Bazele economiei 39

Capitolul 4. Productivitatea și eficiența economică

Așa cum s-a arătat în capitolul anterior, unul dintre factorii care influențează deciziile
privind combinarea factorilor de producție în vederea obținerii unui anumit volum al producției
îl reprezintă timpul în care trebuie realizat acest volum. Acest aspect, desigur, depinde la rândul
său de cererea pieței, mai precis de momentul în care bunurile care au rezultat din procesul de
producție respectiv trebuie să ajungă pe piață, spre a fi comercializate. În strânsă legătură cu
factorul timp, este noțiunea de productivitate, care variază invers proporțional cu timpul. Cu cât
timpul necesar realizării unui volum dat al producției este mai mic, cu atât productivitatea este
mai mare.
De asemenea, în vederea explicării noțiunii de productivitate trebuie definită legea
randamentelor neproporționale, care exprimă relația care există între volumul producției
obținute și schimbările factorilor de producție. Potrivit acestei legi, la creșterea progresivă a
cantității dintr-un factor de producție folosit (celălalt factor rămânând constant), volumul
producției crește mai întâi într-o proporție mai mare decât factorul variabil, iar apoi într-o
proporție mai mică. De exemplu, dacă peste un anumit nivel, creșterea volumului de muncă nu
este însoțită și de o creștere a gradului de înzestrare tehnică a sistemului de producție,
randamentul factorului de producție muncă descrește [CRE 11]. Acest lucru se explică prin faptul
că dincolo de un anumit nivel, atâta timp cât celălalt factor de producție nu se modifică, creșterea
cantității factorului respectiv devine din ce în ce mai neproductivă.

4.1. Productivitatea factorilor de producție

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, productivitatea reprezintă capacitatea

sau însușirea de a fi productiv, capacitatea de a produce mult [DEX 16, *** 0r]. În procesul
decizional privind alegerea variantei de producție optime, pe baza combinării factorilor de
producție, factorul decizional face anumite calcule de eficiență privind productivitatea factorilor
de producție. Productivitatea factorilor de producție exprimă eficiența cu care aceștia sunt
utilizați [CEA 00]. Productivitatea îmbracă mai multe forme, ce vor fi prezentate în continuare
[CEA 00, AND 11, CRE 11].
 Productivitatea globală (Wg) exprimă eficiența agregată a utilizării tuturor factorilor
de producție arătând performanța de ansamblu a activității economice a unei firme. Aceasta se
 Bazele economiei 40

exprimă prin raportul între volumul producției (Q) exprimat în unități de măsură specifice și
volumul factorilor de producție (Fp), exprimat valoric, conform relației (4.1):

Q
Wg = (4.1)
Fp

 Productivitatea medie (Qm) exprimă eficiența cu care este utilizat un factor de

producție și reprezintă raportul dintre volumul producției și cantitatea dintr-un factor de
producție utilizat. În raport cu cei trei factori de producție clasici, pământul, munca și capitalul,
productivitatea medie se poate exprima în funcție de aceștia.
 Productivitatea pământului exprimă eficiența cu care este exploatată o suprafață de
teren și arată producția fizică sau în expresie bănească obținută pe unitatea de suprafață.
 Productivitatea muncii (WL) exprimă eficiența cu care este utilizat factorul de
producție muncă și se determină fie ca raport între volumul producției (Q) și volumul de muncă
(L) utilizat pentru realizarea acestuia, fie ca raport între volumul de muncă și volumul producției,
conform relațiilor (4.2).

Q Q
WL = ; WL = ; (4.2)
L L

În primul caz, productivitatea muncii exprimă numărul de unități de producție ce revine

unei unități de muncă (unitate de timp, angajat), iar în al doilea caz productivitatea de muncă
exprimă consumul de muncă (unități de timp, număr lucrători) ce revine unei unități de
producție. Indiferent de forma de exprimare, productivitatea muncii reprezintă unul dintre
principalii indicatori care exprimă eficiența unei firme productive. O creștere a productivității
muncii arată faptul că prin utilizarea aceluiași volum de muncă se obține un volum mai mare al
producției, sau unei unități de producție îi revine un consum mai mic de muncă. Creșterea
productivității muncii se poate face pe fondul realizării unor investiții în utilaje, mașini și
tehnologii moderne, performante sau în perfecționarea, școlarizarea și motivarea angajaților.
 Productivitatea capitalului (WK) exprimă eficiența cu care este consumat factorul de
producție capital și se determină ca raport între volumul producției obținut (Q) și capitalul utilizat
(K), potrivit relației (4.3).

