. mentală
v. linguală
v. facială
v. jugulară externă
v. alveolare superioare şi anterioare

v. alveolare superioare şi posterioare
v. maxilară
v. alveolară inferioară
5.3. Microvascularizaţia parodonţiului (plexul vascular periodontal)

Spaţiul dento-alveolar primeşte sânge prin intermediul a trei surse arteriale (fig. 11, fig. 12, fig. 13):
Fig. 11 Fig. 12 Fig. 13
Fig. 11, Fig. 12, Fig. 13 - Irigaţia parodonţiului (5, 55, 74)
a. alveolară superioară sau a. inferioară
a. dentară
plex arterial dentogingival
a. ligamentului periodontal - longitudinală
a. intraseptală cu ramuri perforante
aa. supraperiostale
plex arterial subepitelial cu anastomoze ale epiteliului oral
Artere profunde, desprinse din aa.dentare ramuri ale aa. alveolare. A. dentară pătrunde prin partea apicală a alveolei şi emite mai
multe ramuri fine. Două sau trei dintre acestea ajung la pulpa dentară trecând prin orificiul apical al rădăcinii în timp ce restul
urcă longitudinal în spaţiul periodontal din jurul rădăcinii - ramuri longitudinale.
Artere interdentare (intraseptale) ce urcă prin septurile intraseptale osoase interdentare şi care emit ramuri perforante
transversale ce pătrund în ligamentele periodontale; în final, aa. interdentare se termină anastomozându-se cu vasele gingivale.
Artere descendente provenite din ramurile supraperiostale şi epiteliale ale arterelor gingivale (plex subepitelial).
Prin anastomozare se formează plexul vascular periodontal şi plexul vascular dento-gingival.

Modalitatea de anastomozare a acestor surse arteriale la nivelul plexului vascular periodontal este specifică: nu se formează
arcade anastomotice lungi, ci anastomoze dense, asemănătoare unor ghemuri vasculare. Prin intermediul acestor „glomeruli”
parodontali, plexul vascular periodontal reglează fluxul circulaţiei periodontale permiţând menţinerea troficităţii joncţiunii
gingivo-dentare, troficitatea parodonţiului, debitul crevicular (cu rol în imunitate). Împreună cu substanţa fundamentală a
ţesutului conjunctiv din ligamentele periodontale care este hidrofilă, având un conţinut abundent în proteoglicani, participă la
funcţia parodonţiului de preluare şi echilibrare hidro-dinamică a impactului forţelor ocluzale (FO).
Vasele plexului periodontal sunt inervate de fibre nervoase baroceptoare care controlează activitatea fibrelor musculare netede
circulare perivasculare, având astfel posibilitatea de reglare a debitului sanguin local.
Întoarcerea venoasă de la nivelul plexului periodontal este dirijată atât către plexul periapical cât şi spre venele interdentare.
5.4. Drenajul limfatic parodontal

Stabilirea cu exactitate a căilor de întoarcere limfatică a dinţilor şi parodonţiului la om, ridică încă probleme anatomiştilor.
Limfa arcadei dentare maxilare ajunge în special în limfonodulii submandibulari şi de aici prin grupul ganglionar cervical lateral
profund (în lanţul venei jugulare interne) ajunge în grupul ganglionar supraclavicular (fig. 14).
Limfa structurilor arcadei dentare mandibulare ajunge iniţial în limfonodulii submentonieri (submentali) şi subangulomandibulari
şi de aici in ganglionii paratraheali şi mai departe în ganglionii cervicali.
Fig. 14
Fig. 14 Drenajul limfatic al ţesuturilor orale (5)

Nodulii submentali
Nodulii submandibulari
Nodulii jugulodigastrici
Deoarece multe abcese dentare conduc la adenopatie submandibulară şi apoi în ganglionii laterocervicali profunzi, se pare că
există căi de drenaj limfatic ce sunt comune celor doua arcade dentare. Osul alveolar, parodonţiul şi gingia au căi comune de
drenaj limfatic cu cele ale dinţilor.
5.5. Inervaţia parodonţiului

