Ion de Liviu Rebreanu

- lon este un roman social de viziune realistă, care ilustrează viaţa satului ardelenesc de dinainte de
Primul Război Mondial, în toată complexitatea structurii sale sociale: cu ţărani înstăriți sau săraci
(sărăntocii şi „bogotanii”), cu intelectualii satului: învăţătorul, preotul, notarul, oamenii politici,
reprezentanți ai autorităţilor austro-ungare, care își derulează destinul pe fundalul evenimentelor
esențiale ale existenței, într-un spațiu marcat de obiceiuri și tradiții milenare. Prin sondarea zonelor
abisale ale inconştientului, prin interesul pentru instinctualitate, prin episoadele crude şi brutale,
înregistrate într-un spirit de reporter ce urmăreşte să dea documente de viaţă ca pentru un studiu
clinic, romanul lui Rebreanu poate fi considerat naturalist. Deşi abordează o tematică tradiţională,
într-un moment marcat de influențe sămănătoriste, Rebreanu reușește să se detașeze de
neoromantismul sămănătorist. El introduce obiectivismul şi îl determină pe Eugen Lovinescu să
afirme că scriitorul este întemeietorul romanului românesc modern.

-Tematica romanului o constituie viața satului transilvănean de la începutul secolului XX, în care
demnitatea şi locul omului în colectivitate se măsoară în funcţie de avere, respectiv, de pământ; cele
două teme centrale sunt: setea de pământ şi iubirea, regăsite în titlurile celor două părţi ale
romanului şi evidenţiind lupta ce se dă în sufletul eroului.

Structura este simetrică şi circulară. Cele două părți ale romanului, intitulate sugestiv Glasul
pământului şi Glasul iubirii, fac referire la cele două instincte de care este dominat personajul
principal - dragostea pentru pământ şi dragostea pentru Florica. Titlurile primului şi ultimului capitol
(începutul şi Sfârşitul) dau impresia de operă circulară, închisă. Imaginile inițiale şi finale din roman
au în centru drumul spre Pripas, ce la început vine în sat, iar, în final, se pierde odată cu plecarea
învăţătorului Herdelea. Simetria se realizează prin cele două planuri principale ale acţiunii (al lumii
ţăranilor, respectiv, al intelectualilor din spaţiul rural) și prin reluarea unor teme, precum: căsătoria
din interes, moartea, spânzurarea etc.

Planurile narative. 1. Primul plan narativ urmăreşte destinul lui lon, fiul lui Alexandru Glanetaşu, care
a risipit zestrea soţiei, Zenobia, lăsându-i moştenire tânărului foarte puţin pământ. Fecior harnic şi
mândru, lon, îndrăgostit de Florica, fata frumoasă, dar săracă la fel ca el, îşi va călca pe suflet şi o va
seduce, lăsând-o însărcinată, pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre bogotanii satului, numai pentru
a obține zestrea fetei. Tatăl acceptă într-un târziu căsătoria celor doi şi lon va intra în posesia
pământului mult râvnit. Curând, Ana își dă seama de cursa în care a fost prinsă și, după ce dă naştere
unui băieţel, se spânzură. Neîngrijit, copilul moare și el. Rămas singur după moartea fiului său,
Petrişor, dar cu o impresionantă suprafață de pământ, lon va încerca să o recucerească pe Florica.
Aceasta se căsătorise însă cu George, fostul pretendent la mâna Anei. Ion va fi ucis de acesta, când,
intr-o noapte, încearcă să pătrundă în casa lui, ştiind-o pe Florica singură. Pământul lui lon va intra în
posesia noii biserici, în curtea căreia va fi înmormântat personajul.

2. Al doilea plan urmărește intelectualii satului, adică destinul familiei Herdelea, alcătuită din
învăţătorul Herdelea, doamna Herdelea şi cei trei copii ai lor: fetele - Laura şi Ghighi, care-şi caută
împlinirea în căsătorie şi maternitate, renunţând la dragoste - și tânărul Titu, urmărit de ghinion în
dragoste şi care se regăsește în ţelurile naţionale ale românilor din Ardeal.