Q
WK = K . (4.3)
 Bazele economiei 41

Potrivit analizei marginale, productivitatea poate îmbrăca forma productivității

marginale, corespunzătoare celor trei factori de producție clasici. În continuare ne vom referi la
factorii de producție muncă și capital.
 Productivitatea marginală a muncii (WmgL) exprimă eficiența ultimei unități din
factorul de producție muncă și reprezintă surplusul de producție obținut (Q) ca urmare a
utilizării unei cantități suplimentare de muncă (L), potrivit relației (4.4).

∆Q
WmgL = ∆L . (4.4)

 Productivitatea marginală a capitalului (WmgK) reprezintă sporul de producție

obținut (Q) ca urmare a utilizării unei cantități suplimentare de capital (K):

∆Q
WmgK = ∆K . (4.5)

Ținând cont de legea randamentelor neproporționale, prezentată la începutul acestui

capitol, precum și de relațiile productivității muncii (4.2), respectiv productivității marginale a
muncii (4.4), în figura 4.1 se prezintă grafic evoluția producției, a productivității medie a muncii
precum și a productivității marginale a muncii (adaptare după [CRE 11, AND 11]).

Q
Q2
Curba volumului producției

Q1

Curba productivității marginale a muncii

Curba productivității medie a muncii

L
L1 L2

Fig.4.1. Evoluția producției, a productivității marginale și medie a muncii

Potrivit graficului din figura anterioară, volumul producției crește, pe măsură ce cantitatea
din factorul muncă crește, atinge un punct de maxim, după care începe să scadă. Curba
 Bazele economiei 42

productivității marginale a muncii intersectează curba productivității medie a muncii în punctul

ei de maxim.
Între factorii de producție poate exista o relație de substituție, in sensul că anumiți factori
de producție pot fi înlocuiți cu alții. În acest sens, se poate defini rata marginală de substituție
(Rmgs) , care reprezintă cantitatea dintr-un factor de producție necesară pentru a compensa
reducerea cu o unitate a unui alt factor de producție, astfel încât productivitatea să rămână
aceeași, potrivit relației:

∆x
Rmgs = - ∆y. (4.5)

în care: x reprezintă modificarea unui factor de producție, iar y reprezintă modificarea altui
factor de producție. Semnul minus provine din situația în care cantitatea dintr-un factor crește,
iar cantitatea din celălalt factor scade.

4.2. Eficiența economică

Eficiența economică este o noțiune complexă ce trebuie avută în vedere în orice latură a
activității economice a unei firme. În funcție de aceasta, factorul decizional ia decizii cu privire la
ce activitate să desfășoare, ce să producă, cât să producă, care va fi prețul de vânzare al
produselor si serviciilor ce formează oferta sa pe piață etc. Eficiența economică poate fi definită
ca o stare a activității economice a unei firme în care aceleași rezultate se pot obține cu un
consum mai mic de resurse, sau același consum de resurse generează rezultate mai bune.
La modul general, noțiunea de eficiența economică pune în balanță eforturile realizate de
către o firmă cu efectele obținute. În acest sens, toate acțiunile întreprinse de către o firmă
țintesc către atingerea unei eficiențe economice maxime, conform relației (4.6).

