Tema: Componenţa de infracţiune: elemente și semne.

1. Noţiunea şi importanţa componenţei de infracţiune

2. Elemente şi semne ale componenţei de infracţiune
3. Modalităţile componenţei de infracţiune
4. Componenţa de infracţiune şi calificarea infracţiunii

1. Noţiunea şi importanţa componenţei de infracţiune.

Noţiunea de infracţiune cuprinde anumite semne juridico-sociale, caracteristice
oricărei fapte penale. Aceste semne (caracter prejudiciabil, previzibilitatea de legea
penală, vinovăţia, pasibilitatea de pedeapsă penală) permit a delimita infracţiunea de
alte fapte extrapenale, de asemenea şi a determina trăsăturile specifice ale fiecărei
infracţiuni în parte (de exemplu, infracţiunea de viol va fi diferită de cea de omor
intenţionat, etc.).
În acest sens, nu orice faptă săvârşită poate fi privită drept o infracţiune, chiar şi
dacă conţine anumite semne ale acesteia.
Astfel, ansamblul elementelor obiective şi subiective, care permit a recunoaşte o
anumită faptă prejudiciabilă drept infracţiune, constituie componenţa de infracţiune.
În acest context, componenţa infracţiunii se consideră o totalitate de elemente şi
semne obiective şi subiective, stabilite de legea penală, care califică o faptă
prejudiciabilă drept o infracţiune concretă.
Numai în cazul existenţei componenţei de infracţiune poate fi efectuat procesul de
calificare a infracţiunii, anume acesta se prezintă drept etalon juridico – penal necesar,
datorită căruia se poate de determinat norma penală corespunzătoare, care într-un mod
cel mai exact reflectă conţinutul şi proprietăţile faptei infracţionale săvârşite.
Importanţa componenţei de infracţiune decurge din următoarele:
1. Componenţa de infracţiune reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale,
căci nu orice faptă prejudiciabilă – temeiul de fapt – constituie infracţiune
(legitima apărare, extrema necesitate, iresponsabilitatea).
2. Componenţa de infracţiune permite să delimităm infracţiunile unele de altele
şi astfel contribuie la individualizarea răspunderii penale (furtul se
deosebeşte de jaf doar după un semn, ultimul fiind pedepsit mai aspru).
2. Elemente şi semne ale componenţei de infracţiune.
După cum s-a menţionat, componenţa de infracţiune reprezintă o totalitate de
elemente şi semne obiective şi subiective, care permit a califica faptă prejudiciabilă
drept ca o infracţiune.
Astfel, semnele componenţei de infracţiune reprezintă o caracteristică legislativă a
celor mai esenţiale trăsături ale faptei penale. Semnele componenţei de infracţiune
stabilesc particularităţile diferenţiate ale fiecărei componenţe, şi permit a realiza
delimitarea dintre ele. Cu alte cuvinte, semnele date constau din trăsături concrete,
specifice, sunt calităţi inerente fiecărui element al componenţei de infracţiune.
Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale unui
sistem integral. Fiecare element al componenţei include un grup de semne, care îl
caracterizează.
Structural, componenţa de infracţiune este alcătuită din patru elemente, sau cu alte
cuvinte din patru grupuri de semne, şi anume: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi
latura subiectivă. Primele două grupe de semne se numesc obiective, celelalte două –
subiective.
Componenţa de infracţiune este compusă din:
1. Obiect – care cuprinde:
1. Obiectul general.
2. Obiectul generic sau de grup.
3. Obiectul nemijlocit.
4. Obiectul material.
2. Latura obiectivă:
1. Fapta – acţiunea sau inacţiunea.
2. Consecinţele prejudiciabile.
3. Raportul (legătura) de cauzalitate între faptă şi consecinţe.
4. Semne facultative, precum: locul, timpul, modul, metoda şi împrejurările
comiterii faptei.
3. Latura subiectivă:
1. Vinovăţia.
2. Motivul.
3. Scopul.
4. Subiectul:
I. Persoana fizică:
1. Vârsta.
2. Responsabilitatea.
3. Semnele subiectului special.
II. Semnele persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.

