PR Spiridon - Pecetluirea Launtrica

Părintele SPIRIDON
Pecetluirea lãuntricã
Ediţia a II-a revăzută
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă

Alexandria, 2017
1
Coperta: Heruvim, Mănăstirea Suceviţa
jos: balaurul, femeia răzvrătită, şarpele, durul şi clovnul
© Copyright pentru prezenta ediţie Editura Cartea Ortodoxă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SPIRIDON, părinte
Pecetluirea lăuntrică / părintele Spiridon. - Ed. a 2-a. -
Alexandria : Cartea Ortodoxă, 2017
ISBN 978-606-529-320-5
2
Cuvânt înainte
De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte

nici Duhul cel dătător de viaţă, spune Sfântul Ioan de
Kronstadt. Aceasta este ideea principală a primelor
capitole ale cărţii de faţă. Cunoaşterea duhului
deşertăciunii ne oferă în primul rând o mai largă
vizibilitate asupra câmpului de luptă. O parte din
capcanele vrăjmaşului, aflate până atunci în ceaţă, sunt
scoase la lumină şi cumva explicat mecanismul lor: de
obicei a ne lepăda armele şi a rămâne descoperiţi în faţa
vrăjmaşului. Oare vrăjmaşul, care de mii de ani se luptă
cu neamul omenesc, nu va profita? Nu ne va străpunge
adânc inima cu otrăvurile sale?
Sfântul Diadoh al Foticeii spune că după Botez,
vrăjmaşul a fost scos afară din inimă, centrul
duhovnicesc al omului, şi locul care i-a mai rămas de
acţiune este din afara inimii. Atât de bine face diavolul
acest lucru încât gândurile insuflate de el ne pare că sunt
chiar ale noastre. Patimile insuflate de el hipnotic în
creier ni se pare că suntem chiar noi înşine. Suntem
absolut siguri că nouă ne place o patimă sau alta sau
modelul lui de om-diavol pe care vrea să-l creeze, dar
cum ar putea să ne placă ceva care ne omoară sufletul?
Ne omoară sufletul numai că nu ştim, diavolul lucrează
sub anestezie: nu simţim nimic. E drept că noi ne-am
băgat sub aparatele lui. Noi le-am admirat. Noi ne-am
conectat. Chiar pe el l-am admirat preamărindu-l ca pe
un mare om de ştiinţă care face nişte experienţe
minunate.
3
Însă, dacă vom ieşi de sub influenţa “anesteziei”,
măcar o vreme, lucrurile se pot schimba.
Învierea inimii, cu harul Sfântului Duh, prin Sfintele
Taine ale Bisericii şi zdrobirea inimii, rugăciune,
milostenie şi celelalte fapte ale creştinilor, este o
adevărată răsturnare de situaţie pe câmpul de luptă, în
viaţa duhovnicească a fiecăruia.
Situaţia lăuntrică a omului este un fel de pecete
provizorie, dar care din fericire se poate schimba. Se
poate schimba dar nu se schimba singură, ci doar când
există silinţă. Şi a şti spre ce să te sileşti.
În continuare se vorbeşte despre intelect din
punctul de vedere al veşniciei dar mai apoi despre inimă
şi zdrobirea inimii. Spune un Sfânt Părinte: „A văzut
lucifer inima zdrobită? S-a înfricoşat degrabă, deoarece
a slăbit puterea lui de la aceasta”1.
De ce oare? Pentru că, spune Sfântul Teofan
Zăvorâtul: Intrarea în Împărăţie nu se face altfel decât în
inimă şi prin inimă. În inimă este viaţă, acolo trebuie să
trăim.
Dar până a ajunge la aceasta, antrenaţi şi bine
pregătiţi, cartea ne invită, mai întâi, la o scurtă călătorie
duhovnicească.
Părintele Spiridon
1
Vedere duhovnicească, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p.179
4
Capitolul 1
Duhul deşertăciunii
5
6
Începutul
Îmi amintesc că venind de la piaţă am văzut

odată, o tânără care cobora dintr-o maşină. Şi atâta
dezgust m-a cuprins văzând starea ei de fericire şi de
împlinire, încât m-am gândit îndelung la asta.
Întâi am crezut că e invidie, că judec sau ceva de
acest fel, dar, nu, nu aş fi vrut să am şi eu maşina aceea
sau starea aceea, sau altceva, căci simţeam dezgust.
Totuşi, nici maşina nu era luxoasă, ca să zic că
mă dezgusta luxul, nici tânăra nu era indecentă, ci din
contră, era îmbrăcată decent, fără podoabe sau
machiată. Părea o tânără absolventă, copilul pe care şi l-
ar dori mulţi părinţi.
Şi mi-am dat seama că mă dezgusta încântarea ei
de cele materiale, că era sătulă, plină şi părea că zice
împreună cu bogatul din Evanghelie: “Suflete, ai multe
bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă,
bea, veseleşte-te”(Luca 12, 19).
Totuşi, nu părea bogată, dar, părea foarte
încântată de lucrurile pe care le avea şi de ceea ce era.
Am fost uimit că nu admir astfel de oameni şi m-
am gândit multă vreme la acea întâmplare. După o
vreme m-am aflat în faţa unui om pe moarte şi m-am
văzut bucurându-mă când acesta nu mai vroia să se
bucure de nimic din cele pământeşti, când sufletul său
părea că le respinge şi caută altceva.
7
Mi s-au părut nefireşti aceste două atitudini ale
mele şi am început să caut răspuns. Eram gata să-mi
recunosc greşala, dar mai înainte trebuia să ştiu unde
greşisem. Trebuia să o fericesc pe tânără pentru că
părea că duce o viaţă mulţumită şi “de succes” şi trebuia
să mă întristez că omul pe moarte nu se mai putea
îndulci de mâncăruri şi nu mai putea merge în concediu,
nu mai poate privi la tv rezultatele meciurilor?
Am studiat totul cu cea mai mare atenţie.
Fântâni Sparte
Am început să scriu în urma unor astfel de

frământări. De la o vreme am observat că starea bună pe
care o aveam în biserică după slujba de duminică
dispărea în câteva ore. Dispărea însă şi în cinci sau zece
minute sau aproape imediat ce ieşeam din biserică.
Toată puterea care părea că îmi umplea sufletul în
biserică sau după ce citeam acasă un acatist se risipea.
Iarăşi lumea mă atrăgea, iarăşi părea că voinţa mea
devine moale şi incapabilă să se opună şuvoiului lumii
care mă târa în iureşul său. Nu era nevoie decât să
deschid televizorul pentru ca starea de linişte
duhovnicească să dispară. Sau să mă întâlnesc cu un
cunoscut şi să am o discuţie sau să trec pe lângă un loc
unde răsuna muzică lumească sau să aud o glumă sau
altceva vătămător. Sau pur şi simplu să mă duc la servici
şi să intracţionez cu colegii sau cu rudele şi mă umpleam
din nou cu altceva decât îmi umpluse sufletul în vremea
rugăciunii sau în biserică.
8
Am aflat despre har şi m-am întrebat dacă-l
primesc şi eu în biserică. Am aflat din diferite cărţi cum
lucrează harul în Biserică, cum credincioşii Îl primesc,
prin Tainele Bisericii şi am fost convins că aşa este, căci
în parte, simţeam şi eu. Însă, foarte important mi s-a
părut nu cum îl primim, ci cum îl pierdem.
Un mirean poate pierde harul în mii şi mii de feluri,
am aflat. De aceea cred că foarte rari sunt creştinii
ortodocşi care ajung acasă fără să fi pierdut harul primit
după Sfânta Liturghie de duminică. Dacă au televizor la
câteva secunde sau minute după deschiderea acestuia
harul este alungat. Sau la răsfoirea ziarelor sau
accesarea internetului sau în multe alte situaţii. Liniştea
sufletească care dădea mărturie de prezenţa harului
este înlocuită de tulburare. Pofta de afaceri, combinaţii,
dorinţa de a vedea lucruri lumeşti atrag creştinul din nou
în şuvoiul din care pentru o clipă ieşise în timpul
rugăciunii.
Am încercat pe cât posibil să simt când anume
harul primit mă părăseşte. Repet, că mi s-a părut foarte,
foarte important cum se pierde harul primit prin Sfintele
Taine şi slujbe ale Bisericii. Altfel, creştinul, deşi, ortodox,
nu poate spori deloc, chiar dacă merge regulat la
Biserică şi participă la viaţa ei, tot la fel de regulat pierde
harul primit spre a lui osândă.
La fel de important ca primirea harului, este cum îl
pierdem, ca să putem să nu-l risipim, să-l ajutăm să
crească şi să rodească în sufletul nostru. Altfel, vom fi
mereu într-o stare imatură, fără rod, nu vom cunoaşte
Ortodoxia sau chiar ne vom lupta împotriva ei.
Să luăm aminte la următoarea pildă: să
presupunem că mergem la cineva care ne dă un ban, dar
având buzunarul rupt, acesta cade şi ajungând acasă
vedem că nu mai avem nimic. Şi iarăşi alergăm să luăm
9
un ban, iar omul acela bun, plin de bunăvoinţă ne dă
iarăşi un ban, pe care îl pierdem în acelaşi fel. Şi după
mulţi ani oare ne va fi de vreun folos că ne-au trecut prin
mână atâţia şi atâţia bani, dacă noi suntem fără nimic?!
Oare nu se vor ridica unii care să defaime însuşi pe cel
care i-a dat banii, zicând că este un amăgitor, sau se va
ridica chiar asupra lui să-l lovească sau să-l omoare
zicând că acela l-a făcut să-şi piardă vremea în zadar?
Banul însă a fost real, l-ai ţinut pentru o clipă în
mâinile tale şi ai văzut că este bun. Dar acum nu-l mai ai.
Se cuvine ca după ce ai păţit şi tu ca şi mine, asta de
nenumărate ori să cercetăm dacă este vreo cale ca
banul să nu se mai piardă, ca harul primit în suflet să nu
se piardă, ci să crească şi să dea rod.
Altfel starea de continuă risipire a harului ne poate
duce la o stare de nedumerire, necredinţă sau de revoltă
împotriva lui Dumnezeu. Această stare o vedem tot mai
des în jurul nostru: Biserica şi Tainele par să-şi fi pierdut
puterea. Dar cu toate acestea harul este acelaşi numai
că noi nu mai ştim cum să-l păstrăm.
Unii au văzut o soluţie administrarea mai deasă a
Sfintelor Taine, fără altă cercetare dar aceasta este tot
una cu a cere mai mulţi bani fără ca să astupi gaura din
buzunar2. Sfântul Ioan Gură de aur spune: cei care s-au
învrednicit de botez şi s-au bucurat de tainele
duhovniceşti, nu vor fi folosiţi cu nimic dacă nu vor
da dovadă de o viaţă vrednică de harul primit3. Oricât
de mult ai primi şi ai pune în buzunarul tău găurit, se va
pierde dacă nu vei lua aminte la găurile prin care cad
banii. Aceasta este lucrarea fecioarelor nebune, care
2
Botezul şi celelalte Taine nu lucrează, atâta vreme cât omul stăruie
în viaţa păcătoasă: Sfântul Grigorie Palama, Opera Completă 1,
Editura Patristică, 2005, p.49
3
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la epistola întâi către Corinteni,
Editura Sofia şi Editura Cartea Ortodoxă, 2005, p.238
10
nu aveau în candelele lor harul Duhului Sfânt după cum
tâlcuieşte Sfântul Serafim de Sarov: “Eu, sărmanul,
gândesc că lor, anume harul Sfântului Duh le-a lipsit.
Săvârşind fapte bune, aceste fecioare au socotit în
cugetarea lor duhovnicească, că în aceasta şi constă
lucrarea creştină ca să facă numai fapte bune. Au făcut,
adică fapta cea bună, dar dacă prin aceasta au dobândit
harul Duhului Sfânt, la aceasta nici nu s-au gândit.
Despre astfel de vieţuiri, bizuindu-se numai pe săvârşirea
faptelor bune, fără o cercetare amănunţită, dacă
agonisesc ele oare şi în ce măsură anume agonisesc
harul Duhului Sfânt este scris în Scriptură: Unele căi par
drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor duce în fundul
iadului”4. Fecioarele nebune nu sunt doar în pilda
Mântuitorului ci sunt reale şi în număr mare în Biserica
Ortodoxă. Ceva asemănător spune Proorocul Ieremia:
“Două rele a făcut poporul meu: pe Mine izvorul apei
celei vii M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care
nu pot ţine apă” (Cap. 2,13).
Studiind scrierile Sfinţilor lucrurile începeau încet
încet să se lămurească. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură
de Aur: “este cu putinţă să cazi după două zile şi să
pierzi numele de nou luminat (nou botezat) şi harul”5.
“Acum de multe ori chiar cel mai înalt har al Sfântului
Duh zboară de la cei ce păcătuiesc mult”6. Iar Sfântul
Ioan de Kronstadt spune: În inimile celor ce nu se roagă
creşte neghina tuturor răutăţilor, care înăbuşă puţinul
4
Sfântul Serafim de Sarov, Viaţa învăţăturile şi profeţiile Sfântului
Serafim de Sarov, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999, p. 162
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al BOR, 2005, p.310
6
11
bine care a mai rămas de la harul Botezului, Mirungerii
şi apoi al Pocăinţei şi Împărtăşaniei7.
Şi în altă parte tot Sfântul Ioan de Kronstadt
adaugă: “să nu ne legăm de cele pământeşti, să ne ferim
de poftele cele necurate ale trupului. Altminteri,
nepreţuita comoară a Duhului Sfânt se va lua de la
noi într-o clipă. Îndată ne vor dispărea din inimă pacea
şi bucuria, acea neobişnuită, îngerească stare de
uşurare a inimii, cea care vine din libertatea inimii şi a
minţii. Vor dispărea şi acele râuri de apă vie care
curgeau până nu demult, stropindu-ne din belşug ţarina
sufletului”8.
În starea mea de mirean amestecat în
nenumărate probleme cu firmă, familie, servici, m-am
gândit că harul nu poate fi decât rar şi foarte slab în
inima mea, căci trebuia să recunosc că slujeam mai mult
lui mamona, aveam mintea plină de planuri şi proiecte
pentru a face bani, iar Evanghelia spune clar: Nu puteţi
sluji Lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24).
În inima mea, adeseori, părea că este “altceva”,
care părea că-mi dă viaţă, mă animă, mă distrează, mă
face să bat din palme de fericire. La fel ca şi harul, acest
“ceva” îl simţeam uneori cu putere în inima mea, iar
alteori părea că dispare. Inima mea înseta, însă, cu
putere după acest “altceva” sau mai degrabă era aţâţată
să înseteze după acest “altceva” şi mi se părea că este
mare lucru să ai inima plină de acest “altceva” şi ceilalţi
oameni păreau că şi ei aleargă la fel ca şi mine după
acest “altceva”. Am observat că inima mi se umplea de
acest “altceva” când stăteam la o terasă vorbind, când
echipa favorită câştiga, când mă distram cu familia, când
7
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sofia, 2005,
p.120
8
Ibidem, p.70
12
auzeam glume, când mă uitam la televizor sau când
ascultam muzică. Deasemenea, inima se umplea de
acest “altceva” când eram lăudat sau când visam cu ochii
deschişi şi în multe alte cazuri.
Am observat, apoi, că harul de la biserică dispare
atunci când inima se umplea de acest “altceva”. Am fost
uimit, dar prin purtarea de grijă a Lui Dumnezeu, am
găsit cărţile prin care am aflat aceste lucruri din scrierile
sfinţilor. În special, cartea Despre înşelare a Sfântului
Ignatie Briancianinov mi-a fost de mare folos, dar apoi şi
alte şi alte cărţi ale Sfinţilor Părinţi.
Totuşi mai greu îmi era să observ când anume
mă părăsea harul şi mult mai uşor îmi era să observ
când anume inima mea se umplea de acest “altceva”.
Îmi era greu să observ când anume mă părăsea harul
pentru că nu aveam decât în foarte mică măsură
experienţa harului, pe când experienţa acestui “altceva” o
aveam din belşug. Eram născut, crescut, îmbibat şi
scufundat în acest “altceva”. Pe acesta îl puteam
observa mult mai clar când îmi umplea sufletul. Atunci
când acesta apărea, ştiam cu siguranţă că harul primit
plecase sau era pe cale să plece, dacă nu mă voi smulge
în cel mai scurt timp din acel “altceva”.
Ce era însă acel altceva care mă umplea? M-a
preocupat mult timp acest lucru. Cu timpul am găsit
multe definiţii şi idei importante despre acest “altceva”
care ne înconjoară încă de la naştere.
Sfântul Teofan Zăvorâtul vorbind despre aceasta
spune: “În jurul inimii s-a lăsat parcă un fel de perdea de
întuneric, un fum - vă spun - ce iese din focul duhului
lumesc, care nici gândului nu îi dă voie să comunice cu
Dumnezeu, nici sufletului să se roage din proprie dorinţă
13
sau să creadă sau să-L iubească pe Dumnezeu”9. Apoi
precizează: “Nu se poate trăi fără duh de viaţă; oricine
trăieşte este neapărat însufleţit de ceva. Duhul propriu
nouă, creştinilor, e duhul lui Hristos, care şi trebuie să ne
însufleţească, supunând stăpânirii sale toate celelalte şi
făcându-le unelte slujitoare lui. Duhul lui Hristos stă în a
face totul spre slava lui Dumnezeu şi spre propria
mântuire.
Potrivnic acestui duh al lui Hristos este duhul
lumii, la a cărui poruncă oamenii, uitând de
Dumnezeu, lucrează neobosiţi, alergând după
scopuri deşarte, închipuite, neajungând nicicând la ele
şi neîndulcindu-se nicicând de odihna împlinirii. El se mai
numeşte şi duh înşelător (1 Tim. 4, 1) care sub felurite
înfăţişări frumoase îi atrage pe mulţi, luând chip de înger
luminat”10. Iar în altă parte zice: “Cei care cred în Domnul
se umplu de un cu totul alt duh, potrivnic celui care-i
stăpânea pe oameni înainte de venirea Lui”11.
“Adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai
mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne
doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi.
Duhul lumesc umple toate”12.
“Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii,
acela va deveni rece faţă de creştinism şi de învăţăturile
lui. Duhul lumii cu toate învăţăturile vătămătoare de suflet
care-l însoţesc este un duh potrivnic lui Hristos, este
duhul lui antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea
urii faţă de credinţa creştină şi rânduielile creştine de
9
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină,
Editura Sofia, 2005, p.217
10
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor,
Vol.1, Editura Sofia, 2005, p.140
11
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptura pentru
fiecare zi din an, Editura Sofia, 1999, p.213
12
Ibidem, p.232
14
viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se
îndreaptă lucrurile… Duhul lui antihrist este
întotdeauna acelaşi; ceea ce a fost la început va fi şi
acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles”13.
Aceste învăţături apar în scrierile multor altor sfinţi
dar şi în Sfânta Scriptură. Sfântul Teodor Studitul spune:
“Ştiţi ce tulburări, ce strigări, ce jocuri, ce beţii se fac
astăzi în lume. Ele sunt lucruri şi fapte diavoleşti pentru
care, de nu se vor pocăi, rău se vor chinui cei ce le fac” 14.
“Cei ce cântă cântece mireneşti li se umple inima de duh
necurat, iar cei ce cântă bisericească cântare, cu
smerenie, li se umple inima de Duh Sfânt” 15.
Suntem născuţi, crescuţi, înconjuraţi şi cufundaţi

în acest duh al înşelării, duhul deşertăciunii, care se
străduieşte să înlocuiască harul în inima omului aşa cum
antihrist se va strădui să-L înlocuiască pe Hristos. Oferă
şi el un fel de bucurie, un soi de viaţă, este familiar
tuturor oamenilor, este duhul care stăpâneşte în lume,
este duhul antihristic. Atunci când inima se umple de
duhul deşertăciunii harul ne părăseşte. Sau dacă nu ne
părăseşte se întristează şi suntem pe cale de a-L pierde.
Aşa cum zicea Sfântul Ignatie Brianceaninov în
cartea Despre Înşelare: “Înşelarea este vătămarea firii
omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se
află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea
protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare.
Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză
împotriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede
liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem
amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având
13
Ibidem, p.233
14
Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări Duhovniceşti, Episcopia Alba
Iulia, 1994, p.97
15
Ibidem, p.100
15
nevoie să fim sloboziţi de adevăr; iar Adevărul este
Domnul nostru Iisus Hristos”16.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că adevăratul
creştin “vede toate lucrurile aşa cum sunt ele prin fire, nu
se minunează de culorile lor şi de strălucirile lor”17.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice foarte clar: “Cei
ce rămân uimiţi de lucrurile din viaţa aceasta, toţi
aceştia merg pe uşa cea largă şi pe calea cea lată”18.
Iar în Comentarii la Psalmi şi Sfântul Vasile cel Mare
spune: Puţini sunt cei care să nu se minuneze de cele
omeneşti, cu toate că toţi depind de Dumnezeu”19. “Cu
adevărat fericit este unul ca acesta, pentru că nu se
topeşte după lucrurile de pe pământ ca după nişte lucruri
care ar fi ale lui, nici nu se lipeşte de cele de aici ca de o
patrie firească”20. Iar Sfântul Tihon de Zadonsk adaugă:
“O, viaţă veşnică! Cât eşti de scumpă şi de dulce, dar
puţini sunt cei ce te iubesc! O, lume, lume, valea
plângerii! Cât eşti de amară şi totuşi aproape toţi te
iubesc! Ce s-ar întâmpla dacă ai fi dulce? Fără îndoială
toţi ar socoti-o patrie şi un al doilea rai”21. “Când această
frică şi acest dor părăsesc inima (dorul de Dumnezeu),
atunci îşi face lăcaş în ea dorul veacului acestuia”22.
16
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, Editura Anestis, p.6
17
Sfântul Simeon noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Editura
Deisis Sibiu, 2001, p.258
18
19
Sfântul Vasile cel Mare Scrieri PSB 17, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al BOR, 1986, p.301
20
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, Editura Sofia şi Editura
Biserica Ortodoxă, 2004, p.46
21
Sfântul Tihon de Zadonsk, Scrisori din chilie, Editura Sofia şi
Editura Cartea Ortodoxă, 2006, p.91
22
Ibidem, p.89
16
Zugrăvirea balconului -studiu de caz
Odată mi-am zugrăvit balconul cu mâna mea şi

atât de încântat am fost în ziua aceea că nu mai puteam
să mă gândesc la altceva. Aveam în mine o încântare
deşartă, care mă ţinea în lanţurile ei. Mă uitam mereu să
văd ce bine ieşise. Mi-am dat seama că trebuie să mă
smulg de acolo, dar nu puteam. Eram mulţumit, încântat,
împlinit. A apărut şi un gând obraznic: De ce să mă mai
interesez de Împărăţia cerurilor când aici este atât de
bine? Era prima oară când zugrăveam balconul şi ieşise
foarte bine.
Din fericire, o ploaie puternică s-a pornit după
câteva ore şi a spălat un pic varul proaspăt. Nu mai
aveam gândul la zugravit, nu mai aveam inima lipită de
balcon. Acum avea câteva pete. Îmi recăpătasem liniştea
şi starea mea obişnuită. L-am zugrăvit din nou, după o
vreme, dar nu complet. Au rămas câteva urme. Acum
totul era bine. Ştiam că se poate distruge, nu avea nici
un sens să-mi umplu mintea de încântare deşartă. Slavă
Domnului care m-a scăpat şi de această dată! Facă-se
voia Lui întru toate.
Am zis, prima dată, că n-o să-l mai zugrăvesc
deloc, decât să mă umplu din nou de acea stare. Totuşi,
după mai multe zile, când deja tărăgănarea finalizării
făcuse să-şi piardă orice farmec, am încheiat zugrăvirea
balconului. Nu, nu mai avea nici un farmec. Adică sufletul
nu se mai umplea de duhul deşertăciunii, nu se mai lipea
de lucrarea săvârşită. Auzim adesea: “Treaba aceasta e
plină de farmec!” sau “nu are nici un farmec să fac asta!”
De obicei, este vorba despre deşerăciunea care ne
umple sau nu ne umple inima.
17
Să stăm bine, să luăm aminte “cei care se
folosesc de lumea aceasta să fie ca şi cum nu s-ar folosi
(1 Cor. 7, 29-31)”.
De multe ori Dumnezeu întârzie să ne împlinească
cererile şi aşteaptă momentul când nu ne-am mai umple
de încântare şi nu ne-am mai lega inima de acel lucru
cerut. Nu de puţine ori se întâmplă să primim un lucru
când parcă nu ne mai bucurăm de el, datorită îndelungii
aşteptări şi frământări care i-au premers. Şi tocmai
aceasta înseamnă că lucrul a venit la vremea lui, când
nu ne pune în primejdie mântuirea, prin ataşamente
primejdioase faţă de lucruri, întâmplări, moduri de viaţă şi
oameni. Atunci este potrivit să i se îndeplinească cererea
creştinului când inima lui nu se umple de încântare
deşartă şi când nu se lipeşte şi leagă de lucrul sau
situaţia cerută şi prin aceasta de pământ şi cele
pământeşti, deşarte şi trecătoare: “cei care se folosesc
de lumea aceasta să fie ca şi cum nu s-ar folosi”, ”cei ce
se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără,
ca şi cum n-ar stăpâni (1 Cor. 7, 29-31)”.
Altfel, dacă ni s-ar îndeplini degrabă aceste cereri
ne-am lega tot mai mult de cele pământeşti, spre bucuria
diavolilor şi tristeţea lui Dumnezeu. Asta se aplică atât în
cazul celor materiale, cât şi în cazul virtuţilor. Dacă te
încânţi, te lipeşti şi te legi de o oarecare virtute, făcând-o
pământească, prin raportarea la ceilalţi oameni şi la cele
de pe pământ, atunci ea ţi se va lua pentru că nu-ţi este
de folos la mântuire. Dumnezeu ne dă atâtea daruri câte
putem primi fără să ne umplem de duhul deşertăciunii.
18
Cum dobândim harul
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune “Harul Sfântului

Duh îl dobândim odată cu Sfintele Taine ale Botezului şi
Mirungerii. Prin participarea la cultul divin al Bisericii
noastre, prin rugăciune, prin luptă duhovnicească şi prin
lucrarea virtuţilor, harul se păstrează şi devine lucrător
în noi. Un mijloc bun pentru atingerea acestui scop este
şi rugăciunea inimii, care atrage Duhul Sfânt” 23.
Sfântul Ioan de Kronstadt spune: “În Biserică ni se
dă harul lui Dumnezeu prin sfintele slujbe, prin Sfintele
Taine; ne învrednicim de har în propria noastră
conştiinţă, prin rugăciuni, prin necazurile care ne purifică
sufletul” 24. “Viaţa sufletului se menţine prin rugăciune,
citirea cuvântului lui Dumnezeu, Sfintele Taine” 25.
La acestea adaugă şi sfântul Serafim de Sarov
alte mijloace prin care îl putem dobândi enumerând
aproape toate faptele bune tradiţionale ale creştinilor
mireni sau călugări: “Postul, rugăciunea, privegherea,
milostenia şi alte fapte bune, nu sunt decât mijloace
pentru dobândirea Duhului Sfânt” 26.
Totuşi nu despre cum îl primim, reţine şi înmulţi
vom vorbi ci despre cum îl pierdem. În special pentru
că dacă nu este pierdut, harul creşte, lucrează, se
înmulţeste. Dacă nu este pierdut “Duhul adevărului, vă
va învăţa toate” (Ioan 14, 26). Adică Duhul Adevărului
povăţuieşte tainic. Sfântul Ioan Gură de Aur, ne spune ce
23
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viaţa duhovnicească,
Editura Egumeniţa şi Editura Cartea Ortodoxă, 2005, p.24
24
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sofia,
2005, p.425
25
Ibidem, p.87
26
Serafim de Sarov, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999, p.160
19
ne povăţuieşte: “Aceasta este a harului, de a izbăvi pe
cineva de cele pământeşti şi a-l înălţa la cer”27.
Ce rol are harul
Sfântul Siluan Athonitul spune: Duhul Sfânt

învaţă sufletul să împlinească poruncile lui
Dumnezeu şi-i dă puterea să facă binele28.
Sfântul Teofan Zăvorâtul zice: “Este cu neputinţă
a ne lepăda de lăcomie fără înrâurirea harului asupra
inimii; este cu neputinţă, fără harul lui Dumnezeu, a
termina şi cu oricare altă împătimire şi cu orice păcat
care trăieşte în noi şi cu toate odraslele acestor
păcate”29. Mai departe: Fără harul Duhului Sfânt nu
putem deveni sfinţi, mucenici, mărturisitori sau creştini
râvnitori. Creştinii care au harul Duhului Sfânt sunt
fierbinţi iar ceilalţi reci sau căldicei. Sfântul Teofan
Zăvorâtul spune: “Atâta vreme cât este râvnă, este şi
harul Sfântului Duh”30. Putem spune că orice atracţie
spre Biserică şi spre calea cea îngustă, spre a urma
sfinţilor chiar în zilele noastre, este dovada că harul
lucrează. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: “Râvna este
lucrarea harului şi dovada că acest har este tot timpul
prezent în voi şi naşte viaţa harică. Atât timp cât există
râvna, este prezent şi harul Sfântului Duh” 31.
27
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la a doua epistola către Timotei,
Tit şi Filimon, editura Nemira, 2005, p.172
28
Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
Editura Deisis Sibiu, 2001, p.130
29
30
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuire în viaţa de familie, Editura
Cartea Ortodoxă, 2004, p.10
20
Harul este acelaşi în toate bisericile ortodoxe, ni
se spune, dar în unele sunt mai mulţi cei care
conlucrează cu harul şi luminează şi răspândesc mai
departe razele harului, iar în altele dimpotrivă, sunt mulţi
cei care refuză să lucreze împreună cu harul şi rămân
întunecaţi, nerăspândind nimic. Harul este acelaşi, dar
conlucrarea cu el diferă.
Sfântul Tihon de Zadonsk spune: “Harul lui