Toate ramurile nervoase care inervează parodonţiul sunt ramificaţii ale trigemenului, iar nervii ţesuturilor gingivale urmează un
traseu asemănător cu al vaselor sanguine omonime. Nervii asigură inervaţia somatoaferentă generală, conducând informaţii
tactile, termice, dureroase şi de presiune de la structurile parodontale - sensibilitatea proprioceptivă - transmite informaţii privind
intensitatea, sensul şi localizarea presiunii de masticaţie a F.O.
Ligamentul periodontal transmite semnale la proprioceptorii care înregistrează poziţia şi mişcarea dintelui în alveolă, ceea ce este
foarte important pentru echilibrarea F.O.
Receptorii parodontali pot identifica obiecte de câteva zecimi de mm. grosime între dinţii în ocluzie.
Gingia la maxilarul superior este inervată de: nervul alveolar superior şi posterior, nervul alveolar superior şi anterior, nervul
alveolar superior şi mijlociu, nervul infraorbital (ram. din nervul maxilar), nervul palatin mare - posterior (fig. 15, fig. 16).
Fig. 15 Fig. 16
Fig. 15. Ramuri nervoase ale trigemenului din ganglionul pterigopalatin (5)
gl. pterigopalatin
n. nazopalatin
n. nazal superior şi posterior
n. mare palatin
n. vălului palatului
n. faringian
Fig. 16. Schemă reprezentând distribuţia n. maxilar (5)

iese prin gaura rotundă intră în fosa pterigoidă
ramuri meningeale
ganglionul pterigopalatin
ramură zigomatică
n. alveolar superior şi posterior
n. infraorbital
n. alveolar mijlociu şi inferior
n. alveolar superior şi anterior
5.5.2. Gingia la maxilarul inferior (mandibulă) este inervată de nervul alveolar inferior (ram din nervul mandibular) şi de
nervul bucal, nervul mentonier pe faţa vestibulară şi de nervul lingual pe faţa orală (fig. 17).
Fibrele terminale ale nervilor alveolari superiori (maxilari) şi inferiori (mandibulari) asigură inervaţia senzorială a
parodonţiului. Fibrele nervoase pătrund în spaţiul alveolo-dentar prin zona apexului, prin orificiile lamei alveolare, după care îşi
pierd teaca de mielina şi au la capete senzori specializaţi.
Pe lângă nervii senzitivi ai parodonţiului, musculatura netedă a vaselor sanguine de la acest nivel este controlată de numeroase
fibre nervoase simpatice postganglionare, cu originea în ganglionul cervical superior, care ajung la acest nivel urmând nervul
carotic extern şi plexurile simpatice periarteriale.
Fig. 17
Fig. 17 Ramurile n. mandibular (5)

ramuri meningeale
ramuri pterigoidiene
ramuri motorii spre muşchii masticatori, pterigoid, temporal
n. bucal
n. auriculotemporal
n. lingual
n. alveolar inferior
n. milohioidian
n. coarda timpanului
6. Echilibrarea forţelor ocluzale în parodonţiu
6.1. Ipoteze privind modul de echilibrare a forţelor ocluzale (FO) în parodonţiu:

ipoteza sistemului vâsco-elastic;
ipoteza tensiunii ligamentare;
ipoteza tixotropică;
ipoteza echilibrării FO prin descompunerea lor în forţe de tracţiune şi comprimare pe lama alveolară;
ipoteza echilibrării FO prin deformarea osului;
ipoteza comportamentului de membrană al spaţiului dento-parodontal.
6.2. Controlul automat al echilibrării FO.
6.1. Ipoteze privind modul de echilibrare a FO:

6.1.1. Ipoteza sistemului vâsco-elastic (5) – deplasarea dintelui în spaţiul periodontal împinge prin orificiile alveolei sângele,
limfa şi chiar lichidul interstiţial, realizând o amortizare hidraulică-hidrodinamică. Prin revenirea fibrelor ligamentare care au
fost întinse datorită deplasării dintelui şi prin presiunea exercitată de sângele din arteriole, se aduce dintele în poziţia iniţială şi se
reface volumul lichid din spaţiul alveolo-dentar.
Este un proces de pompare (refulare-aspiraţie) a lichidelor din spaţiul alveolo-dentar în afara alveolei şi înapoi.
6.1.2. Ipoteza tensiunii ligamentare (5) - se consideră că prin deplasarea dintelui se întind fibrele ligamentare alveolo-dentare.
Fibrele sunt ondulate şi permit astfel alungirea. Nu se ia în considerare dislocuirea de lichid din spaţiul alveolo-dentar fără de
care nu poate fi făcută deplasarea dintelui.
Prin această alungire a fibrelor ligamentare alveola este tracţionată spre interiorul ei şi se blochează înaintarea dintelui.
6.1.3. Ipoteza tixotropică (14)
Rheologia studiază deformarea lentă a corpurilor solide sub influenţa solicitărilor, iar tixotropia studiază reversibilitatea sol-gel
sub acţiunea unor forţe de comprimare; reprezintă lichefierea reversibilă a unui gel sub influenţa acţiunilor mecanice, trecerea de
la faza de gel la faza lichidă şi invers.
Se consideră că întreg conţinutul spaţiului alveolo-dentar are comportamentul de gel (tixotropic) a cărui vâscozitate se modifică în
timpul efortului FO.
Ipoteza echilibrării FO prin descompunerea lor în forţe de presiune şi tracţiune pe lama alveolară (ipoteza Leriche) (9,10),
considerând că spaţiul alveolo-dentar este incompresibil, închis. Deplasarea dintelui în alveolă se face fără dislocuire de lichid –
ceea ce nu corespunde realităţii.
Ipoteza echilibrării FO prin deformarea osului (9, 10) – FO se transmit direct osului prin intermediul desmodonţiului;
elasticitatea osului preia aceste forţe.
6.1.6. Ipoteza comportamentului de membrană al spaţiului dento-parodontal (5).
Aprecierea critică a ipotezelor