Obiectul infracţiunii – îl constituie acele relaţii sociale, în care se manifestă

interesele persoanei, societăţii, statului, ce sunt sau pot fi periclitate în rezultatul
atentatului infracţional.
Obiectul general reprezintă totalitatea relaţiilor sociale privitoare la ordinea de
drept, adică toate valorile sociale apărate de legea penală împotriva infracţiunilor.
Această categorie de obiect este comună pentru toate infracţiunile.
Obiectul generic (de grup) al infracţiunii constituie un grup de valori şi relaţii
sociale omogene vătămate sau puse în pericol de către un grup de infracţiuni. Acest tip
de obiect serveşte drept temelie a sistematizării PS a CP, de aceea el este reflectat în
denumirile capitolelor PS.
Obiectul juridic nemijlocit sau special reprezintă valoarea sau relaţia socială
concretă căreia i se aduce daună nemijlocită prin intermediul infracţiunii.(exemple)
Obiectul nemijlocit se află în subordonare faţă de obiectul generic.
Unele infracţiuni cu componenţă complexă pot avea mai multe obiecte nemijlocite.
În această situaţie unul dintre le este considerat principal, iar celălalt secundar sau
adăugător.
Obiectul principal reprezintă acea valoare sau relaţie socială anume pentru
apărarea căreia a fost creată special norma juridico-penală respectivă. Acestui obiect i
se aduce daună întotdeauna la comiterea crimei.
Obiectul secundar constituie acea valoare sau relaţie socială căreia i se aduce
daună alături de obiectul principal.
Unii autori mai deosebesc şi obiect facultativ ca o categorie aparte a obiectului
secundar, în cazul în care lui i se aduce daună nu în toate cazurile de comitere a
infracţiunii.
Obiectul material reprezintă entitatea materială în jurul căreia se naşte o relaţie
socială şi, acţionând asupra căreia, infractorul aduce daună acestei relaţii.
Latura obiectivă a infracţiunii – o constituie manifestarea exterioară a faptei
infracţionale. Ea conţine un număr cel mai mare de semne, şi este principalul element al
componenţei de infracţiune care îi atribuie individualitatea, şi care permite de a delimita
o infracţiune de alta.
Fapta infracţională (elementul material) reprezintă o activitate obiectivă
prejudiciabilă, care constă în realizarea comportamentului interzis de legea penală. Ea
se poate exprima atât în forma acţiunii, cât şi în forma inacţiunii.
Acţiunea (comisiunea) reprezintă o comportare umană activă (pozitivă),
conştientă şi voluntară, prin care infractorul încalcă îndatorirea de a se abţine de la o
anumită comportare.
Inacţiunea (omisiunea, abstenţiunea) reprezintă un comportament pasiv al
infractorului, în sensul că legea îl obligă să desfăşoare o anumită activitate, iar el se
abţine s-o îndeplinească.
Urmarea prejudiciabilă reprezintă acea modificare negativă a realităţii
înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este susceptibilă să o producă şi
care-şi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale
apărate de legea penală.
Raportul de cauzalitate reprezintă legătura de la cauză la efect între acţiune sau
inacţiunea voluntară, conştientă a infractorului şi consecinţa prejudiciabilă produsă.
Latura subiectivă a infracţiunii – o constituie atitudinea psihică a persoanei faţă
de fapta săvârşită şi faţă de consecinţele ce au survenit sau au putut să survină ca
rezultat al comiterii infracţiunii. Vinovăţia – este un semn principal (obligatoriu) al
laturii subiective, şi necesar pentru caracterizarea oricărei infracţiuni.
Intenție:
Intenţia directă - îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale; a prevăzut urmările ei prejudiciabile(factori intelectiv) şi le-a dorit
(factor volitiv).
Intenţia indirectă - îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale; a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi le-a admis în mod conştient.
Imprudență:
 Sineîncrederea exagerată în sine - îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera in mod
uşuratic ca ele vor putea fi evitate.
Neglijența criminală - nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii
sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile,
deşi trebuia si putea sa le prevadă.
Subiectul infracţiunii – îl constituie persoana fizică, responsabilă, care la
momentul săvârşirii infracţiunii a atins o anumită limită de vârstă prevăzută de legea
penală. Astfel, pentru a fi pasibilă de răspundere penală, persoana fizică trebuie să
posede două semne obligatorii: responsabilitatea şi vârsta de la care poate surveni
răspunderea penală. În cazul unor infracţiuni, legiuitorul pe lângă semnele enumerate
mai sus include şi careva caracteristici suplimentare ale subiectului, care se referă la:
cetăţenie, sex, funcţia ocupată, atitudine faţă de serviciul militar, etc. În cazul dat
subiectul infracţiunii se caracterizează de calitatea lui specială. De asemenea subiectul
infracţiunii poate fi şi persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice, care întruneşte
o serie de condiţii prevăzute de legea penală.
Vîrsta – art.21 CP (alin.(1) – 16 ani; alin.(2) – 14 ani.)
Responsabilitatea ca fiind starea psihologică a persoanei care are capacitatea
de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta
voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
Iresponsabilitatea invers presupune o stare psihologică a persoanei când ea nu
putea sa-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea sa le dirijeze din
cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice.