Efort Efort
Eficenta economica = Efect → min, Eficenta economica = Efect → max (4.6)

Efortul și efectul se exprimă prin indicatori specifici. Efortul este cel mai adesea asimilat
cu efortul financiar al firmei, ocazionat de realizarea tuturor activităților care concură la
obținerea bunurilor și serviciilor. Efortul financiar se referă deci la costurile de producție. Efectul
se referă la rezultatele înregistrate de către firmă în urma comercializării bunurilor și serviciilor
și se exprimă prin intermediul unor indicatori specifici, precum: profitul, rata profitului, cifra de
afaceri etc.
 Bazele economiei 43

4.2.1. Costurile de producție

Costul de producție reprezintă expresia bănească a consumului de factori de producție

necesar producerii de bunuri și servicii ce urmează a fi comercializate pe piață. Dacă la acesta se
adaugă costurile aferente distribuției și comercializării bunurilor respective (ambalare,
depozitare, transport, promovare, prezentare etc.), atunci se obține costul total sau complet al
firmei, care se mai numește și cost de revenire [CRE 11, CEA 00].
Costul de producție joacă un rol esențial în cadrul procesului decizional, fiind întotdeauna
un element prezent în calculele de eficiență ale firmei. Câteva dintre rolurile majore ale costului
de producție sunt după cum urmează.
 Costul de producție reprezintă baza pentru stabilirea prețului de vânzare pentru un
bun sau serviciu.
 Costul de producție permite realizarea unei comparații între veniturile obținute de
firmă în urma comercializării pe piață a bunurilor sau serviciilor respective cu costurile ocazionate
de producerea și comercializarea acestora.
 Costul de producție stimulează producătorii să crească volumul producției, beneficiind
astfel de avantajele economiei de scală. Economia de scală reprezintă un avantaj al costului de
producției, potrivit căruia costul unitar scade, pe măsură ce volumul producției crește, așa cum
se va vedea mai târziu în cadrul acestui capitol [STO 16].
Există multe criterii de clasificare a costurilor de producție, în continuare fiind prezentate
trei dintre acestea, ca fiind cele mai des utilizate [CRE 11, CEA 00, KOM 16].
 În funcție de natura lor, costurile se împart în trei categorii, după cum urmează.
- Costuri materiale, care includ: costuri privind achiziția de materii prime, materiale,
combustibil, energie, apă, costuri privind amortizarea capitalului fix.
- Costuri salariale, care cuprind: salariile angajaților firmei precum și contribuțiile la
asigurările sociale, fondul de pensii etc.
- Costuri generale ale firmei, care cuprind: dobânzi, impozite și taxe, costuri pentru
administrarea firmei.
 În funcție de modificarea costurilor în raport cu volumul producției (Q), costurile se
împart în două categorii, după cum urmează.
- Costuri fixe (CF), care nu se modifică în raport cu volumul producției. Din această
categorie fac parte: costurile aferente chiriei, amortizării, dobânda, salariile
personalului indirect productiv, costurile cu încălzirea și iluminatul etc.
 Bazele economiei 44

- Costuri variabile (Cv), care se modifică odată cu modificarea volumului producției, în

același sens. Aici se încadrează: costul materiei prime, semifabricatelor, costuri cu
energia consumată pentru funcționarea mașinilor, utilajelor etc., salariile personalului
direct productiv. Variația costurile fixe și variabile este ilustrată în figura 4.2.
În raport cu aceste două categorii de costuri se pot calcula următoarele costuri:
Costul total (CT), care reprezintă suma dintre costurile variabile și cele fixe:

CT=Cv∙Q+CF (4.7)

Costul fix mediu (CFM), care reprezintă raportul dintre costul fix și volumul producției,
sau costul fix ce revine unei unități de producție, conform relației (4.8).

CF
CFM= Q (4.8)

Costul variabil mediu (CVM), care reprezintă raportul dintre costul variabil și volumul
producției, potrivit relației (4.9).

CV
CVM= Q (4.9)

Costul total mediu (CTM), sau costul unitar, care reprezintă raportul dintre costul
total și volumul producției, sau costul ce revine realizării unei unități de producție, în
conformitate cu relația (4.10).