Toate aceste ipoteze consideră că absorbţia FO se face prin deformare elastică, tixotropie şi fenomene hidrodinamice.
Nici una din aceste ipoteze nu poate explica în totalitate funcţionarea parodonţiului (P), capacitatea de a prelua FO extraordinar
de mari, faptul că dintele zdrobeşte cu partea lui lată coronară alimente extrem de dure şi nu intră cu partea lui ascuţită –
rădăcina – în osul spongios al maxilarului.
P. este considerat un simplu sistem mecanic. În realitate, P. este un sistem biologic integrat, care se autoprogramează, se
autoreglează, se autoregenerează şi îşi păstrează homeostazia.
Echilibrarea FO este mult mai complexă decât explicaţiile pe care le oferă aceste ipoteze.
6.2. Ipoteza controlului automat al echilibrării FO (31, 42, 43)

Homeostazia (aceeaşi stare) – echilibrul dinamic al sistemului masticator se realizează prin mai multe reglaje de tip feed-back,
care păstrează în mod normal sistemul într-un registru de valori – homeostază, indiferent de perturbaţia la care este supus
sistemul.
Studiile efectuate privind echilibrarea FO duc la concluzia că P. este un sistem complex cu autoreglare şi nu trebuie considerat ca
un simplu mecanism sau ca un sistem fizic rigid.
Funcţia de bază a P. este de a echilibra forţele ocluzale de masticaţie (FO) şi în acest sens este ordonată morfologia sa.
Parodonţiul apare filogenetic mai târziu decât alte sisteme şi organe, aşa încât este mai puţin fiabil şi mai vulnerabil.
Mobilitatea fiziologică
În analiza fiziologiei P. trebuie să ţinem seama că acesta nu este lipsit de reacţie, el conferă dintelui o mobilitate cu o anumită
amplitudine (normal – 0,15 mm.) prin care şocul masticator produs de FO este echilibrat prin mişcare – comportare specifică
sistemelor elastice cu amortizare. Această mobilitate fiziologică este inaparentă clinic, în timp ce mobilitatea aparentă clinic este
considerată patologică.
Mobilitatea dinţilor până la o anumită valoare apare în scopul protejării P. şi este un fenomen adaptativ, compensator.
O parte din forţele de impact vor fi consumate, absorbite prin deformarea alimentului, ATM şi în structura de dispersie osoasă, iar
altă parte se transmite dinţilor şi este echilibrată în parodonţiu.
Fig. 18a
Fig. 18a - Schemă bloc simplificată reprezentând controlul automat (homeostazia) al echilibrării FO cu cele trei nivele de reglare:
Contracţia musculară - FM – FO
Amortizarea hidroelastică – E
Disiparea forţelor rezultante – R
SNC – analizorul central şi comanda în sistem