Dumnezeu este pentru suflet ceea ce este sufletul
pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu-i în
el suflet şi sufletul este mort când nu-i în el harul lui
Dumnezeu care îi dă viaţă”32. Şi mai departe: “Fiii
acestuia veac se bucură de cinstea, slava, aurul, argintul,
bogăţia, răsfăţul şi plăcerile acestei lumi. Acestea sunt
comoara, mângâierea şi veselia lor şi ca atare se bucură
de această comoară a lor pentru că o iubesc. Creştinii
trebuie să alunge această bucurie din inima lor şi să nu-i
facă loc în ea. De la această bucurie ne abate Duhul
Sfânt: nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume (1 Ioan
2,15). Pentru că ce iubeşte omul, de aceea se şi bucură -
şi ca atare creştinii sunt datori să nu iubească lumea şi
nici să nu se bucure de ea”33.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Este cu neputinţă

să suferi cu bărbăţie mucenicia, sau să predici cu
râvnă, sau să faci o faptă mare şi greu de săvârşit,
dacă puterea Duhului Sfânt nu întăreşte curajul
mucenicului. Altfel, nu poate fi cineva mucenic. Iar
mucenic numesc aici, nu numai pe cel care a sfârşit prin
31
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa şi
Editura Cartea Ortodoxă, p.399
32
Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre adevăratul creştinism vol.4,
33
Ibidem, p.149
21
suferinţe pentru Hristos, ci şi pe cel care mărturiseşte pe
Hristos cu cuvântul harului. Orice predicator al adevărului
este mucenic al lui Dumnezeu. Nu este cu putinţă să fii
mucenic, martor al cuvântului dumnezeiesc, dacă nu eşti
întărit de Sfântul Duh. De aceea a şi spus Mântuitorul
Apostolilor: Iar voi rămâneţi în cetatea Ierusalimului până
ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus, şi veţi lua puterea,
când Se va pogorî Sfântul Duh. Dacă nu veţi primi
această putere, nu veţi putea fi martori” 34.
Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: “Harul, aşa cum
ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, ne face să le
dispreţuim pe toate” 35. A nu ne lăsa umpluţi de duhul
lumesc care ne asaltează din toate părţile este o lucrare
a harului, un ajutor şi un dar al lui Dumnezeu. Harul ne
dă putere să rezistăm duhului lumesc. Numai cu harul
Duhului Sfânt putem rezista atracţiei lumii. De aceea
este important să nu-l pierdem ca să putem rezista
acestui şuvoi care pare că se revarsă peste tot: duhul
deşertăciunii lumeşti. Dacă nu vom şti să păstrăm harul
vom avea o viaţă duhovnicească goală, lumească,
caricaturală chiar dacă vom fi parte a Bisericii Ortodoxe
dreptmăritoare. Vom avea acces la harul Duhului Sfânt
dar nu-l vom putea păstra nicidecum. Şi va fi în mod
evident tot mai greu de păstrat harul pe măsură ce ne
apropiem de sfârşitul lumii. Se zice că cel rău “trebuie să
fie dezlegat câtăva vreme” (Apocalipsa 20, 3).
Aceasta este secularizarea: ai acelaşi har dar nu-l
mai poţi folosi, pentru că nu ştii cum sau nu vrei să-l
protejezi. Aceştia care fac aşa sunt în situaţia fecioarelor
nebune. Acestea deşi sunt fecioare adică au fapte bune
34
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi
cuvântări de laudă la sfinţi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, 2002, p.176
35
Editura Egumeniţa şi Editura Cartea Ortodoxă, 2005, p.25
22
prin care primesc harul dar au candelele goale - adică nu
au harul Duhului Sfânt.
Duhul lumesc sau

duhul deşertăciunii sau duhul antihristic
Sfântul Tihon de Zadonsk spune: Când

deşertăciunea intră în inimă, atunci veşnicia iese
afară36. Dar ce este deşertăciunea? În Patericul egiptean
se spune: “toate câte gândeşte omul de la cer în jos,
sunt deşertăciuni”37. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
“Toate câte nu trec cu noi spre cer sunt pofte lumeşti şi,
toate câte rămân în lumea aceasta sunt pofte lumeşti.
Deci, nimic în comun nu avem cu acestea” 38.
Deşertăciunea este tot una cu duhul lumesc. Prin
urmare deşertăciunea are rolul de a-l atrage pe om şi
de a-l abate de la Dumnezeu. Duhul deşertăciunii
suflă pe calea cea largă. Deşertăciunea se străduieşte
neîncetat să-l atragă pe om pe calea cea largă.
Părintele Paisie Aghioritul spune: “îmi spune
gândul că cel mai mare vrăjmaş al mântuirii sufletului
nostru, mai mare chiar şi decât diavolul, este duhul
lumesc, deoarece acesta ne atrage în mod plăcut, dar
ne va amărî în cele din urmă veşnic”39.
36
37
Patericul egiptean, Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2003, p.445
38
39
Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Ed. Evanghelismos,2005, p.91
23
Despre importanţa cunoaşterii acestui duh, spre a
ne feri de el, Sfântul Ioan de Kronstadt avertizează: De
nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici
Duhul cel dătător de viaţă40.
Totuşi cum trebuie să înţelegem acestea? Sfântul
Teofan Zăvorâtul spune: “Să nu credeţi că tot ceea ce
faceţi pentru casă şi gospodărie este deşertăciune. Nu,
pentru aceasta există porunci şi împlinirea cuvenită a
acestor treburi se află în rândul lucrurilor plăcute lui
Dumnezeu. Numai să le împliniţi pe toate ca pe voia lui
Dumnezeu, ca pe porunca Lui dată vouă. Înaintea
fiecărui lucru chemaţi-L pe Dumnezeu în ajutor, în
continuarea lui, adresaţi-vă Lui Dumnezeu pentru
povăţuire şi după încheierea lui, mulţumiţi-I. Şi săvârşind
treburile gospodăreşti va fi ca şi cum veţi împlini pravila
de rugăciune” 41.
“Nici problemele de familie nu sunt fapte deşarte;
este de ajuns să vă preocupaţi de acestea cu conştiinţă
bună, fără să încălcaţi legea dumnezeiască.
Faptele zadarnice sunt acelea care au drept scop
satisfacerea patimilor, a păcatelor, ca şi a lucrurilor
netrebuincioase şi nefolositoare. Deci separaţi în viaţa
voastră grijile zadarnice de preocupările celelalte, care
nu sunt deşarte. Cele din urmă întotdeauna sunt după
voia lui Dumnezeu. Şi chiar mai mult decât atât: acestea
pot să se întâmple spre slava lui Dumnezeu”42.
Sfântul Apostol Pavel zice: “Şi aceasta v-o spun,
fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei
ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să
40
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sofia,
2005,p.37
41
42
Editura Egumeniţa şi Editura Cartea Ortodoxă, p.152
24
fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum
nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar
stăpâni; Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi
cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi
trece” (I Corinteni 7, 29-31).
Sfântul Tihon de Zadonsk spune: “cine iubeşte pe
Dumnezeu acela nu iubeşte lumea; şi cine nu iubeşte
lumea iubeşte pe Dumnezeu”43.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune: “Zice (Sfântul
Vasile cel Mare): Căci cei ce calcă în picioare cele
pământeşti şi se fac mai presus de ele sunt mărturisiţi
vrednici de darul Duhului Sfânt (Despre Duhul Sfânt, 22).
Căci toată pricina pentru care astăzi noi creştinii şi
monahii nu ne învrednicim de darurile harului Duhului
Sfânt e pentru că avem împătimire şi iubire faţă de
lucrurile stricăcioase şi vremelnice ale acestei lumi şi
pentru că le admirăm şi nu le dispreţuim cum s-ar
cuveni. De aceea, aşa cum un părinte înţelept văzându-
şi copiii că admiră lucruri mărunte şi umile cum sunt
jucăriile, zarurile şi cele asemenea, nu e convins să le
dea bogăţia sa pentru că neştiind ce valorează o
dispreţuiesc şi o pierd, ci atunci le-o dă, când îi vede
că şi-au agonisit minte bărbătească şi dispreţuiesc
lucrurile copilăreşti, în acelaşi chip şi Dumnezeu, nu e
convins să ne dea bogăţia darurilor Harului Său, pentru
că ne vede că, asemenea unor copii neştiutori, le
admirăm pe acestea trecătoare şi deşarte şi nu le
iubim pe cele duhovniceşti şi cereşti, ca nişte bărbaţi
desăvârşiţi. Căci dacă ne-o dă, o vom dispreţui şi
pierde uşor şi vom fi pedepsiţi mai mult . Aşa lămureşte
şi limba uşor grăitoare a Hrisostomului: Cel ce admiră
cele prezente nu se va învrednici vreodată de
43
Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre adevăratul creştinism, vol.2,
25
contemplaţia celor viitoare, dar cel ce le trece cu vederea
şi socoteşte că acestea nu sunt cu nimic mai bune decât
o umbră şi vis, degrabă va ajunge la cele mari şi
duhovniceşti. Fiindcă şi noi atunci arătăm copiilor noştri
bogăţia care se cuvine bărbaţilor, când îi vedem că au
ajuns bărbaţi şi trec cu vederea toate cele copilăreşti; dar
până ce le admiră pe acelea îi socotim nevrednici de
acestea (Către Stelehie, despre străpungere 2, 2)” 44.
Cum este alungat Duhul Sfânt
Duhul Sfânt este alungat în primul rând de

păcatele mari, cum ar fi mândria, osândirea aproapelui,
nemilostivirea sau mânia. Despre modul cum duhul
mâniei strâmtorează şi alungă harul este descris în
Păstorul: “Dar, dacă vine mânia, Duhul cel Sfânt, Care
este gingaş, se simte îndată strâmtorat, pentru că nu are
loc curat şi caută să se depărteze din acel loc; este
sugrumat de duhul cel rău, neavând loc să slujească
Domnului, după cum vrea, că este întinat de mânie” 45.
Dar aceasta se întâmplă nu numai cu duhul
mâniei, ci şi cu orice alt duh străin de Hristos, duh
viclean, duh necurat, duh amăgitor, pe care îl primeşte
cineva în sufletul său. Duhul Sfânt este alungat nu numai
prin păcate mari, dar şi în alte moduri prin care un
oarecare duh viclean, amăgitor pătrunde în suflet.
Sfântul Siluan Athonitul spune: “cine citeşte cărţi proaste
sau gazete e lovit de foame sufletească”46. “Nu trebuie
44
Sfântul Nicodim Aghioritul, Slujba, acatistul şi lauda Sfântului
Simeon Noul Teolog, Editura Deisis Sibiu, 2001, p.121
45
Scrierile Părinţilor Apostolici, Păstorul, PSB1, Editura Institutului
46
26
să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi
lumeşti care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi
tulburare”47. Ce păcat este acesta: răsfoitul ziarelor? Nici
nu există aşa ceva în îndrumarele obişnuite de
spovedanie. Dar…alungă harul. Deci, este ceva foarte,
foarte important. Pentru că ziarele generează o întreagă
atmosferă, un duh străin, viclean, amăgitor, care
strâmtorează şi în cele din urmă alungă harul Duhului
Sfânt. El abate atenţia spre altceva, strâmbând
înţelesurile, îmbătând, anesteziind şi rătăcindu-l pe
creştin departe de calea ca strâmtă.
Calea cea strâmtă are Duhul Sfânt, iar calea cea
largă are multe, multe duhuri viclene, amăgitoare,
deşarte. Numele lor este “legiune”. Aceasta este ţara
amăgirii, ţara îndepărtată de Duhul Sfânt, unde sufletele
oamenilor sunt flămânde şi pline de duhul deşertăciunii.
Atunci când inima se umple de duhul deşertăciunii,
harul ne părăseşte. Sau dacă nu ne părăseşte imediat
se întristează şi suntem pe cale de a-L pierde. Ştim sigur
că harul se întristează când răsfoim ziarele şi bănuim că
se întristează şi în multe, multe situaţii ale vieţii cotidiene.
Sfântul Siluan Atonitul spune: Domnul iubeşte atât

de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar
până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se
chinuie mult 48. “Fericit cel ce nu pierde harul lui
Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere”49.
Harul are nevoie de timp pentru a rodi în inima
omului; întocmai cu o plantă dacă este smulsă după ce a
încolţit şi iarăşi sunt puse seminţe în pământ şi iarăşi
smulsă nu ajunge niciodată să dea rod deşi poate am
47
Ibidem, p.195
48
Ibidem, p.81
49
Ibidem, p.113
27
însămânţat acel pământ de sute sau mii sau milioane de
ori. Cum zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: “Fiindcă şi
Pavel, după botez, o dată cu trecerea timpului, mult mai
luminos şi strălucitor devenea, harul înflorind şi mai
mult în el”50.
Despre oamenii lumeşti
Oamenii de afaceri, artiştii sau chiar meseriaşii

care vorbesc cu siguranţă şi încântare despre meseria
lor, mintea, gândurile şi priceperea lor, profit şi calitate şi
nivel de civilizaţie, şi alte multe, revărsă valuri deşarte,
care atrag şi cuceresc şi subjugă inimile neumplute de
nimic sau pline într-o oarecare măsură de deşertăciune.
Iar, celor adumbriţi de Duhul Sfânt li se par stupizi,
grosolani, lacomi, iubitori de plăceri, nerostind şi
nefăcând nimic care să amintească sau să semene cu
vieţile sfinţilor, cu faptele lor sau să fie după dreptarul
Evangheliei. Ia seama ce te atrage!
Sfântul Vasile cel Mare spune: “Dacă cineva se
laudă cu frumuseţea trupului sau cu strălucirea părinţilor
atunci sufletul lui nu se laudă în Domnul; unul ca acesta
se laudă cu deşertăciuni. Nu au ceva vrednic de laudă
nici cei care practică artele medii: conducătorii, doctorii,
oratorii sau arhitecţii, care construiesc cetăţi sau
piramide sau labirinturi sau alte construcţii costisitoare
sau construcţii colosale de clădiri. Cei care se laudă cu
acestea n-au sufletul lor în Domnul”51. Sfântul Siluan
Athonitul spune: Cine poartă întru sine pacea Duhului
50
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze Baptismale, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2003, p.32
51
28
Sfânt, acesta revarsă această pace asupra celorlalţi, şi
cine poartă întru sine duhul răului, acela revarsă acest
rău şi asupra celorlalţi52.
Aşa cum pântecele sfinţilor va deveni un izvor de
apă vie, de viaţă dătătoare, tot la fel oamenii plini de
duhul deşertăciunii revarsă în jurul lor apă tulbure şi de
moarte dătătoare.
Este evident că oamenii prea plini de duhul
deşertăciunii revarsă în jurul lor ceva, şi hrănesc şi adapă
sufletele unor oameni şi le sădeşte în suflet acest ceva.
În sensul de mai sus orice meseriaş sau
intelectual care vorbeşte cu încântare de meseria sau
ocupaţiile lui, adică de cele pământeşti revarsă în jurul lui
apă tulbure şi nu apă de viaţă făcătoare.
Orice om care vorbeşte cu încântare de studiile
lui, de călătoriile lui, de proprietăţile lui, ba chiar de
familia lui revarsă în jurul lui apă tulbure de moarte
dătătoare.
La fel, cine vorbeşte cu încântare de hobby-urile
lui, de diplomele lui, talentele lui sau chiar de calităţile lui
ca să nu mai spun de distracţii şi lux şi comodităţi şi
plăceri răspândeşte în jurul lui apă de moarte dătătoare
şi nu de viaţă dătătoare.
La început zgomotul apei revărsate atrage, căci la
fel ca şi sfinţii şi aceşti slujitori ai deşertăciunii revarsă
ceva din ei, dar apa lor este tulbure şi de moarte
făcătoare, dar pentru cei care n-au văzut altfel de apă
este însăşi mâncarea şi băutura lor, iar a-i opri să o bea
înseamnă pentru ei că tu vrei ca ei să nu mai bea şi să
mănânce nimic. De aceea te vor urî şi te vor lepăda ca
pe un rău.
52
29
Sfântul Ioan de Kronstadt
despre duhul lumesc
“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-

se aici pe pământ ca un peregrin şi ca un venetic, nu
trebuie să-şi lege inima de nimic pământesc”53. “Diavolul
există şi lucrează în inima noastră prin aceea că noi ne
legăm de lucruri pământeşti”54. “Legarea de cele ale lumii
înseamnă rătăcire şi duh diavolesc”55. “Cele materiale
atunci când ne ataşăm de ele cu inima, când ni le dorim
nouă sau altora, ucid sufletul prin îndepărtare de
Dumnezeu, izvorul vieţii”56. “A te împătimi de lucrurile
pământeşti este idolatrie”57. “Inima care se consumă din
cauza obiectelor de folosinţă zilnică, mai cu seamă
atunci când le strângem peste măsură, părăseşte pe
Domnul”58. “Dacă ne va spori pasiunea pentru cele
pământeşti, se va micşora proporţional credinţa în
bunătăţile cereşti, va slăbi tot mai mult dragostea faţă
de acestea şi în acelaşi timp dragostea de Dumnezeu şi
de oameni”59. “Clipa când simţi că te-ai legat de cele
pământeşti şi cea când te-ai îndoit de adevăr este
momentul intrării diavolului în tine, care-ţi poate trezi în
tine orice patimă pentru ca mai târziu, pe măsură ce o
accepţi să pună stăpânire pe tine şi să te ducă unde vrea
ca pe un captiv, legat de mâini şi de picioare”60.
“Observăm în noi înşine cum luptă credinţa cu
53
2005, p.200
54
Ibidem, p.73
55
Ibidem, p.206
56
Ibidem, p.381
57
Ibidem, p.197
58
Ibidem, p.137
59
Ibidem, p.210
60
Ibidem, p.436
30
necredinţa, forţa binelui cu forţa răului, iar în lume duhul
Bisericii cu duhul lumii. În lume veţi distinge în ordinea
spiritului două poziţii opuse: una a luminii, cealaltă a
întunericului, una a binelui, alta a răului, una a
religiozităţii, duhovniciei, alta a necredinţei şi
secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta
celor două puteri opuse: puterea lui Dumnezeu şi
puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în aceia dintre fiii
Săi, care Îi arată ascultare; diavolul în fiii neascultării
(duhul care lucrează în fiii neascultării - Ef. 2,2). Şi eu
simt în mine, adesea, lupta dintre cele două tendinţe
opuse, uneori când încep să mă rog puterea cea rea mă
apasă chinuitor, îmi împovărează inima ca să nu mă pot
înălţa cu ea către Dumnezeu”61. “Nu te bucura când
câştigi ceva; Domnul să-ţi fie singura şi statornica
bucurie, singurul şi statornicul câştig. El ştie cum să te
conducă fără mari necazuri în viaţa de acum şi cum să te
aducă la sine în veşnica-I Împărăţie”62. “Consideră orice
lucru în lume ca pe o umbră trecătoare, nu-i îngădui
inimii să se lipească de ceva, nu da importanţă la nimic
din cele ce sunt ale lumii, nu-ţi pune nădejdea în ele.
Alipeşte-te de singura realitate nestricăcioasă,
preaînţeleaptă, nevăzută: Dumnezeu. Neprivind noi la
cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se
văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice (2
Cor 4,18)”63.
61
Ibidem, p.57
62
Ibidem, p.207
63
Ibidem, p.315
31
Strălucirea duhului deşertăciunii
Mult m-am mirat de expresia de mulţumire,

înţelepciune şi linişte pe care o au fumătorii de multe ori
pe chip. Şi cred că aceştia intră prin această jertfă în
atingere cu duhul deşertăciunii. Şi aşa cum Duhul Sfânt
Îi învaţă tainic pe oameni taine de negrăit, aşa şi pe
aceştia duhul necurat îi învaţă tainic tainele
nelegiuirii şi lăpădării de Dumnezeu. Aceştia se simt
cumva îmbogăţiţi şi mai mult decât simplii oameni din
contactul cu deşertăciunea. Şi nu numai fumătorii, dar şi
beţivii, petrecăreţii, desfrânaţii, răsfăţaţii, cântăreţii,
yoghinii, sectanţii par a avea ceva în plus faţă de ceilalţi.
Aşa cum oamenii plini de Duh se numesc duhuri şi
slujesc lui Dumnezeu, aşa şi aceştia îi putem numi duhuri
necurate, lucrătoare a toată răutatea. Aceasta este
starea la care tind cei care sunt trupuri pentru a se
însufleţi, motiva şi avea un sens. “Cel născut din Duh,
duh este” (In, 3,6). Sfântul Ioan de Kronstadt spune:
“Sau ne apropiem de Dumnezeu cu mintea şi cu inima şi
ne facem un duh cu El sau ne îndepărtăm de Dumnezeu,
făcându-ne un duh cu diavolul, supunându-ne puterii
lui”64.
Întâlnirea cu puternicii locului umple sufletul de
încântare deşartă, cu multă putere. La fel, îndulcirea,
vederea şi prezenţa în casele lor, în maşinile lor, pe
proprietăţile, magazinele şi firmele lor şi bunurile lor
deşarte şi strălucitoare, apreciată, dorită şi adorată de
toată mulţimea celor ce nu au Duhul Sfânt în inimă.
Duhul deşertăciunii lucrează cu putere uneori, chiar
numai la auzul numelui slujitorilor lui mamona, la vederea
şi auzirea ştirilor despre ei, în ziare şi la televizor.
64
Ibidem, p.387
32
Încântarea deşartă e semn că omul e sub
influenţa duhului deşertăciunii. El se poate încânta de
munca lui sau a altora, de lucrurile lui, de aparatura lui
sau a altora sau de performanţele trupului lui sau al
altora. Nu rareori el se încântă cu încântare deşartă,
vizitând biserici şi mănăstiri şi vorbind cu duhovnici
renumiţi, sau chiar vorbind cu creştini despre Dumnezeu.
După care trec la alte lucruri care-i încântă. Sigur, ei pot
mulţumi lui Dumnezeu pentru că sunt civilizaţi, că au
bunele maniere, care sunt şi ele “încântătoare”, dar inima
lor este beată de deşertăciuni.
Orice te încântă face ca inima ta să dea o
importanţă necuvenită unui lucru, să se lege de acel
lucru, adică să se lege de pământ (în loc să te dezlegi şi
să învii duhovniceşte tu te legi şi mori duhovniceşte). Te
încânţi când numeri bani, când primeşti bani, când faci
planuri, când îţi imaginezi câţi bani vei câştiga, ce afaceri
vei face, când înşeli, când furi, te încânţi de măiestria ta,
când batjocoreşti, când râzi, când te duci la teatru,
spectacole, asculţi muzică, bei, mănânci, intri în
restaurant, când faci ceva pe care puţini îşi permit să le
facă, când călătoreşti, chiar când te duci la locuri sfinte,
unii în loc de evlavie simt încântare că au ajuns unde alţii
nu au ajuns. Te încânţi când te înalţi pe aripile visării,
când eşti aproape de puternicii zilei, când auzi de ei,
când citeşti de ei, când vorbeşti de ei, te încânţi vorbind
ce ai făcut tu, de amintirile tale, de prietenii tăi, de şcoala
ta, de ţara ta şi de ţara altora, de neamul tău sau de
neamul altora, te încânţi de aparatură electronică, de
jocuri şi de calculatoare, de telefoane, de haine, de
maşini, de magazine, de echipe de fotbal, de cântăreţi,
de culori, de lumini, de sănătate, de muşchi, de avere, de
întâlnirea cu părinţii duhovniceşti, te încânţi cu motiv real
sau imaginat, sau fără motiv, sau râzi prosteşte sau te
33
încânţi de seriozitatea ta. Toate sunt acelaşi lucru, dacă
te încânţi şi unul şi contrariul său, în egală măsură, căci
te leagă de pământ, alungă evlavia, face loc în inimă
duhului lumesc.
Oamenii deşerţi iubesc să vadă cum şi alţii sunt
cuprinşi şi umpluţi de duhul deşertăciunii, cum mulţimi
imense saltă umpluţi fiind de duhul deşertăciunii care
pare că-i face vii. Dar ei sunt morţi, păpuşi în mâinile
dracilor, umpluţi de duhul deşertăciunii.
Oamenii lumeşti nu pot păstra harul
Despre cuvântul că mulţi vor încerca să intre în

Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu vor putea: cum adică vor
încerca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu? Adică vor
posti sau vor da milostenie sau se vor înfrâna sau vor
păzi curăţia sau se vor sălăşlui în pustiu, sau carne nu
vor mânca sau vin nu vor bea sau vor da bani săracilor
sau Bisericii sau se vor spovedi şi împărtăşi sau toate
acestea şi nu vor intra întru Împărăţia lui Dumnezeu. Iar,
alţii vor fi călugări, iar alţii preoţi, iar alţii se vor ruga mult
şi vor citi acatiste şi se vor sili după cuvântul că “cei ce se
sliesc iau împărăţia lui Dumnezeu”, dar cu toată silinţa nu
vor putea să intre. Dar…au făcut fapte bune. Bine, dar la
fel, aveau şi fecioarele cele nebune. Sfântul Serafim de
Sarov tâlcuieşte că şi fecioarele cele nebune făcuseră
fapte bune, dar nu aveau harul Duhului Sfânt. Iar, în
Păstorul se spune că Duhul Sfânt şi duhul mâniei (şi
probabil şi al deşertăciunii) nu pot locui în sufletul omului
în acelaşi timp. Adică poate face omul fapte bune, dar
dacă în inima lui stăpâneşte duhul deşertăciunii, el nu va
intra în Împărăţia lui Dumnezeu, căci nu putem sluji în
acelaşi timp la doi domni.
34
“Duhul deşertăciunii umple pe cei deşerţi”65 adică
lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Deci, cei deşerţi se umplu
de deşertăciuni. Unde? În petreceri, festivităţi, târguri. Şi
mai nou: în supermarketuri, discoteci, terase, teatre,
cinematografe, concerte, meciuri sau cu televizorul şi
internetul. Cărţi lumeşti sau chiar cărţile din bibliografia
şcolară. Cei care se conectează la aceste lucrări se
umplu de duhul deşertciunii (de cele mai multe ori) şi
gonesc Duhul Sfânt de la ei. De altfel, Biserica spune că
dacă cineva va muri în beţie nu se va mântui. Dar, cu cei
care ar muri în discoteci, baruri, droguri sau uitându-se la
televizor oare ce va fi? Şi în păcate îndepărtăm Duhul
Sfânt dar nu despre aste e vorba aici. Ci, despre acele
lucruri aparent inofensive care ne lipsesc de Dumnezeu
şi de Împărăţia lui Dumnezeu. Pe care nu-i va pierde
necuratul cu defrânarea sau cu mânia sau cu trufia îi va
umple de deşertăciuni, aşa încât se va pierde din sufletul
lor asemănarea cu Dumnezeu.
Oare câţi oameni “de treabă” nu cunoaşteţi, dar
care sunt conectaţi la duhul deşertăciunii, participă la
“evenimentele” deşarte şi săvârşesc astfel, în inima lor
liturghia deşertăciunii.
...Duhul Adevărului pe care lumea nu poate să-L
primească Ioan (14, 17).
Unii vor face fapte bune, chiar vor merge la
Biserică, dar dacă în inima lor sălăşluieşte deşertăciunea
totul va fi schimonosit şi greşit.
Când Duhul Sfânt sălăşluieşte în inima omului,
sfătuieşte tainic în tot locul despre ce şi cum trebuie
făcut, aşa spune Sfântul Simeon Noul Teolog 66. Tot el
spune că în cei în care s-a sălăşluit duhul deşertăciunii,
65
Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB1, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al BOR, 1979, p.253
66
Sfântul Simeon Noul Teolog, Scopul vieţii creştine, Editura Credinţa
Strămoşească, 2002, p.27
35
în locul smereniei creştine se instaurează obrăznicia şi
dragostea de neruşinare67. Şi din nou, aceştia vor face şi
ei fapte bune, unii poate se vor sili mult şi chiar în starea
în care sunt vor face fapte mari, dar dacă nu se despart
de duhul deşertăciunii totul este insuficient. “Dacă cineva
nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani,
cap. 8, 9)”. “Câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu
sunt fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14)”.
Lucrarea fecioarelor nebune
Cel ce se umple de deşertăciuni este asemenea

unui om care trebuie să plece într-o călătorie. Îşi face
bagajele se îmbracă dar când să plece se vede deodată
dezbrăcat şi cu bagajele risipite şi apoi iar le pune în
ordine şi iar le risipeşte. El nu este ţintuit în lanţurile
păcatelor de moarte dar cu toate astea nu reuşeşte să
plece. Nu vi se pare că pe drept au fost numite nebune
fecioarele cele neînţelepte? Nu este aceasta o stare de
nebunie?
Iar duhul deşertăciunii e cel care lucrează. Da, să
mai mergem într-o vizită şi să vorbim acolo despre zeci
de lucruri lumeşti, să ascultăm ştirile, să răsfoim un pic
ziarele poate să citim o carte de poezie în care poetul
întoarce meşteşugit versurile, iar meciul … măcar să aflu
rezultatul.
Da, n-am clevetit, nu am judecat, nu am avut
gânduri de desfrânare, dar cu toate astea, sunt plin de
deşertăciuni. Harul lui Dumnezeu nu a putut intra în
inimă sau dacă a intrat în timpul rugăciunii sau în timpul
sfintelor slujbe a fost imediat scos afară şi înlocuit cu
preocupări lumeşti care ne-au umplut inima aşa că ziua
67
Ibidem, p.29
36
de azi am fost în cele din urmă înfrânţi, chiar dacă ni se
părea, în ochii noştri, că am fost plini de fapte bune.
“Am fost la biserică, acum mă uit la un film”. Asta
e lucrarea fecioarelor nebune. După ce aduc cu trudă
harul în inima lor, îl înconjoară apoi, cu deşertăciuni,
astfel încât, se vede silit în cele din urmă să iasă afară (Îl
dau afară printr-o apăsare de buton).
Şi va veni vremea când li se va spune “De ce n-aţi
venit la Mine, că eram aproape şi nu v-a împiedicat
nimic? Tot aţi fost gata să începeţi călătoria şi n-aţi putut.
Alţii ţinuţi de lanţuri grele le-au smuls din pereţi şi au
venit la Mine cu tot cu lanţuri, iar voi n-aţi putut pentru că
voiaţi să vedeţi serialul (şi să ascultaţi deşertăciuni)? Alţii
au avut păcate grele şi au venit totuşi, iar voi chiar cu
fapte bune n-aţi putut veni? Nu este aceasta nebunie?
De ce le-aţi mai făcut, dacă n-aţi cules şi roadele, dacă
n-aţi lăsat harul să umple inima voastră? V-aţi asemănat
celui care se pregăteşte să ia masa şi murdar pe mâini
fiind se spală. Apoi, însă, iar se murdăreşte de lucrurile
lumii şi iar se spală pe mâini. Şi aşa mereu şi nu
reuşeşte să guste mai nimic din bucatele bogate puse
înainte”.
După ce va găsi Domnul în inima ta, după aceea
te va judeca68.
Niciodată nu a fost mai uşor să te mântuieşti ca
acum. Acum, a nu te uita la televizor şi a nu citi şi vedea
şi asculta deşertăciuni se aseamănă cu postul cel mai
aspru, a nu te desfrâna se aseamănă cu a te nevoi pe un
stâlp, iar a purta barbă, a nu purta cercei şi bijuterii, a te
îmbrăca simplu şi cuviincios şi a merge la biserică se
aseamănă cu a mărturisi pe Hristos în faţa păgânilor şi
slujitorilor la idoli.
68
Serafim de Sarov, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999, p. 164
37
Harul ajută pe cei ce se nevoiesc
Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu

putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27). Omul este deseori
deosebit de neputincios. Nu poate să postească, nu
poate să se roage, nu poate să se desprindă de
deşertăciuni, nu poate fără televizor, fără meciuri, fără
seriale, fără discuţii deşarte, fără haine noi, fără lux şi
confort.
Şi iată, ce mai lucrare de taină (secret
nemaipomenit)! Atunci când omul se avântă să
depăşească una din aceste bariere, să facă ceva ce i se
pare cu neputinţă, să se apropie încă puţin de
Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îi vine în ajutor. Aşa încât
să împlinească neputinţele noastre. Vedeţi cum am atras
Duhul Sfânt în inima noastră, încercând să facem aceste
lucruri care par cu neputinţă, mai ales acum în vremurile
de pe urmă. Unul Îl atrage pe Duhul Sfânt în ajutor
apucându-se de lucrarea postirii, altul prin rugăciuni. Iar,
Duhul Sfânt va veni şi-i va ajuta ca să nu fie ruşinat robul
lui Dumnezeu. Altul, deşi nu are bani se avântă să facă
milostenie unuia mai sărac ca el şi atunci Duhul Sfânt îi
va sări în ajutor fie dându-i pe alte căi cele necesare, fie
mângâindu-i inima cu dulceaţa de nespus cu mult mai
presus decât orice bunuri materiale.
De aceea, este atât de importantă pocăinţa.
Păcătosul zice din inimă “n-am să mai fac”. Iar, alţii
comentează: “cu neputinţă este ca acesta să lase
păcatul”. Dar, Duhul Sfânt dacă vede dorinţa nefăţarnică
de îndreptare vine repede, repede să întărească această
lucrare bine plăcută lui Dumnezeu, prin harul Său care
atinge, îndulceşte, povăţuieşte şi reînvie sufletul mort,
care se pocăieşte.
38
Pocăinţa nu este un moment trist după care
creştinul se va învrednici de cercetarea dumneziească, ci
este chiar modul în care sufletul aflat în păcate atrage în
el harul Duhului Sfânt care vine să împreună lucreze cu
sufletul care se pocăieşte, oaia cea pierdută pe care o
iubeşte cu dragoste nespusă. Este cu neputinţă să te
desprinzi de deşertăciunile lumii. Dar, dacă vei dori asta
cu inimă nefăţarnică, Duhul Sfânt va veni în ajutorul tău
cu multă putere şi va locui în inima ta pentru a duce la
bun sfârşit această lucrare bineplăcută Lui.
Asemănări
Există o oarecare luminare a feţelor celor ce se

umplu de duhul deşertăciune. În afară iau chip de înger
dar în inima lor sălăşluieşte satana. Putem vedea la tot
pasul bogătaşi, politicieni, vedete, actori, cântăreţi sau
oameni care trăiesc în desfrâu care par a răspândi o
oarecare lumină dar totul nu e decât înşelăciune. Sfântul
Ioan de Kronstadt spune: “Nu te bucura atunci când,
îndestulându-te cu mâncăruri şi băuturi alese şi plăcute,
faţa îţi radiază de satisfacţie, fiindcă chipul lăuntric al
sufletului îţi este in clipa aceea hidos, ca de mort. Ţi se
potrivesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: Semănaţi cu
mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată
frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de mort şi de
toată necurăţia (Matei 23,27), adică de făţărnicie şi de
fărădelege”69.
69
2005, p.183
39
Între cei stăpâniţi de duhul deşertăciunii şi sfinţi
există unele asemănări. Şi unii şi alţii par vii, sunt
cârmuiţi cu putere de ceva, iar ceilalţi oameni par
şovăielnici, aici mişcaţi puţin de Duhul Sfânt, aici împinşi
la acţiune de duhul deşertăciunii. Vasele deşertăciunii se
mişcă însă, cu siguranţă, putere şi forţă, iar în ochii celor
neduhovniceşti par uluitori, puternici, plini de tărie şi
vrednici de stimă, dar, pentru cei duhovniceşti aceştia
sunt păpuşi în mâinile dracilor, hulitori şi apostoli ai
satanei.
Şi vasele deşarte şi sfinţii sunt puţin luptaţi de
diavoli, cei din urmă pentru că-i ard pe draci, iar cei dintâi
dintr-o logistică a atacurilor demonilor asupra neamului
oamenilor. Ei sunt deja cuceriţi, atacurile trebuiesc duse
în altă parte. Ce se întâmplă cu pătimaşul când
săvârşeşte păcate? Oare, nu se află el sub stăpânirea
duhului deşertăciunii? Nu este înclinat spre râs, ironii, nu
caută să-şi umple sufletul cu bucurie deşartă? Fără
Duhul Sfânt nu poate cineva intra în Împărăţie, cum zice
Sfântul Simeon noul Teolog, chiar dacă nu ar face
păcate (dar, asta nu se poate), aceştia ar fi moştenitorii
iadului70.
Deci diavolii şi îngerii se luptă pentru cei din mijloc
în special, cei care au unele fapte bune, sunt fii ai
Bisericii dar au atracţie către duhul deşertăciunii şi de
aceea nu pot deveni vase ale Duhului Sfânt. Tot la fel, în
Biserică există asemănări între slujitorii lui Dumnezeu şi
cei ce primesc cuvântul cu bucurie prin participarea la
slujbe dar nu au rădăcini, nu ştiu să ţină harul şi îl pierd,
îl risipesc cu uşurinţă. Şi unii şi alţii se întâlnesc în
biserică se salută şi par că sunt una, că sunt la fel. Dar
70
Fără Duhul Sfânt sufletul, chiar dacă păcătuieşte sau nu, este mort,
nu poate nicidecum să vieţuiască viaţa veşnică-Sfântul Simeon Noul
Teolog, Discursuri teologice şi etice, Ed. Deisis Sibiu, 2001, p.276-
277
40
unii păstrează şi înmulţesc harul iar alţii îl risipesc îndată
ce ies din biserică.
Omul este animat de Duhul Sfânt sau de duhul
deşertăciunii. Dar mai există şi o stare de mijloc prin care
el se mişcă în virtutea însuşirilor lui fireşti. Dar aceasta
nu credem că poate fi decât rareori şi este mai degrabă o
stare temporară când duhul stăpânitor scade pentru o
vreme. Căci după aceea unii însetează după petreceri,
beţii, discuţii deşarte şi orice îi umple iar de duhul
deşertăciunii. Iar alţii însetează după mersul la biserică,
cititul cărţilor duhovniceşti şi rugăciune. Unii se simt plini
de duhul stăpânitor în discoteci, la meciuri sau făcând
piaţa în supermarket iar alţii se simt plini în biserică şi la
rugăciune. Seamănă oamenii unii cu alţii în această stare
de scădere a duhului stăpânitor. Dar după aceea unii se
avântă spre viaţă iar alţii spre deşertăciune. Unii spre
sănătate, alţii spre boală. Şi încearcă să se umple de
duhul stăpânitor (care-i stăpâneşte) şi atunci ei se simt
înghiţiţi unii de duhul deşertăciunii, alţii de Duhul Sfânt.
Iar dacă va lipsi Duhul Sfânt omul nu va putea înţelege
(drept) scrierile părinţilor, Biblia sau rostul Bisericii şi al
Tainelor şi va vedea că el şi protestanţii, yoghinii şi alţii
au acelaşi duh stăpânitor. Şi va trage concluzia că nici
între Biserică şi alte practici nu este nici o deosebire. Va
auzi şi el că nu este bine să te rogi cu ereticii, practicile
orientale sau altele nu sunt bune dar inima lui va simţi
înrudire, asemănare şi atracţie. Şi oricâtă teologie ar
cunoaşte, dacă nu va deveni vas al Duhului Sfânt, se va
simţi irezistibil atras de duhul deşertăciunii. Aşa cum
purtătorii de duh zic “nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte
în mine” cei plini de duhul deşertăciunii sunt cei prin care
vorbeşte, lucrează, cântă şi dansează diavolul. Şi diavolii
pot fi teologi şi vasele deşertăciunii pot fi uneori teologi,
chiar foarte buni. Iar ei vor fi atraşi inevitabil spre
41
ecumenism, spre tehnică şi cultură profană, spre alte
organizaţii din afara Bisericii.
Omul împlinit
Nu de puţine ori am auzit expresia “om împlinit” şi

oamenii arătau spre cineva cu casă, maşină, soţie
frumoasă, afaceri. La început ziceam că, nu e adevărat,
îi lipseşte Hristos acestuia, deci, nu este împlinit. Apoi,
am înţeles că nu este numai atât. Omul acela nu este
doar un om departe de Hristos cum sunt şi cei credincioşi
de multe ori, ci este un om plin de duhul deşertăciunii.
Sfântul Lavrentie al Cernigovului spune despre
antihrist: “va fi foarte frumos pentru cei păcătoşi, iar cei
cucernici îl vor vedea înfricoşător”71 . Iar Sfântul Ioan de
Kronstadt spune că: “va fi cu ochii ca jăratecul, fioros la
faţă, viclean, perfid, straşnic”72. Şi la fel, toţi slujitorii lui. Ei
par frumoşi şi strălucitori, dar pentru cei credincioşi sunt
înfricoşători.
Om împlinit în ochii lumii acesteia înseamnă om
plin de duhul deşertăciunii. Căci lumea spune adevărul
uneori, chiar şi fără să vrea, sau fără să înţeleagă.
Împlinit, da, dar, plin nu de ceea ce trebuie, ci de ceea ce
nu trebuie. Nu cu cele cereşti, ci cu cele pământeşti.
Unora ca aceştia, Hristos le spune: “Mergi, înapoia
mea, satano! Sminteală îmi eşti! Căci tu nu cugeţi cele
ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 23)”.
Şi sminteală ne sunt şi nouă în fiecare zi, când îi vedem
defilând pe ecranele televizoarelor sau etalându-şi
71
Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Viaţa învăţăturile minunile şi
acatistul, Editura Bunavestire şi Editura Biserica Ortodoxă, 2003,
p.194
72
Petru Botsi, Sfântul Ioan de Kronstadt – Portretul unui sfânt,
Editura Bunavestire, 2003, p.11
42
strălucirea diavolească cu diferite prilejuri. Dar, pentru cei
credincioşi ei au fost, sunt şi vor fi înfricoşători.
Înalt lucru pare a fi să voim a ne umple de Duh