Pe lângă gruparea semnelor componenţei de infracţiune în patru elemente, teoria
dreptului penal prevede şi o altă clasificare bazată pe gradul obligativităţii semnelor
juridice. Conform acestui criteriu, semnele componenţei de infracţiune se divizează în:
obligatorii (principale) şi facultative (secundare).
Semnele obligatorii – sunt acelea care se referă absolut la toate componenţe de
infracţiuni. La categoria dată se referă: obiectul juridic al infracţiunii, fapta
prejudiciabilă (acţiune sau inacţiune), vinovăţia sub formă de intenţie sau imprudenţă,
responsabilitatea şi atingerea vârstei de la care poate surveni răspunderea penală.
Semnele enumerate mai sus, în mod obligatoriu, sunt prezente în componenţa oricărei
infracţiuni, iar în cazul lipsei a cel puţin unuia dintre ele – este exclusă existenţa
componenţei de infracţiune.
Semnele facultative – sunt considerate acele semne juridice pe care legiuitorul le
aplică în cazul creării unor componenţe de infracţiuni separate. Datorită acestor semne
infracţiunea este caracterizată prin anumite trăsături suplimentare, care exprimă exact
specificul infracţiunii date. (LO – metoda, mijlocul, locul, timpul; LS – scopul -
reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale,
rezultat urmărit de către infractor, motivul - impulsul interior condiţionat de anumiți
factori, care determină hotărârea infracţională şi deci implicit comiterea infracţiunii)
 3. Modalităţile componenţei de infracţiune.
După gradul prejudiciabil al faptei deosebim: componenţa de bază, componenţa cu
circumstanţe agravante (componenţa calificată) şi componenţa cu circumstanţe
atenuante (componenţa privilegiată).
Componenţa de bază cuprinde totalitatea semnelor obiective şi subiective stabilite
de legea penală ce întotdeauna sunt prezente la săvârşirea unei anumite infracţiuni, care
însă nu prevede semne adiţionale ce măresc sau micşorează nivelul gradului
prejudiciabil al faptei.
Componenţa cu circumstanţe agravante – este formată din componenţa de bază, la
care se adaugă anumite condiţii, împrejurări care agravează pedeapsa penală.
Componenţa cu circumstanţe atenuante – este alcătuită din trăsături caracteristice
ale componenţei de bază, la care se adaugă o împrejurare atenuantă de natură să
micşoreze gradul prejudiciabil al faptei infracţionale. Componenţa dată poate fi prezentă
spre exemplu într-un articol separat (ex.: art.146 CP al RM – omorul săvârşit în stare de
afect, art.147 CP al RM – pruncuciderea). Pentru componenţele de infracţiuni atenuante
sunt prevăzute pedepsele mai blânde comparativ cu componenţele de bază.
După modul de descriere se deosebesc componenţe simple, complexe şi
alternative.
Componenţa simplă – în descrierea legislativă a acesteia sunt enumerate toate
semnele de componenţă a infracţiunii, prezentate într-un mod unidimensional: un singur
obiect, o singură acţiune/inacţiune, o singură consecinţă, o singură formă de vinovăţie.
Componenţa de infracţiune simplă, este prevăzută spre exemplu în alin.1, art.145 CP al
RM – omorul intenţionat.
Componenţa complexă – se caracterizează prin două obiecte, două acţiuni, sau prin
două forme de vinovăţie. În cazul componenţelor cu două obiecte – fapta infracţională
atentează concomitent asupra a două obiecte. Drept exemplu a unei astfel de
componenţe poate servi art.188 CP al RM – tâlhăria, care concomitent atentează asupra
patrimoniului şi asupra vieţii, sănătăţii victimei. Componenţele cu două forme de
vinovăţie – sunt acele componenţe care sunt caracterizate printr-o atitudine psihică
diferită a persoanei vinovate faţă de fapta săvârşită şi consecinţele infracţionale. Drept
exemplu al acestei componenţe poate servi alin.4, art.151 CP al RM .
Componenţa alternativă - prevede nu o singură faptă infracţională sau o
modalitate, ci mai multe, existenţa cel puţin a uneia dintre care, poate servi ca temei
pentru atragerea persoanei la răspundere penală. Deci, componenţele alternative sunt
acelea care prevăd în textul de incriminare două sau mai multe modalităţi de comitere
alternative sau chiar urmări alternative.
După specificul structurii se disting componenţe formale, materiale şi formal -
reduse.
 Componenţa formală – este acea componenţă în al cărei conţinut legiuitorul
descrie latura obiectivă a infracţiunii limitându-se la un singur semn principal al ei –
fapta prejudiciabilă (art.164 CP al RM – răpirea unei persoane, art.371 CP al RM –
dezertarea etc.). Astfel de componenţe de infracţiune se consumă din momentul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.
Componenţa materială – este componenţa în latura obiectivă a căreia legiuitorul a
introdus în calitate de semne obligatorii nu numai fapta, dar şi urmările infracţionale.
Infracţiunile cu asemenea componenţe se consideră consumate din momentul survenirii
consecinţelor indicate (art.145 CP al RM – omorul intenţionat, art.186 CP al RM –
furtul, art.187 CP al RM – jaful, etc.).
Componenţa formal redusă – este o astfel de componenţă pentru consumarea
căreia nu se cere nici survenirea consecinţelor infracţionale, nici ducerea spre sfârşit a
celor acţiuni care pot produce consecinţele date. Prin urmare componenţa de infracţiune
este construită în aşa fel, că consumarea infracţiunii este transferată la o etapă mai
preliminară. Cu alte cuvinte, infracţiunea cu componenţă formal - redusă se consumă
din momentul începerii comiterii acţiunii / inacţiunii prejudiciabile care a creat pericolul
real de survenire a consecinţelor infracţionale.