FM – contracţia muşchilor masticatori
FO – forţele ocluzale rezultante
ii – informaţia la intrare, reglarea contracţiei musculare
S – informaţii de la organele de simţ
Ie – informaţia la ieşire privind echilibrarea forţelor de tracţiune şi presiune din spaţiul alveolo-dentar
E – echilibrarea prin amortizare hidroelastică din spaţiul alveolo-dentar
R – structura de dispersie pentru disiparea FO
Fig. 18b
Fig. 18b - Apariţia forţelor de tracţiune F şi de comprimare P pe lama alveolară sub acţiunea FO prin înfundarea dintelui în
alveolă cu spaţiul „S”. Repartiţia rezultantelor R prin compunerea acestor forţe pe lama alveolară.
BC = grosimea iniţială a spaţiului alveolo-dentar.
B’C’ = grosimea spaţiului dento-alveolar ulterioară deplasării dintelui.
BC > B’C’ = apariţia efectului de comprimare.
AB = lungimea iniţială a fibrei ligamentului dento-alveolar.
AB’ = lungimea fibrei ligamentului dentoalveoar după alungire.
AB’ > AB = apariţia efectului de tracţiune Ft. asupra lamei alveolare.
Compunerea în paralelograme de forţă – R = rezultanta forţelor de tracţiune şi comprimare pe lama alveolară.
Rf = rezultanta finală care direcţionează apexul dintelui.
Contracţia muşchilor masticatori în cursul masticaţiei se desfăşoară în două faze (fig. 18a):
a) Contracţia izotonică (izo = aceeaşi) – mandibula se apropie de maxilar cu o FO minimă şi constantă şi este strivit
alimentul de consistenţă moale care are o rezistenţă la deformare mai mică decât forţa necesară pentru ca dintele să se înfunde în
alveolă. În această fază P. se comportă rigid.
b) Contracţia izometrică – se produce când în mişcarea mandibulei se interpune un aliment de consistenţă crescută. Forţa
de contracţie musculară (FO) creşte şi intră în acţiune mecanismele de echilibrare ale parodonţiului (există un prag de
funcţionare pentru parodonţiu).
în timpul masticaţiei, dintele suportă deplasări în direcţia axului său, sau paraaxial, fapt ce va determina ca o parte din lichidele
din spaţiul alveolo-dentar să fie refulate prin capilare în afara lamei alveolare sau redistribuite în interiorul spaţiului alveolo-
dentar. Această mişcare produce un efect de amortizare hidrodinamică şi hidrostatică ce poate fi controlat de neuronii şi fibrele
musculare ale capilarelor din periodonţiu, simultan cu deformarea elastică a ligamentului dento-alveolar. Apar astfel efecte de
presiune şi tracţiune pe lama alveolară (fig. 18b).
Presiunea hidrostatică maximă ce se poate instala în spaţiul dento-parodontal datorită mişcării volumului ocupat de lichidul
interstiţial cu un volum de comprimare, este Vc = Sdt – s; ca urmare, lichidul interstiţial devine presurizat. Sub acţiunea FO
substanţa interstiţială trece din starea solidă în starea de gel sau sol, situaţie în care presiunea devine foarte mare,
corespunzătoare presiunii osmotice a gelului. Această modificare de stare se datorează efectului reologic şi tixotropic.
Presiunea şi vâscozitatea se adaptează forţelor ce încarcă parodonţiul, datorită proteinelor conţinute, şi ca urmare se comportă ca
un lichid inteligent (31).
În ipoteza că spaţiul alveolo-dentar se comportă ca o membrană, cu grosimea de 0,2 –0,3 mm. atunci aceasta este supusă la
solicitări de forfecare în timpul deplasării dintelui în alveolă şi care produc, de asemenea, efecte de presiune şi tracţiune pe
alveolă.
Astfel, indiferent de ipoteza pe care o luăm în considerare, pe lama alveolară apar forţe de tracţiune şi compresiune care se
compun după paralelograme de forţă (fig. 18b). Rezultanta (Rf) efortului de masticaţie se transmite în lungul lamei alveolare care
suportă presiunea masticatorie ca o boltă gotică inversată şi care transmite aceste forţe osului alveolar (31, 42, 43).
Lamelele osoase ale osului spongios alveolar se vor orienta funcţional prin apoziţie şi resorbţie sub forma unei structuri de
dispersie a FO.
Astfel, osul alveolar se comportă în totalitatea sa ca un “material inteligent” ce transmite aceste forţe în lungul unor curenţi de
presiune care au determinat filogenetic apariţia stâlpilor de rezistenţă de la nivelul viscero şi neurocraniului până în vertex. De
asemenea, substanţa care umple spaţiul alveolo-dentar îşi modifică vâscozitatea în funcţie de forţele la care este supusă de
presiune şi acceleraţie.
Sub acţiunea factorilor funcţionali, rezultaţi prin contracţia musculară, osul reacţionează realizând structuri traiectoriale care
alcătuiesc un sistem de dispersie a forţelor (FO):
- palatul osos, format din procesul palatin al maxilarelor şi lama orizontală a oaselor palatine; o parte din forţele de pe
dinţii laterali se transmit către structura palatină mediană şi determină la nivelul acestei structuri formarea torusului palatin;
- planşeul orbitei unde se întâlnesc FO dispersate prin stâlpul nazo-frontal şi zigomatic;
- plafonul orbitei – predominant marginea orbitală;
- restul de forţe care nu au fost neutralizate se concentrează la nivelul bazei craniului de unde se dispersează pe faţa
convexă a craniului şi ajung la nivelul suturii sagitale în vertex.
Diagramele efectelor de presiune şi tracţiune pe alveolă variază pe un interval cuprins între un punct iniţial de repaus,
corespunzător fazei de contracţie izotonică a muşchilor masticatori fază în care parodonţiul se comportă rigid, urmat de faza
izometrică în care FO creşte până la un punct maxim determinat de presiunea ce produce excitaţia dureroasă a senzorilor
parodontali şi întreruperea reflexă a contracţiei izometrice.
Prin urmare, primul nivel de reglare este reglarea mărimilor de intrare în sistem, contracţia muşchilor masticatori (FO). Dacă
reglajul nu funcţionează, atunci se poate produce fractura dintelui sau leziunea structurilor parodontale - trauma ocluzală.
Pe intervalul corespunzător fazei izometrice în care rezistenţa la rupere a alimentului este mai mare decât rezistenţa la deformare
a membranei parodontale (a structurilor parodontale) Parodonţiul funcţionează ca un sistem de amortizare hidroelastic care la
rândul lui are multiple reglaje de tip feed-back (fig. 18a).
În desfăşurarea ontogentică dintele se dezvoltă conform modelului său genetic. Cauze întâmplătoare pot face însă ca dintele să
erupă într-o poziţie aleatorie.
După erupţia dintelui pe arcadă, rădăcina nu este complet formată. În funcţie de situaţia în care se află dintele în acest moment –
poziţie, antagonişti, puncte de contact, tip masticator, etc. – rădăcina dintelui îşi termină dezvoltarea, forma ei fiind
corespunzătoare echilibrării FO, adică pe direcţia vectorului Rf. Din acest motiv, închiderea apexului se va face după cel puţin un
an de la stabilizarea planului de ocluzie.
În timpul masticaţiei pe lângă deplasarea axială apare şi o deplasare paraaxială, iar forţele de presiune şi tracţiune nu mai sunt
simetrice. Prin apoziţie şi resorbţie osoasă alveola se va restructura, se va adapta noilor situaţii. Dintele migrează spre o poziţie
de echilibru.
Sistemul dinte-parodonţiu se pregăteşte pentru impactul masticator prin încărcarea cu sânge a vaselor sanguine din spaţiul
aveolo-dentar, care în timpul efortului se golesc. Prin urmare este nevoie de un timp de încărcare a vaselor (plexul vascular
parodontal), timp care depinde de frecvenţa şi intensitatea mişcărilor de masticaţie. Putem spune că există cicluri de masticaţie
pentru ca această încărcare să se producă.
Concluzii privind echilibrarea FO