- Există mai multe conflicte în roman, între personaje aflate, uneori, în planuri diferite: între lon al
Glanetaşului și Vasile Baciu, între lon şi George Bulbuc, între lon şi preotul Belciug, între lon şi Simion
Lungu, între familia Herdelea şi preotul Belciug. In termeni mai generali, între reprezentanții
comunității românești (mai cu seamă intelectuali) şi autoritățile maghiare.

- Incipitul: Romanul se deschide cu drumul ce duce spre Pripas. Personificat, drumul (care spintecă,
înaintează vesel, îşi face loc printre dealuri) are o dublă funcţie în roman: simbolică (apare ca un fel
de vietate mitologică ce prefigurează intrarea într-un spaţiu primordial, arhaic; este asociat cu
 Ion de Liviu Rebreanu

simboluri subtile: Cişmeaua-Mortului, Râpele-Dracului, iar la intrarea în sat, Hristosul răstignit pe o

cruce strâmbă, cu faţa spălăcită de ploi, cu florile veştede din coroniță –emblema a tragicului,semn al
sacrului ignorat ; drumul prefigureaza destinul personajului titular, ascunzişurile lui sufleteşti ,
zbuciumul şi stăruința lui) și estetică: (il introduce pe cititor în spațiul acțiunii, in spațiul artistic, tot
drumul ne va scoate din spațiul ficțiunii şi ne va reda realității.)

- complexitatea viziunii asupra satului românesc este dată și de galeria de personaje a romanului:
alături de lon, Ana, Florica, George Bulbuc sau Vasile Baciu, Zenobia, Alexandru Glanetaşu etc. ,
membri ai păturii fărănești, bogate sau sărace, se află reprezentanţi ai altor categorii sociale
(caracterizați de E. Lovinescu, în Istoria literaturii): învățătorul Herdelea, suflet bun, dar slab,
oportunist din sărăcie, cu o casă de copii: Laura şi Ghighi (fete gospodine şi romanţioase) și tânărul
Titu (poetul pierde-vară); mai e apoi preotul Belciug (în care iubirea de biserică şi de neam se
asociază intim cu sentimente rele şi cu pasiuni lumeşti); teologul Pintea (pitoresc în prozaica lui
onestitate), Grofşoru, avocatul jovial (palavragiu şi, în fond, om de inimă); voluptoasa Roza Lang şi
soţul ei bețiv... E lumea de domnişoare ale intelighenției din Armadia, de studenţi naționalişti , de
avocați , notari, inspectori şcolari iudeo-maghiari, oameni în exemplare felurite ce se desprind din
indiferenţa obiectivă a scriitorului.

-Relaţia protagonistului cu pământul este puternic evidenţiată de două scene simbolice şi cu

semnificaţii contrare în roman. Cea dintâi apare în prima parte, Glasul pământului, în capitolul
Zvârcolirea, şi îl prezintă pe lon contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul
apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică (glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l), iar lon, în ipostaza fiinţei umile (se simțea mic şi slab, cât un
vierme pe care-l calci în picioare). Exclamă: Cât pământ, Doamne!... A doua scenă apare în capitolul
„Sărutarea" din „Glasul iubirii". Ion, posesorul pământurilor mult râvnite, este acum un uriaş (Se
vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit [...] o ceată de balauri îngrozitori),
venit la câmp în straie de sărbătoare, să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase. Pământul este
o sursă a vieţii şi o patimă. Pentru lon, a fi înseamnă a avea, a poseda.

-Felul în care este tratată tema pământului și viziunea realist-naturalistă asupra vieții fac din acest
roman o capodoperă, în care tragismul existenței este insurmontabil. De asemenea, prin
complexitatea lumii prezentate, integrând personaje din straturi sociale diferite, romanul rămâne o
monografie a Ardealului aflat sub dominație austro-ungară.