CT Cv∙Q+CF
CTM= Q = . (4.10)
Q

Costul marginal (Cmg), care reprezintă sporul de costuri totale (CT) pentru realizarea
unei unități suplimentare de producție (Q), potrivit relației (4.11). Costurile
marginale sunt importante, deoarece ele sunt cele asociate cu schimbările în ceea ce
privește stabilirea prețurilor de vânzare și vânzările [NAG 08].

∆CT
Cmg= ∆Q (4.11)

În Figura 4.2. se observă variația costului total, costului variabil și a costului fix, iar în figura
4.3 este ilustrată evoluția costului total mediu, costului fix mediu, costului variabil mediu și a
costului marginal.
 Bazele economiei 45

u.m. u.m.

CTM
CT

CV
CVM
Cmg
CF

CFM
Q Q
Fig.4.3. Variația costului mediu total, fix,
Fig.4.2. Variația costului fix, variabil și total
variabil și a costului marginal

Așa cum se poate observa în figura 4.2, variația costului fix reprezintă o dreaptă paralelă
cu axa producției. Variația costului variabil și cea a costului total este dată de două drepte
paralele, dreapta costului variabil pornind din originea sistemului de coordonate, iar cea a
costului total pornind din dreptul costului fix. La o producție 0, costul total fiind egal cu costul fix.
În figura 4.3 se observă curba costului fix mediu, care este descrescătoare, deoarece pe măsură
ce crește volumul producției, fiecărei unități de producție îi revine un cost fix mai mic. Curba
costului variabil mediu este o parabolă: pe măsură ce volumul producției crește, costul variabil
mediu scade și apoi crește. Evoluția costului total mediu are o evoluție semănătoare, însă
minimul curbei costului total mediu se află deasupra și la dreapta față de minimul curbei costului
variabil mediu, datorită componentei fixe. Curba costului marginal este de asemenea o parabolă,
având o traiectorie mai accentuată de scădere și apoi de creștere, în raport cu cea a costului total
mediu.
 În funcție de modul de repartizare pe unitatea de produs, costurile se împart în două
categorii, după cum urmează.
- Costuri directe sunt acelea care pot fi identificate și repartizate direct pe unitatea de
produs, cum ar fi de exemplu: costul materiilor prime și al materialelor directe,
energie și combustibil tehnologic, salariile directe.
- Costuri indirecte sunt acelea care nu pot fi atribuite direct pe unitatea de produs și se
repartizează prin procedee specifice fiecărei unități economice. În multe companii,
costurile directe se regăsesc sub forma regiei.
 Bazele economiei 46

4.2.2. Indicatori ai eficienței economice

Așa cum s-a specificat în cadrul prezentului capitol, eficiența economică exprimă calitatea
activității economice a unei firme, prin utilizarea rațională a factorilor de producție. Eficienta
economică a unei firme este dată în primul rând de rentabilitatea sau profitabilitatea acesteia,
exprimând capacitatea firmei de a aduce profit [CEA 00]. Performanțele unei firmă se exprimă
cu ajutorul indicatorilor și indicilor. Indicatorii reprezintă mărimi asociate unor fenomene și
exprimate în unități de măsură specifice. Indicii arată modul în care a evoluat un indicator în
perioada curentă față de perioada anterioară. În continuare sunt prezentați câțiva indicatori și
indici, dintre cei mai uzuali.
Cifra de afaceri (CA) a unei firme reprezintă volumul încasărilor înregistrate de o firmă
prin comercializarea produselor și / sau a serviciilor realizate. Acest indicator este cunoscut și sub
denumirea de venit brut. Se calculează ca produs între volumul vânzărilor (Q) și prețul unitar de
vânzare (Pr), potrivit relației (4.12). Unitatea de măsură este unitatea monetară.

CA=Q∙Pr (4.12)

Indicele cifrei de afaceri (ICA) reprezintă raportul dintre cifra de afaceri înregistrată în
perioada curentă (CA1) și cea înregistrată în perioada anterioară (CA0) și arată modul în care a
evoluat cifra de afaceri de la o perioadă la alta, potrivit relației (4.13).