Mecanismul echilibrării şi disipării în parodonţiu a forţelor ce se exercită asupra dinţilor (FO) nu este complet elucidat.
Conform ipotezelor emise, absorbţia FO se realizează prin: efectul suspensor al ligamentului parodontal, efectul vâsco-elastic,
apariţia unor forţe de comprimare şi tracţiune pe alveolă, efectul de amortizare hidrodinamică, modificări fizice şi biochimice ale
substanţei ligamentare (în special proteoglicani).
Controlul automat se realizează pe trei nivele de reglare (fig. 18a):
Primul nivel de reglare este al mărimilor de intrare FO. Sistemul nervos (SN) analizează informaţiile primite de la organele de
simţ (văz, miros, gust, senzaţii tactile şi termice, baroceptorii parodontali) pe care le compară cu datele din memorie şi comandă
contracţia muşchilor masticatori (FO) – fazele de contracţie izotonică şi izometrică, intensitatea FO, frecvenţa mişcărilor, punctul
de aplicaţie pe dinte a FO, etc. Disconfortul sau durerea datorate unei forţe excesive întrerupe reflex FO.
Al doilea nivel de reglare – FO sunt transmise de la dinte la osul alveolar prin intermediul substanţei ce umple spaţiul dento-
alveolar, care funcţionează ca un sistem de amortizare hidro-elastică, rezultând forţe de compresiune şi de tracţiune pe alveolă
(fig. 18b).
Pentru substanţa de bază a desmodonţiului, vâscozitatea şi starea de sol-gel sunt reversibile (efect reologic şi tixotropic),
în funcţie de comprimare şi acceleraţie (comportament al “materialelor inteligente”). Parodonţiul îşi păstrează homeostazia prin
mai multe reglaje de tip feed-back.
Al treilea nivel de reglare constă în disiparea FO în structura de dispersie a oaselor maxilare şi ale craniului.
Buclele de reacţie (feed-back) ale sistemului parodontal se închid în organism – SN, musculatură, circulaţie, sistem osos, etc. –
depăşind în totalitate structurile parodontale. Parodonţiul este doar o mică parte a sistemului, o componentă de execuţie.
d) O serie de factori de perturbaţie pentru acest sistem devin factori determinanţi sau favorizanţi ai traumei ocluzale:
dereglări neuro-vegetative sau de circulaţie parodontală, de dinamică sanguină (vâscozitatea lichidului circulant), rezultate prin
inflamaţie locală sau afecţiuni sistemice - boli ale sângelui (ex: anemie), presiune scăzută a oxigenului, elemente figurate din
sânge, etc. modifică comportamentul substanţei din spaţiul dento-alveolar şi prin aceasta modifică răspunsul funcţional
parodontal;
tulburări ale ţesutului conjunctiv – colagen, os - boli de colagen, osteoporoză, modifică comportamentul “materialului inteligent”
şi prin aceasta modifică, deasemeni, funcţionalitatea parodonţiului;
mişcarea lichidelor de o parte şi de alta a lamei alveolare, aspiraţie-refulare, în timpul masticaţiei, contribuie la troficitatea
structurilor parodontale şi în lipsa ei, prin masticaţie leneşă, preferinţe pentru alimente de consistenţă moale, absenţa
antagonistului, duc la solicitări subliminare ale parodonţiului şi prin aceasta se produce o diminuare a circulaţiei parodontale cu
consecinţe trofice;
când frecvenţa şi intensitatea efortului de masticaţie depăşeşte capacitatea de încărcare a spaţiului alveolo-dentar (forţe
supraliminare), atunci se produce ischemia cu acelaşi efect distrofic;
la forţe orizontale parodonţiul are puţine posibilităţi de autoreglare, aşa încât efectul disfuncţional este mult mai nociv;
tulburări ale sistemului nervos pot modifica diagramele de contracţie izotonică şi izometrică (bruxism, boli neurologice) care vor
conduce la disfuncţia parodontală, distrofie, depresie imunitară în consecinţă, urmată de infecţia şi inflamaţia parodontală.
7. Evoluţia ontogenetică a sistemului dento-maxilar