Sfânt. Şi pare că vorbim despre lucruri anevoie de atins.
Nu aşa este însă când este vorba de duhul deşertăciunii.
Toţi îl cunoaştem, îl simţim, suntem plini de el şi adesea
îl dorim sau nu putem concepe viaţa fără el. Toţi
cunoaştem plăcerea de a face cumpărături, de a ne uita
la televizor, de a vedea emisiuni amuzante, meciuri şi
întreceri sportive, de a ne lăsa pradă viselor şi
închipuirilor, plăcerea de a ne admira chipul sau hainele
sau casa sau maşinile, de a citi poezii sau romane sau
când navigăm pe internet. Este duhul deşertăciunii care
umple pe cei goliţi de Duh Sfânt.
Duhul deşertăciunii îl simţi când vine, îl simţi cum
te umple. Îl simţi când te îndulceşti peste măsură cu cele
deşarte, oricare ar fi ele. Nu vorbim de păcate şi de
altceva care se cunoaşte evident (după roadele rele).
Oare exagerăm?! Dacă într-adevăr vrem să primim şi să
ne umplem de Duh Sfânt nu exagerăm. Zice Sfântul Ioan
Gură de Aur: “Chemând omenirea la cer şi la bunătăţile
de acolo, cerea pe de altă parte dispreţuirea bunătăţilor
de aici”73.
La fel şi bogatul tânăr din Evanghelie făcea fapte
bune, dar nu era pe Cale. Era stăpânit de duhul
deşertăciunii. Lui I-a zis Hristos: ”vinde-ţi averile!” dar,
altora ar putea să le zică: “nu te mai uita la meciuri, dacă
vrei să fii desăvârşit”, sau “renunţă la televizor” sau la
vizite şi petreceri deşarte sau nu te mai duce vara la
plajă, dacă vrei să fii desăvârşit”.
73
43
Oriunde te-ai întoarce, mai ales în aceste vremuri
vezi, guşti sau te umpli de deşertăciuni. Sau te lupţi să
nu-ţi umple sufletul.
Şi mai spune Duhul Sfânt că aceşti oameni plini
de duhul deşertăciunii spun: “Sunt bogat şi m-am
îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie. Şi nu ştii că tu eşti
ticălos şi vrednic de plâns (Apocalipsa 3, 16)”.
Aici nu vorbim aici de cei care s-au îndepărtat cu
totul din Biserică ci de cei care vin la Biserică, chiar
regulat dar se leapădă tot la fel de regulat de Hristos şi
se umplu de duhul deşertăciunii. Aceştia sunt creştini
căldicei care nu-şi văd păcatele, care nu se luptă cu ele,
care sunt lăudaţi şi care se laudă ca fariseul cu păruta lui
dreptate. Şi câţi dintre noi nu suntem aşa?! Probabil că
toţi suntem, mai mult sau mai puţin. În diferite timpuri şi
locuri şi astăzi ca şi ieri şi anul trecut. Şi în primul rând
eu, care scriu aceste rânduri m-am umplut de
deşertăciuni. Chiar şi azi. Şi ieri.
De asta vorbim despre Duhul Sfânt, ca despre
ceva dispărut de pe faţa pământului. Pentru că noi am
ales să ne umplem de altceva. Şi să slujim altcuiva. Dar,
cu ajutorul lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, nădăjduim
şi credem că ne putem îndrepta.
Privelişte contemporană
Cutremurătoare privelişte. Milioane de oameni

primind Har în Biserică şi risipindu-l apoi în câteva ore
sau minute. Într-o oră, două, cufundându-ne iar în
oceanul deşertăciunilor, harul se îndepărtează. Oamenii
miraţi spun: “ Nu simt nimic, nu-mi este de nici un folos,
nu mai este har în Biserică”. Har este, dar noi nu mai
44
ştim cum să-l păstrăm. De ce alergi după har, în locuri
îndepărtate, dacă-l risipeşti apoi, cu atâta uşurinţă?
A nu risipi, batjocori şi huli harul primit este de cea
mai mare importanţă. Oricât har ar primi sufletul nu-L
poate reţine. A risipi harul primit a devenit un obicei
generalizat. Nedumeriţi de lipsa de folos, unii creştini se
îndreaptă spre sectele neocreştine. Acolo nu este har, ci
duhul deşertăciunii, care le umple sufletele. Acesta nu
este alungat de păcate şi este hrănit şi amplificat de ele.
Sămânţa necurată (deşartă) creşte şi încolţeşte în inima
lor. Orice păcate ar face, aceasta rămâne în ei.
Nefericiţii, chiar spun: e altceva, acum am spor. Dar, spor
în cele ale satanei. A trăi în nesimţire şi deşertăciuni şi a
fi plin de har, nu e cu putinţă. Dar, a fi plin de duhul
deşertăciunii, este. Este soluţia satanei pentru secolul
nostru. Binele săvârşit de aceşti oameni nu poate fi primit
în cer. Nu le construieşte nimic acolo, iar Dumnezeu,
pentru a nu rămâne dator le răsplăteşte aici pe pământ.
Sporul lor lumesc ei îl iau drept o dovadă a ocrotirii
dumnezeieşti, când de fapt, e semn de lepădare. Vor
primi totul aici, nemairămânând nimic pentru dincolo.
Dacă binele tău nu e primit în cer, vei primi totul aici pe
pământ. Iar, dacă este primit acolo vei primi răsplătire de
negrăit.
Aşa cum creştinii ascultă cântece religioase şi se
bucură pentru că primesc într-o oarecare măsură harul
Duhului Sfânt aşa aceiaşi creştini acultă muzică
lumească şi se umplu de duhul lumesc, duhul diavolesc,
duhul deşertăciunii.
Aşa cum creştinii privesc icoanele şi ascultă
cuvântul Domnului se umplu de har, aşa oamenii lumeşti
privesc ziare, reviste, ascultă la radio şi televiziune şi se
umplu de duhul deşertăciunii.
45
Aşa cum creştinul intră în Casa Domnului şi se
umple de har, aşa acelaşi creştin se poate umple de
duhul lumesc, intrând în magazine, bănci, baruri, instituţii
de învăţământ sau alte clădiri, centre ale puterii lumeşti
deşarte. El simte o încântare şi o împlinire inexplicabilă
după care va înseta din nou. Aşa cum un creştin se
umple de bucurie şi de har participând la slujbe ale
Bisericii întâlnindu-se cu reprezentanţii lui Dumnezeu şi
văzându-i şi ascultându-i pe aceştia, aşa acelaşi creştin
se poate umple de duhul lumesc (şi de bucurie deşartă)
participând la concerte, teatre, meciuri, spectacole şi
atunci când se întâlnesc cu actori, sportivi, personalităţi
şi vedete ale lucrării deşertăciunii şi cu toţi reprezentanţii
prin care lucrează înşelăciunea diavolească.
Aşa cum cei care se închină lumii materiale se
închină lui antihrist, evitând şi încercând să facă uitată
menirea omului şi Împărăţia cerurilor, tot la fel, cei care
se închină ştiinţei, culturii, artei şi priceperii lumeşti, se
închină lui antihrist. Pentru că închinându-se acestora se
închină sau bunurilor materiale produse cu acestea sau
confortului oferit de acestea, sau încântării lumeşti,
deşarte, produse de acestea. Cei care se laudă şi caută
să sporească în toate acestea caută să sporească în
cele materiale în dauna celor cereşti. Ei arată că nu
cunosc şi nu au experienţă duhovniceascăşi astfel
vorbesc în chip firesc de cele mai înalte pe care le
cunosc, crezând că omul de ştiinţă şi pustnicul fac
aceeaşi lucrare, când de fapt ei fac două lucrări diferite,
întrucât primul este orientat spre pământul stricăcios, iar
pustnicul spre Împărăţia cerească.
Nu se poate despărţi închinarea la ştiinţă de
închinarea la bunuri şi închinarea la cultura lumească de
duhul deşertăciunii.
46
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: “Dumnezeu s-a
îndepărtat de inimile omeneşti şi nu împărăţeşte în ele,
fiindcă în ele împărăţeşte duhul viclean a toată înşelarea
şi înstrăinarea de Ziditor-satana; omul s-a făcut atelier al
diavolului, laborator al răilor draci, care clădesc în el
toată înşelăciunea, tot răul”74.
Ce simt când
mă umplu de duhul deşertăciunii
O bucurie care e mai degrabă o înfierbântare,

nevoia de a vorbi, de a râde, de a face glume, de a mă
lăuda, de a admira pe bogaţi şi pe cei sporiţi în
deşertăciuni care par frumoşi, puternici şi care atrag
irezistibil (cum spune Sfântul Lavrentie 75 că va fi şi
Antihrist).
Unii se izolează de oameni şi vorbesc cu dracii
care le închipuie, zugrăvesc deşertăciuni în minte.
Simt nevoia de a citi despre marii deşerţi ai
pământului, de a citi în ziare despre ei, de a vedea
imagini, ştiri şi filme cu ei.
Dar, ce să fac? Să nu mai lucrez nimic? Una este
grija de multe şi alta este a te umple de deşertăciune.
Prima ne îndepărtează de Dumnezeu, iar a doua este a
ne alipi de satana, a privi şi a ne împărtăşi de lucrurile lui.
Dar, grija de multe pierde grija de Dumnezeu şi
goleşte sufletul, pregăteşte terenul pentru duhul
deşertăciunii, care nu este altceva, decât a dansa în
ritmurile diavolului, a te sclăda în duhul pe care îl
74
Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu, Editura Sofia, 2009, p.50
75
Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Viaţa învăţăturile minunile şi
acatistul, Editura Bunavestire şi Editura Biserica Ortodoxă, 2003,
p.194
47
împrăştie, a fi înşelat, cum explică foarte bine Sfântul
Ignatie: “a lua adevărul drept minciună şi minciuna drept
adevăr”. Cei care se îngrijesc de multe şi s-au golit de
Dumnezeu simt că fac un efort ca să se roage, să
meargă la Biserică, dar a se scălda în deşertăciuni nu
necesită nici un efort fiindcă uitarea de Dumnezeu şi
alipirea de satana sunt două lucrări în acelaşi sens. Spre
iad, pe calea cea largă şi care pare uşoară. Dar, a uita
de Dumnezeu şi apoi a-ţi reaminti de El, sunt două lucrări
opuse. A le face pe amândouă este cumva fără sens,
fapt sesizat şi de necredincioşi. În replică, ei aleg să
înainteze hotărât. Dar, spre iad, sub îndrumarea satanei.
Nu-mi place această hotărâre a necredincioşilor mult mai
dragă îmi este nehotărârea (lupta) creştinilor. Fără
ajutorul lui Dumnezeu nu ne putem izbăvi de nici un
păcat. Şi nici de dragostea de deşertăciuni.
Ce să fac atunci? Dacă mă umplu de deşertăciuni
când am bani, ce să fac? Dacă atunci când îmi ies
afacerile mă umplu de deşertăciuni ce să fac, să renunţ
la ele? Nu zic să renunţi mereu. Dar, măcar odată dacă
vei face asta te vei umple de (vei căpăta) putere mare.
Dacă ai bani mulţi şi te bucuri în deşert? Dă o parte
săracilor sau Bisericii. Dă până dispare bucuria deşartă.
Dar, dacă mă bucur prosteşte chiar şi pentru un bănuţ
cât de mic, chiar dacă nu pot cumpăra nimic cu el?
Ticăloasă stare, omule. Dă-l şi pe ăla, ca să te uşurezi.
Dar, gândeşte-te la Avraam, care avea atâtea bogăţii şi
era drept la inimă, nedeşert, iar tu sărbătoreşti şi sări în
sus pentru orice nimic? Cu adevărat, tu trebuie să dai tot
ce ai, ca să poţi să-I urmezi Domnului. Dar, Avraam (sau
Iov) cel binecuvântat nu a trebuit să se lepede de ele: le
avea ca şi cum nu le-ar fi avut.
Starea aceasta ticăloasă nu este din altă cauză,
decât pentru că, nu a crescut în inimile noastre sămânţa
48
Duhului pus acolo la botez. A nu te umple uşor de
deşertăciuni este un semn al sporirii, creşterii
duhovniceşti, că nu eşti pe calea cea largă. Este refuzul
de a te închina la idoli în ziua de azi.
Dar, bucuria deşartă este urmată de dezamăgire.
Cei vârstnici nu mai sunt aşa de atraşi de deşertăciuni,
pentru că au amintirea multor şi multor dezamăgiri. Cu
adevărat trist este a vedea bătrâni plini de duhul
deşertaciunii şi de mare cinste şi bucurie este dacă cei
tineri se vor lupta să iasă din ea. În sprijinul lor vine de
multe ori Domnul.
Atunci când vedem că sufletul se umple de
deşertăciuni pentru un lucru oarecare, vedem că el se ia
de la noi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca
sufletul acela să nu se vateme de el. Uneori ni se dă
ceea ce ne-am rugat, dar ni se ia pentru că ne este
vătămător. Unul poate să nu-şi găsească servici, dacă
acesta îl vatămă, îl face să trăncănească, să râdă, să
spună glume, să uite de viaţa veşnică şi să se umple de
deşertăciuni. Într-o postură mai umilă îi va fi mai uşor să
se smerească, epuizând toate soluţiile lumeşti, va ajunge
şi la Dumnezeu, va avea mai mult timp să citească şi să
meargă la Biserică. Cei mai mulţi oameni când dau de
binele lumesc zic: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse
pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-
te” (Luca 12, 19). Au ajuns oameni împliniţi. Dar, omul
împlinit asta este: omul plin de duhul deşertăciunii.
Proorocii sunt numiţi fluiere prin care suflă Duhul
Sfânt, la fel există şi fluiere ale duhului antihristic,
cântăreţi, actori, oameni lumeşti, aflaţi în vederea şi
admiraţia oamenilor lumeşti. Şi ei cânta ceva şi atrag
oamenii cu cântecul lor, dar cântăreţul este diavolul şi cei
ce-l ascultă, fie că se duc mai aproape de cântăreţul
viclean, pierzând drumul drept, fie că se opresc doar în
49
loc şi nu mai înaintează pe cale (unde se aude celălalt
cântec: cântecul Duhului Sfânt). Se strâng roată drumeţii,
în jurul cântăreţului viclean, care spune că nu trebuie să
mai meargă nicăieri, ci să stea acolo în acel bâlci şi să se
îndulcească de bombonele şi să se dea în balansoarele
ameţitoare. În acest timp, complicii cântăreţului viclean
jefuiesc bagajele călătorilor, căutând aurul curat, lămurit
de şapte ori, deosebit de valoros, strâns de aceştia prin
ostenelile vieţii, răbdare şi Tainele Bisericii. Amar vor
plânge călătorii văzându-se jefuiţi, vor ajunge la
disperare şi nu vor pleca decât arareori de acolo, din acel
târg viclean, cu reguli viclene şi cu căi atrăgătoare, dar
care se îndepărtează tot mai mult de Calea Vieţii.
În străinătate
Ce se întâmplă cu oamenii care merg în

străinătate?
Oamenii care se împărtăşesc de duhul
deşertăciunii şi îşi află bucuria în duhul deşertăciunii, într-
o măsură mai mare sau mai mică sunt uimiţi, izbiţi,
hipnotizaţi şi încântaţi şi subjugaţi de revărsarea de duh
al deşertăciunii, care se află acolo. Aceasta se întâmplă
chiar cu oamenii care se împărătşesc aici în foarte mică
măsură de duhul deşertăciunii, care trec drept cuvioşi,
drepţi, creştini sau părinţi model. La fel, vor fi supuşi,
schimbaţi şi transformaţi de revărsarea de deşertăciune.
Oricine nu are în suflet puterea harului Duhului Sfânt nu
va putea să se opună atracţiei exercitată de duhul
deşertăciunii. Sufletul lui va fi cotropit, subjugat de
lucrarea pustiitoare a duhului diavolesc al deşertăciunii.
Şi Duhul Sfânt şi duhul deşertăciunii lucrează asupra
sufletului şi îl transformă pe om.
50
În societate
Dacă nu are inima plină de duhul deşertăciunii

omul nu poate juca convingător nici unul din rolurile
de pe marea scenă a lumii, cum zice Sfântul Simeon
Noul Teolog: “Căci gura nu poate rosti ceea ce nu are
inima; şi chiar dacă rosteşte, îndată este dovedit de
înseşi cuvintele lui că nu le spune bine. Căci omul bun,
zice, scoate din comoara bună a inimii lui cele bune, iar
cel rău scoate din comoara cea rea a inimii lui, cele rele.
Şi vezi acum, adâncurile Duhului, cum Domnul nu a spus
numai că din inima bună scoate cele bune, ci a adăugat,
spunând din comoara inimii, ca să afli că nimeni dintre
noi nu poate avea o inimă goală şi uşoară, ci fiecare
are, fie harul Duhului, prin facerea de bine şi credinţa cea
adevărată, fie poartă în sine însuşi pe divolul cel rău, prin
necredinţa şi nepăsarea faţă de porunci şi prin împlinirea
celor rele” 76.
Despre păzirea de duhul deşertăciunii
Chiar dacă ştim cum acţionează duhul lumii şi

cum se manifestă, dacă am citit o carte sau chiar dacă
am scris o carte despre asta, dar dacă Duhul Sfânt nu
este în inima mea, nu voi putea să mă opun şi să nu mă
îndulcesc, gândesc şi bălăcesc cu încântare în mulţimea
bunurilor materiale şi a deşertăciunilor.
Cei ce se uită la meciuri se mândresc şi se înalţă
cu mintea împreună cu cei care câştigă, cei ce se uită la
seriale se înalţă cu mintea (mândresc, încântă) împreună
76
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Editura
51
cu învingătorii, îşi lipesc inima pe aripile visării şi sunt
alături de oamenii deşerţi, chiar şi în răgazul când nu mai
au griji, în loc să se apropie de Dumnezeu, se
împătimesc de grijile altora, de grijile închipuite în filme.
Cei care privesc la spectacole se împărtăşesc de slava
deşartă a acestor manifestări şi se înalţă cu mintea pe
aripile muzicii şi decorurilor sclipitoare. Să nu umblaţi,
precum umblă neamurile celelalte în deşertăciune minţii
lor (Efeseni 4,17).
Aşa cum la Sfinţii Părinţi lucrători ai rugăciunii lui
Iisus aceasta devine de sine lucrătoare în inimă, la fel la
oamenii aflaţi sub influenţa nălucirilor diavoleşti acestea
devin parcă de sine lucrătoare în mintea omului. Cel care
a văzut un număr de filme, spectacole, jocuri
tridimensionale şi le-a primit necugetat nu mai are
nevoie de altele. Amintirile lor apar şi sunt scoase şi
înviate şi recombinate parcă de la sine, ajutând duhul
diavolesc. La fel cine a auzit multă muzică din
spectacolul satanei aceasta pare că se produce parcă de
la sine în minte. Aceasta este un fel de pecetluire
provizorie de care omul se poate elibera dacă se va
întoarce spre Hristos, spre Biserică, spre cele sfinte.
Obişnuirea cu deşertăciunea
Între beţia cauzată de duhul deşertăciunii şi cea

cauzată de băuturile alcoolice există unele similitudini. Şi
aici, sunt unii care ţin mai mult păstrându-şi o oarecare
luciditate, iar alţii care se îmbată şi-şi pierd controlul
îndată ce gustă puţin din duhul deşertăciunii. Şi unii şi
alţii, însă, urmăresc să ajungă la starea de beţie, iar cei
care ţin mai mult au nevoie să bea mai mult, să se adape
din mai multe deşertăciuni. Iar, cei care la început se
52
îmbătau de îndată de duhul deşertăciunii, ajung după o
vreme la un antrenament şi rezistenţă la acele băuturi şi
pentru a se îmbăta au nevoie, fie de cantităţi mai mari,
fie de băuturi mai tari. Aceste băuturi tari, la început
păreau fără rost şi o întruchipare, cumva, a necumpătării,
acum devin o necesitate întrucât cu băuturile slăbuţe ale
începutului băutorul de deşertăciuni nu mai simte nimic.
El simte nevoia ucigătoare să treacă deja la tării şi-i
priveşte cu dispreţ pe băutorii de bere sau de alte băuturi
slăbuţe.
După o vreme de consum, de deşertăciuni, la fel
ca la alcoolici sau drogaţi se instalează starea de
dependenţă, oamenii nu mai pot să conceapă viaţa fără
drogul lor: fără televizor, fără muzică, fără magazine, fără
fotbal, fără maşină. Şi tot ca la alcoolici, necesită o
perioadă de dezintoxicare, care acestora li se pare
deosebit de grea şi au nevoie de multă grijă, dar cu o
condiţie: dorinţa sinceră de a se lupta cu patima
(deşertăciunea). Şi unora ca acestora le sunt adresate
cuvintele: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” 77.
Cei care nu sunt obişnuiţi să bea, copiii de pildă,
se îmbată cu o cantitate mică de deşertăciuni.
Dacă un om duhovnicesc intră între nişte oameni
beţi de beţia deşertăciunilor, se întâmplă ca atunci când
un nebăutor intră în cârciumă. La început va fi îmbiat cu
un pahar, cu diferite deşertăciuni, apoi va fi batjocorit,
clevetit şi în cele din urmă alungat, dacă va fi posibil.
Beţivii se laudă între ei cu cât au băut, ce vinuri au
degustat şi la fel iubitorii de deşertăciuni îşi împărtăşesc
impresiile din timpul diferitelor deşertăciuni.
77
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
53
Dorul de deşertăciuni
Sufletul omului urăşte golul (am citit aceasta la

părintele Porfirie Bairaktaris78). Iată deci de ce omul este
povăţuit să se umple de Duhul Sfânt, să meargă până la
capăt cu împlinirea poruncilor, să nu omită nimic. Pentru
că dacă se va opri la mijlocul drumului nu se va umple de
Duhul Sfânt iar fiinţa omenească nu suportă golul. Va
insista să se umple nebuneşte de ceva şi se va umple de
duhul deşertăciunii. (Akedia este dorul de deşertăciuni)
Golul este iad pentru om. A suporta golul în
aşteptarea harului este o mare luptă. “Ţine-ţi mintea în
iad şi nu deznădăjdui”. Viaţa duhovnicească pendulează
între stări luminoase de har şi stări de gol. A suporta
golul refuzând să te umpli de duhul deşertăciunii este
mucenicie. Este mucenicia creştinilor de azi.
Totuşi ispita este după măsura puterilor fiecăruia
şi la fel stările de gol sunt după cum poate suporta
fiecare.
Spune Sfântul Ioan de Kronstadt despre distracţii:
“Ce înseamnă să umbli după distracţii? Înseamnă că vrei
să-ţi umpli cu indiferent ce un gol sufletesc, ceea ce
vădeşte o stare de boală”79. “Cu ce rămâne omul în inima
lui, ducându-se la teatru? Cu duhul veacului acestuia,
duhul zădărniciei, al vorbirii în deşert, al hazului neghiob,
al şireteniei şi vicleniei, al trufiei şi lăudăroşeniei. Autorii
pieselor şi interpreţii nu pot transmite spectatorilor decât
ceea ce au ei înşişi: propriul lor spirit, nici mai mult nici
mai puţin” 80.
78
Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa şi Editura Cartea
Ortodoxă
79
2005, p.195
80
Ibidem, p.373
54
caută să imite roadele Sfântului Duh
Duhul deşertăciunii caută să imite roadele

Sfântului Duh. Există o pace, o linişte, o bucurie şi chiar
o îndelungă răbdare (numită toleranţă) mincinoase.
Dar, cât de diferite sunt: unii se bucură că au
dezlegat legăturile cu lumea şi se apropie de Hristos, iar
alţii se bucură că sunt cufundaţi în lume şi au uitat pe
Hristos. Unii obţin pacea prin post şi rugăciuni, alţii prin
îmbuibare şi distracţii uşuratice. Unii în singurătate, alţii
în mijlocul mulţimii apostate. Unii în biserică, alţii în afara
ei.
Au şi cei deşerţi o pace a lor, dar dacă nu o au
prin Hristos ea este mincinoasă, iar ei sunt furi şi tâlhari
şi vor auzi cuvintele: Eu sunt uşa… Cine nu vine pe uşa
aceasta este fur şi tâlhar (Ioan 10, 7-8).
Au şi yoghinii o pace, au şi cei bogaţi o pace şi o
bucurie, au şi iubitorii de cultură ceva. Are ceva şi familia
strânsă seara în jurul televizorului, dar nu e ca pacea
familiilor strânse duminica la biserică. Au şi tinerii de la
terasă o bucurie, dar dacă e fără de Hristos (şi cum ar
putea fi?) atunci e mincinoasă. Bucuria nu poate fi decât
în Duhul Sfânt, altfel e mincinoasă.
“Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin
greşalele şi păcatele voastre, în care aţi umblat mai
înainte potrivit veacului lumii acesteia, potrivit
stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care
lucrează acum în fiii neascultării, între care şi noi toţi am
petrecut odinioară în poftele trupului nostru, făcând voile
trupului şi ale simţurilor şi, din fire eram fiii mâniei ca şi
ceilalţi” (Efeseni 2, 1-3).
55
Ştirile şi Noutăţile
Noutăţile îşi au locul lor foarte clar, astăzi, în

umplerea sufletului de deşertăciuni. Noutăţile de pe
internet, de la televizor, din sport, din modă, din politică,
noutăţile gastronomice (ce mănâncă alte popoare, cu ce
se îmbracă, ce obiceiuri au?), călătoriile, înnoirea
continuă a produselor, înnoirea din partide, vedete,
alegerile. Se îndârjea Sfântul Apostol Pavel văzând că
cetatea era plină de idoli şi oamenii îşi petreceau tot
timpul spunând şi auzind ceva nou (Faptele Apostolilor
17, 16-21).
Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut
zice: “Informaţiile, noutăţile proaspete şi toate prefacerile
şi schimbările mici şi mari ale lumii şi ale ţării tale să fie
pentru tine ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar,
chiar dacă-ţi sunt aduse de alţii respinge-le, depărtează-
le de la inima şi imaginaţia ta” 81.
Afară de cele duhovniceşti, spune mai departe,
”Orice altă chestiune, orice altă informaţie şi întrebare
este egoism şi mândrie. Prin aceste unelte diavolul
caută să câştige voinţa celor ce dau atenţie vieţii
duhovniceşti. El luptă din toate puterile şi se sileşte a
învinge mintea lor cu curiozităţi de acest fel. El vrea să
cucerească prin aceste mijloace ambele, mintea şi
voinţa. Prin urmare, caută adesea a da oamenilor
noţiuni, fie ele chiar înalte, subtile şi curioase, mai ales
celor ce vor să le păstreze în minte şi celor ce repede se
ataşează lor.
Stăpâniţi de discuţii asupra acestor noţiuni înalte
prin care ei greşit socotesc a plăcea lui Dumnezeu, uită
a-şi curăţi inimile”82.
81
Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Ed. Egumeniţa, p.27
82
Ibidem, p.28
56
“Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în
Mine” (Ioan 14, 30). Cine poate zice şi el aşa?
Sfântul Simeon Noul Teolog spune: “Semnul şi
dovada că Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru e
faptul de a nu pofti nimic din cele văzute şi
stricăcioase, adică din lucrurile şi desfătările lumii
acesteia, nici bogăţie, nici slavă, nici plăcere, nici orice
altă desfătare a vieţii şi a trupului, ci a ne reţine astfel de
la toate acestea şi de a avea faţă de acestea o dispoziţie
de scârbă, aşa cum cei înveşmântaţi în haine curate
evită duhoarea şi noroiul”83. (Adică atunci când toate
aceste reclame de care suntem înconjuraţi vor aprinde în
noi pofta şi dorinţa de a avea acele lucruri Împărăţia
cerurilor nu mai este în noi? Acesta să fie lucrarea
satanei cu aceste reclame care ne asaltează zilnic?) Tot
Sfântul Simeon spune: “Când vrei să începi a mânca,
aduţi aminte de păcatele tale şi zi în sine: oare nu
cumva să-mi fie spre osândă de voi mânca vreuna
din bucatele ce-mi stau înainte?” 84. La fel trebuie să
cugetăm ori de câte ori ne împărtăşim cu voie, de nevoie
sau fără voie, de roadele părute dulci ale culturii,
civilizaţiei, ştiinţei şi tehnologiei.
Îndemn final
Sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la cei trei
tineri din cuptor zice: “Şi acum este împăratul Babilonului
şi acum se aprinde o flacără mai grozavă decât aceea, şi
acum se porunceşte a admira un astfel de chip (al
idolilor). Şi acum stau de faţă satrapi, şi ostaşi şi muzica
83
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Editura Deisis, 2003, p.32
84
Sfântul Ioan Ioan Iacob Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Editura
Lumină din Lumină Bucureşti, 2006, p.453
57
cea fermecătoare şi mulţi admiră acest chip pestriţ şi
mare. … Dar după cum sunt acestea, tot aşa sunt şi
astăzi râvnitori ai acelor coconi (asemenea celor trei
tineri) care zic: Dumnezeilor tăi nu slujim şi chipului tău
nu ne închinăm (Dan. 3,18), ci suferim cuptorul sărăciei
şi orice ticăloşie pentru legile Lui Dumnezeu. Şi cei ce au
multe, ca şi cei de atunci, de multe ori se închină acestui
chip şi ard de dragostea lui, pe când cei ce nu au nimic
dispreţuiesc acest chip”85.
Sfântul Teofilact al Bulgariei spune: “Şi de vei
socoti, vei afla că în alt chip nu împărăţeşte Iisus întru noi
fără numai prin reaua pătimire. Că cei ce întru desfătări
petrec, sunt vrăjmaşi ai crucii. Şi acela poate fi
ascultător al lui Hristos, şi a ridica Crucea Lui, care este
lucrător al faptei bune, care vine de la ţarină, care lasă
lumea aceasta ce este ţarină şi lucrurile ce sunt în
trânsa, şi merge la Ierusalimul cel de sus, care este
slobod”86. “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel
de la Dumnezeu” (1Corinteni 2,12). Sfântul Nichita
Stithatul scrie: “Nici unul din cei ce s-au botezat şi cred în
Hristos nu rămâne nepărtaş (lipsit) de harul Duhului,
dacă nu (cumva) s-a predat pe sine la toată lucrarea
duhului potrivnic. Dar cel ce a păzit pârga Sfântului
Duh, pe care a primit-o din Sfântul Botez, nestinsă, sau
dacă s-a stins a înviorat-o prin faptele dreptăţii, nu se
poate să nu primească şi plinirea ei de sus. Iar dacă nu
va fi cineva părtaş de nici unul din acestea, nu pot să
spun că unul ca acesta este credincios sau că face
parte din rândul celor ce-au îmbrăcat pe Hristos de la
Dumnezeiescul Botez”87.
85
86
Sfântul Teofilact, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca, Editura
Pelerinul Român Oradea, 1999, p.216
87
Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia 6, Editura Humanitas, 2004, p.334
58
Capitolul 2
Fericiţi cei săraci cu duhul
59
60
Prima Fericire
În comentariul la Fericiri Sfântul Grigorie de Nyssa