CA1
ICA = (4.13)
CA0

Profitul (P) reprezintă câștigul firmei, obținut după acoperirea integrală a costurilor de
producție din veniturile obținute din comercializarea produselor și se calculează ca diferență
dintre veniturile obținute (V) și costurile totale (CT), potrivit relației (4.14). Unitatea de măsură
este unitatea monetară.

P=V-CT (4.14)

Indicele profitului (IP) arată cum variază profitul din perioada curentă (P1) față de profitul
obținut în perioada anterioară (P0), potrivit relației (4.15).

P1
IP = (4.15)
P0
 Bazele economiei 47

Rata profitului (RP) este un indicator care exprimă dinamica profitului și se calculează ca
raport procentual între profitul obținut și costurile totale, sau ca raport între profit și cifra de
afaceri, potrivit relațiilor (4.16).

P P
Rp = CT ∙100; R'p = CA ∙100. (4.16)

Trebuie menționat faptul că exprimarea ratei profitului în funcție de cifra de afaceri mai
poartă denumirea de rata rentabilității comerciale.
Pragul minim de rentabilitate exprimă acel volum al vânzărilor (Qe), numit și volum de
echilibru, la care veniturile totale obținute din comercializarea produselor și / sau a serviciilor
egalează costurile totale, profitul fiind nul. Acest volum de echilibru rezultă din condiția
exprimată de relația (4.17).

V=CT (4.17)

În mod grafic, pragul minim de rentabilitate este ilustrat în figura 4.4.

u.m
.
Profit V

CT

Pierdere

CF

Q
Qe
Fig. 4.4. Pragul minim de rentabilitate

Potrivit figurii 4.4, volumul de echilibru se obține la intersecția curbei costului total cu cea
a venitului. În partea stângă a acestui prag, curba costului se află deasupra curbei veniturilor,
indicând pierderi, iar în dreapta volumului de echilibru curba costului se află sub curba venitului,
indicând profit.
Orice firmă privată care își desfășoară activitatea pe o piață care funcționează după
principiile economiei de piață țintește către creșterea eficienței economice, adică către
îmbunătățirea performanțelor sale. Creșterea eficienței economice se referă la sporirea efectelor
obținute de către firmă și diminuarea eforturilor depuse pentru realizarea produselor și
 Bazele economiei 48

serviciilor. Cu alte cuvinte, firma are în vedere reducerea costurilor de producție și creșterea
profitului, a cifrei de afaceri, a volumului vânzărilor etc. Firmele trebuie astfel să caute și să
implementeze în mod continuu soluții care să ducă la scăderea costurilor de producție. Aceste
soluții trebuie să respecte însă câteva condiții [*** 0s]:
 să nu afecteze în mod negativ calitatea produselor sau valoarea pe care acestea o
reprezintă acestea pentru clienți;
 să nu aibă efecte negative asupra indicatorilor de performanță a firmei, deci soluțiile
de reducere a costurilor trebuie să fie durabile;
 deoarece implementarea soluțiilor de reducere a costurilor implică un anumit efort
din partea firmei, costul acestui efort trebuie să fie justificat prin rezultatele obținute;
 unele soluții de reducere a costurilor de producție sunt mai importante decât altele
și prin urmare ar trebui să existe o prioritizare a acestora;
 soluțiile de reducere a costurilor trebuie să fie realiste, în sensul că firma trebuie să fie
capabilă să realizeze efortul necesar implementării soluțiilor respective.
Potrivit teoriei economice, obiectivul cel mai important la nivel microeconomic îl
reprezintă maximizarea profitului. Deoarece profitul este în funcție de volumul producției,
profitul maxim rezultă din condiția exprimată de relația (4.18).

∆P ∆V ∆CT
Pmax → ∆Q = ∆Q - ∆Q =Vmg - Cmg =0. (4.18)

Potrivit relației anterioare, profitul maxim se obține dacă derivata profitului în raport cu
volumul producției este nulă. Din relația (4.18), rezultă că profitul maxim se obține atunci când
venitul marginal (surplusul de venit ce se obține din vânzarea unei unități suplimentare de
producție) egalează costul marginal.