7.1. Faza de evoluţie
Faza de echilibru şi echilibrare
Faza de involuţie
Sistemul dento-maxilar parcurge de-a lungul evoluţiei ontogenetice, ca de altfel întregul organism, trei etape succesive (25):
- faza de evoluţie;
- faza de echilibru şi echilibrare;
- faza de involuţie.
7.1. Faza de evoluţie cuprinde perioada de formare şi dezvoltare a mugurilor dentari, erupţia dinţilor pe arcadă şi stabilirea
planului de ocluzie; se formează coroana şi rădăcina dintelui, osul alveolar, desmodonţiul.
Închiderea apexului se face la unu-doi ani după ce dintele a ajuns în planul ocluzal.
Erupţia activă este erupţia dintelui până ce ajunge în contact cu antagonistul.
Erupţia activă accelerată, este erupţia dintelui care depăşeşte planul de ocluzie pentru că nu are antagonist; dintele înaintează în
plan vertical împreună cu osul alveolar, iar dimensiunile coroanelor anatomice şi a rădăcinii nu se modifică.
Ocluzia este raportul de contact între cele două arcade dentare antagoniste.
Ocluzia centrică este ocluzia de intercuspidare maximă, poziţia condililor în ATM este cea mai superioară, posterioară şi
simetrică, contractura musculară este simetrică şi cu forţă maximă.
Ocluzia de obişnuinţă poate să corespundă sau nu cu intercuspidarea maximă (ocluzia centrică) - are pointcentric sau longcentric.
Ocluzia poate fi psalidodontă, cap la cap, adâncă, deschisă, inversă, etc.
În timpul dinamicii masticatorii pot să apară contacte ocluzale interdentare incorecte: blocaje, interferenţe, supracontacte
(contacte premature) care dereglează mişcările masticatorii şi suprasolicită unii dinţi. Aceste contacte premature vor declanşa
mişcări prin care se încearcă desfiinţarea contactului interdentar prematur, iar blocajele prin angrenaje inverse vor produce de
asemenea abraziune cu intercuspidare sagitală; aceasta va conduce la un blocaj şi mai strâns şi parodonţiul va suporta forţe
traumatizante care vor constitui factori de îmbolnăvire parodontală.
Articulaţia temporo-mandibulară (ATM)
ATM se structurează în funcţie de modul în care se produc mişcările mandibulei (“engrama” de masticaţie).
la rumegătoare – ATM este structurată pentru mişcări laterale;
la rozătoare – ATM are o formă adecvată mişcărilor de propulsie şi retropropulsie;
la carnivore – ATM este sub formă de balama, permiţând doar mişcări verticale;
la om – ATM permite mişcări conform unei diagrame (Poselt), cu rotaţia condilului (închis-deschis), diducţie (lateralitate stânga-
dreapta), propulsie-retroprolpulsie.
Morfologia suprafeţei arcadelor dentare va corespunde funcţional acestor tipuri de masticaţie şi abraziunea suprafeţelor
interdentare se va face conform direcţiilor de mişcare a mandibulei: pentru propulsie şi lateralitate va fi intercuspidare laterală
(transversală); pentru mişcări doar verticale, datorită blocajului, se va realiza o intercuspidare sagitală.
ATM se modelează în funcţie de tipul de ocluzie corespunzător cu înclinarea pantei tuberculului articular al ATM.
Panta foarte înclinată a tuberculului articular este caracteristică pentru ocluziile foarte adânci - în care sunt predominante
mişcările de închidere-deschidere (balama) - şi rotaţia condilului mandibular; va apare intercuspidare sagitală.
În ocluzia psalidodontă, ATM are o morfologie intermediară cu un cuspidaj moderat.
Mezializarea fiziologică – arcadele dentare se formează prin erupţia succesivă a dinţilor, într-o ordine cronologică dinspre mezial
spre distal, ceea ce creează un stimul de creştere pentru oasele maxilare, pentru osul alveolar şi o curbare spre distal a rădăcinii
dentare.
Pe de altă parte, FO se vor descompune şi în forţe orizontale, care, datorită înclinaţiei dinţilor, vor produce forţe de mezializare,
iar dintele tinde să se încline mezial (îşi caută vecinul şi antagonistul).
Radiologic, spaţiul alveolo-dentar este de obicei mai larg distal decât cel mezial.
În felul acesta se păstrează contactul între dinţii vecini – punctul de contact care prin abraziune devine o suprafaţă de contact.
Apoziţia de cement pe suprafaţa distală a rădăcinilor compensează mezializarea.
Echilibrul parodontal este funcţie de implantare şi abraziune.
7.2. Faza de echilibru şi echilibrare - perioada de stabilitate a sistemului masticator durează aproximativ 30 de ani.
Implantarea reprezintă nivelul până la care dintele are suport ligamentar şi osos şi este caracterizată prin rezistenţa parodontală
faţă de FO şi în general, de forţele ce se exercită asupra dintelui. Implantarea depinde şi de structura osului, de dimensiunea
spaţiului alveolo-dentar, de mobilitatea dentară, de nivelul inflamaţiei - este o noţiune calitativă de evaluare a rezistenţei
parodontale.
Abraziunea este reducerea, uzura suprafeţei ocluzale prin frecare cu alimente.
Atriţia este reducerea suprafeţei ocluzale prin frecare cu antagoniştii.
Abraziunea depinde de: structura dintelui, calitatea implantării, forţa de contracţie musculară, tipul masticator, obiceiuri vicioase
(bruxism), felul alimentelor.
Abraziunea şi atriţia reduc din înălţimea coroanei anatomice şi în funcţie de gradul de compensare, prin erupţie activă sau
accelerată, se produce retracţia parodontală. Prin abraziune se realizează intercuspidarea sagitală sau transversală.
Abraziunea transformă câmpul articular, desfiinţând blocajele şi netezind cuspizii, se reduc forţele de masticaţie orizontale,
paraaxiale şi sunt permise mişcări orizontale mai largi.
Masticaţia se va face mai mult prin triturare, prin măcinare, prin frecare, decât prin zdrobirea şi tăierea alimentelor (10).
Abraziunea depinde şi de tipul de ocluzie – cap la cap, psalidodontă sau adâncă şi poate să prezinte mai multe grade de uzură
(14):
gr. 1 - uzură la nivelul smalţului;