spune: “Cei ce urcă pe o scară oarecare spre cele mai
înalte, când păşesc pe prima treaptă prin ea sunt
ridicaţi spre cea aşezată deasupra şi iarăşi pe a doua
duce pe cel ce urcă la a treia şi aceasta la cea
următoare şi aceasta la cea de după ea. .. Mie mi se
pare că înşirarea “Fericirilor” are chipul unor trepte;
ea arată prin cuvinte cum se uşurează urcuşul trecându-
se de la una la alta. Pentru că cel ce a ajuns cu
înţelegerea la prima fericire, printr-o desfăşurare de la
sine a înţelesurilor o aşteaptă pe cea de după aceea,
chiar dacă cuvântul pare să mire la prima vedere” 88.
Care să fie înţelesul primei fericiri, şi de ce unii
creştini se grăbesc să o treacă cu vederea ca pe ceva
ruşinos? Când de fapt ea este baza urcuşului
duhovnicesc şi dacă vom trece cu vederea prima treaptă
a scării negreşit vom urca pe altă scară, nu pe cea care
duce la mântuire.
Spune Sfântul Simeon Noul Teolog: “Fericiţi cei
săraci cu duhul, adică cei ce n-au în ei nici un gând al
veacului acesta”89.
Fericiţi cei săraci cu duhul cu “d” mic. Deci nu e
vorba de Duhul Sfânt, ci de orice alte duhuri străine şi
mai ales duhul lumesc, duhul deşertăciunii. Fericiţi cei
săraci cu duhul sunt adică cei care nu au duhul
deşertăciunii umplându-le sufletul? Sfântul Apostol
Pavel precizează clar: “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci
Duhul cel de la Dumnezeu” (1Corinteni 2,12).
88
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri PSB 29, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al BOR, 1982, p.342
89
Filocalia 8, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti 1979, p.535
61
Sfântul Tihon de Zadonsk explică care este
începutul urcuşului duhovnicesc: “Când vrem ca inima
noastră să se lumineze cu adevărata cunoaştere de
Dumnezeu trebuie ca lumea să iasă din inima noastră.
(Căci lumea nu e nimic altceva decât pofta trupească,
pofta ochilor şi mândrie lumească care, toate, se află în
suflet.) Toate acestea trebuie izgonite din suflet, pentru
ca sufletul să se lumineze. Lumea şi luminarea aceasta
sunt lucruri care se împotrivesc unul altuia: trebuie ca
unul să iasă afară pentru ca al doilea să încapă. Cu cât
mai mult lumea va ieşi afară, cu atât mai mult se va
lumina inima”90.
“Ţine bine în minte că, atunci când, după cuvântul
lui Dumnezeu, nu cauţi aici bogăţie vremelnică, cinste,
slavă, îndulciri, ci cauţi şi doreşti numai comoara cea
veşnică, atunci ea ţi se va deschide în ceruri, după
făgăduinţa Sa, şi se vor îndepărta de la tine dragostea
şi dorirea celor vremelnice: doreşte şi caută bunătăţile
cele veşnice cu adevărat şi nu le mai dori pe cele
vremelnice”91. “Trebuie, aşadar, ca fiecare, cât timp
trăieşte, să-şi înţeleagă amăgirea, şi să nu aibă nimic de
preţ pe lumea aceasta, în consecinţă să nu alerge după
nimic şi să nu se lipească de nimic … Vezi, din cele de
mai sus, că ne naştem şi ne înnoim cu Sfântul Botez, nu
pentru lumea aceasta, altminteri ar trebui să rămânem
pentru totdeauna în ea, ci ne naştem şi ne înnoim în
scopul trecerii la viaţa viitoare. Păcătuiesc şi rătăcesc
aceia care caută aici onoruri, bogăţie şi slavă. Prin
această grijă a lor, ei arată că lumea aceasta le este
patrie şi că vor să trăiască în ea pentru totdeauna. Ei
fac asemenea călătorului care, odihnindu-se pentru un
90
91
Ibidem, p.121
62
scurt răgaz într-o ţară străină, îşi construieşte acolo
imobile: case, grădini, iazuri şi altele, pe care la
întoarcerea în patrie, va fi nevoit să le lase şi să se
întoarcă fără nimic din toate acestea. Astfel, şi noi intrăm
în lumea aceasta, pentru un scurt răgaz, ca într-o ţară
străină şi, ieşind din ea, mergem fiecare la locul său:
cinstitorii de Dumnezeu la viaţa cea veşnică, iar
necinstitorii la chinurile veşnice”92.
“Creştinul când se îndreaptă către lume şi cele
pământeşti se întoarce de la Dumnezeu şi de la cer, şi
când iubeşte zidirea îşi îndepărtează dragostea de la
Ziditor şi astfel, se îndepărtează cu inima de Dumnezeu,
lipindu-se de zidire, şi ca Adam îşi întinde mereu mâna
spre pomul oprit. Aşadar, lumea aceasta este pentru
noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit, este
pusă spre ispitirea noastră: către cine ne vom îndrepta
inima? Către Dumnezeu sau către lume? Când o vom
îndrepta către Dumnezeu, o vom întoarce de la lume. Iar
când o vom îndrepta către lume, o vom întoarce de la
Dumnezeu. Nu se poate să iubeşti şi lumea şi pe
Dumnezeu, după cum este spus mai sus: Dacă iubeşte
cineva lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. După cum
lui Adam, Dumnezeu I-a poruncit să nu guste din
pomul acela, la fel şi nouă ne spune acum: nu iubiţi
lumea, nici cele ce sunt în lume. Vezi, aşadar, de ce
trebuie să dispreţuim lumea: ca să-L cinstim pe
Dumnezeul nostru; să nu iubim lumea, ca să îndrăgim pe
Dumnezeul nostru; să lăsăm creatura pentru ca pe
Dumnezeu să-L aflăm; să ne întoarcem de la creatură ca
să ne îndreptăm spre Dumnezeu. După cum nu putem
privi în acelaşi timp şi spre răsărit şi spre apus, şi spre
cer şi spre pământ, la fel, nu putem să ne lipim în acelaşi
timp cu inima şi de lume şi de Dumnezeu. Când ne
92
Ibidem, p.75
63
îndreptăm ochii spre pământ, îi întoarcem de la cer; când
ne îndreptăm spre răsărit îi întoarcem de la apus. La fel,
ne întoarcem cu inima de la Dumnezeu, când iubim
lumea; iar când ne adresăm din inimă lui Dumnezeu,
atunci ne depărtăm de lume. Trebuie să alegem fiecare
una din două. Nimeni nu poate să slujească la doi
domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi,
sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui (Matei
6, 24)”93.
Spune Sfântul Ioan de Kronstadt: “Nu-I poţi sluji
Domnului cu sinceritate şi în acelaşi timp să te pasionezi
de lucruri pământeşti, fiindcă acestea ţin de Mamona…
Când inima se leagă de cele pământeşti, ea se
îndepărtează de Dumnezeu, de Maica Domnului, de
sfinţi, de tot ce este spiritual, ceresc şi etern, ne face să
ne ataşăm de cele pământeşti … Duhul legării de cele
pământeşti, al păstrării cu orice chip al acestora şi al
regretului după ele este duh diavolesc, diavolul însuşi
intrând şi sălăşluindu-se în om prin legarea de cele
pământeşti”94.
Sărăcia cu duhul şi smerenia
Sfântul Simeon Noul Teolog dar şi Sfântul Ignatie

Brianceaninov95 spun: Fericiţi cei săraci cu duhul, adică
cei ce n-au în ei nici un gând al veacului acesta.
93
94
2005, p.270
95
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe ascetice, vol.3, Editura
Sofia şi Editura Cartea Ortodoxă, 2003, p.176
64
Dar asta nu este tot. “Fericiţi cei săraci cu
duhul, adică cei smeriţi”96, tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură
de Aur. Iată că am ajuns la o aparentă contradicţie căci,
parcă spuneam că sărac cu duhul înseamnă cei care nu
sunt plini de deşertăciuni, săraci în deşertăciuni. Aici nu
e nici o contradicţie ci o idee foarte foarte importantă.
Oare cei plini de duhul deşertăciunii sunt smeriţi? Cel
care se umple de deşertaciuni când participă la un
carnaval sau concert sau câştigă în afaceri şi este în
şuvoiul lor este smerit? Cel care-şi cumpără haine noi şi
frumoase şi se încântă cu ele? Cel lăudat cu diferite
prilejuri? Cel ce se uită televizor, la meciuri e smerit? Nu,
ci-şi înalţă sufletul (pe aripile deşertăciunii) după modelul
satanei şi se umple de bucuria deşartă. Adeseori
oamenii se mândresc când fotbalitul lor preferat a
câştigat (în mintea lor chiar ei sunt cei care sunt plini de
slavă după cum spun şi psihologii). Omul neputând să se
trufească, cu ceea ce este el şi ceea ce face el, pe cât ar
dori el să se fălească, caută să se înalţe pe sine prin
deşertăciuni. Sau îşi închipuie că este el acel actor sau
acel cântăreţ (după cum spun psihologii că are loc o
dedublare a personalităţii numită stare schizofrenică) sau
se bucură de acea revărsare de slavă ca de o apă dulce
din care se adapă.
Între Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ignatie

Brianceaninov şi Sfântul Simeon Noul Teolog nu este nici
o contradicţie: A nu te umple de duhul deşertăciunii
înseamnă a fi smerit. Şi invers a te umple de duhul
deşertăciunii înseamnă a te înălţa cu inima, înseamnă
mândrie. Iar, a tânji după deşertăciuni înseamnă a dori
să te înalţi cu inima.
96
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Scrieri PSB 23, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994, p.174
65
Sfântul Vasile cel Mare spune “Aproape este
Domnul de cei cu inima zdrobită şi pe cei smeriţi cu
duhul îi va mântui. Zdrobire de inimă înseamnă
nimicirea gândurilor omeneşti. Cel care dispreţuieşte
pe cele de aici şi se predă pe sine Cuvântului lui
Dumnezeu, cel care oferă puterea conducătoare a
sufletului său gândurilor celor mai presus de om şi
dumnezeieşti, acela poate fi cel care are inima
zdrobită şi o face jertfă pe care Dumnezeu nu o va
urgisi. Că inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu a va
urgisi. Aproape este, dar, Domnul de cei cu inima
zdrobită şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui. Cel care
nu se îngâmfă şi nici nu se gândeşte la ceva din cele
omeneşti, acela este şi zdrobit cu inima şi smerit cu
duhul” 97.
Tot la fel spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: “În
alt chip nu se poate ca să se facă cineva smerit, fără
numai prin iubirea celor sfinte şi dumnezeieşti şi prin
dispreţuirea celor de aici”98.
Sărac cu duhul înseamnă smerit spune Sfântul
Ioan Gură de Aur 99, dar tot el merge mai departe şi zice
că nu poate fi cineva smerit dacă nu va dispreţui cele
de aici. Cum le va dispreţui, dacă va fi plin de ele?! Dacă
va fi plin de duhul lor? Doar dacă va fi sărac în aceste
duhuri cu “d” mic, duhuri lumeşti felurite, duhuri ale
deşertăciunii, va fi smerit. Altfel, nu e cu putinţă. Zici că
iubeşti cultura lumească (adică poezia, literatura, ştiinţa)
dar eşti smerit? Nu se poate. Zici că asculţi muzică
97
98
99
Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei smeriţi şi cu inima zdrobită-
66
mirenească, te uiţi la tv, mergi la teatru şi spectacole şi
eşti smerit? Nu e cu putinţă. Nu, nu, te afli în amăgire, te
linguşeşti pe sine, făţăreşti evlavia. Eşti microbist, dar
eşti smerit? Nu se poate. Nu poţi fi admirator al unei
vedete de sport, muzică, teatru sau film, dacă eşti smerit.
Ci doar dacă eşti mândru, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
Îi admiri, doar dacă vrei să fii ca ei, dacă pui preţ pe lume
şi nu crezi şi nu pui preţ pe slava Lui Dumnezeu şi
Împărăţia cerurilor.
Auzim de multe ori: Ce, eu nu merit lucrul acesta?
Să nu am şi eu acest lucru, aşa ceva? Câte din cele
cumpărate sunt într-adevăr necesare? Şi câte nu sunt
doar pentru a nu rămâne mai prejos ca alţii? Sau din
mândria de a avea ceva deosebit de parcă ar zice întregii
lumi: vedeţi această maşină strălucitoare, la fel sunt şi eu
stăpânul ei. Fără îndoială că oamenii îşi închipuie că o
parte din slava civilizaţiei trece asupra lor. Şi de
aceea nu vor putea să renunţe uşor la ceva din ale
civilizaţiei: au iubit slava trecătoare. Uşile se deschid
singure înaintea lor, telecomanda scoate un sunt plăcut,
beculeţele pâlpâie. Cum să renunţi la ele?
Sfântul Vasile cel mare, în cuvântul Despre
smerenie spune: “Dacă omul ar fi rămas în slava ce i s-a
rânduit de Dumnezeu, n-ar fi avut o falsă măreţie, ci una
adevărată. De aceea, cel mai bun mijloc pentru
mântuirea lui, pentru vindecarea de boală şi pentru
întoarcerea la starea de la început este smerenia, adică
a nu-şi închipui că se poate împodobi prin propriile lui
puteri cu vreo slavă oarecare. Dar diavolul , care a
doborât pe om cu nădejdea unei false slave, nu
încetează a-l momi cu aceleaşi ispite şi de a născoci
pentru aceasta nenumărate uneltiri”100.
100
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al BOR, 2004, p.319
67
Atunci când cineva se uită la un film participă şi el
la succesele actorilor. Îşi închipuie că o parte din
isteţimea, puterea, frumuseţea, tinereţea şi succesul
actorilor trece asupra lor dar de fapt se umplu de
mândrie şi de duhul deşertăciunii. Participă la vorbele lor
care par atât de importante în film, la luxul sau aventurile
din film. Actorii par că sunt pe scenă dar de fapt pe
scenă se suie cei care îi privesc şi se închipuie săvârşind
isprăvi minunate. Cântăreţii par a cânta dar de fapt
duhovniceşte cântă cei care-i ascultă, cântă cântece
trufaşe spre sfidarea lui Dumnezeu, spre sfidarea
poruncilor lui Hristos, creând o lume paralelă animată de
duhul deşertăciunii, creată pe trufie şi imaginaţie. Satana
s-a înălţat până la nori, a vrut să-şi pună tronul deasupra
lui Dumnezeu şi prin împărtăşire tainică i-a atras şi pe
ceilalţi îngeri care au devenit diavoli. La fel cei ce se
adapă din duhul diavolesc al deşertăciunii se înalţă, se
trufesc cu inima dar de fapt sunt atraşi şi amăgiti de
diavol departe de Dumnezeu.
Sf.Ioan de Kronstadt spune: Pentru cel sărac cu
duhul lumea întreagă nu înseamnă nimic101.
101
2005, p.95
68
Capitolul 3
Căderea îngerilor
69
70
Cum a căzut a treia parte din îngeri?
De mare folos este, să înţelegem cum suntem

înşelaţi, cum au fost înşelaţi protopărinţii şi cum au fost
atraşi îngerii căzuţi de către satana. Ştim că satana s-a
mândrit dar cum de au căzut cu el până la a treia parte
din îngeri? Şi dacă au fost atraşi şi îngeri cum de nu vom
fi şi noi atraşi?
Fără îndoială înşelarea diavolească nu este
întotdeauna o lucrare evidentă pentru toţi, menită
eventual să înşele doar pe copii mici. Toţi oamenii se află
în înşelare, ne precizează Sfântul Ignatie Brianceaninov.
Dar cum să fi fost şi îngerii atraşi în înşelare?
Sfântul Simeon Noul Teolog: spune despre cineva
chemat de Împăratul “dacă întorcându-ţi faţa, adică
mintea ta în altă parte vei vorbi sau convorbi cu un
altul, întorcând adică spatele Dumnezeului celui
neapropiat, la care oştirile cereşti privesc fără să
clipească cu frică şi cutremur, oare nu pe bună dreptate
te va părăsi de îndată pe tine ca pe un dispreţuitor şi
nevrednic? …Dacă, însă socotind drept nimic iubirea şi
dulceaţa Lui, vei înclina spre iubirea altuia şi-ţi vei lega
întreaga pornire a sufletului de acesta şi-ţi vei găsi
plăcerea într-un alt lucru, cum ar fi mâncare sau băutură,
în haine sau privelişti seducătoare, în aur sau argint sau
înăuntrul sufletului tău se va întipări chipul vreunei alte
pofte, oare Cel prin fire curat, neprihănit şi imaculat, Care
te-a făcut şi pe tine aşa prin Duhul, va mai primi oare să
fie împreună cu tine, care ai consimţit la aşa ceva şi nu
mai degrabă te va părăsi pe tine? Negreşti că lucrul este
vădit oricui” 102.
102
71
Într-un mod asemănător ne gândim despre
căderea îngerilor întunericului. Aceştia uimiţi de
heruvimul căzut şi-au întors faţa să-l privească şi s-au
desfătat cu spectacolul, mesajul, ideologia şi duhul lui.
Nu este uşor de crezut ca atâta mulţime de îngeri care
au căzut deodată nu au avut o cauză comună, o sursă
de înşelare spre care au privit sau că ei nu s-au privit
unul pe altul, ci că au căzut independent unul de altul. În
viaţa Sfântului Nifon al Constanţianei apare următorul
fragment: ”Când a sfârşit rugăciunea, Nifon a auzit un
glas care i-a zis: Întoarce-te înapoi spre apus! S-a întors
imediat înapoi şi a văzut o mare adunare de negri. Unul
din ei de o înălţime uriaşă şi foarte întunecat la chip, a
început să numere în grabă oştirea lui şi să o aşeze după
felul păcatelor. Apoi a dat poruncă căpeteniilor de oştire
să înceapă războiul cu curaj şi măiestrie, zicându-le:
Puterea mea va fi cu voi; să vă uitaţi la mine şi să nu vă
temeţi” 103.
La fel şi în ziua de azi diavolii şi oamenii deşerţi
privesc la satana şi la lucrurile lui şi de acolo îşi iau
puterea. Nu putem să nu spunem că Scriptura sugerează
o succesiune a evenimentelor: Întâi satana s-a mândrit şi
s-a înălţat pe sine şi a făcut şi altele pe care Scriptura nu
le precizează desluşit, pe larg, în parte şi pentru a nu
vătăm cititorul, poate. Iar, apoi a căzut a treia parte din
îngeri, cel mai probabil pentru că şi-au întors privirea
către satana şi au întors spatele Domnului, încetând să
slavoslovească şi fiind atraşi de spectacolul satanei.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos spune că satana:
“A căzut, deoarece a invidiat slava Domnului şi s-a
gândit să întemeieze o împărăţie a sa dimpreună cu
ceilalţi îngeri lepădaţi”104.
103
Sfântul Nifon al Constanţianei, Un episcop ascet, Editura Mănăstirii
Sihăstria, 2004, p.157
72
Ce fel de împărăţie a vrut să întemeieze? Cum a
prezentat-o el îngerilor căzuţi? Cum era spectacolul
acesta grandios, fermecător, uluitor? Oare nu dădea şi el
un soi de bucurie sau de împlinire? Oare nu surprindea,
copleşea şi atrăgea irezistibil?
În limbajul contemporan putem să ni-l imaginăm
ca un spectacol grandios, de muzică şi lumini, ca o operă
de artă genială, ca o poezie fascinantă şi ca o revărsare
de descoperiri ştiinţifice, punând în mişcare o tehnologie
sclipitoare, asemeni unui uriaş joc tridimensional.
Nu trebuie să uităm nici o clipă că a te umple şi
împărtăşi de ceva din această nălucire este mândrie.
Acest duh al deşertăciunii a căzut pe pământ
odată cu satana şi a însoţit cu ispitele lui omenirea până
în ziua de azi. El s-a descoperit treptat, după cât a
îngăduit Dumnezeu, pentru că altfel, ar fi pârjolit totul în
jur.
Dar, spre sfârşitul lumii, când satana va fi
dezlegat, acest duh va lucra cu o deosebită putere în
lume: ”După aceea trebuie să fie dezlegat câtăva
vreme (Apocalipsa 20, 2-3)”.
Dacă înainte de cădere îngerii asemeni unor
oglinzi curate (“căci demnitatea, dorinţa îngerilor lui
Dumnezeu este de a fi luminaţi ca nişte lumini secunde”
spune Sfântul Simeon Noul Teolog 105) reflectau lumina
lui Dumnezeu prin voia lor s-au întors să reflecte altceva
şi au reflectat duhul satanei. Duhul înşelăciunii s-a
prăvălit din cer şi se găseşte pe pământ, acţionează în
lume, orbind şi întunecând şi omorând sufletele
oamenilor.
104
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, Editura Evanghelismos,
2005, p.166
105
73
Prin urmare, când ieşi afară din casă să te aştepţi
să găseşti ceva din lucrările heruvimului căzut, lucrări
năucitoare ca cele ce au dus la alungarea îngerilor căzuţi
din cer. Vezi să nu te împărtăşeşti, încânţi şi îmbeţi cu
ele!
Când te duci la servici, când deschizi televizorul
sau când te întâlneşti cu cineva să te aştepţi iarăşi să
găseşti lucrări ale heruvimului căzut.
A spus Sfântul Antonie: “Am văzut toate cursele
vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare
cine va putea să le treacă pe acestea?”106.
Duhul care lucrează în acestea este acelaşi cu
duhul care a dus la căderea îngerilor căzuţi, după cum şi
Duhul Sfânt este unul, dar darurile sunt multe, tot aşa şi
duhul deşertăciunii, care a dus la căderea îngerilor
înşelaţi, iar acum duce la căderea oamenilor, chiar dacă
nu este identic ca forme de manifestare, totuşi este
strâns înrudit, având aceeaşi sursă şi izvor. Spune-mi ce
fel de apă curge din acest izvor? Acest duh este duh al
minciunii şi al înşelării, spune Sfântul Ignatie
Briancianinov.
Duhul lumesc este acea vrajă seducătoare, care a
putut transforma îngerii în diavoli, iar acum abate
oamenii de la drumul spre cer înspre iad. Este duhul: ”În
care aţi umblat mai înainte potrivit veacului lumii
acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a
duhului care lucrează acum în fiii neascultării (Efeseni
2,2)”.
106
Şi am auzit un glas zicând: Smerenia -Patericul egiptean, Editura
Reîntregirea Alba Iulia, 2003, p.4
74
Prin cine sunt atraşi oamenii
Vedem că există un duh al lumii acesteia, adică

duhul lumesc, care este potrivit stăpânitorului lumii
văzduhului, adică al diavolului şi că el lucrează în fiii
neascultării, adică în diavoli şi în oamenii lumeşti
deopotrivă, chiar dacă în moduri şi feluri diferite.
Ţi se pare că vedetele de azi sunt încântătoare şi
că eroii din filme nu se potrivesc cu Evanghelia? Dar,
heruvimul căzut era cu mult mai strălucitor şi atrăgător şi
totuşi a ajuns înfricoşător de urât şi de rău. Te-a încântat
un om lumesc, un specialist, un fotbalist, un meseriaş, un
om de ştiinţă, un artist şi te-a abătut de la cele cereşti?
Gândeşte-te că heruvimul căzut îşi lucrează lucrarea de
amăgire prin aceşti oameni. A te întoarce de la cele
cereşti este deja o mare victorie a lui, este căderea ta
sau începutul căderii tale.
Sfântul Ioan de Kronstadt spune: “Cât de
sârguincios se arată diavolul şi lumea în a sădi neghina
în ţarina lui Hristos, care este Biserica, în a sădi, odată
cu cuvântul dumnezeiesc, cuvântul lumesc, cuvântul
deşertăciunii! În locul templelor divine, lumea şi le-a
ridicat pe ale sale: teatre, circuri, săli de adunare,
templele deşertăciunilor lumii. În locul sfintelor icoane, pe
care iubitorii de cele lumeşti nu le iau în seamă, au
început să apară portretele oamenilor, pictate sau
fotografiate, imagini de tot felul; în locul lui Dumnezeu
şi al sfinţilor sunt cinstiţi până la divinizare
celebrităţile lumii: scriitori, artişti, cântăreţi, pictori care
se bucură de trecere în societate şi de un respect vecin
cu evlavia. Sărmanii creştini! Au căzut cu totul de la
Hristos! În loc de îmbrăcăminte duhovnicească îşi
îndreaptă atenţia spre haine de ultima modă şi spre tot
75
felul de podoabe artificiale, care excelează prin
scumpete şi strălucire”107.
Ce înseamnă că spre sfârşitul lumii satana va fi
dezlegat din adânc, decât că duhul lui se va manifesta cu
deosebită putere în lume. Cu o putere apropiată, poate,
de aceea care a dus la căderea a o treime din îngeri,
care a făcut ca aceştia să înceteze slavoslovia, să-şi
întoarcă privirea de la Dumnezeu la satana şi spre
lucrările lui.
Remediul este dat pentru omul contemporan ca şi
pentru cei de până acum de Sfântul Apostol Pavel în
Epistola 1 către Corinteni: “Cei ce se bucură să fie ca şi
cum nu s-ar bucura, cei ce cumpără ca şi cum n-ar
stăpâni şi cei ce se folosesc de lumea aceasta ca şi cum
nu s-ar folosi deplin de ea (7, 29-30)”. Adică să nu se
umple de duhul deşertăciunii, să nu se încânte de cele
din jur, să nu se alipească de creaţie mai mult decât de
Creator.
“Cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi.
Din aceasta cunoaştem Duhul Adevărului şi duhul
rătăcirii (1 Ioan 4, 6)” spune Sfântul Ioan Evanghelistul.
Acest duh al rătăcirii a atras la cădere şi stăpânit o
mulţime de îngeri. A exercitat o atracţie puternică,
deosebit de puternică. Nu este de mirare că oamenii sunt
atraşi şi stăpâniţi de el, dacă o bună parte din îngeri au
căzut. Este duhul care se manifestă în lume prin pofta
ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii. Nimeni nu-i poate
rezista, dacă nu e născut de sus şi după aceea oricând
poate cădea, după cum îngerii aceia au căzut. Da,
muzica seducătoare, spectacolele, filmele, efectele
speciale, animaţii, explozii de lumină şi culoare, sunt
fragmente din duhul care i-a prăbuşit pe îngeri. Clădirile
luxoase, ştiinţa lumească şi tehnologia şi cultura sunt un
107
2005, p.193
76
mod prin care (cei mânaţi de duhul lumesc) zic cu
începătorul răutăţii: “Sui-mă-voi deasupra norilor şi
asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 14).
Aşa cum a te păzi de duhul deşertăciunii, care
caută să îmbete inimile, înseamnă smerenie, sărăcie cu
duhul, aşa a te lăsa pe valurile acestui duh înseamnă
trufie, iar trufia este nedespărţită de acest duh al
deşertăciunii.
Dacă duhul deşertăciunii lucrează cu putere
alungă harul iar fără harul Duhului Sfânt, omul nu se
poate păzi de nici un păcat. Spune Sfântul Ioan de
Krosntadt: Fără întărire de la Duhul Sfânt sufletul nostru
ar aluneca mereu spre tot răul108.
Atunci diavolul care s-a trufit a fost încântat de
acest duh deşert produs de mintea sa sclipitoare, duh şi
nălucire, care a încântat şi îmbătat şi a atras irezistibil alţi
îngeri făcându-i să nu mai fie lumini secunde ale lui
Dumnezeu, ci reflectări ale acestei năluciri trufaşe şi
deşarte, dar într-un anumit fel sclipitoare şi atrăgătoare.
Este de neimaginat strălucirea (vraja) şi puterea
acestei năluciri, care a putut să atragă la cădere mulţimi
de îngeri. Luaţi prin surprindere mulţi îngeri au fost atraşi
de ea. Ea se manifestă desigur şi pe pământ, dar mult
mai slab decât s-ar putea ea manifesta şi s-a manifestat
în lumea duhurilor. Pe pământ se manifestă atât cât îi
îngăduie Dumnezeu. Spectacolele, muzica, focurile de
artificii, vitrinele sclipitoare, îmbătarea simţurilor prin
metode rafinate, pot însă, sugera ce a fost (când a căzut
a treia parte din îngeri) şi ce poate urma la sfârşitul lumii
cu aproape întreaga omenire. Toate aceste distracţii
rafinate sunt conduse şi orchestrate de diavoli cu sprijinul
vaselor pline de duhul viclean: actori, cântăreţi, sportivi şi
alte vedete şi personalităţi ale momentului.
108
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sofia,2005,
p.58
77
Întâlnirea treptată cu duhul deşertăciunii
Omenirea nu ar fi putut suporta întâlnirea bruscă