4. Componenţa de infracţiune şi calificarea infracţiunii.

Prin calificarea infracţiunii, se înţelege determinarea concordanţei exacte între
semnele faptei săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma
juridico-penală.
Calificarea infracţiunii – este un proces logico-juridic, realizat la toate stadiile
urmăririi penale şi a examinării cauzei de către instanţa de judecată. Importanţa social -
juridică a calificării infracţiunii constă în aceea, că în rezultatul acestei activităţi se
determină existenţa într-o faptă prejudiciabilă concretă a semnelor unei componenţe de
infracţiune prevăzute de legea penală.
Procesul calificării parcurge câteva etape: 1)determinarea circumstanţelor de fapt
care reprezintă drept semne ale unei anumite componenţe de infracţiune; 2)determinarea
normei juridico-penale care era în acţiune la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile;
3)aplicarea articolului, aliniatului sau literei necesare sau a totalităţii de articole în cazul
săvârşirii unui şir de infracţiuni; 4)suprapunerea circumstanţelor determinate pe un caz
concret şi norma juridico-penală aleasă, în scopul stabilirii corelaţiei între ele.
Rezultatele procesului de calificare a unei fapte concrete sunt reflectate în
principalele documente procesuale, şi în primul rând în rechizitoriul şi sentinţa de
condamnare. În aceste documente, rezultatul calificării unei infracţiuni este fixat prin
indicarea tuturor articolelor din Codul Penal în conformitate cu care, persoana vinovată
de comiterea infracţiunii este trasă la răspunderea penală.
Nu în ultimul rând, calificarea corectă a infracţiunii contribuie şi la efectuarea unei
statistici criminologice obiective şi exacte, ceea ce are o mare importanţă pentru
elaborarea măsurilor de prevenire şi combatere a infracţiunilor.