gr. 2 - uzură cu apariţia insulelor de dentină;
gr. 3 - uzură completă a smalţului;
gr. 4 - uzură până la coarnele pulpare;
gr. 5 - uzură cu deschiderea camerei pulpare.
Abraziunea va influenţa contracţia musculară şi ATM, între ele fiind un raport de interdependentă.
7.3. Faza de involuţie succede perioadei de echilibru, ca urmare a îmbătrânirii sau a proceselor patologice.
Se caracterizează în primul rând prin erupţia pasivă – retracţia parodontală.
Erupţia pasivă înseamnă schimbarea raportului coroană/rădăcină, în sensul că raportul coroană clinică/rădăcină clinică este din
ce în ce mai mare; se reduce suportul osos şi ligamentar, se reduce implantarea, se micşorează alveola dentară.
Inserţia epitelială coboară către apexul dintelui, dezgolind rădăcina, ceea ce se denumeşte cu termenul de retracţie parodontală.
Erupţia pasivă poate fi generalizată sau localizată, parţială sau totală.
Înălţimea osului se modifică prin echilibrul între resorbţia şi regenerarea (apoziţia osoasă) între osteogeneză şi osteoclazie.
Erupţia pasivă accelerată este reducerea rapidă a osului care măreşte raportul coroană/rădăcină, în timp foarte scurt, datorită
unor forţe supradozate, de multe ori paraaxiale şi datorită reactivităţii individului. Are ca rezultat micşorarea implantării.
Osul alveolar este distrofic, suportă fenomenul de involuţie şi fenomene degenerative, osteoporoză. Ca urmare a reducerii
circulaţiei parodontale a metabolismului; alveola se micşorează în înălţime.
Rezorbţia (atrofia) orizontală este fenomenul de reducere a alveolei, de involuţie uniformă a osului, însoţită de retracţia gingiei,
fără apariţia de pungă parodontală.
Rezorbţia (atrofia) verticală este neuniformă, cu apariţia de pungă parodontală.
Contactul interdentar este contactul între dinţii vecini.