cu acest duh al deşertăciunii în toată puterea lui, el s-a
descoperit treptat şi va atinge spre sfârşit o putere
întrucâtva apropiată de aceea care i-a făcut să cadă pe
îngeri din cer. Cine va putea rezista la confruntarea cu
aceste puteri? Aşa se întreabă Sfântul Efrem Sirul: Cine,
oare, va avea suflet de diamant, ca să sufere vitejeşte
toate smintelile acelea? 109. Ce oameni vor putea rezista
acolo unde au căzut îngerii? Cu siguranţă nu nişte
creştini căldicei, grăsuţi şi crescuţi în lux, amatori de
distracţii şi cumpărături, prinşi în sute de fire nevăzute de
civilizaţia modernă sau care-şi petrec timpul ascultând
muzică şi privind la televizor.
Omenirea a luat contact cu duhul deşertăciunii
gradat, astfel încât adevăraţii creştini să se obişnuiască
treptat în lupta cu el. Cine va îndrăzni să spună că
acestea sunt doar nişte plăceri nevinovate? Sigur, cei
mai mulţi şi-au făcut din îmbogăţirea cu duhul
deşertăciunii chiar scopul vieţii lor. Plasarea lor în iad nu
este bruscă ca în cazul diavolilor, ci este amânată pentru
sfârşitul vieţii pământeşti, din multa milostivire a lui
Dumnezeu. (Dumnezeu va smulge totuşi cu
înţelepciunea Lui pe unii din vâltoarea deşertăciunii şi
printr-o minune îi va duce în Împărăţia cerurilor).
Oamenii sunt învăţaţi cum să răspândească ei
înşişi duhul deşertăciunii, să simtă din asta o încântare
deşartă şi să se îmbete şi să îmbete şi pe alţii cu duhul
deşertăciunii, devenind vase ale deşertăciunii, izvoare de
apă tulbure, dătătoare de moarte, după cum sfinţii şi
purtătorii de duh sunt izvoare de apă vie. Poate îţi vine
109
Monah Zosima Pascal, Sfârşitul omului, Editura Credinţa
Strămoşească, 2008, p.133
78
greu să crezi că există diavoli, pentru că nu-i vezi, dar
duhul deşertăciunii nu-l simţi? Nu este el viclean şi
mincinos? Împotriva lui trebuie să foloseşti cu răbdare şi
întocmai armele lăsate de Sfânta Biserică Ortodoxă
pentru a gusta din Duhul adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Duhul lui Hristos, apa din care dacă veţi bea nu
veţi mai înseta în veci.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune: “Stăpânitorul
lumii acesteia se străduieşte să ne ţină într-o neîncetată
distracţie şi întunecare, tocmai prin mijlocirea desfătărilor
trupeşti! Prin simţurile trupeşti aceste ferestre către
suflet, prin care sufletul are legătură cu lumea văzută, el
îl adapă neîncetat cu desfătări ale simţurilor şi totodată
cu păcatul şi robia care sunt nedespărţite de acesta. În
faimoasele săli de concert pământeşti răsună o muzică
ce exprimă şi stârneşte feluritele patimi; aceste patimi
sunt înfăţişate şi în teatrele pământeşti; aceste patimi
sunt răscolite prin distracţiile pământeşti: omul este
adus prin toate mijloacele cu putinţă la desfătarea cu
răul care îl ucide. Îmbătându-se cu acesta ei uită binele
cel mântuitor al lui Dumnezeu şi sângele Dumnezeului -
Om prin care am fost răscumpăraţi”110.
Chiar dacă duhul care a atras pe îngeri la cădere,
nu este identic în manifestarea lui cu duhul lumesc care
atrage pe oameni, ele sunt totuşi strâns înrudite având
aceeaşi sursă: satana.
Cel obişnuit cu acest duh al deşertăciunii (oricine
poate fi furat de încântarea lumească) îl va căuta chiar în
viaţa duhovnicească, va căuta să se umple de el la
rugăciune, chiar privind la icoane, ascultând slujbe
bisericeşti sau vizitând biserici şi mănăstiri.
110
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, Editura Anestis,
2005, p.141
79
La sfârşitul lumii antihrist va încerca să
reconstituie acel spectacol grandios, acea vrajă care
a dus la căderea îngerilor. Acea atracţie irezistibilă care
a făcut să cadă a treia parte din îngeri se va manifesta
(probabil cu ajutorul tehnologiei) într-o mare măsură
asupra omenirii. Şi trebuie să vedem că acele vremuri
deja am început să le trăim. Omul nu mai poate să nu fie
atras de acest şuvoi al lumii. Nu trebuie să ne mirăm că
aproape toţi au căzut deja sub atracţia tehnologiei.
Dacă vezi pe cineva că a ieşit de pe drum în
stânga îi strigi să o ia la dreapta. Sigur acest îndemn nu
este destinat celor care merg drept sau care au ieşit din
drum dar ducându-se prea în dreapta. În general cred că
oricât de mult am încerca, practic în viaţa noastră, să ne
opunem tehnologiei tot vom fi înclinaţi şi atraşi spre a
folosi în exces descoperirile tehnologice şi diferite
facilităţi şi modernisme şi să le dăm un loc necuvenit în
inimile noastre.
Devine tot mai clar că tehnologia, ştiinţa şi cultura
lumească vor fi acea înşelare care îi va păcăli şi pe cei
aleşi. Trebuie să fim sinceri şi să observăm tehnologia (şi
stiinţa şi cultura) după roadele ei. Cum ne ajută la
rugăciune faptul că avem un calculator mai puternic? Dar
un mobil cu mai multe facilităţi? Ne ajută să fim mai
milostivi? Ne ajută la lucrarea vreunei virtuţi? E posibil să
găsim şi cazuri în care pare că ne ajută. Dar ceva este
greşit.
Trebuie să observăm tehnologia după rodele ei.
Nu-mi plac cei ce spun că tehnologia nu e rea. E ca şi
cum te-ai duce într-un salon de diabetici şi ai spune că
zahărul nu e rău în sine. Şi ai începe să explici la ce
procese metabolice participă şi cum se degajă energie şi
altele de acelaşi fel. Toate lucruri adevărate. Dacă însă îl
vor asculta pe acesta vor muri. Cine zice că tehnologia
nu e rea vrea să se justifice. În loc să recunoască (ca să
80
se poată îndrepta) că tehnologia a pătruns în vieţile
noastre şi că trebuie să ne forţăm să-i punem frână altfel
ne duce departe de Hristos.
Zahărul nu e rău dar pentru diabetici este. La fel şi
cu tehnologia pentru noi, duhovniceşte, nu este bună. Nu
contează dacă din cauza ei sau din cauza noastră. Dacă
există şi oameni care nu sunt afectaţi de tehnologie nu
mă cert cu ei. Acestora le răspundem: “Nu cei sănătoşi
au nevoie de doctor ci cei bolnavi”. Cei care spun că
tehnologia nu e rea, că sunt bine sănătoşi să nu
primească aceste leacuri (destinate unor bolnavi cum
sunt şi eu). Nu ne certăm cu ei şi nu vrem să le
demonstrăm nimic. Ce-ar mai fi de demonstrat când totul
e atât de clar în jurul nostru?
Bogăţia şi tehnologia nu sunt rele în sine.
Adevărat. La fel mâncarea nu este rea nici una nici alta.
Totuşi pentru un diabetic zahărul e rău, pentru un bolnav
cu rinichii sau hipertensiv sarea nu e bună, pentru un
bolnav de ficat grăsimile nu sunt bune. Nu te duci la un
alcoolic să-i spui că nu-i rău să bea un pahar de vin la
masă. Bogăţia şi tehnologia nu sunt rele pentru un om
sănătos duhovniceşte (care s-a păstrat sănătos tocmai
pentru că s-a păzit de ce e vătămător) nu pentru nişte
bolnavi ca noi. Pentru cei mai mulţi dintre noi acestea
(tehnologia, stiinţa, cultura lumească) nu fac decât să ne
hrănească patimile.
Sfântul Teofilact al Bulgariei spune: “Cu neputinţă
este a nu folosi rău pe cele ce le avem; că până când
avem avuţii, se sârguieşte diavolul a ne amăgi pe noi, ca
să le folosim uneori afară de canonul şi de legea
iconomiei, şi cu anevoie este a scăpa de cursele lui.
Pentru aceasta bun lucru este sărăcia şi puţin de nu este
fără de ispită111”.
111
81
a atras din ucenicii Sfântului Apostol Pavel
Cu multă putere lucrează duhul deşertăciunii şi

atracţia deşertăciunilor lumeşti asupra omului. Gândeşte-
te că, chiar Sfântul Apostol Pavel spune despre unul din
ucenicii săi că l-a părăsit “iubind veacul de acum, m-a
lăsat şi s-a dus” (II Timotei 4,10). Nici Apostolul Pavel n-
a putut să-i oprească să se arunce în şuvoiul
deşertăciunii. “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume
(I Ioan 2,15)” strigă Sfântul Ioan Evanghelistul. Iar Sfântul
Apostol Pavel explică “Căci harul mântuitor al lui
Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe
noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti” şi adaugă
“Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători,
amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări” (Tit 2,
11-12).
În Apocalipsa scrie că un înger: “a prins pe balaur,
şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat
pe mii de ani, şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a
pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească
neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După
aceea trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (20, 2-3).
Adică acum e dezlegat sau va fi în curând. Şi amăgeşte
neamurile. Cu civilizaţia şi tehnologia, practicile orientale,
televiziunea şi internetul, spectacole, film, muzică, lumini
şi magie. Şi toate câte sunt la fel ca acestea, deşarte şi
omorâtoare de suflet, care-l fac pe om să nu-şi poată
îndrepta privirea către Dumnezeu şi să se lipească de
pământ. A amăgit şi mai demult, dar cum amăgea atunci
şi cum amăgeşte acum?! Citim mai departe: “Vai vouă,
pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi
având mânie mare, căci ştie că timpul e scurt
82
“(Apocalipsa 12, 12)(a coborât pe pământ cu nălucirile
spectacolele de muzică şi lumini, cu magia, cu toate
sclipirile care pot să atragă pe om de la slujirea Lui
Dumnezeu)”.
Căderea îngerilor şi căderea oamenilor
Sfântul Ignatie Briancianinov scrie că ceilalţi îngeri

căzuţi “au fost antrenaţi la această părere de sine şi la
această orbire de către una din căpeteniile îngerilor”112.
Cum anume? Prin ce mijloace? Prin mijloace asemenea
celor cu care sunt înşelaţi oamenii? Episcopul Ignatie
spune: “Acestea (duhurile căzute) sub conducerea
şefului lor, au încercat să-l seducă pe om, să-l
antreneze în propria lor cădere, să şi-l facă tovarăş
ascultător, să-l infecteze cu otrava urii lor împotriva lui
Dumnezeu, lucru ce l-au reuşit”113.
“Condamnat să se târască pe pământ, îngerul
căzut îşi dă toată silinţa pentru ca şi omul să facă acelaşi
lucru. Şi omul este înclinat înspre aceasta datorită orbirii
de care este atins. Sigur, omul are simţul eternităţii, dar
datorită faptului că acest simţ este pervertit de ceea ce
pe nedrept se cheamă raţiune şi de către conştiinţa sa
adormită i se pare că şi viaţa pământească este fără
sfârşit. Întemeiându-se pe această impresie
seducătoare, dar din păcate iluzorie şi dezastruoasă,
omul este robit de munca şi ocupaţiile care-i asigură o
situaţie bună în lumea aceasta, uitând că este călător şi
că locuinţa sa permanentă se află, fie în cer, fie în iad. În
numele omului căzut, Sfânta Scriptură îi zice lui
112
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Fărâmiturile Ospăţului, Editura
Episcopiei Alba Iulia, 1996, p.203
113
Ibidem, p.204
83
Dumnezeu: lipitu-s-a de pământ sufletul meu; înviază-mă
după cuvântul Tău (Ps. 118, 25). Reiese clar din acest
text că ataşamentul faţă de pământ loveşte sufletul cu
moartea veşnică; el este readus la viaţă prin cuvântul lui
Dumnezeu, care smulgîndu-l de pe pământ îi ridică
gândurile şi simţămintele înspre cer. Diavolul, zice
Sfântul Ioan Gură de Aur, este obraznic. El atacă de jos.
Şi în acest caz câştigă sigur pentru că noi nu încercăm
să ne ridicăm acolo unde el nu ne mai poate răni …
Dacă tu nu ştii ce înseamnă a fi atacat de jos, vreau să-ţi
explic această metodă de luptă. Ea constă în a învinge
folosindu-se de realităţile pământeşti, de plăceri, de
bogăţii şi de tot ce este în lume. De aceea diavolul
atunci când vede pe cineva luându-şi zborul spre cer, în
primul rând nu este în măsură să-l atace şi dacă riscă să
o facă recade imediat el însuşi. N-ai teamă de el, pentru
că nu are aripi, ci se târăşte doar pe pământ, printre
lucrurile pământeşti. Să n-ai nimic comun cu el, pentru
că în acest caz nu va fi necesară sforţarea”114.
“Preocupările pământeşti atunci când călugărul li se
dedică cu entuziasm, pot, fără ca acestea să facă păcate
exprese să-l oprească de la sporirea duhovnicească şi
să provoace dezastru în sufletul său”115. “Preocupările
intelectuale, în special, riscă să-l întoarcă pe om de
la umilinţă şi de la Dumnezeu şi să-l antreneze în
părerea de sine şi-n idolatrizarea propriei persoane”116.
“Dacă în timpul călătoriei pământeşti omul nu rupe
orice legătură cu spiritele răului va rămâne legat de
acestea, chiar şi după moartea sa, aparţinându-le
acestora mai mult sau mai puţin pe măsura contactului
cu ele. Menţinerea legăturii cu spiritele căzute duce la
114
115
Ibidem, p.209
116
Ibidem, p.213
84
pierzania veşnică atunci când o ruptură incompletă
produce chinuri groaznice pe calea ce duce la cer. Priviţi
fraţilor ce a făcut şi face diavolul pentru a îndepărta
gândul omului de la cerul duhovnicesc înspre materie,
aservindu-i inima pământului şi ocupaţiilor pământeşti …
Spiritul căzut i-a determinat pe mulţi călugări să-şi
procure diverse obiecte rare şi preţioase şi când gândul li
s-a legat de aceste obiecte s-a despărţit de Dumnezeu.
Pe alţii i-a făcut să studieze tot felul de ştiinţe şi de
arte, puţin importante care numai să-i orienteze
înspre pământ; şi când le-a atras toată atenţia înspre
cunoştinţele trecătoare i-a lipsit de singura cunoştinţă
necesară, cea a lui Dumnezeu”117. Această tactică a
legării de pământ “este atât de practică pentru a-l duce
pe om la pieire, încât în vremurile din urmă o va
întrebuinţa pentru îndepărarea de Dumnezeu a lumii
întregi. Diavolul recurge la acest gen de luptă cu un
succes incontestabil. În vremurile de pe urmă sub
influineţa stăpânului lumii acesteia, oamenii vor fi
literalmente posedaţi de un ataşament faţă de pământ şi
faţă de tot ce este material şi trupesc. Vor fi stăpâniţi de
grijile acestei lumi şi se vor preocupa de dezvoltarea
bunurilor materiale. Se vor îngriji exclusiv de amenajarea
pământului ca şi cum aici ar avea locuinţă veşnică.
Devenind trupeşti şi materiali vor uita de veşnicie ca şi
cum aceasta n-ar exista; vor uita de Dumnezeu şi-L vor
părăsi” 118.
Mare taină este căderea îngerilor. Înţelegem de ce
a căzut satana. Dar, ceilalţi îngeri? Cum a fost cu putinţă
ca atâtea mulţimi de îngeri să fie amăgiţi de satana?
117
118
Ibidem, p.215
85
Cu toţii ştim că cei care au fost în vedenie sau
altcumva în cer s-au întors cu totul schimbaţi dispreţuind
cu totul cele de aici, precum fratele împăratului din viaţa
Sfântului Apostol Toma 119.
Oare ce fel de năluciri a folosit satana ca să-i
atragă pe îngeri? Dacă atâţia îngeri au căzut? Care
dintre oameni ar rezista dacă i s-ar permite să-şi
desfăşoare nălucirile pe pământ? Dar, la sfârşit el va fi
dezlegat. Nu cu totul, dar, foarte mult. Imginaţia, ştiinţa,
tehnologia, confortul, luxul şi bunul trai vor năluci o viaţă
care va părea omului lipsit de har dar şi unora dintre aleşi
deosebit de atrăgătoare. Omul lipsit de har va fi atras şi
subjugat de acestea cu o forţă irezistibilă.
Imaginaţie şi mândrie
Arhimandritul Sofronie scrie: “Mândria amplifică

imaginaţia, smerenia o face să înceteze. Mândria se
îngâmfă, creându-şi lumea proprie. … Mândria unită cu
închipuirea l-a făcut pe vrăjmaşul să cadă şi el vrea să
ne târască şi pe noi în aceeaşi cădere.”120 O manifestare
extremă a mândriei a fost însoţită, probabil, de o
manifestare extremă a imaginaţiei atât de
spectaculoasă, încât a uimit pe îngerii care aveau să
cadă. Îngerii căzuţi au fost atraşi de visul asemeni unui
spectacol grandios al satanei. Orice manifestare de fală
este urâtă înaintea Domnului. Celor mândri Dumnezeu le
stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Satana a căzut
119
Este probabil ca Dumnezeu să-şi fi retras cumva harul de la
aceştia pentru puţină vreme, pentru a vedea în ce parte înclină
voinţa lor precum învaţă şi Sfântul Siluan despre retragerea harului
uneori şi în vieţile sfinţilor.
120
Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan
Athonitul, Editura Deisis Sibiu, 1999, p.152
86
ca un fulger şi de atunci caută să zugrăvească vise şi
spectacole în minţile oamenilor. Visele sale îi înalţă şi-i
umple de mândrie şi de duhul deşertăciunii. “Veţi fi ca
Dumnezeu” (Facerea 3, 5) este visul visurilor şi căderea
căderilor. “Visarea, oricât ar fi de ademenitoare şi
frumoasă la arătare pentru simplul fapt că e o alcătuire
proprie şi samavolnică a minţii, scoate mintea din starea
de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de amăgire
de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată”121.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune: “Află că cel ce a
fost lucifer, întâiul între îngeri, la început fiind mai înalt
decât imaginaţia iraţională, mai apoi imaginându-şi şi
socotindu-şi mintea egală cu Dumnezeu a căzut în
această mult divizată grosolană şi multiformă
imaginaţie. De aceea e numit de dumnezeieştii părinţi
un pictor a toate, imitator şi şarpe cu multe chipuri,
mâncător al pământului pasiunilor, nălucire şi alte nume
de acest fel. Deci, învaţă din acestea, iubite, că diferite
forme ale imaginaţiei după cum sunt o invenţie şi
născocire a diavolului, tot astfel, îi sunt foarte dorite lui.
Pentru că după unii sfinţi imaginaţia e podul pe care trec
demonii ucigători şi se amestecă în suflet şi astfel îl fac
loc de gânduri rele, urâte, de ocară şi al tuturor patimilor
necurate sufleteşti şi trupeşti… Să ştii că după concepţia
Sfântului Maxim, Adam a fost creat fără imaginaţie.
Mintea lui era curată, uniformă, statornică, în aceeaşi
activitate. De aceea nu-şi închipuia nimic, nici nu se
robea simţurilor şi formelor lucrurilor ce decad sub
simţuri. Astfel, din acea viaţă raţională, îngerească,
uniformă, unitară şi statornică a fost aruncat de diavol în
imaginaţia perceptibilă, multilaterală şi nestatornică şi în
starea animalelor iraţionale. Pentru că închipuirea e o
121
87
însuşire a animalelor iraţionale, iar nu a celor raţionale.
Omul odată căzut într-o astfel de stare, cine poate spune
în câte patimi, răutăţi şi greşeli, n-a fost aruncat prin
imaginaţie? (Fugi de orice imaginaţie şi aducere aminte a
lucrurilor bune ori rele pentru că toate sunt nişte necurăţii
şi întinăciuni, care întunecă curăţenia, nobleţea şi
strălucirea minţii) Nu-i nici o patimă trupească sau
sufletească care să poată veni în minte pe altă cale
decât prin închipuirea celor simţite. Sârguieşte-te, deci,
aţi păstra mintea curată, fără forme, culori, distanţe şi
orice fantezie, cum a creat-o Dumnezeu!” 122
Izvorul duhului deşertăciunii
Sfântul Grigorie Palama scrie: “Dacă deci

Dumnezeu este bunătate vie de viaţă făcătoare a celor
vii, fără îndoială că acesta (satana) este răutate moartă
şi de moarte făcătoare”123. “Astfel ajunge duh mort, nu
prin fiinţă, ci prin lepădarea vieţii adevărate. Dar,
nesăturându-se de pornirea spre răutate şi sporind-o pe
ea cu cea mai mare ticăloşie se face pe sine duh de
moarte făcător, silindu-se să atragă şi pe om la
împărtăşirea sa de moarte”124. “Satana a poftit să
stăpânească cu mândrie împotriva hotărârii Ziditorului.
Astfel, îi înşală mai bine zis îi înduplecă pe oameni să nu
ia în seamă şi să nu dea nici un preţ, ba chiar să
nesocotească şi să se împotrivească şi să facă cele
contrare poruncii şi sfatului dat de Cel Prea Bun. Astfel,
împărtăşindu-se de rezvrătirea aceluia se
122
Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumeniţa,
p.90-91
123
Sfântul Grigorie Palama, Filocalia 7, Ed. Humanitas, 2004, p.411
124
Ibidem, p.412
88
împărtăşeşte şi de întunericul şi de moartea veşnică”.
Astfel, protopărinţii neamului omenesc “unindu-se în
cuget cu duhul cel mort al satanei şi mâncând din
pomul oprit, contrar voii Ziditorului au fost dezbrăcaţi de
veşmintele luminoase şi de viaţa făcătoare ale strălucirii
de sus şi s-au făcut, vai, şi ei ca şi satana, morţi cu
duhul. Iar, fiindcă satana nu e numai duh mort, ci şi duh
care omoară pe cei ce se apropie de el, iar cei ce s-au
împărtăşit de moartea lui aveau şi trup, prin care s-a
împlinit cu fapta sfatul de moarte făcător, aceştia trec,
vai, şi în trupurile lor acele duhuri moarte şi de moarte
făcătoare ale omorârii”125.
“Satana a poftit însă să stăpânească cu mândrie
împotriva hotărârii Ziditorului”- Şi a voit să atragă şi pe
alţi îngeri după cum azi voieşte să atragă pe alţi oameni.
Pentru aceasta şi-a folosit toate puterile lui deosebite,
toate argumentele lui, sprijinite pe minciuni încântătoare
şi năluciri convingătoare similare clipurilor reclamelor
moderne dar mult amplificate de o putere de atracţie
înfricoşetoare care a făcut să cadă chiar îngeri (Au fost
similare adică înrudite în duh provenind din acelaşi duh
de moarte făcător, după cum partea poartă în sine
amprenta întregului, putem presupune că întreaga
lucrare a celui viclean desfăşurată astăzi pe pământ este
din acelaşi duh cu cel de la amăgirea îngerilor căzuţi dar
de o amploare mult mai mică atât cât îi îngăduie
Dumnezeu să o desfăşoare pe pământ. De aceea luăm
aminte la lucrările de amăgire care fascinează astăzi
lumea). Aceste năluciri au fost asemănătoare clipurilor
din reclamele moderne, spectacolelor de pe stadioane,
aminaţiilor halucinante realizate astăzi cu ajutorul
calculatorului şi induceau o stare de bine şi de încântare
trufaşă.
125
Ibidem, p.414-415
89
Mare taină este căderea îngerilor. Şi ea se face
descoperită într-o oarecare măsură pe măsură ce
civilizaţia şi tehnologia avansează oferind posibilitatea
punerii în lucrare a celor mai fanteziste închipuiri, prin
crearea unor lumi nălucite, prin trăirea şi experimentarea
unor stări de încântare tot mai puternice. “La sfârsit
diavolul va fi dezlegat” scrie în Apocalipsă (20, 3). Adică
va acţiona pe pământ cum nu o mai făcuse şi vedem că
o face acum pe pământ într-un mod care era de
neconceput până nu demult. Nu ştim până unde va
ajunge acest mod de viaţă dar vedem că el înaintează tot
mai mult spre un spectacol năucitor în care satana
manevrează ca un păpuşar pe oamenii care de bunăvoie
s-au dat şi se dau lui. Nu va avea însă nici o putere
asupra celor cu privirea aţintită spre Hristos, scăparea şi
Mântuitorul lumii din înşelarea celui viclean. Datorită
progresului tehnologic în audiovizual şi folosirea
programelor specializate pe calculator putem bănui
amploarea nălucirilor care s-au folosit în acea luptă în
care au căzut mulţime de îngeri. Dar ele copleşesc chiar
şi cele mai îndrăzneţe şi înfricoşetoare închipuiri. Tot la
fel mulţimi de oameni, potenţiali sfinţi, se află amăgiţi de
lucrările desfăşurate de satana pe pământ.
În Filocalie, Isihie Sinaitul scrie: “Precum copilul
mic şi fără răutate, văzând pe vreun făcător de năluciri,
se bucură şi se ia după el din nevinovăţie, aşa şi sufletul
nostru se desfată de momelile nălucirilor diavolului şi,
amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun”126. La fel
acţionează duhul deşertăciunii şi acum asupra oamenilor
şi a acţionat probabil şi asupra îngerilor căzuţi.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune: “Legarea de
materie şi de sporirea materială îl poate cuprinde lesne
pe om, în întregimea lui, lesne îi poate cuprinde mintea,
126
Isihie Sinaitul, Filocalia 4, Editura Humanitas, 2000, p.58
90
inima, îi poate răpi toată vremea şi toate puterile: din
pricina căderii lipitu-s-a de pământ sufletul meu (Ps.118,
25) …De iubeşte cineva lumea (adică viaţa pământească
cu sporirea şi desfătarea ei), le vesteşte tuturor
oamenilor, până la unul Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu
este dragostea Tatălui întru Dânsul (I In. 2,15).
Dragostea lumii acesteia vrajbă este către
Dumnezeu: deci, oricine va vrea să fie prieten lumii,
vrăjmaş lui Dumnezeu se face (Iac. 4,4). Nu puteţi sluji
lui Dumnezeu şi lui Mamona, adică şi lui Dumnezeu şi
sporirii pământeşti (Mt. 6,24)”127.
“Şi noul Israel (creştinii) va lepăda, după
mărturia Sfintei Scripturi, vrednicia sa cea
duhovnicească, deja dăruită de Răscumpărătorul, de
dragul sporirii pământeşti, degrab trecătoare, sporirii
presupuse doar în visarea amăgitoare, şi va defăima
Sfântul Duh înaintea raţiunii sale căzute cu nume
mincinos (II Tes. 2). Pe vechiul Israel l-a amăgit visarea
la înalta sporire pământească, pe noul Israel îl vor amăgi
acelaşi fel de visare şi acelaşi fel de năzuinţă.”128 “Cei
mai mulţi dintre oameni, îmbătaţi de învăţătura
mincinoasă şi amăgitoare a duhurilor lepădate (I Tim.
4,1), luând-o razna în urma lucrării acestei învăţături
asupra lor, au dispreţuit Cuvântul lui Dumnezeu, nu ştiu
şi nu vor să ştie de el.”129
127
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Predici la Octoih, Editura Sofia şi
128
Ibidem, p.97
129
Ibidem, p.99
91
Împărăţia satanei e umbră şi fantasmă
Sfântul Ioan de Kronstadt notează: “Diavolul după
ce a căzut de la Dumnezeu nu i-au mai rămas de folosit
decât umbrele cuvintelor şi ale gândurilor, ele fiind lipsite
de adevăr, neexprimând esenţa lucrurilor, fiind doar
minciună şi fantasmă. Şi aşa cum fiecare cuvânt al lui
Dumnezeu Cuvântul înseamnă viaţă, tot aşa cuvintele
diavolului nu sunt decât minciună şi moarte”130. “De la
diavolul, care a căzut din trufaşă închipuire, dorind
să-şi însuşească ceea ce este cu neputinţă de însuşit şi
care a căzut de la viaţă şi de la adevăr, vine visarea
deşartă, mincinoasă, de la moarte-moartea”131.
“Împătimirea sufletului de cele pământeşti şi trupeşti
până la uitarea de Dumnezeu vine de la diavolul, care
face ca, atunci când ni se leagă inima de cele pământeşti
şi trupeşti, ea să devină vasul spurcat al patimilor, în loc
să privească cu chibzuinţă spre cele de sus şi să fie vas
duhovnicesc şi templu al Duhului Sfânt” 132. Tot astfel au
greşit probabil şi îngerii căzuţi, lăsându-se încântaţi şi
fermecaţi şi în loc să privească în sus spre Dumnezeu s-
au uitat spre descoperirile, imaginaţiile, jocurile şi
spectacolul atrăgător şi trufaş oferit de satana. Nu putem
sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. A fost valabilă întâi
pentru îngerii căzuţi. Şi repetăm şi acum ca şi atunci: Să
stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, căci
descoperirile, imaginaţiile, jocurile, spectacolele şi altele
asemenea se vor revărsa spre sfârşit, cu o putere
apropiată de cea care a făcut chiar pe unii îngeri să-şi
întoarcă privirea de la Dumnezeu. Atunci cine va mai
130
2005, p.127
131
Ibidem, p.312
132
Ibidem, p.239
92
putea să nu fie atras de descoperirile uluitoare ale
tehnicii, de spectacolele halucinante, jocuri, concursuri,
publicitate şi distracţii, toate menite să întoarcă privirea
tuturor de la Dumnezeu spre altceva!?
Sfântul Tihon de Zadonsk scrie: “Fiecare om se
află între Dumnezeu şi lume, între timp şi veşnicie, ca
între cer şi pământ. Când se îndreaptă spre lume şi o
iubeşte, atunci se întoarce de la Dumnezeu şi nu-L
iubeşte. Căci scrie Apostolul: dacă cineva iubeşte
lumea, iubirea Tatălui nu este întru el (1 In. 2,15). Când
te gândeşti la timp, uiţi de veşnicie. Când te îngrijeşti de
cele vremelnice, uiţi de cele veşnice, după cum atunci
când îţi înclini faţa şi ochii spre pământ, ţi le întorci de la
cer”133.
133
93
94
Capitolul 4
Oameni vii şi oameni morţi
95
96
Cum aflu dacă sunt viu?
Se naşte întrebarea: Eu de care duh sunt

călăuzit? Sunt viu sau sunt mort? Este valabil şi pentru
mine ceea ce s-a spus în Apocalipsă (3, 1): “Ştiu faptele
tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort”? Sau văduvei
care trăia în desfătări deşi vie era moartă (1Timotei 5,
6)? Când sunt viu şi când sunt mort? Când înviez şi cum
ştiu că am înviat?
Aceste întrebări pot avea următorul răspuns: Când
te mustră conştiinţa, ai râvnă şi eşti pe cale cea îngustă
eşti viu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “în noi este o
lumină care arde veşnic şi care se numeşte cuget sau
conştiinţă. Dacă duhul răului intră cu multă grăbire
înlăuntru şi stinge acea flacără, de îndată a întunecat
sufletul şi l-a doborât, şi îndată a furat tot ce se găsea
înlăuntru”134.
Sfântul Teofan Zăvorâtul învaţă despre mustrarea
conştiinţei: “Mai înainte de toate, harul îl învaţă pe om
cum să-şi demaşte şi să-şi arunce de pe el
acoperămintele: altfel, cum ar fi cu putinţă să începi să
lucrezi fără să vezi ce anume ai de prelucrat? În această
lucrare, dispare de pe ochii minţii orbirea, în inimă se
întoarce simţirea, iar voinţa se trezeşte din nepăsarea în
care dormea. Pomul desfrunzit al păcatului stă acum în
văzul ochilor minţii păcătosului, în toată goliciunea sa
hidoasă, şi acum – ceea ce nu-i este propriu! – rodeşte
osândire de sine, acoperă cu ruşinea, arde cu judecată
acuzatoare şi cu mustrări de conştiinţă”135.
134
135
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învăţături şi scrisori despre viaţa
creştină, Editura Sofia, 2005, p.213
97
O profeţie a Sfântului Nil despre sfârşitul lumii:
“Pentru săvârşirea acestor mari păcate, oamenii vor fi
lipsiţi de darul Sfântului Duh, pe care l-au primit la
Sfântul Botez, precum şi de mustrarea conştiinţei”136.
Există unii oameni care par că nu au conştiinţă.
Oare ce-o fi cu ei? Aceştia, ne învaţă Sfinţii Părinţi, au
sufletul mort sau muribund sau amorţit. Lumina din
sufletul lor s-a stins. Sunt orbi şi vor cădea în prăpastie.
Dar, ei se pot sfinţi, se pot trezi, se pot lumina şi orienta.
Iar, starea lor sufletească actuală se vede prin lucrarea
conştiinţei. Te mustră conştiinţa că nu te-ai rugat, că te-ai
cufundat în cele materiale, că L-ai uitat pe Hristos? Da
sau nu, în funcţie de starea ta sufletească. Odată cu
desăvârşirea omului are loc şi desăvârşirea conştiinţei.
Pentru a şti cum să se călăuzească creştinul
trebuie să asculte de vocea conştiinţei137 iar dacă nu o
mai are să se călăuzească după vocea conştiinţei
altora. Prin citirea Vieţilor Sfinţilor şi a Părinţilor Bisericii
caută situaţii similare cu a lui şi vede călăuzirea dată de
conştiinţele sfinţilor cei care au conştiinţa vie şi lucrătoare
şi au trecut prin situaţii asemănătoare.
A nu mai avea conştiinţă nu este o insultă ci o
realitate a lumii contemporane. Mulţimi nenumărate de
oameni observă acelaşi lucru: nu mai au conştiinţă.
Aceasta este, cum am spus, mărturia şi dovada că
sufletul lor este mort sau aproape mort. Nu ne mai
mustră conştiinţa că nu mergem la biserică, că nu
postim, că nu miluim pe aproapele, că facem păcate mari
şi grele.
136
Sfântul Nil izvorâtorul de mir, Lumea Credinţei, mai 2007, p. 50
137
Editura Cartea Ortodoxă, p.442: “Să nu îngăduim nimic împotriva
căruia se ridică conştiinţa. În conştiinţă Însuşi Dumnezeu vorbeşte.”
98
A înţelege ce se întâmplă cu sufletul atunci când
nu ne mustră conştiinţa este foarte important pentru
creştin.
Pe de altă parte lucrarea conştiinţei a ajuns ceva
foarte surprinzător şi de mirare în zilele noastre ca
dovadă a morţii sufleteşti care stăpâneşte. Ne mirăm
încă şi mai mult de conştiinţa ascuţită a sfinţilor.
Lucrarea conştiinţei văzută la alţii bucură şi
înviorează sufletul într-un mod tainic şi îl ajută să iasă de
sub tirania căii rele şi a deznădejdii.
Arta, cultura şi toată înţelepciunea lumească de
obicei alcătuiesc o lume proprie, fără conştiinţă. Acest
spectacol uluitor al ştiinţei şi artei se desfăşoară
neîncetat sub ochii uimiţi ai creştinilor având printre altele
şi efectul de adormire a conştiinţei. Totodată sunt
promovate alte conştiinţe înlocuitoare: civică, naţională,
profesională nemairămânând decât foarte puţin loc
pentru acea conştiinţă sădită în sufletul omului de
Dumnezeu ca să-l povăţuiască spre sfinţenie.
Conştiinţa duhovnicească
Conştiinţa duhovnicească nu este acelaşi lucru cu

acea conştiinţă trupească izvorâtă din învăţături ale
minţii. Conştiinţa duhovnicească ne mustră pentru cele
duhovniceşti, cea trupească pentru cele trupeşti.
Conştiinţa duhovnicească este a sufletului iar cea
trupească a trupului. Uneori se pot amesteca şi se pot
deosebi mai greu sau pot lucra pentru un timp împreună.
Dar conştiinţa duhovnicească ne duce la frică de
Dumnezeu şi evlavie iar cea trupească ne duce la
împietrire faţă de cele duhovniceşti, la mândrie,
suficienţă, ne leagă strâns de cele materiale. Conştiinţa
99
trupească este un soi de perfecţionism, adică a-ţi pune
toată inima în a deveni un bun profesionist, un cetăţean
de nădejde al acestei lumi pământeşti. Te ajută să-ţi
găseşti locul pe pământ dar te împiedică să ţi-l găseşti în
cer. Aceasta poate crea sentimentul fals că cineva nu ar
fi mort dar de fapt ea este un înlocuitor de scurtă durată
a conştiinţei duhovniceşti şi trebuie să lucreze ca o slugă
devotată a ei, de ajutor când aceasta e rănită şi nu să se
lupte cu ea.
Şi conştiinţa duhovnicească ne îndeamnă la unele

fapte trupeşti, lumeşti, sociale dar mai întâi ne îndeamnă
la cele duhovniceşti. Această conştiinţă lumească,
trupească este însă o adevărată lipsă de conştiinţă
duhovnicească după cum similar spune despre
înţelepciunea lumească Sfântul Simeon Noul Teolog:
“Deci această cunoaştere (lumească) este cu adevărat o
necunoştere a oricărui lucru bun; căci dacă n-ar fi căzut
din cunoaşterea şi vederea lui Dumnezeu, n-ar fi coborât
la această cunoaştere”138. La fel deci putem zice că
această conştiinţă trupească este o adevărată lipsă de
conştiinţă căci dacă n-ar fi căzut omul din conştiinţa
duhovnicească n-ar fi coborât la această conştiinţă
trupească, la această corectitudine şi morală lumească.
Sfântul Ignatie Briancianinov consacră un capitol
întreg conştiinţei: “Învăţătura Lui Hristos, pecetluită de
Sfântul Botez, tămăduieşte conştiinţa de viclenia cu
care a molipsit-o păcatul …Păcatele de bună voie
întunecă, înăbuşă, adorm conştiinţa… conştiinţa
luminată şi ascuţită de Evanghelie arată omului, cu
deamănuntul şi desluşit, toate greşalele lui, până la cele
138
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Editura Deisis Sibiu, 2003,
p.184
100
mai mărunte”139. Deasemeni conştiinţa îi va arăta şi calea
de urmat pentru a se îndrepta altfel omul ar putea cădea
în deznădejde.
Despre cei cu conştiinţa amorţită spune:

“Nesmiţirea devine în cele din urmă starea obişnuită a
sufletului. Sufletul este adesea mulţumit de ea; adesea o
socoate stare plăcută lui Dumnezeu, tihnă a conştiinţei,
în vreme ce ea este pierdere de către suflet a simţirii
păcătoşeniei sale, pierdere a simţirii vieţii harice,
duhovniceşti, adormire şi orbire a conştiinţei”140.
”Conştiinţa numai pe aceia nu-i judecă ce au ajuns
la culmea virtuţii sau a păcatului”141. Ca urmare între
oamenii trupeşti şi cei duhovniceşti există asemănări
privnind mustrarea conştiinţei. Cei duhovniceşti simt mai
puţin mustrarea pentru că au în ei pacea Lui Hristos, iar
cei trupeşti nu simt mustrarea conştiinţei pentru că au
sufletul mort. Din afară unii şi alţii par asemănători.
A nu avea conştiinţă duhovnicească nu este o
insultă, este o realitate cu care trebuie să luptăm, este
punctul de pornire. Părintele Paisie Aghioritul o numeşte
neliniştea cea bună şi vorbeşte de multe ori despre ea.
Sfântul Ignatie Briancianinov precizează: “Starea
de sănătate a conştiinţei şi lucrarea ei cea dreaptă sunt
cu putinţă numai în sânul Bisericii Ortodoxe” 142.
Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: “Puneţi-vă măsura:
atunci când vă aflaţi în deplină nemulţumire de sine,
sunteţi în bună rânduială; îndată ce vă vine un sentiment
139
140
141
Talasie Libianul, Filocalia 4, Editura Humanitas, 2000, p.17
142
101
cât de mic al mulţumirii de sine şi începeţi să vă apreciaţi
pe voi, să ştiţi că nu sunteţi în starea obişnuită şi să
începeţi să vă mustraţi … Izbânda în viaţa
duhovnicească este arătată de conştiinţa tot mai
mare a nimicniciei noastre în sensul deplin al acestui
cuvânt, fără nici o limitare … Cu cât mai păcătoşi vă veţi
simţi, cu atât mai dreaptă calea voastră va fi. Însă,
trebuie să ajungeţi acolo, încât sentimentul păcătoşeniei
voastre să vină în chip natural din adâncul sufletului, nu
să fie insuflat din afară, de cugetul vostru sau de
cuvintele altora”143.
Afară de conştiinţă Sfântul Teofan mai arată alte
două semne că sufletul este viu: setea de Dumnezeu şi
frica de Dumnezeu144.
Oameni care acţionează şi care reacţionează
Există, prin urmare, două tipuri de oameni, unii

care acţionează şi alţii care reacţionează. Cei vii
acţionează iar cei morţi reacţionează. Aceştia
reacţionează la ispitele, cursele, îmbrâncelile, poveţele,
şoaptele şi nălucirile diavolilor. Diavolul le arată acestora
mărgele şi sticle colorate având în ele chipuri de maşini,
bani, case, desfătări, slavă lumească şi necurăţii. Iar,
oamenii aleargă după aceste mărgele coloarte. Şi
semnul că se află într-o astfel de stare este că în
absenţa mărgelelor colorate omul este inert ca o păpuşă
căzută jos, simte că viaţa nu mai are nici un sens, nu are
143
144
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem
dobândi, Editura Egumeniţa şi Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p.41
102
chef de nimic, se află în aşteptarea ispitelor care sunt
cele care îl animă pe omul mort sufleteşte.
Dar, oare care să fie starea celor care acţionează,
care nu aleargă după mărgelele dracilor, ci se află liber şi
viu în Hristos, umbrit de harul Duhului Sfânt? Oameni
care trăiesc într-adevăr şi acţionează pentru a se apropia
de Dumnezeu, viaţa cea adevărată, după cum El însuşi
mărturiseşte: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,
6) şi iarăşi “Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan
6, 53). Odată ce sufletul este viu, acţionează spre a se
apropia de Dumnezeu, iar dacă este mort este îmbrâncit
departe de Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi împart oamenii în trei stări sufleteşti:
cei morţi, cei vii şi cei care nu sunt cu totul morţi
sufleteşte. Aceştia din urmă fiind sau morţi care s-au
trezit la viaţă (prin pocăinţă şi cu ajutorul Duhului Sfânt)
sau oameni vii care au început să moară sufleteşte
(datorită nepăsării sau păcatelor).
Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: “Nu puteţi sluji şi
lui Dumnezeu şi lui Mamona. Cugetul împărţit şi inima
împărţită îl fac pe om netrebnic, căci omul cu cugetul
împărţit e nestatornic în toate căile sale. El fie că nu face
nimic, fie că zideşte cu o mână şi dărâmă cu o alta”145.
De aici înţelegem că există două feluri de
oameni statornici: unii care slujesc hotărât lui
Dumnezeu iar alţii care slujesc hotărât lui Mamona. Unii
sunt plini de Duh Sfânt iar alţii de duhul deşertăciunii.
Cei necredincioşi sunt ca frunza bătută de vânt,
spune Apostolul, nori fără ploaie. Dar, nu vedem că mulţi
necredincioşi au dimpotrivă spor, siguranţă, belşug şi
putere lumească? Ce să fie asta? Atunci înseamnă că ei
145
103
nu sunt necredincioşi, ci credincioşi, dar în satana, ori în
teoriile lui şi în lucrările lui şi sunt plini de duhul lui
lumesc şi deşert. Între sfinţi şi cei plini de duhul
deşertăciunii există unele asemănări. Şi unii şi alţii
sunt plini şi călăuziţi cu putere şi siguranţă de un
duh. Unii spre Împătăţia cerurilor, iar alţii spre iad, spre
uitarea, negarea şi contestarea lui Hrisots şi Împărăţiei
cerurilor.
Trei tipuri de oameni
Sfântul Nichita Stithatul împarte oamenii în trei

categorii: “Scriptura cunoaşte trei stări ale vieţii:
trupească, sufletească şi duhovnicească. Starea
trupească e aplecată întreagă cu totul spre plăcerile şi
bucuriile vieţii de aici, neavând în sine nimic nici din
starea sufletească, nici din starea duhovnicească, chiar
dacă ar vrea să aibă ceva din acelea. Cea sufletească
este oarecum la mijloc, între păcat şi virtute caută la
grija şi întărirea trupului şi la lauda de la oameni. Ea
leapădă deasemenea, ostenelile virtuţii şi aleargă la
faptele trupului. Nu se alipeşte virtuţii, pentru asprimea şi
osteneala ei şi nu se opune păcatului pentru a nu pierde
laudele oamenilor. Iar starea duhovnicească nu vrea să
aibă nimic din cele două amintite şi nu vrea să se
coboare spre nici una din ele, amândouă fiind rele”146.
Sfântul Teofilact al Bulgariei spune la fel “trei
aşezări sunt: trupească, sufletească şi duhovnicească.
…când cineva de Duhul se poartă, şi nu mai vieţuieşte
146
Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia 6, Editura Humanitas, 2004,
p.245
104
el, ci vieţuieşte în el Hristos, acesta este cel
duhovnicesc”147.
Există deci trei categorii de oameni pe pământ:
trupuri, suflete şi duhuri – cei plini de Duhul Sfânt. După
cum o sticlă goală o numim sticlă iar dacă e plină cu vin
zicem “adu vinul” şi ne gândim la vinul din ea şi nu la
ambalajul de sticlă, tot la fel, dacă Duhul Sfânt este în
suflet zicem că acel om este duh, după ceea ce este mai
de valoare în el. Scriptura numeşte pe oamenii cu
sufletul mort, trupuri “nu va rămâne Duhul meu pururea
în oamenii aceştia pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3).
Omul este numit de multe ori suflet, după ceea ce este
mai de valoare în el. Iar, atunci când Duhul Sfânt se
sălăşluieşte în inima lui şi el zice împreună cu apostolul
“nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20)
ei se numesc duhuri (sau duhovniceşti). Se numesc
duhuri (când cineva de Duhul se poartă) după ceea ce
este mai important în ei (harul Duhului Sfânt). Sfinţii
Părinţi spun ceea ce este sufletul pentru trup, este Duhul
pentru suflet. Acelaşi om poate fi pe rând trup, suflet şi
apoi duh, poate alunga harul şi redeveni suflet, iarăşi
poate dobândi harul şi redeveni duh sau poate suferi o
cădere şi ajunge din nou trup, iar apoi prin pocăinţă
suflet iar prin marea milă a lui Dumnezeu iarăşi duh.
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: “Omul este trup,
suflet sau duh. Dar, mai bine spus când trup, când
suflet, când duh.”148
Sfântul Teofan Zăvorâtul completează: “Deci omul
poate fi sau duhovnicesc - cu reguli, sentimente şi
concepţii duhovniceşti - sau sufletesc - cu idei, reguli şi
simţuri sufleteşti -sau trupesc cu gânduri, lucruri şi
147
148
2005, p.239
105
sentimente trupeşti. Aceasta nu înseamnă că atunci
când omul este duhovnicesc, sufletescul şi trupescul nu
au loc în el, ci faptul că duhovnicescul este conducătorul
suprem, iar sufletescul şi trupescul sunt pătrunse de duh;
nu este corect ca atunci când omul este sufletesc,
duhovnicia şi trupescul său să nu mai existe. Astfel că, în
orice stare a vieţii s-ar afla omul, celelalte părţi ale vieţii
sale rămân proprii lui şi în nici o stare nu va fi înrobit în
aşa fel încât să nu se poată elibera de acest jug, ci are
mereu posibilitatea de a trece dintr-o stare în alta, să
slăbească o stare pentru a întări alta.”149
Sfântul Ioan de Kronstadt spune: “Omul trupesc în
toată viaţa lui urmează o direcţie trupească, preocupările
lui sunt trupeşti, scopul pe care-l urmăreşte este trupesc.
Rugăciunea îi este trupească, modul cum învaţă el însuşi
şi cum îi învaţă pe alţii este trupesc, scrisul şi
compunerea de cărţi sunt trupeşti. Toată viaţa, la fiecare
pas şi cu fiecare cuvânt spus, reflectă o existenţă
trupească. Cel mai mult se manifestă viaţa cea după trup
în pântece. Acolo este şi tronul şi tribuna omului care
trăieşte doar cu trupul. Pe măsură ce omul, cu ajutorul lui
Dumnezeu se îndepărtează de viaţa cea după trup, el
începe să-şi ţină la distanţă pântecele, îşi schimbă
regimul alimentar, încetează să mai trăiască, doar pentru
nesătula burtă. Puţin câte puţin, în inima lui se
înstăpânesc credinţa, nădejdea şi dragostea. Locul
mâncării prisositoare, al băuturii, îmbrăcăminţii şi
locuinţei luxoase îl iau gândul la Dumnezeu, la suflet, la
viaţa veşnică, la chinurile veşnice. În locul iubirii de
arginţi, de mâncare, de băutură, de haine şi locuinţe
luxoase vine iubirea de Dumnezeu şi de oameni, de
împreună şederea cu îngerii şi cu sfinţii în ceruri. Şi tot în
149
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem
dobândi, Editura Egumeniţa şi Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p.52
106
loc de mâncare şi băutură vine setea de carte ziditoare,
de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu şi a sfintelor
slujbe.
Mai înainte îi ţinea de duşmani pe cei ce se
împotriveau în vreun fel bunăstării sale aparente
exterioare; acum dărâmă el însuşi acea formă de
bunăstare şi îi iubeşte pe cei ce i-o dărâmă. Înainte
dormea peste măsură, găsindu-şi mulţumirea în somn;
acum doarme puţin şi se lipseşte cu bună ştiinţă de un
somn dulce; înainte îşi proteja cât mai mult trupul, acum
şi-l şubrezeşte ca să poate fi înfrânt în războiul necurmat
cu duhul”150.
150
2005, p.124
107
108
Capitolul 5
Binele făcut şi primit
109
110
Bogăţia nu este întotdeauna binecuvântare
Mi-a spus cineva că există non-ortodocşi care prin

bunătatea şi râvna lor, fac de râs pe ortodocşi. Această
“râvnă” spune cam aşa: “Frate, uită-te în jurul tău şi vezi
ce confort şi ce de îndulciri şi distracţii şi desfătări ne-a
dat nouă Dumnezeu. Vrei să te îndulceşti de ele şi să
trăieşti ani mulţi pe pământ? Să nu-L supărăm, să
administrăm cu atenţie aceste bunuri, să-i invităm şi pe
ceilalţi la acest ospăţ din această lume! Avem multe
bogăţii strânse aici pe pământ. Numai Domnul ne poate
ajuta să nu le pierdem. De aceasta s-a răstignit El pe
Cruce ca noi să ne putem înfrupta din toate bucuriile
acestei lumi. Datori suntem să nu-L uităm şi să ne rugăm
măcar un pic în mijlocul acestei revărsări de huzur pe
care i-o datorăm Lui. Îţi place cum e în Germania sau în
Ţările Scandinave? Află că ei nu sunt ortodocşi ci
protestanţi.”
Dar oare nu gândim şi noi ortodocşii tot aşa?
Mântuitorul s-a răstignit pentru mântuirea noastră nu
pentru huzurul nostru. Iar la sfârşitul Crezului spunem că
aşteptăm viaţa veacului ce va să vină, nu viaţa
îmbelşugată acum şi aici.
Unii mi-au spus cam aşa: “Eu am o maşină
scumpă, tu ai o maşină ieftină deci Dumnezeu mă
iubeşte mai mult pe mine. Eu am o casă mare, tu ai o
casă mică, deci iarăşi înseamnă că mă iubeşte mai mult
pe mine”. Poate fi şi aşa le zic dar poate fi exact invers.
Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Dacă tu ai făcut
vreo faptă bună şi ţi se datorează plata pentru ea, plata
ţi-ai primit-o în lume, chefuind, petrecând, fiind bogat,
bucurându-te de bunăstare şi de multă fericire”151.
151
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, Editura
111
“Când sunt mici şi neînsemnate faptele noastre
bune, dar mare şi nespusă povara păcatelor, şi ne
bucurăm aici, în viaţa aceasta, de bunăstare, fără s-
avem vreo suferinţă, vom pleca negreşit din lumea
aceasta goi şi lipsiţi de răsplata faptelor bune, pentru că
ne-am luat aici toată răsplata”152. “Aşadar, când vezi pe
cineva trăind în păcate, fără să aibă aici vreo suferinţă,
nu-l ferici, ci plânge-l, jeleşte-l, că are să îndure dincolo
toate suferinţele”153. “Pentru că, dacă suntem cinstiţi de
Dumnezeu cu atâtea daruri, şi noi totuşi păcătuim, atunci
tocmai cinstea aceasta ne va arunca într-un foc şi mai
mare”154.
Dacă ar fi cum spun unii, că plata e în special aici,
atunci Sfântul Ioan Botezătorul ar fi trebuit să aibă palate
şi aur şi caleşti şi slujitori. Dar de ce n-a avut nimic?
Ce mai invenţie: Hristos s-a răstignit pentru ca noi
să ne putem împlini nenumărate pofte, dorinţe şi vise
deşarte şi să trecem prin lume ca nişte fanfaroni în
lumina reflectoarelor. Oare aşa să fie? Le răspunde
dreptul Avraam în Evanghelia de la Luca (16, 25): “Fiule,
adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi
Lazăr, asemenea pe cele rele; iar acum aici el se
mângâie iar tu te chinuieşti”. Vedem că, cel al cărui bine
nu este primit în veşnicie îl va primi aici pe pământ.
Pentru că Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Iar cei
ale căror fapte bune sunt bine plăcute lui Dumnezeu nu
primesc de obicei răsplătirea pe pământ. Dar, răul
săvârşit de ei îşi are pedeapsa pe pământ ca nu cumva
din cauza lui să nu poată intra în Împărăţia cerurilor155.
152
Ibidem, p.77
153
Ibidem, p.77
154
Ibidem, p.78
155
Nu mă refer aici la cei deosebit de răi sau de buni ci la marea
majoritate a oamenilor situaţi la mijloc între cele două extreme. Primii
primind deseori pedepse şi aici dar nu spre curăţire ci ca o arvună a
112
Vedem aceasta spus în multe locuri. În viaţa
Sfântului Nifon al Constanţianei acesta îi spune unui
paralitic: “Iubitorul de oameni Dumnezeu, ţi-a trimis o
mică pedeapsă, această paralizie. Dacă o rabzi fără
cârtire, cu pocăinţă şi spovedanie, Dreptul Judecător te
va milui în ziua judecăţii. Nu ţi-i de folos, fiule, să te faci
bine, ca nu cumva, acum vindecat, în viaţa viitoare să te
înghită focul”156.
În cartea Mântuirea Păcătoşilor există chiar un
capitol care se intitulează “Pentru care pricină drepţii au
necazuri în lumea aceasta, iar păcătoşii odihnă”. Acolo
se zice: “Dumnezeu nu dă necazuri celor nelegiuiţi aici,
ca să-i osândească în veci; ci ceartă mai mult pe prietenii
Săi, ca să-i cinstească mai mult în Împărăţia
Cerească.”157
Sfântul Vasile cel Mare în Comentarii la Psalmi
spune: “Dar adeseori şi boala este de folos, când este
vorba să înveţe minte pe cel păcătos, precum este
vătămătoare şi sănătatea, când ajunge merinde de
păcate pentru omul sănătos. Tot aşa şi banii au fost
puşi de unii în slujba desfrânării, iar sărăcia a cuminţit pe
mulţi care mergeau pe căi greşite. Nu fugi, dar, de ce nu
trebuie, nici nu căuta scăpare acolo unde nu trebuie!”. 158
Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: “Pentru că şi
doctorii îi scapă pe cei bolnavi de friguri, nu pentru ca să
abuzeze de sănătate, spre înrăutăţirea bolii lor şi
dezordinea vieţii, căci atunci mai bine era să rămână
bolnavi.”159
pedepsei veşnice.
156
Sfântul Nifon al Constanţianei, Un episcop ascet, Editura
Mănăstirii Sihăstria, 2004, p.121
157
Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea Păcătoşilor, p.154
158
113
“A trăi în sărăcie, este un fapt care pare celor mai
mulţi ruşinos şi înjositor, şi iată că fugim de sărăcie,
fiindcă acest fapt pare ruşinos stăpânilor noştri, şi pentru
aceea şi noi, sfiindu-ne de dânşii, fugim de sărăcie. Iar
pe de altă parte a se îmbogăţi cineva, a se trufi, a avea
slavă, şi a fi de vază în lume, celor mai mulţi li se pare
ceva bun şi de râvnit; apoi iată că şi noi alergăm după
bogăţie cu gura căscată.”160 Sfântul Igantie Brianceaninov
spune despre Hristos: “Dumnezeu-Omul a petrecut viaţa
Sa pământească în lipsuri şi necazuri. Prin asta, El a
sfinţit lipsurile şi necazurile adevăraţilor Săi
credincioşi, a înălţat lipsurile şi necazurile
pământeşti mai presus decât bunăstarea cea
pământească.”161
Sfântul Ioan Kronstadt scrie: “Nu numai de
mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte, de o locuinţă
frumoasă şi bine orânduită sau de lucrurile din casă nu
trebuie să te împătimeşti dar nici măcar de sănătate şi
de propria-ţi viaţă….Patima pentru viaţa vremelnică,
faţă de sănătatea trupească duce la multe abateri de la
legea lui Dumnezeu.”162 “Dacă ai gustat aici din
belşugul tihnei lumeşti, nu mai ai de ce să aştepţi
tihna de dincolo.”163
Să vedem ce spun alţi Sfinţi Părinţi: “Începutul căii
vieţii stă în aceea ca mintea să cugete la cuvintele lui
Dumnezeu şi să petreacă în sărăcie.”164
159
160
161
162
2005, p.163
163
Ibidem, p.335
164
Sfântul Isaac Sirul, Filocalia 10, Editura Humanitas, 2008, p.26
114
Iar în altă parte zice Sfântul Isaac Sirul: “E
vrednică de dispreţuit virtutea care se însoţeşte cu
tihna.”165
Însă cei care nu au fapte bune primite în veşnicie
(cei pe care Dumnezeu îi ştie că nu se vor mântui dar fac
şi unele fapte bune) primesc răsplata pentru ele aici pe
pământ. Dumnezeu drept fiind, le dă totuşi plată pentru
faptele lor bune, dar aici pe pământ nu dincolo în
Împărăţia cerurilor. “Iar, plata faptelor rele nu o
primesc aici şi se adaugă la chinurile şi osânda
agonisită pentru viaţa de dincolo”166.
Temeţi-vă de o bogăţie abundentă, depăşind
limitele necesităţilor fiziologice, ca fiind un posibil semn al
lepădării de către Dumnezeu. Temeţi-vă de o viaţă fără
ispite, fără greutăţi, fără certare Dumnezeiască. Oamenii
deşerţi văd tocmai aici că ar fi ocrotirea lui Dumnezeu
(bogăţia şi viaţa fără griji), de aceasta se apropie ei de
creştinism. Acesta este scopul lor pur lumesc şi aşa vor
şi ei să devină. De aici îşi aleg modelele fără să vadă
duhul deşert, care este în bogaţi şi în toţi căldiceii şi
iubitorilor de plăceri ai zilelor noastre.
Totuşi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur167, că
Dumnezeu pedepseşte uneori şi aici pe păcătoşi, ca să
nu se înmulţească peste măsură păcatul pe pământ, să
surpe mândria păcătoşilor şi să le amintească de
chinurile veşnice. Iar celor drepţi le dă uneori vremuri de
bunăstare şi uşurare ca să nu pară peste măsură de
grea calea virtuţii.
165
Ibidem, p.102
166
167
”Dacă nici un rău n-ar fi pedepsit, nimeni n-ar mai crede că
Dumnezeu se îngrijeste de cele omeneşti” Sfântul Ioan Gură de Aur,
Tâlcuiri la a doua epistola către Timotei, Tit şi Filimon, editura
Nemira, 2005, p.94
115
“Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei” 168
spune Sfântul Iustin Popovici. Dar Sfântul Ioan
Damaschin adaugă: “cu cât e sufletul neasemănat mai
bun decât trupul cu atât sunt şi virtuţile sufleteşti mai
bune decât cele trupeşti169”. Şi răbdarea necazurilor şi a
bolilor se socoteşte la fel cu asceza: “cei ce rabdă cu
supunere necazurile şi bolile sunt în rândul
mucenicilor”170 spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Totuşi Sfântul Simeon Noul Teolog atenţionează:
”Dacă pe parcursul vieţii de acum, plină de păcat, noi
nu ne vom strâmtora de bună voie prin rele pătimiri,
atunci nici Dumnezeu nu ne va ierta păcatele
noastre”171.(Spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: “Ne e
îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi
rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. Demonii,
sălăşluindu-se în om, nu întotdeuna îşi fac simţită
prezenţa, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi
abătând-o de la tot binele în chip hoţesc”172.)
Spune Sfântul Simeon noul Teolog: ”Dacă
ostenelile celui credincios sunt primite de
Dumnezeu, atunci i se trimite de sus harul Sfântului
Duh şi el devine zdrobit, smerit, cu luare aminte la sine şi
cu căinţă pentru păcatele lui”173. “I se trimite de sus harul
Sfântului Duh”, zice Sfântul Simeon şi nu vreo deosebită
prosperitate şi lux în viaţa aceasta deşi va avea grijă de
168
Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi Viaţa în Hristos,
Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p.16
169
Filocalia 4, Sibiu, 1948, p.195
170
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi Înţelepte, Ed. Egumeniţa, p.470
171
Sfântul Simeon Noul Teolog, Despre scopul vieţii creştine, Editura
172
173
116
el Dumnezeu dar nu cum vrem noi ci atât cât consideră
El că este potrivit.
Progresul umanităţii şi mântuirea
Şi asta încă nu este tot. Gândul ne duce la ipoteza

că însăşi evoluţia societăţii, dezvoltarea explozivă a
ştiinţei şi tehnicii, care au ca scop uşurarea şi
îndulcirea vieţii pământeşti este legată de scăderea
numărului celor ce se mântuiesc.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune că la sfârşitul
lumii “smintelile şi pildele păcătoase se vor înmulţi până
într-atât, încât vor trage în viaţa păcătoasă o mulţime
nenumărată de oameni. Credinţa în Hristos de-abia va
mai fiinţa, după cum a vestit Domnul Însuşi: Când va
veni Fiul Omului, oare va mai afla credinţă pe pământ?
Îndeletnicirile şi plăcerile materiale, vremelnice vor atrage
pe de-a-ntregul luarea aminte a omenirii. Precum a fost
în zilele lui Noe, grăieşte Evanghelia, aşa va fi şi în zilele
Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau,
până în ziua când a intrat Noe în corabie: şi a venit
potopul şi i-a pierdut pe toţi. Aşijderea şi precum a fost în
zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau,
zideau (Luca 17,26-28). Îmbelşugata sporire
pământească şi uriaşele întreprinderi pământeşti,
fiind vădite tuturor, au fost date de Cuvântul lui
Dumnezeu ca semn al vremurilor din urmă şi al
păcătoşeniei ajunse în pârgă a omenirii, păcătoşenie în
cea mai mare parte nevăzută şi neînţeleasă la o privire
lipsită de adâncime şi de cercare asupra lumii”174.
174
Editura Cartea Ortodoxă, 2005, p.95-96
117
La sfârşitul lumii Sfinţii Părinţi arată că va fi un lux
de neînchipuit iar adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu
aproape vor dispărea (vor fi foarte rari). Pare să existe o
relaţie de invers proporţionalitate între prosperitate şi
numărul celor care se vor mântui.
Lumea va face şi atunci acţiuni caritabile dar
nefiind bine primite (primite în veşnicie) le va urma o
răsplată vremelnică aici pe pământ. Dumnezeu drept
fiind le dă totuşi plată pentru faptele lor bune, dar aici pe
pământ nu dincolo în Împărăţia cerurilor. Trupeşte se va
vedea că aceşti binefăcători fac bine şi primesc bine iar
duhovniceşte aceasta va fi pentru că vor avea un loc
veşnic în iad. Iar aceasta o vor cunoaşte din aceea că
vor avea călăuză duhul deşertăciunii. Nu vor primi în
sufletul lor arvuna vieţii viitoare care este Duhul Sfânt.
Probabil că lumea evoluează spre alte nivele de
civilizaţie proporţional cu numărul celor care
urmează să-şi primească întreaga răsplată aici
pământ. Dumnezeu îngăduie aceste descoperiri tehnice
pentru îmbunătăţirea vieţii pe pământ deşi oamenii nu
sunt astăzi mai buni creştini ci dimpotrivă. Dar oare
suntem vrednici de ele? Cu ce suntem noi mai buni
decât părinţii de odinioară? Aceştia au primit puţine
aici dar negrăite dincolo.
Cum aşa? Maica Domnului şi Apostolii n-au avut
maşină? Dar Stalin şi Hitler au avut. De ce n-a făcut
Mântuitorul şi descoperiri, realizări tehnice, de ce n-a
descoperit mai repede calculatorul sau iluminatul
electric?
Răspunsul îl găsim la Sfântul Ioan Gură de Aur:
drepţii îşi primesc răsplata în special în Împărăţia lui
Dumnezeu şi nu aici pe pământ175.
175
118
Totuşi de această civilizaţie beneficiază şi oameni
credincioşi, veţi spune. Aşa e, chiar şi eu merg cu familia
la supermarket. Oare nu cumva sunt făţarnic?
Deasemeni şi preoţi şi călugări beneficiază de civilizaţie
sub o formă sau altă. Să mai îndrăznim să zicem ceva
atunci împotriva civilizaţiei?
În viaţa Sfântului Conon din 5 martie citim că
acesta a trăit pe vremea Sfinţilor Apostoli şi că odată
Sfântul a fost războit de o mulţime de diavoli. “Pe aceştia
văzându-i Sfântul, i-a legat pe toţi cu numele lui Iisus ca
să nu poată să scape. Şi diavolii rugau pe Sfântul să nu
le poruncească a se duce în adânc, ci orice voieşte să le
poruncească să lucreze. Iar Sfântul, certându-i să nu
facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe
unii să sape pământul în grădini, să smulgă buruienile,
spinii şi pălămidele; pe alţii să are ţarinile şi să le
semene, alţii să păzească roadele, alţii să pască cireada
dobitoacelor şi s-o apere de fiare, iar alţii să taie şi să
aducă lemne; şi i-a rânduit să facă tot lucrul casei ca
nişte robi cumpăraţi”176.
Folosirea diavolilor la diferite treburi de Sfântul
Conon (5 martie) sunt într-un fel preînchipuiri ale ştiinţei
şi tehnologiei. Sunt preînchipuiri ale vremurilor de azi
când o mare partea creştinilor folosesc în viaţa lor lucruri
primejdioase. Un caz asemănător întâlnim în viaţa
Sfântului Ioan Arhiepiscopul Novgorodului (7
septembrie). Acesta s-a suit pe un diavol căruia i-a
poruncit să-l ducă într-o noapte până la Ierusalim să-l
aştepte să se închine şi apoi să-l ducă înapoi în chilia
sa177.
176
Vieţile Sfinţilor pe luna martie, Editura Episcopiei Romanului, 2001,
p.99
177
Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, Editura Mănăstirii Sihăstria,
2005, p.121
119
Trebuie să ştim să ne folosim de lume cu
inteligenţă, spune părintele Serafim Rose178. Acelaşi
lucru, însă dus cumva la extrem, îl vedem în în viaţa
Sfântului Conon, Sfântul Ioan Arhiepiscopul
Novgorodului sau Sfântului Iona al Kievului 179 care s-au
folosit chiar şi de diavoli.
Probabil că taina civilizaţiei este mai complicată,
acesta fiind doar un aspect dar cu siguranţă mai multe
răsplătiri pe pământ înseamnă mai puţine răsplătiri în
viaţa viitoare după cum ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură
de Aur180. Este posibil să existe şi cazuri care nu respectă
această regulă, după cum binevoieşte şi rânduieşte
Dumnezeu. Dar, în medie civilizaţia reprezintă aceea
că tot mai mulţi oameni mărturisesc greşit pe Hristos
(duc o viaţă necreştină sau sunt eretici) şi neavând
răsplata în veşnicie vor primi răsplata aici, pe
pământ.
Oare progresul accelerat din ultimele două, trei
sute de ani nu corespunde cu răspândirea ateismului,
darwinismului, filosofiilor şi credinţelor greşite,
protestante? Mulţi au căutat, salutat, iubit şi dorit
progresul ştiinţei şi societăţii. Dar, duhovniceşte, el are
un alt înţeles.
Acum am înţeles şi de ce el era refuzat de
pustinici, nebuni pentru Hristos sau chiar de către unii
călugări şi credincioşi ai zilelor noastre consideraţi
“exageraţi”.
178
“Ca şi creştini ortodocşi trebuie să fim îndeajuns de deştepţi pentru
a folosi orice este pozitiv în lume spre folosul nostru”, Serafim Rose,
Perspectiva Ortodoxă asupra lumii, Apărut în “The Orthodox World”,
iulie-august 1982, traducere Radu Hagiu
179
Arhimandrit Hristodoulos, Viaţa şi minunile Stareţului Iona din Kiev,
Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p.131
180
120
Aceste îndulciri sunt destinate celor ce vor arde în
iad, iar a sta la masa lor vreme îndelungată e un lucru
primejdios. Oare, dacă vei mânca aceeaşi mâncare ca şi
aceştia al cui vei fi socotit? Sigur, trebuie să ne folosim
de lume cu inteligenţă, spune părintele Serafim Rose.
Ocazional, ne putem folosi de multe. Nu este posibil să
facem altfel. Dar, (spun Sfinţii Părinţi) trebuie să căutăm
lucrurile sau utilităţile cele mai puţin luxoase, socotite
îndeobşte ieftine dar care satisfac destul de bine nevoile
noastre: “lucruri care se găsesc pretutindeni şi sunt lesne
de cumpărat”181. Iar, acele bunuri şi servicii ce nu sunt de
folos strict, trebuie să ne ferim ca de toată lucrarea
duhului diavolesc şi toată nălucirea spre ispitire.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “nu este timpul
de răsplată aici pe pământ”182. “Cel ce a făcut multe
fapte bune, şi în acelaşi timp a suferit şi multe rele, va
avea plata întreagă, iar cel ce s-a bucurat aici de linişte şi
dezmierdări, fireşte că nu va avea acolo cununi aşa de
strălucite”183. “Dar noi căutăm spre viaţa cea fericită din
Împărăţia cerurilor şi nu ne grăbim a căuta înapoierea
tuturor (faptelor bune), ca să împuţinăm răsplata, ci
aşteptăm vremea aceea”184.
Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui

Dumnezeu! (Marcu 10, 23) Lumea este în febra
înnoirilor, descoperirilor şi progresului. Civilizaţia şi
confortul planetei creşte. La fel, şi acţiunile caritabile şi
de într-ajutorare care pot fi văzute pretutindeni. Totuşi,
de obicei ele nu sunt spre zidire, nu sunt spre slava lui
181
Sfântul Nil Sorski, Lucrarea Minţii, Editura Credinţa Strămoşească,
2002, p.112
182
183
Ibidem, p.464
184
Ibidem, p.159
121
Dumnezeu. Ci, mai degrabă, îl sfidează, şi ca urmare, nu
sunt primite în veşnicie. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
“chiar dacă ai da săracilor mii de averi, totuşi nimic n-ai
făcut dacă n-ai întors la credinţă măcar un suflet
omenesc185”(şi în primul rând pe al tău, spune Sfântul
Ignatie Brianceaninov186).
Este evident că binele trupesc, căzut s-a înmulţit
foarte tare în zilele noastre, atrăgând răsplata
vremelnică, dar fără să schimbe nimic din osânda
veşnică, care este destinată.
Pentru creştinul ortodox este deosebit de
primejdios să dorească şi el să aibă parte de aceleaşi
răsplătiri vremelnice ca şi cei care nu vor avea nici o
răsplătire în veşnicie. El nu trebuie să acţioneze
asemenea lui Isav, care a vândut dreptul de întâi născut
pentru un blid de mâncare, adică să renunţe la viaţa
veşnică pentru câteva foloase, desfătări, înlesniri. Oare,
nu va fi numărat el împreună cu cei lepădaţi ?
Din nefericire, vedem foarte des cum creştinii ar
da orice pentru a fi şi ei la masa osândiţilor, în
palatele osândiţilor, cu maşinile osândiţilor, în petrecerile
şi distracţiile spurcate ale osândiţilor.
Să poarte haine ca ale lor, să-şi pună podoabe ca
ei, să arate ca ei, să facă gesturile lor şi să se poarte şi
să vorbească şi să hulească ca ei.
Acesta este duhul amăgirii diavoleşti, care
lucrează în cei mândri, în cei care s-au depărat de
Tainele Bisericii, în cei care nu au acoperământul
185
Ibidem, p.31
186
“pentru a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, trebuie mai întâi să te
iubeşti pe tine însuţi aşa cum trebuie. Oare ne iubim pe noi înşine?
… trebuie să spunem că foarte rar se iubeşte vreun om pe sine. Cei
mai mulţi se urăsc pe sine, se străduie să-şi facă cât mai mult rău”.
122
Duhului Sfânt. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu ne putem
păzi de nici un păcat. Fără Duhul Sfânt nu vom putea să
ne oprim a jindui, a dori, a iubi şi admira ospăţul
osândiţilor, chiar dacă am înţelege, crede şi vedea
desfăşurarea viitoare a evenimentelor. Nu, nu ne putem
opri să plonjăm în lumea nălucită a satanei şi să ne
scăldăm, cufundăm în duhul deşertăciunii laolaltă cu ei şi
cu toate duhurile necurate. Nu vom putea decât prin
harul şi mila Domnului (şi Salvatorului nostru) Iisus
Hristos, Care a venit să ne scoată de aici. Să ne învie şi
să ne umple de o putere nouă şi de o pace
nemaiîntâlnită până atunci.
Care este taina acestei aventuri a stiinţei şi
civilizaţiei? Ce reprezintă acest lux şi această tehnologie
nemaiîntâlnită în trecut? Civilizaţia, progresul, tehnologia
şi creşterea nivelului de trai sunt dovada că tot mai
puţini oameni se mântuiesc. Adică tot mai mulţi îşi
primesc răsplata ostenelilor aici, pe pământ.
Civilizaţia, ştiinţa şi tehnologia par a fi acea
înşelare care îi va amăgi şi pe cei aleşi. Cine nu vrea să
nu aibă tot confortul sau măcar să fie numit inteligent?
Un telefon mobil cu multe posibilităţi, internet, câteva
leduri eventual, creează impresia că şi proprietarul lor
este un om de soi, evoluat, un model nou de om.
Spune Sfântul Vasile cel Mare: “Spini sunt
plăcerile trupului, bogăţia, slava şi grijile lumeşti! Cel ce
simte nevoia cunoaşterii lui Dumnezeu va trebui să iasă
afară din toate acestea….Ştia şi Faraon că este propriu
numai celui liber să caute pe Dumnezeu şi de aceea
ocăra pe Israil, zicând: Staţi fără lucru, sunteţi leneşi şi
ziceţi: Domnului Dumnezeului nostru ne vom ruga. …Să
nu se întâmple ca timpul liber pe care îl avem să facă
intrare vrăjmaşului ci să avem casa noastră lăuntrică
123
ocupată, căutând prin Duhul Sfânt, să locuiască mai
dinainte în noi Hristos”187.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu e cu
putinţă să se mântuiască cineva în desfătări şi fără
necazuri: “Nu suferinţa e un rău, ci păcatul e un rău.
Păcatul ne depărtează de Dumnezeu, pe când suferinţa
ne apropie de Dumnezeu şi pune capăt mâniei Lui”188.
“Dacă dintre doi drepţi, unul suferă mai mult pe lumea
aceasta, iar altul mai puţin mai fericit este cel ce a suferit
mai mult … Nu se poate, nu se poate, ca acela care a
trăit aici în trândăvie şi s-a bucurat de tihnă, care s-a
desfătat aici de toate bunătăţile şi a dus o viaţă
zadarnică şi fără socoteală să se bucure dincolo de
cinste”189.
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: “Să ştii omule, că
atunci când te bucuri de toate plăcerile vieţii asupra
ta apasă cea mai mare nenorocire. Desfătările ar trebui
să-ţi fie rare şi mai cu seamă cele pe care ţi le dau
credinţa şi sărbătorile duhovniceşti”190. “Viaţa de acum
este calea cea strâmtă a supărărilor, lipsurilor, bolilor. Cu
cât este ea mai strâmtă, cu atât putem fi mai convinşi şi
mai siguri că este adevărata cale pe care trebuie să
mergem; cu cât este mai largă, cu atât ar trebui să fim
convinşi că ne apropie de pieire”191.
187
188
189
Ibidem, p.81
190
2005, p.155
191
Ibidem, p.154
124
Capitolul 6
Pecetluirea lăuntrică
125
126
Pecetea creştinilor este Duhul Sfânt
Când va fi sfârşitul lumii? Nu este greşit să

cercetezi semnele ca să nu fii luat pe nepregătite192.
Sfântul Calinic de la Cernica însuşi se preocupa de
aceasta şi credea că sfârşitul va veni în timpul vieţii lui193.
Şi nici nu voia să mai construiască o nouă biserică. Dar
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Sfântul Nicolae i s-au
arătat şi i-a spus: să construiască biserica căci sfârşitul
va fi în anul 1992. Adică de atunci vor începe derularea
acelor evenimente ale sfârşitului.
Şi alţi sfinţi au indicat anul 1992 ca început al
sfârşitului (Sfântul Nifon al Constanţianei194). Deci este
foarte, foarte probabil că noi trăim în vremurile de pe
urmă când multe lucruri ale sfârşitului încep să se
petreacă în jurul nostru.
Dacă e adevărat că ne apropiem de sfârşitul lumii

înseamnă că se apropie vremea pecetluirii finale.
Mulţi se vădesc a avea preocupare de a nu fi
pecetluiţi, dar fără să meargă mai mult la Biserică, fără
să se îngrijească de sufletele lor sau măcar să
părăsească păcatele grele, dovedind prin aceasta
nepăsare atât în problema mântuirii cât şi în cea a
pecetluirii.
192
Spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: Moartea tot o mai aşteaptă câte
unul; dar ziua Domnului, mai nimeni…Dar nu este mai bine, să
aşteptăm, ca să nu fim prinşi pe nepregătite? (Tâlcuiri din Sfânta
Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sofia, 1999, p.23-24)
193
Viaţa, povăţuirile şi testamentele sfinţilor stareţi Gheorghe şi
Calinic de la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.159
194
Sfântul Nifon al Constanţianei, Un episcop ascet, Editura Mănăstirii
Sihăstria, 2004, p.89
127
Problema pecetluirii exterioare pare a fi o
adevărată problemă globală preocupând de-a valma pe
catolici, protestanţi, ortodocşi, atei, yoghini, etc. Dar
problema pecetluirii interioare este numai problema
noastră, a ortodocşilor.
Pecetea creştinilor, spune Biserica, este Duhul

Sfânt iar pecetea celorlalţi este tot duh, dar duhul
deşertăciunii, duhul lumesc, duhul antihristic. Sfântul
Apostol Pavel spune: Dumnezeu “Care ne-a pecetluit pe
noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”(2Corinteni
1, 22) şi la fel se zice la slujba botezului. Căci câţi sunt
mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu
(Romani Cap. 8, 14) . Dacă cineva nu are Duhul lui
Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9).
Pecetea creştinilor este Duhul Sfânt iar pecetea lui

antihrist este duhul lumii. Sfântul Ignatie Briancianinov
spune: “Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie
faţă de Hristos, în aceeaşi măsură se află în împărtăşire
cu antihrist. Cei mânaţi de duhul lui antihrist îl leapădă
pe Hristos, l-au primit pe antihrist cu duhul lor, au intrat
în împărtăşire cu el, s-au supus şi s-au închinat lui în
duh, recunoscându-l drept dumnezeu al lor. Drept aceea
Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să
creadă minciunii, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut
adevărul, ci au binevoit întru nedreptate (2Tesaloniceni
2, 11-12)“. “Pricina lepădării iudeilor de Mântuitorul a fost
viaţa lor imorală, atât particulară cât şi obştească, ce nu
era altceva decât o necontenită încălcare a legii lui
Dumnezeu: să depărtăm de la noi pricina lepădării ca să
nu cădem în lepădare. De câte ori păcătosul se învoieşte
cu păcatul de care s-a împătimit, spune sfântul Tihon de
Zadonsk, de tot atâtea ori se leapădă cu inima de
128
Hristos: de câte ori împlineşte păcatul cu fapta, de tot
atâtea ori aduce jertfă idolului. Vieţuirea statornică în
păcat este lepădare statornică de Hristos, chiar dacă
ea n-a fost rostită cu limba şi cu buzele. Dar vai! Ea e
deja rostită, a început demult a fi rostită. Nu pot buzele şi
limba să nu arate lepădarea şi apostazia tainică a inimii:
ele o grăiesc parcă fără voie”195.
Pecetluirea interioară
premerge pecetluirea exterioară
Nu putem vorbi despre pecetluirea finală,

exterioară, dacă nu vorbim de pecetluirea interioară, în
duh. Pecetluirea exterioară este faza finală în care
majoritatea oamenilor sunt deja pecetluiţi interior prin
modul lor de viaţă şi umpluţi şi animaţi preponderent de
duhul deşertăciunii. Pecetluirea interioară premerge
pecetluirea exterioară.
Trebuie să ne întemeiem pe lucrarea interioară şi
aşa vom avea spor şi în cele din afară. Trebuie să
punem temelia pe piatră nu pe nisip (Matei 7, 24-27).
Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Domnul numeşte
piatră tăria învăţăturii Sale. Poruncile Sale sunt mai tari
decât piatra şi-l înalţă deasupra valurilor pe cel ce le
îndeplineşte. Cel care le păzeşte cu străşnicie nu biruie
numai pe oamenii care îi fac rău, ci şi pe demonii care
uneltesc împotriva lui”196. Iar în altă parte spune: “Când a
vorbit de cele ce spurcă pe om şi cele ce nu spurcă pe
om (Hristos), face deosebirea între ce-i curat şi ce-i
195
196
129
necurat şi arată că în chip necesar curăţeniei celei
dinăuntru îi urmează curăţenia dinafară. Contrariul e
cu neputinţă”197.
În acelaşi timp având credinţă şi nădejde în
Dumnezeu ştim că vom primi putere să biruim această
ispită ca şi orice altă ispită. Şi ispita nu este peste
puterile noastre Nu va lăsa Dumnezeu să fie cineva
ispitit mai mult decât poate (1 Corinteni 10, 13). Aceasta
va fi valabilă şi în vremea pecetluirii finale. Deci creştinii
care vor voi şi se vor sili vor fi biruitori. Oricât de fără
scăpare pare a fi capcana care se întinde împrejurul
nostru ea se va fisura în multe locuri şi în final se va
nărui cu totul. Pus în practică planul lui antihrist va avea
multe fisuri. Numai Dumnezeu face lucrurile desăvârşite.
Mergând pe calea arătată de Dumnezeu nu putem fi
decât biruitori chiar dacă din afară, judecând după
criteriile lumii, vom părea invers.
Pecetluirea exterioară va fi legată de ştiinţă,

cultură şi tehnologie. Pecetluirea însăşi va fi prezentată
probabil ca o participare la un măreţ experiment ştiinţific
şi ca un act de cultură. Iar cei obişnuiţi să dea întâietate
ştiinţei şi tehnologiei în viaţa lor, în virtutea obişnuinţei,
vor primi această pecetluire fără nici cea mai mică
împotrivire.
Încrezându-se în mod absolut în ştiinţă şi
venerând cultura umană ei sunt deja apostaţi. Chiar dacă
ar scăpa de pecetluirea exterioară, ei au oricum
pecetluirea interioară.
În Biserica Ortodoxă se ştie că pecetea
creştinilor este harul Duhului Sfânt. Iar pecetea
celorlalţi este tot duh, duhul lumii. Duhul lumii este clădit
şi împletit cu ştiinţă şi cultură lumească.
197
Ibidem, p.830
130
Aşa cum băştinaşii din America centrală au fost
amăgiţi cu bucăţi de sticlă colorată şi alte nimicuri pentru
a li se lua aurul, creştinii sfârşitului sunt amăgiţi de
aparatura cu leduri colorate, secvenţe video şi
spectacole de muzică şi lumini şi altele de acelaşi fel,
pentru a le răpi şi înlocui cu “altceva” credinţa, nădejdea
şi dragostea de Dumnezeu.
Chiar dacă Sfântul Ioan Evanghelistul nu ar fi scris

în Apocalipsă despre pecetea lui antihrist, o parte din
adevăraţii creştini tot ar fi scăpat de pecetluire. Cum ar fi
scăpat? Ar fi scăpat fiind ghidaţi şi povăţuiţi de poruncile
evanghelice. Ar fi urmat adică sărăcia şi s-ar fi depărtat
de locurile unde este bogăţie, ar fi căutat pacea şi s-ar fi
depărtat de tot ceea ce-i tulbură, ar fi căutat evlavia şi ar
fi ieşit ca din Egipt de locurile unde împărăţeşte şi
lucrează deşertăciunea.
Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre pecete
în Apocalipsă pentru că Dumnezeu vrea să smulgă şi să
mântuiască mai mulţi oameni. În preajma sfârşitului se
vor înmulţi ajutoarele pentru cei ce vor să se mântuiască
tocmai pentru a se mântui cât mai mulţi. Ci odată cu
ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda (1
Corinteni 10, 13).
Chiar dacă situaţia va părea foarte grea
Dumnezeu va da izbăvirea care va apare, în final, cu atât
mai minunată pentru prietenii Lui şi mai zdrobitoare
pentru vrăjmaşii Lui.
131
132
Capitolul 7
Înţelepciunea omenească
133
134
Oameni deştepţi şi înţelepciunea omenească
Auzim în societate aceste cuvinte: Ce eu sunt

prost? Sau afirmaţia: Aceştia sunt nişte proşti!
Care este, însă, părerea Sfinţilor Părinţi despre
această împărţire a lumii în proşti şi deştepţi? Oare şi noi
creştinii trebuie să adoptăm această gândire? Este ea
mântuitoare, duce ea în Împărăţia cerurilor?
Mulţi oameni vor să se suie pe postamentul pe
care scrie „Om deştept”. Aceasta o fac, ca să fie
număraţi cu cei deştepţi ai lumii şi admiraţi împreună cu
cei deştepţi. Acumularea de cunoştinţe şi informaţii dau
impresia omului că este undeva desupra celorlalţi. Şi de
aici goana după noutăţi, după mai multe informaţii:
pentru a fi cu un cap mai sus decât cei de alături.
Suferind şi ei de neputinţă sufletească, mulţi
creştini ai zilelor noastre, încearcă cu disperare să arate
că sunt deştepţi, că se numără cu deştepţii. A vrea să
demonstrezi că eşti deştept este, însă, o dovadă de
nepricepere. “Pentru că şi a nu cerceta toate cu
amănunţime şi a nu voi să ştie cineva totul înseamnă
o mare dovadă de ştiinţă. Cel ce voieşte a şti totul şi
toate le cutează, acesta este tocmai cel ce nu-l
cunoaşte pe Dumnezeu”198 spune Sfântul Ioan Gură de
Aur.
198
Tit şi Filimon, editura Nemira, 2005, p.95: “Şi dacă voieşti, voi dovedi
aceasta cu un exemplu. Fie, de pildă, un râu sau mai bine zis, fie mai
multe râuri, aşa precum sunt râurile, care nu toate ar fi egale în
adâncime, ci unele au matca mai întinsă sau mai răsfirată, altele mai
îngustă şi mai adâncă, şi destul de mare pentru a-l îneca pe cel ce
nu ştie. Deci, dacă a nu voi ca pe toate să le încerci deopotrivă, este
un lucru bun, tot aşa şi a nu voi să cunoşti toate adâncimile nu este o
mică dovadă că ştii; precum, de asemenea, cel ce voieşte ca să
treacă prin toate părţile râurilor dă dovadă că el însuşi nu ştie
particularităţile râurilor şi de multe ori se pierde în adâncuri prin
îndrăzneala lui.”
135
Ştiinţa se referă la lumea aceasta şi nu poate
trece în lumea de dincolo. Oricât de mult ar progresa, ea
se va referi doar la lumea materială, trecătoare şi nu
trece în lumea nevăzută, nu poate trece dincolo de
moarte. Orice cunoştinţe ar acumula cineva nu-i sunt de
nici un folos după moarte, ci doar faptele bune şi virtuţile
care sunt, au fost şi vor fi avuţia care trece în veşnicie,
dincolo de moarte, mai presus de orice diplomă,
cunoştinţe, ştiinţe şi tehnologie, care nu au putere decât
în viaţa din lumea aceasta. Deosebit de important este
să înţelegem ce înseamnă înţelepciunea lumească şi
rostul învăţăturii lumeşti.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune: “Oricine pare
înţelept în ştiinţa care-i vine din învăţătură, nu se va
învrednici vreodată să vadă tainele lui Dumnezeu
până ce nu va voi mai întâi să se smerească şi să se
facă nebun (1Cor. 3,18) lepădând împreună cu părerea
se sine şi cunoaşterea pe care a agonisit-o”199.
Auzim de multe ori cuvinte admirative: ce mai
civilizaţie, ce mai pricepere, ce maşini, ce tehnologie, dar
zicând aceasta noi nu admirăm nimic ceresc, ci doar cele
pământeşti. Cine se închină, admiră, iubeşte, doreşte
sau se îndulceşte prea mult de ştiinţă şi tehnologie se
închină idolilor civilizaţiei. Ce înseamnă să te închini
ştiinţei pământeşti ? Înseamnă să-ţi pui nădejdea în ea la
tot pasul şi în Hristos şi sfinţi foarte rar sau deloc.
Cu cât un produs înglobează mai multă inteligenţă
cu atât tindem mai mult să ne punem nădejdea în el. Cu
cât necesită mai multă muncă şi pricepere tindem să-
l transformăm într-un idol. (Şi viţelul de aur necesita,
mai ales în acele vremuri, multă inteligenţă, priceperea şi
cultură artistică, dar care nu a fost apreciată în nici un fel
de Dumnezeu).
199
Sfântul Simeon noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Editura
136
Ştim că duhul deşertăciunii înseamnă mândrie.
Dar ce înseamnă înţelepciunea lumească? Sfântul Ioan
Gură de Aur spune: “ Pricina tuturor relelor este trufia -
iar pe trufie o zămisleşte înţelepciunea cea din afară
şi prin urmare aceasta era capul relelor”200.
Iar în altă parte: “tot aşa şi cu înţelepciunea
lumească, dacă nu vei alunga totul şi nu-ţi vei curăţi
cugetul, făcându-te deopotrivă cu cel prost în aceea ce
priveşte credinţa nu vei şti lămurit nimic sănătos. Pentru
că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la
Dumnezeu, căci ea nu numai că nu ajută cu nimic ci încă
şi împiedică şi, prin urmare, trebuie a te depărta de ea,
ca una ce vatămă”201.
“Că dacă înţelepciunea lumească se luptă cu
crucea şi cu Evangheliile, apoi nu trebuie a vă mândri
cu ea şi încă chiar a vă ascunde. Aceasta este şi
pricina că Apostolii să nu fie învăţaţi şi înţelepţi, pentru
ca să nu se vateme propovăduirea Evangheliei”202. Auziţi
ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu treceţi mai
departe, ce mai grozăvie: înţelepciunea lumească se
luptă cu crucea şi cu Evangheliile. Şi apoi zice iar, ca
să reţinem: “Înţelepciunea lumească goleşte crucea de
orice putere”203.
Şi iarăşi spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Iară
nouă, zice ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său.
Nu ne-a descoperit, prin urmare, prin înţelepciunea
omenească, fiindcă această înţelepciune, întocmai ca o
slujnică necinstită, nu a fost lăsată să intre înlăuntru, ca
să iscodească tainele stăpânului. Ceea ce nici îngerii n-
au ştiut, aceea ne-a învăţat pe noi înţelepciunea Duhului
200
201
Ibidem, p.98
202
Ibidem, p.27
203
Ibidem, p.56
137
- pe când înţelepciunea lumească a făcut cu totul
dimpotrivă, căci nu numai că nu ne-a învăţat, ci încă ne-a
şi împiedicat, şi după ce ne-a împiedicat, a şi acoperit
faptele petrecute, golind crucea.” 204
Sfântul Ignatie Brianceaninov vorbind despre
înţelepciunea lumească spune: “cel ce voieşte a primi
înţelepciunea cerească, trebuie să lepede înţelepciunea
sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase
deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa
cum este ea de fapt (1Cor. 3,19). Înţelepciunea
pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea
legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Rom 8,
7)”205.
Monştri duhovniceşti
Însăşi firea ne învaţă cele despre minte când

creierul începând din vremea adolescenţei începe să
piardă zilnic multe celule şi să scadă. Deci creierul creşte
şi se dezvoltă până în vremea adolescenţei, iar apoi
începe să scadă. Însăşi firea ne învaţă că este un timp
pentru înţelepciunea lumească şi dezvoltarea creierului
dar că apoi trebuie să facem loc celor duhovniceşti.
Sfântul Grigorie Palama spune: “Dumnezeu i-a dat
fără îndoială părţii cugetătoare a sufletului raţiunile firii,
dar ca pe unele ce pot călăuzi spre o cunoştinţă mai
înaltă. Iar dacă aceştia chiar după ce au trecut de vârsta
copilărească, nu vor să părăsească hrana potrivită
pruncilor, noi căutăm să-i smulgem ca pe nişte monştri
204
205
138
de la acest sân al universului, întrucât nu le mai este
folositor”206. Adică cei care pun mai sus decât trebuie
înţelepciunea lumească (diplomele, studiile, tehnologia)
şi se îndeletnicesc peste măsură cu acestea,
duhovniceşte sunt monştri. Da, să reţinem acest cuvânt
al Sfântului Grigorie Palama: monştri.
Sfântul Iustin Popovici scrie: “Pentru a dobândi
cunoaşterea duhovnicească omul trebuie mai întâi
eliberat de cunoaşterea naturală. Aceasta este lucrarea
credinţei, doar prin credinţă vine la om acea putere
necunoscută care-l face capabil de cunoaşterea
duhovnicească. Dacă omul îşi îngăduie să fie prins în
păienjenişul cunoaşterii naturale îi va fi mai greu să se
elibereze de ea, decât să rupă nişte cătuşe de fier…
Cunoaşterea naturală este opusă credinţei, fiindcă
credinţa şi tot ceea ce vine din credinţă reprezintă
distrugerea legilor cunoaşterii nu a celei duhovniceşti, ci
a cunoaşterii naturale”207. ”Cunoaşterea naturală îi sileşte
pe cei ce cred în ea să nu se apropie de ceea ce este
străin naturii, ci de ceea ce este specific ei. Cunoaşterea
nu are nici o putere asupra naturii, dar credinţa are o
astfel de putere. Înarmaţi cu credinţa, oamenii au intrat în
foc şi au stins flăcările, nefiind atinşi de ele. Alţii au
umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt mai
presus de fire, ele stau împotriva căilor cunoaşterii
naturale şi le arată deşertăciunea. Credinţa se mişcă
deasupra naturii”208.
“Eliberarea de patimi vine odată cu răstignirea atât
a intelectului, cât şi a trupului”209. “Orice efort sau
206
Sfântul Grigorie Palama, Filocalia 7, Editura Humanitas, 2004
p.336
207
Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi Viaţa în Hristos,
Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, ed. Apologeticum p.63
208
Ibidem, p. 64
209
Ibidem, p.68
139
încercare de a armoniza creştinismul cu duhul vremii, cu
mişcările trecătoare ale feluritelor epoci istorice sau cu
regimurile politice nu face decât să elimine acea
trăsătură aparte a creştinismului care face din el unica
religie hrisocentrică din lume”210;
„Gândirea umană este blestem atunci când ea nu
vrea să se transforme în rugăciune şi nu doreşte să se
desăvârşească prin rugăciune”211.
“În întreaga lume nu este nimic altceva mai
înspăimântător decât omul. Filosofia omului este
insuportabilă, de neconceput, chiar pentru minţile
îngerilor şi ea provoacă întristare în inimile
heruvimilor”212.
“Sinodul I ecumenic a hotărât odată pentru
totdeauna rolul minţii în explicarea persoanei
Dumnezeului-Om, Hristos; rolul ei este acela al
supunerii. În creştinism, credinţa conduce, iar mintea
este condusă”213.
Se spune că de nici un folos nu îţi este bogăţia

materială dacă nu ai sănătate trupească. Dar, tot astfel,
de nici un folos nu îţi este bogăţia în cultură şi învăţătură
şi cunoştinţele, dacă nu ai sănătatea sufletului. Şi aşa
cum bogăţia materială produce de obicei stricarea
sănătăţii trupeşti, tot astfel, de obicei, mulţimea culturii şi
învăţăturii şi cunoştinţelor duce la stricarea sănătăţii
sufleteşti. Aşa cum celor plăcuţi ai Săi, Dumnezeu le
aduce uneori pagube materiale sau îi împiedică prin boli
de a se lăsa în voia bogăţiilor materiale, tot astfel, celor
210
Ibidem, p. 43
211
Ibidem, p.95
212
Ibidem, p.93
213
Sfântul Iustin Popovici citat în cartea alcătuită de Ierom. Benedict
Stancu, Călăuză în viaţa monahală, Editura Sofia şi Editura Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2006, p.326
140
plăcuţi ai Săi, Dumnezeu nu le dă un spor deosebit în
cultura şi învaţătura lumească, sau îi împiedică să o
pună în practică şi să se afirme în lume, pentru folosul lor
sufletesc. Aşa cum bogatului cu bogăţii materiale îi este
deosebit de greu să se mântuiască, tot la fel celui ce s-a
îmbogăţit în cultură, învăţătură şi cunoştinţe îi este
deosebit de greu să găsească simplitatea şi smerenia şi
să iasă de pe calea cea largă care-l atrage, tocmai prin
aceste lucruri. Mulţi oameni se mândresc cu bogăţia lor,
dar mai mulţi se mândresc cu educaţia lor şi cu
cunoştinţele lor. Mulţi oameni pot pierde prin urmare
Împărăţia cerurilor pentru bogăţia lor, dar mai mulţi
pentru mulţimea cunoştinţelor şi a învăţăturii lumeşti.
Această bogăţie din urmă este mult mai la îndemână. Nu
trebuie de pildă, decât să citească câteva cărţi sau nişte
materiale de pe internet ca să se trufescă. Unii vor să
cunoască doar din slavă deşartă, ca să poată să se
trufească mai mult. Iar atunci când ceilalţi vor cunoaşte şi
ei la fel de mult, ei vor trebui, mânaţi de trufie, să
cunoască şi mai mult.
În răspunsurile date la scrisori de Sfântul Nicolae
Velimirovici găsim următoarele: “Te bucuri şi te
mândreşti că la toate materiile ai primit calificativul
excelent. Te simţi un adevărat bogătaş, în ce priveşte
cunoştinţele şi asemenea bogătaşului din Evanghelie
pari să întrebi: Ce mai trebuie să fac? Mergi de vinde
toată cunoaşterea adunată şi cumpără mărgăritarul
dragostei evanghelice, mai preţios decât toată ştiinţa şi
urmează lui Hristos”214. Iar în altă scrisoare: “Soţul tău
este ateu şi acest lucru îţi otrăveşte viaţa. Din ateism s-
au născut în el toate relele puternice de sub ceruri. Este
nervos, imoral, mânios, nemilostiv, josnic. Nici om, nici
214
Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de
astăzi, vol.2, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, p.269
141
animal. O umbră de om, şi o umbră de animal pe care o
cârmuieşte un tainic duh rău. Pătimeşte de nebunie
culturală, fiindcă din şcoală şi-a luat idealul cultura în
locul lui Dumnezeu”215.
“Nu clădesc o cultură numai oamenii mari, ci
adeseori şi cei mici şi de tot mici, ba până şi neoamenii.
Oameni mici au clădit cultura Babilonului şi a Ecbatanei.
Oameni mici au clădit cultura Arabiei şi Egiptului.
Arhirăufăcătorul Caracalla a clădit palatele cele
minunate. Sângeroasa Semiramida a înălţat în aer
grădinile suspendate. … Foarte cultivat era şi
Capernaumul, însă cultura nu i-a ajutat să nu fie socotit
împreună cu Sodoma… Caracterul şi cultura n-au mers
totdeauna mână în mână. Nici omenia şi cultura, dovada
fiind veneţienii. Nici eroismul şi cultura, dovadă fiind
levantinii. Nici nu se poate preţui după măsura culturii
valoarea unui om sau a unui popor”216.
În altă parte Sfântul Nicolae Velimirovici adaugă:
“Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai
cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase
şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar
idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era
aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în
cultivata Atenă duhul lui se îndârjea în el, văzând că
cetatea este plină de idoli (Fapte 17, 16). Acelaşi lucru i
s-a întâmplat lui Andrei în Sarmaţia, lui Matei în Egipt şi
lui Bartolomeu în India - idoli în pieţe, idoli în faţa
judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli
în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau
număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.
Şi aceşti spini idolatrici i-au înţepat până la sânge pe
215
Ibidem, p.265
216
Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de
astăzi, vol.2, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, p.174
142
Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-
au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa
bună, credinţa în Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat … Cu
cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu
cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod.
Dumnezeu dă discernământ celui umil, pentru ca acesta
să ştie şi să înţeleagă, dar el se opune celui mândru” 217.
Studiul ştiinţelor se face la tinereţe
Poate o să aducă cineva argument scrierile