Poate fi punct de contact sau suprafaţă de contact.
Datorită contactului interdentar se protejează papila interdentară gingivală împotriva traumatismului papilei, prin tasarea
alimentelor şi reţinerea lor sub punctul de contact, cu consecinţa inflamaţiei papilei.
Punctul de contact transmite vecinului o parte din efortul de masticaţie (FO).
La nivelul punctului de contact în nişa masticatorie se realizează un şanţ de scurgere pentru alimentele triturate.
Fiziologia osului alveolar – este un os de apofiză care este într-o permanentă adaptare structurală. După pierderea dinţilor osul
alveolar se reduce foarte mult, se atrofiază.
Hormonii au influenţă asupra mineralizării şi în general a metabolismului osos.
Hormonul paratiroidian are efect negativ sau de stimulare osoasă, în funcţie de dozaj.
Hormonii estrogeni – reduc resorbţia osoasă asociată menopauzei.
Vitamina D are efect în metabolizarea calciului.
Factorul de creştere, leukinele, interferonul, prostaglandinele, influenţează metabolismul calciului.
Odată cu vârsta, osul suportă modificări distrofice, fenomene de osteoporoză în concordanţă cu evoluţia sistemului osos al
organismului respectiv.
Copyright (c) 2004-2008 Macrobject Software, All Rights Reserved.

You can change this copyright message in the "Template Settings" dialog.

Parodontologie - Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Parodontologie - Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

26.09.

2020 6 CAPITOLUL I - Parodonţiul - parodontologie - curs

În primele 2 luni intrauterine (i.u.) fătul parcurge:

Fig. 1. Embrion uman de 4 săptămâni i.u. – aspect frontal

Fig. 2 Embrion uman la 5 săptămâni i.u

Fig. 3 Reprezentare schematică a dezvoltării extremităţii cefalice

Fig. 4 Stadiile de histodiferenţiere (faze de clopot) – Muguri dentari

1.1. Formarea rădăcinii

Fig. 5 Reprezentarea schematică a formării rădăcinii dintelui (5)

3. Parodonţiul marginal superficial.

Parodonţiul marginal are două componente:

A. Epiteliul gingival este de tip pavimentos stratificat.

Epiteliul este format din:

B. Corionul gingival este format din ţesut conjunctiv, vase şi nervi.

3.2. Funcţiile mucoasei gingivale:

3.3. Sistemul ligamentelor supraalveolare

4. Parodonţiului marginal profund, de susţinere sau funcţional

Fig. 7 Reprezentarea schematică a sistemului ligamentar al parodonţiului

fibre interioare, înglobate în substanţa fundamentală calcificată, produse de cementoblaste;

4.3. Osul alveolar

5. Vascularizaţia şi inervaţia parodonţiului

5.1. Sursele arteriale

5.1.1. Maxilar superior

5.2. Întoarcerea venoasă

v. alveolare superioare şi anterioare

5.3. Microvascularizaţia parodonţiului (plexul vascular periodontal)

Fig. 11 Fig. 12 Fig. 13

Prin anastomozare se formează plexul vascular periodontal şi plexul vascular dento-gingival.

5.4. Drenajul limfatic parodontal

Fig. 14 Drenajul limfatic al ţesuturilor orale (5)

5.5. Inervaţia parodonţiului

Fig. 16. Schemă reprezentând distribuţia n. maxilar (5)

Fig. 17 Ramurile n. mandibular (5)

6. Echilibrarea forţelor ocluzale în parodonţiu

6.1. Ipoteze privind modul de echilibrare a forţelor ocluzale (FO) în parodonţiu:

6.1. Ipoteze privind modul de echilibrare a FO:

Aprecierea critică a ipotezelor

6.2. Ipoteza controlului automat al echilibrării FO (31, 42, 43)

SNC – analizorul central şi comanda în sistem

Concluzii privind echilibrarea FO

7. Evoluţia ontogenetică a sistemului dento-maxilar

gr. 1 - uzură la nivelul smalţului;

Contactul interdentar este contactul între dinţii vecini.

Copyright (c) 2004-2008 Macrobject Software, All Rights Reserved.

S-ar putea să vă placă și