Sfântului Vasile cel Mare din cuvântul Către tineri….Dar
întrebăm: cui se adresează cuvântul? Nu se numeşte
cuvânt către tineri? Şi dacă ştia el cuvântul “Cel ce ară
trebuie să are cu nădejde” (1Corinteni 9, 10) nu a urmărit
să le dea râvnă tinerilor la studiu după acest cuvânt şi să
înlăture îndoiala că învăţătura nu ar fi nicidecum
necesară? Şi le zice că este un timp şi pentru ea, aşa
cum zice Ecclesiastul218(3, 1). Dar să vedem câţi sfinţi s-
au îndeletnicit cu filozofia şi ştiinţa lumească şi să vedem
câţi nu s-au îndeletnicit cu ea şi o să găsim întâi pe
Sfântul Ioan Botezătorul despre care avem mărturie de la
Mântuitorul că este “cel mai mare dintre cei născuţi din
femeie”(Luca 7, 28). Iar dacă cel mai mare este aşa
înseamnă şi că exemplul lui este mai înalt decât al altora
chiar dacă şi aceia sunt sfinţi. Dar să-i vedem bine chiar
pe cei mai instruiţi sfinţi în înţelepciunea lumească: Când
şi-au însuşit ei înţelepciunea lumească, la începutul vieţii
sau la sfârşitul vieţii ca pe o ultimă sfinţire şi desăvârşire
217
Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu,
Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.17
218
“Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice
îndeletnicire de sub cer” (Eclesiastul 3, 1)
143
şi împărtăşanie ca merinde pentru Împărăţia cerurilor?
Eu cred că la începutul vieţii şi până la o vreme, fie
pentru că aşa au hotărât pentru ei părinţii lor, fie pentru
că aşa era obiceiul, fie pentru că au fost influenţaţi de
cineva sau de o împrejurare sau pentru că aşa le-a
mişcat inima Dumnezeu după a lui înţelepciune negrăită.
Oare un părinte cum ar proceda cu copilul său? N-
ar vrea părintele ca el să petreacă în rugăciuni şi în fapte
sfinte? Dar pentru că el, copilul, are minte copilărească
îşi petrece vremea cu jocuri, învaţă literele şi tatăl însuşi
îi cumpără jocuri şi alte cărţi copilăreşti, dar care-i sunt
copilului de folos pentru dezvoltarea minţii, pentru a se
învăţa să fie atent, să priceapă sensurile. Nu este
părintele obligat să dea exemple simple, să folosească
propoziţii scurte şi să încerce să formeze copilul să
deprindă tot ce va avea nevoie mai târziu? Dar acestea
nu sunt multe ci se prelungesc doar pentru cei a căror
minte încă este necoaptă a pricepe Evanghelia, Vieţile
Sfinţilor şi cele ale sfinţeniei, ca ei să nu fie cu totul
nelucrători şi trândavi. Dar odată ce se vor angaja pe
calea împlinirii poruncilor, însuşi Duhul îi va călăuzi şi
acesta va creşte în ei iar întelepciunea lumească se va
micşora.
Dar şi Sfântul Apostol Pavel a făcut la fel, pentru
că lumea nu este alcătuită numai din sfinţi şi ucenici ai lui
Hristos: “Şi eu fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca
unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor
prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate,
căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi,
fiindcă sunteţi tot trupeşti” (1Corinteni 3,1-3). Dar să
vedem ce spune Sfântul Vasile cel Mare unor călugări
sau în alte scrieri ale sale şi atunci vom cunoaşte
gândurile Sfântului (deşi nu a putut să le spună oricui,
cum au fost acei tineri) şi pe acelea să le reţinem. În
144
Comentarii la Psalmi Sfântul Vasile cel Mare spune:
“Atâta vreme cât ne îndeletnicim cu lucrurile din afara lui
Dumnezeu, nu putem cuprinde cunoaşterea lui
Dumnezeu”219. Într-una din cărţile Mitropolitului Hieroteos
Vlahos citim: “Toţi Sfinţii Părinţi critică filozofia vremii lor
şi o resping.
Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie şi
deplânge timpul pierdut cu dobândirea înţelepciunii
lumeşti”220.
Sfântul Grigorie Palama spune: “Iar Sfântul
Grigorie de Nyssa (fratele Sfântului Vasile cel Mare) ne
învaţă la rândul lui, că înţelepciunea din afară e stearpă
şi nedesăvârşită şi cere să nu întârziem cu respingerea
acestei mame vitrege decât numai până vedem că
suntem cu vârsta neîmplinită, căci după aceea e ruşine
să ne mai numim fiii acestei sterpe din fire” 221.
“În sfârşit, Vasile cel Mare spune limpede că: nu e
nici o piedică pentru dobândirea fericirii făgăduite,
necunoaşterea adevărului despre cer, despre pământ
şi despre elementele din ele”222.
Sfântul Vasile cel Mare spune apoi: “Chiar
înţelepciunea şi priceperea, care par cele mai mari şi mai
trainice bunuri pe care le au oamenii, sunt şi ele
zadarnice, că îngâmfă şi dau omului o înţelepciune
neadevărată; sunt o nimica dacă le lipseşte
înţelepciunea dată de Dumnezeu. Diavolul a fost isteţ şi
ascuţit la minte, dar n-a reuşit cu isteţimea lui îndreptată
219
220
Mitropolit Hieroteos Vlahos, Boala şi tămăduirea sufletului în
tradiţia ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.43
221
Sfântul Grigorie Palama, Filocalia 7, Editura Humanitas, 2004,
p.245
222
Ibidem, p.246
145
împotriva omului”223. “Dacă, deci, stăpânitorul lumii,
întâiul, marele şi nevăzutul maestru al înţelepciunii
lumeşti, este prins în propriile dibăcii ale minţii sale şi
ajunge de săvârşeşte cea mai mare nebunie, cu mult mai
mult ucenicii, imitatorii lui, chiar de ar născoci cu mintea
lor nenumărate dibăcii, ajung nebuni, zicând că sunt
înţelepţi”224.
“Dumnezeu îi luminează în primul rând pe cei
225
simpli” , spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul
Vasile cel Mare explică: ”prin împreunarea cu patimile
trupului, ne-am făcut inima felurită şi complicată, stricând
în ea tot ce era dumnezeiesc, simplu şi necomplicat”226.
Sfântul Ioan de Kronstadt adaugă: “Simplitatea
inimii, blândeţea, nerăutatea, smerenia, tăcerea,
răbdarea unui ignorant preţuiesc mai mult în faţa lui
Dumnezeu decât toată ştiinţa noastră, tot lustrul exterior,
expresiile frumoase învăţate pe de rost … De aceea
respectă neştiinţa ce are simplitate şi învaţă de la ea
ceea ce-i lipseşte falsului instruit: simplitatea, nerăutatea,
răbdarea şi celelalte”227.
Sfântul Vasile cel Mare spune: “Nu vezi
învăţăturile neamurilor şi filosofia lor deşartă? Nu vezi cât
de subtil şi de deşerţi sunt filosofii lor în descoperirea
învăţăturilor prin teorii logice, prin prescripţii morale, prin
învăţături fiziologice şi prin alte învăţături numite
învăţături de iniţiere? Nu vezi că toate sunt risipite şi
făcute nefolositoare şi că numai adevărul Evangheliei
223
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Editura Institutului
224
Ibidem, p.322
225
226
227
2005, p.289
146
stăpâneşte acum în lume? Multe sunt sfaturile în inima
omului, dar sfatul Domnului a biruit. Iar dacă vrem ca
sfatul lui Dumnezeu să rămână statornic şi tare în
sufletele noastre, trebuie neapărat să fie risipite mai
întâi din noi gândurile omeneşti”228.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune încă şi mai clar:

“Dacă cineva nu se leapădă de toată înţelepciunea
omenească, dacă nu aruncă de la dânsul orice gând
şi nu se predă pe sine credinţei, este cu neputinţă a
se mântui”229.
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: “Renunţă cu
desăvârşire la cunoştinţa cea după trup, nu ţine
seama de ea, fiindcă semeţeşte (1 Cor. 8,1), ne face să
ne îndoim, să urzim himere, să hulim”230. “Falsa
instrucţiune din zilele noastre ne îndepărtează de Lumina
cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în
lume (Ioan 1,9), nu ne apropie de Domnul. Fără Hristos
orice învăţătură este zădărnicie”231. “Îşi vor îngrămădi
învăţători după poftele lor (2 Tim. 4,3). Oare nu asta fac
mulţi oameni dintre laici şi chiar multe feţe bisericeşti?
Oare nu-şi aleg ei singuri învăţători care să le mângâie
auzul? Nu vor să înveţe de la Unicul Învăţător -
Hristos - din Evanghelia Sa, de la Biserica Sa, ci de la
jurnalişti profani, foiletonişti, romaniceri, poeţi, actori
spunând: ah, cât sunt de atractivi şi de instructivi ! Şi
chiar dacă n-o spun direct, în sinea lor zic: Nu ne mai
trebuie Evanghelia, nici Biserica cu slujbele şi Tainele ei,
228
229
230
2005, p.230
231
Ibidem, p.242
147
cu predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Avem doar,
atâţia învăţători”232. “Cu propria noastră găleată scoatem
apă moartă din fântâna deşartei, oarbei înţelepciuni a
lumii acesteia, dându-ne să bem nouă şi altora şi noi o
bem, fără să ne treacă prin gând că bem apă moartă”233.
“Dă-mi Doamne înţelepciunea cea de sus, îndepărtează
de la mine înţelepciunea cea de jos. În bunătatea Ta îmi
pun nădejdea!”234
Oameni inteligenţi care

se luptă să ia locul sfinţilor
Ca să înţelegem mai bine confruntarea dintre unii

oameni care se cred culţi, învăţaţi, inteligenţi şi Sfinţi să
luăm aminte la confruntarea Sfântului Grigorie Palama
cu ereticul Varlaam din lucrarea Valoarea Ştiinţei.
Confruntarea a avut loc demult, dar duhovniceşte
are loc neîncetat pe pământ. Într-o oarecare măsură
cartea ne arată ce gândesc oamenii culţi care se cred
mai presus de Sfinţi şi pretind că ei sunt aproape de
Dumnezeu, dovadă mintea lor pricepută în cele lumeşti.
Cartea Valoarea Ştiinţei reprezintă una din cele
mai importante contribuţii ale Sfântului Grigorie Palama
prin care ia apărarea Sfinţilor şi răspunde acestor teorii
care sunt foarte asemănătoare cu opinia multor creştini
despre ştiinţă.
Spune ereticul Varlaam: “Începutul, mijlocul şi sfârşitul
cunoştiinţei de Dumnezeu, al sănătăţii sufletului şi al curăţiei
vine de la a şti multe şi tot mai multe, şi toate; şi că nu trebuie
să ignorăm nicidecum cele multe, dacă vrem să ajungem
232
Ibidem, p.174
233
Ibidem, p.499
234
Ibidem, p.70
148
peste tot la ceva, ci să dobândim cunoştinţa enciclopedică
despre făpturi dacă vrem să ne învrednicim de înţelegerile
cele asemenea îngerilor, unitare şi neîmpărţite”235.
“Cunoaşterea, unirea şi asemănarea cu Dumnezeu vine de la
a nu ignora cele multe, nici raţiunile lucrurilor; mai bine zis de
la a cunoaşte toate şi de la a se sârgui de a afla tot ce anunţă
cineva că ştie, fie el elin sau egiptean, ca să nu fie lipsit de nici
una din cele ce s-au spus şi se cunosc despre firea lumii, ca
nu cumva prin acea lipsă să ignore pe Dumnezeu”236. “Pe cel
ce învaţă nu-l va interesa deloc cine este cel care-l învaţă,
numai să adauge ceva la cunoştiinţa lui. Căci numai acela
ajunge la toată desăvârşirea posibilă oamenilor, care îşi
ataşează mintea, într-o unire durabilă, adevărului din toate”237.
Acestor cuvinte le-a răspuns Sfântul Grigorie
Palama: “Asemănarea de care avem nevoie este aceea
care ne vine din lucrarea şi păzirea poruncilor
dumnezeieşti, care nu se săvârşeşte numai prin
imitarea naturală, ci din puterea Duhului” 238. “Dar de
unde am învăţat despre această lume nouă
(duhovnicească) şi despre viaţa care nu se învecheşte?
Oare din contemplaţia făpturilor sau de la Cel rânduit Fiu
al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin
învierea Lui din morţi, de la Iisus Hristos, Domnul nostru
(Rom 1,4)? Oare nu unul este învăţătorul nostru, Hristos
(Matei 23, 10)? Deci prin ce cuvinte ale Lui am învăţat
despre firea lumii pieritoare? Oare nu El ne-a poruncit să
nu ne numim învăţători pe pământ? Cum vom umbla
deci noi la elini şi la egipteni ca să învăţăm de la ei ceva
235
p.331
236
Ibidem, p.335
237
D. Stăniloaie, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p.31
238
p.349
149
mântuitor?”239 “E absurd să se spună că ştiinţele sunt
necesare pentru mântuire. Ca dovadă Palama aduce
pe Pavel care opune înţelepciunea lui Dumnezeu, celei a
lumii şi adaugă cuvintele lui Vasile cel Mare: De nu vom
cunoaşte adevărul privitor la ştiinţe, nimic nu ne va
împiedica să ajungem la fericirea promisă. Palama spune
apoi că cei mai mulţi dintre aceşti filozofi erau stăpâniţi
de duhul întunericului dovadă vieţile lor necurate”240.
Acest Varlaam, condamnat de Sfinţii Părinţi
împreună cu ideile lui, are nenumăraţi susţinători în ziua
de azi (unii chiar neştiind că acestea sunt idei greşite).
Aceste idei au umplut astăzi lumea întemeindu-se cumva
pe progresul civilizaţiei. Iată de ce trebuie să le analizăm
cu atenţie dacă vrem să pornim în viaţa duhovnicească.
În Valoarea ştiinţei Varlaam spune: “nu e altul felul

sănătăţii date de Dumnezeu şi altul cel obţinut prin medicină,
ci acelaşi”241. Iar Palama răspunde: “Ce îndrăzneală să
afirmi că sănătatea dată de Dumnezeu şi de medicină e
aceeaşi. Dumnezeu vindecă şi sufletul, iar medicina cel
mult trupul pentru scurtă durată”242.
Varlaam spune printre altele cu obrăznicie: “Nimeni nu
poate fi părtaş de desăvârşire şi sfinţenie, dacă n-a aflat
adevărul despre existenţe; iar a afla adevărul acesta fără a
distinge, fără a te servi de silogisme şi analiză, e cu neputinţă.
Aşadar deduc ei, spune Palama, cei ce doresc să
ajungă la desăvârşire şi sfinţenie, trebuie să înveţe şi să-
şi însuşească metodele stiinţei lumeşti, de-a distinge, de-
a face silogisme şi analize. Prin astfel de argumente se
silesc să facă înţelepciunea pieritoare iarăşi eficace.
239
Ibidem, p.296
240
D. Stăniloaie, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p.29
241
Ibidem, p.26
242
Ibidem, p.28
150
Dacă în loc de aceasta, ar fi venit cu smerenie să afle
adevărul de la cei ce pot judeca toate, ar fi auzit că
această opinie a lor e cuget elin, erezie a stoicilor şi a
pitagoreilor, care declară cunoştinţa provenită din studiul
ştiinţelor treapta ultimă a contemplaţiei”243. “Să fim siguri
că nimic din ce e necesar şi folositor la mântuire nu
lipseşte din învăţătura Duhului Sfânt. Ocupaţia cu
ştiinţele toată viaţa împiedică intrarea în suflet a
adevăratei înţelepciuni. Cel stăpânit de iubirea
înţelepciunii deşarte şi frământat de teoriile şi de
întortocherile ştiinţelor nu poate să-şi însuşească nici
măcar începutul adevăratei înţelepciuni, căci sufletul
lui e ocupat şi cufundat în tot felul de cugetări. Nici chiar
cunoştinţa dogmelor fără viaţă creştină corespunzătoare
nu foloseşte”244. ”Precum aurul, dacă nu-l posezi sensibil,
nu-l ai în mâini şi nu-l vezi chiar dacă ai avea în cugetare
de zeci de mii de ori noţiunea lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai
vedea şi nu l-ai poseda, la fel şi cu comorile divine”245.
Varlaam spune: “nici darurile duhovniceşti nu întrec

cugetarea omenească (a celor ce se ocupă cu ştiinţele).
A vorbi aşa, răspunde Palama, înseamnă a nu
avea experienţa darului duhovnicesc. Omul sufletesc nu
înţelege cele ale Duhului. El crede că şi cele dăruite de
Duhul se pot aborda cu aparatul raţiunii”246.
“Varlaam îi reproşează că n-a pus la acelaşi nivel
filosofia cu darurile duhovniceşti. Dar atunci, zice Palama,
înţelepţii egipteni şi elini ar fi egali cu profeţii şi
apostolii!”247
243
Ibidem, p.185
244
Ibidem, p.32
245
Ibidem, p.201
246
Ibidem, p.30
247
Ibidem, p.29
151
“Varlaam nu recunoaşte Scripturii puterea de a purifica
deplin sufletul de neştiinţă, ci afirmă necesitatea studiului
ştiinţelor pentru cine vrea să se purifice deplin. Puterea care
nu o acordă păzirii poruncilor şi adevărului creştin, o acordă
caldeilor şi elinilor (celor ce se ocupă cu ştiinţele) pe care îi
face doctori ai sufletelor noastre”248.
Cu toate acestea Sfântul Grigorie Palama spune:
“nu condamnăm mintea şi ştiinţele, ci abuzul şi reaua lor
întrebuinţare şi veneraţia nemăsurată ce li se acordă.
Aşa cum recunoaştem că Dumnezeu a făcut trupul şi l-a
însufleţit, dar de aici nu urmează că trebuie să aprobăm
pe desfrânaţi. Mintea care a descoperit înţelepciunea
elinilor, zice, întrucât e de la Dumnezeu e bună;
înţelepciunea aceasta însă, deviată de la scopul cuvenit
al cunoaşterii lui Dumnezeu, ar putea fi numită mai cu
dreptate înţelepciune denaturată sau blestemată sau
nebună”249. “Chiar şi mintea demonilor, întrucât e
minte, e bună, dar întrucât face întrebuinţare rea de ea,
e rea. Ea cunoaşte mai bine ca noi măsurile universului,
cursul şi conjuncţiunile corpurilor cereşti, dar nefolosind
cu pietate cunoştinţele e minte rea şi întunecată. Mintea
diavolească fiind făcută de Dumnezeu, de la El are, în
chip natural puterea de a lucra. Dar lucrarea ei nu vom
zice că e de la Dumnezeu. Această lucrare mai degarbă
se va numi nebunie decât cugetare, căci deviază de la
direcţia ce i-a fost sădită.
Sunt în înţelepciunea elinilor şi lucruri bune, dar e
amestecată cu otravă şi e primejdioasă pentru cine nu
poate distinge bine.
Recunosc şi eu, spune Palama, că e bine să te
ocupi puţin cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu
tainele naturii, cu ştiinţa logicii, cu figurile geometrice, cu
toate, bune şi rele. Dar a rămâne ataşat lor tot timpul e
248
Ibidem, p.32
249
Ibidem, p.29
152
rău. E bine să se ocupe omul puţin, mai ales la
tinereţe, cu ele, dar e rău să-ţi dedici viaţa exclusiv
lor”250.
La tinereţe este deci, vremea acumulării de

cunoştinţe, dar mai apoi trebuie să ne restrângem studiul
doar la cele legate de profesia noastră iar restul timpului
trebuie dedicat muncii, treburilor casnice şi celor
duhovniceşti (studiului Sfinţilor Părinţi, rugăciunii şi
participării la slujbele Bisericii). Dacă avem mai multe
ocupaţii ne putem îndeletnici cu studiul legat de ele şi
atât. Cunoştinţele caleidoscopice, informaţii diverse,
enciclopedice, studiul unor noţiuni nelegate de profesia
noastră trebuie să facă locul celor duhovniceşti.
Informaţiile din ştiinţă şi tehnologie trebuie reduse la
minim, la cele care ne sunt cu adevărat necesare. Cei
care nu fac aşa devin monştri duhovniceşti, spune
Sfântul Grigorie Palama. Oare aşa să fie?
Pentru a descifra mesajul Sfinţilor Părinţi, legat de
acest subiect, foarte important, trebuie să mergem încă
şi mai departe.
250
Ibidem, p.30
153
154
Capitolul 8
Descifrarea mesajului
Sfinţilor Părinţi
155
156
Decodificarea înţelesului cuvântului minte
Una din problemele cele mai importante pentru cei

ce vor să descifreze mesajul Ortodoxiei, este că în multe
cărţi ale Sfinţilor Părinţi apare că sufletul este minte. Şi
tendinţa este să credem că este vorba de raţiune,
inteligenţă, creier. Dar nu poate fi aşa nicidecum. Altfel ar
însemna că cei care sunt morţi sufleteşte (datorită
păcatelor grele săvârşite), trupuri cu suflete moarte, oare
n-ar trebui să fie aceştia loviţi de tâmpenie şi cufundaţi
într-o prostie totală odată cu păcatul săvârşit? Încât unii
dintre ei ar trebui să nici nu mai poată gândi, mai cu
seamă cei nebotezaţi sau necredincioşii sau ateii? Dar
nu e aşa. Vedem că mulţi dintre ei au o minte ascuţită,
dar pusă în slujba satanei sau a lumii (ceea ce de multe
ori e acelaşi lucru). Vedem că sufletul e mort dar
raţiunea, inteligenţa nu e afectată. Dacă raţiunea,
inteligenţa ar fi totuna sufletul atunci păcatul, necredinţa,
nepăsarea faţă de Dumnezeu, care omoară sufletul ar
afecta puternic şi raţiunea, inteligenţa până la încetarea
funcţionării creierului odată cu moartea sufletească şi n-
ar putea fi ameliorată de nimic decât de pocăinţă, iar
pocăinţa ar trebui să fie urmată de o îmbunătăţire
puternică (clară) a performanţelor intelectuale. Dar,
nefiind aşa înseamnă că raţiunea, inteligenţa aparţine
trupului, este cea despre care se spune: “în ziua aceea
vor pieri toate gândurile lor”(Ps.145).
Prin minte avem tendinţa să înţelegem raţiune,
inteligenţă, creier dar de fapt este vorba de suflet.
Acelaşi lucru îl subliniază Mitropolitul Hieroteos Vlahos şi
este valabil nu numai în limba română ci şi în limba
greacă şi în toată Ortodoxia care traduce din limba
157
greacă: “Astăzi s-a schimbat oarecum terminologia, şi
când vorbim despre minte credem că este vorba despre
raţiune”251. Însă “în textele nou testamentare şi patristice,
sufletul este identificat cu mintea, cei doi termeni
fiind interschimbabili”252. Adică prin minte se înţelege
sufletul nu raţiunea sau inteligenţa.
Iată ce citim spre lămurire, în cartea Mitropolitului
Hieroteos Vlahos, citându-l pe Sfântul Grigorie Palama:
Mintea este ceea ce am numi adâncul existenţei
sufletului253. Mintea este un lucru iar raţiunea altul254.
„Păcatul originar al lui Adam, cum spune părintele

Ioannis Romanidis, constă în principal în trei lucruri.
Primul că a încetat mintea să lucreze. Al doilea că s-a
identificat mintea cu raţiunea, de aceea omul căzut nu
ştie ce este mintea. Ştie numai ce este raţiunea. Şi al
treilea este că mintea a fost înrobită patimilor şi condiţiilor
mediului. De aceea noi astăzi nu ştim exact ce este
mintea, deoarece aceasta este întunecată. Ştim mai ales
ce este raţiunea. Când însă facem un efort să ne curăţim
lăuntric, prin orice metodă pe care o oferă Biserica
noastră, atunci va fi separată mintea de raţiune. Şi vom
şti bine că un lucru este mintea şi altul raţiunea. Spre
acest lucru ţinteşte mai ales ascetica Bisericii noastre.
De aceea toate aceste lucruri sunt rezultatul purificării
omului”255.
251
Mitropolit Hieroteos Vlahos, Psihoterapia Ortodoxă continuare şi
dezbateri, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.190
252
Hieroteos mitropolit de Nafpatcos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura
Învierea Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.137
253
254
Ibidem,, p.64
255
158
“Mintea în loc să cârmuiască raţiunea este acum
una cu ea”256. Sau mai degrabă este cârmuită de raţiune
pentru că mintea (în sensul de suflet) este moartă.
Şi fiindcă mintea noastră este moartă (sau mult
slăbită) raţiunea preia rolul conducător. Raţiunea este
cumva sufletul celor cu sufletul mort. Iar pentru cei cu
sufletul viu raţiunea este doar o unealtă.
Raţiunea este cumva sufletul celor cu sufletul
mort. Foarte periculos să te atingi de sufletul omului!
Cum să te atingi de sufletul omului? Adică de raţiunea lui
care-i înlocuieşte sufletul. Aceasta spre deosebire de
suflet, este de multe ori în văzul tuturor fără nici o
îngrădire. Ea poate fi călcată în picioare, făcută praf,
batjocorită. Pentru cel cu sufletul viu numai Dumnezeu
ajunge la sufletul lui şi el este în pace.
Pentru cel cu sufletul mort zdrobirea gândurilor şi
raţiunii lui este aproape tot una cu nimicirea persoanei.
Pentru cel cu suflet viu, cu trăire duhovnicească,
zdrobirea gândurilor şi raţiunii lui nu înseamnă nimic.
Raţiunile oamenilor cu sufletul mort sunt într-o continuă
luptă dar inimile celor duhovniceşti sunt una.
Citim spre limpezirea noţiunilor mai departe: „În
omul căzut raţiunea a încercat să împresoare mintea
umană. Ea s-a răzvrătit împotriva minţii”257. Această
răzvrătire a raţiunii este specifică omului căzut din toate
timpurile. Ea lucrează şi astăzi. Fără îndoială răzvrătirea
este mai puternică (în omul căzut) când raţiunea este
mai exersată şi mai dezvoltată. “Sfinţii Părinţi aveau o
minte luminată, pe când ereticii aveau de obicei mintea
întunecată şi o raţiune hipertrofiată”258. “Raţiunea este
256
257
Ibidem, p.65
258
Ibidem, p.65
159
aceea care încearcă să-l întâlnească acum pe
Dumnezeu, întrucât mintea nu este în stare să ajungă
la părtăşia cu El”259. Nu uităm că prin minte se înţelege
sufletul omului.
Mitropolitul Hieroteos Vlachos spune: “Fiind un
anatomist al sufletului, Sfântul Grigorie Palama învaţă că
sufletul omului se împarte în minte, închipuire, gândire,
părere şi simţire. La un capăt este mintea, care este
centrul sufletului iar la celălalt este simţirea legată de
simţurile trupeşti din afară. Între acestea se află
închipuirea, părerea şi gândirea, care depind de
simţire. Deci când cineva doreşte să ajungă la
Dumnezeu şi să dobândească cunoaşterea lui
Dumnezeu, trebuie să o facă numai prin minte, iar nu
prin închipuire, părere şi gândire, ele avându-şi obârşia
în simţire. Căci toate celelalte puteri care îşi au obârşia în
simţire sunt de fapt coji ale minţii, care întunecă mintea şi
o fac moartă”260.
”Maica Domnului, spune Sfântul Grigorie Palama,

ştia că dintre toate puterile sufletului, numai mintea se
poate uni cu Dumnezeu, şi Îl poate cunoaşte pe
Dumnezeu. Iată de ce ea şi-a omorât celelalte puteri,
căutând doar această viaţă a minţii. Astfel, că a părăsit
lumea, s-a retras dintre oameni, iubind viaţa nevăzută de
nimeni. Era desprinsă de legătura cu cele materialnice şi
a fost chiar ridicată mai presus de îndrăgirea trupului şi
legătura cu el, unindu-şi mintea cu trezvia şi
dumnezeiasca rugăciune neîncetată, prin întoarcerea
lăuntrică spre sine. Slobozită fiind de orice gând, Maica
Domnului a ajuns să cunoască o nouă şi negrăită cale
spre cer - calea liniştirii minţii, prin care a ajuns la
259
Ibidem, p.66
260
Ibidem, p.130
160
vederea lui Dumnezeu”261. ”După ce şi-a încredinţat
mintea lui Dumnezeu, ca una ce era ascultătoare în
toate, s-a unit cu Dumnezeu şi a ajuns la vederea Lui şi
conduce astfel şi pe ceilalţi spre această vedere.
Realitatea acestei noi stări s-a arătat mai întâi în
persoana Maicii Domnului”262. “Ceea ce s-a întâmplat
cu Maica Domnului se întâmplă şi cu fiecare sfânt”263.
Citind scrierile Sfinţilor apare tradus termenul

cheie de minte care are înţelesuri diferite. Noi, înţelegem
prin termenul minte gândire, creier, raţiune, inteligenţă
dar în multe scrieri termenul se referă la sufletul sau
inima omului. Dacă citind scrierile Sfinţilor Părinţi
înţelegem prin minte că este raţiune, inteligenţă deşi
este vorba de suflet, calea spre înţelegerea tainelor
Ortodoxiei ne este închisă.
Scrie Mitropolitul Hieroteos Vlachos: „Omul care

se află departe de Dumnezeu, deşi mintea există, totuşi
nu înţelege existenţa ei. Socoteşte că există numai
raţiunea. În timp ce omul duhovnicesc cunoaşte foarte
bine lucrarea raţiunii şi lucrarea minţii”264. Acest lucru îl
vedem peste tot în jur: peste tot se vorbeşte despre
inteligenţă, raţiune, descoperiri, stiinţă, tenologie dar
despre suflet nu se vorbeşte decât foarte puţin: am putea
crede că există numai raţiunea, inteligenţa, ştiinţa şi
tehnologia.
261
262
Sfântul Grigorie Palama, Opera Completă 1, ,Editura Patristică,
2005, p.46.
263
264
161
„Boala, după Sfinţii Părinţi, este stagnare, moarte
şi întunecarea minţii. În această stare, mintea omului
subfuncţionează, este confundată şi este identificată
cu raţiunea, cu patimile şi cu condiţiile mediului. Din
această anomalie sunt create toate problemele numite
psihologice”265.
„Întunericul şi robia apar atunci când mintea se
împrăştie prin simţuri în creaţie, când este supusă
patimilor şi mediului şi chiar când este confundată cu
raţiunea. Acest fapt înseamnă că în această situaţie,
foarte delicata atenţie este concentrată în mediu, în
ceilalţi oameni, dar şi în raţiune. Într-o stare de cădere,
suntem atenţi ce spun ceilalţi, ce ne fac, cum ne
abordează, adică atenţia noastră este atrasă de diferite
obiecte şi lucruri pe care vrem să le dobândim şi să le
exploatăm. Există fireşte şi cazul ca această atenţie
(mintea) să fie strâns legată cu raţiunea. O smulgem,
adică, de lumea din jur, de la persoane şi obiecte şi o
adunăm în raţiune. Ne gândim, cugetăm la ceva şi
mintea noastră (foarte delicata atenţie) este atentă la
mersul gândului. În această situaţie spunem că mintea,
din împrăştierea ei în creaţie, se concentrează în raţiune
şi este legată cu aceasta. Dar şi acest lucru este o stare
de cădere. Prin învăţătura ascetică a Bisericii urmărim să
smulgem această atenţie întâi din împrăştierea ei în
creaţie, care se face prin simţuri, să o eliberăm chiar şi
de dominaţia raţiunii şi să o conducem în inimă, unde
este locul ei adevărat. La omul duhovnicesc mintea se
mişcă conform firii, adică se află în inimă şi acolo
primeşte simţământul existenţei lui Dumnezeu şi
dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu”266. Aceasta este
starea spre care trebuie să tindă toţi creştinii.
265
Ibidem, p.209
266
Ibidem, p.194
162
Inima omului centrul vieţii duhovniceşti
Sfântul Grigorie Palama foloseşte uneori cuvântul

minte atât în sens de raţiune (numită mintea naturală) cât
şi de suflet (mintea duhovnicească): “Toate câte le ştim
despre cer, apoi raţiunile firii, toate artele, meşteşugurile
şi, simplu vorbind întreaga cunoştinţă a tuturor adunate
din observări parţiale le-am câştigat din simţuri şi din
imaginaţie prin minte. Niciuna din acestea nu se poate
numi duhovnicească, ci mai degrabă naturală, fiindcă
nu cuprinde cele ale Duhului”267.
Pentru a înlătura confuzia unii Sfinţi Părinţi
folosesc termenul de inimă pentru a desemna sufletul
omului. Părintele Hieroteos Vlahos scrie: “În învăţătura
Sfintei Scripturi mintea este identificată cu inima”268.
“Mintea este numită esenţa sufletului, adică inimă.
Această identificare între minte şi inimă apare în
numeroase texte patristice, unde cei doi termeni sunt
interschimbabili”269. Însuşi Sfâtul Grigorie Palama scrie:
“unde e comoara voastră, zice Domnul, acolo e şi mintea
voastră (Matei 6, 21)”270înlocuind inima cu mintea chiar
când citează din Sfânta Scriptură dar pentru creştinii care
pot confunda mintea cu raţiunea mai indicat este să
spunem inimă. “Inima este centrul făpturii umane şi
centrul lumii duhovniceşti; drept aceea, când
267
p.396
268
269
Hieroteos Episcop de Nafpatkos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura
Învierea Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.140
270
Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria şi Petru Athonitul –
prototipuri ale vieţii isihaste, Ed. Deisis, Sibiu, 205, p. 379
163
analizează purificarea minţii, Sfântul Grigorie Palama se
referă la purificarea inimii”271.
Părinţii ruşi în special folosesc cuvântul inimă
pentru a face mai clar mesajul duhovnicesc. O
exprimare, foarte sugestivă, pune în centru inima, opune
inima trupului şi minţii (în sens de raţiune, inteligenţă).
Spune Sfântul Ioan de Kronstadt: „Ceea ce este de cea
mai mare importanţă şi reprezintă elementul vital pentru
orice făptură, aceea s-a ascuns de către Creator în
adâncul făpturii. Bunăoară la om. Sufletul este aşezat în
chiar mijlocul făpturii sale, în inimă de aceea se şi spune
adesea în loc de suflet - inimă şi în loc de inimă -
suflet”272. ”Prin credinţă trebuie să vedem cu inima. Cu
cât este mai curată, cu atât vede mai departe, mai
repede şi mai clar, inima este ochiul fiinţei noastre”273;
„sufletul e totuna cu inima”274; „nevoieşte-te la
rugăciune pentru curăţirea inimii”275. „Atunci când ne
rugăm se cade să ne luăm în stăpânire inima şi s-o
întoarcem spre Domnul. Să facem ca să nu fie rece,
vicleană, prefăcută, făţarnică. Altminteri ce folos ar avea
rugăciunea noastră, postul? Părea-ne-va bine oare să-L
auzim pe Domnul rostind cu mânie: poporul acesta Mă
cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine
(Matei 15, 8)? Să nu stăm în biserică slăbănogiţi cu
duhul, să fim fiecare cu duh arzător, lucrând Domnului.
Chiar şi oamenii pun puţin preţ pe serviciile făcute cu
răceală, în virtutea obişnuinţei. Iar Dumnezeu vrea de la
271
Învierea Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p. 182
272
2005, p.28
273
Ibidem, p.41
274
Ibidem, p.23
275
Sfântul Ioan de Kronstadt, Cunoaşterea de Dumnezeu şi
cunoaşterea de sine, Editura Sofia, 2010, p.108
164
noi tocmai inima: Dă-Mi fiule inima ta (Pilde 23, 26).
Fiindcă nimic nu este mai de preţ în om decât inima, e
viaţa lui şi chiar mai mult: inima înseamnă omul
însuşi.”276
„Ai grijă toată viaţa de inima ta, caută spre ea şi
ascult-o, încearcă să descoperi ce o împiedică să se
unească cu Dumnezeu, izvorul a toată fericirea. Va fi
aceasta ştiinţa ştiinţelor, cu ajutorul lui Dumnezeu vei
putea lesne descoperii ce te desparte de Dumnezeu şi
ce te apropie şi te uneşte cu El. Despre aceasta poate
depune mărturie inima însăşi, atât cea aflată în legătură
cu Dumnezeu, cât şi cea care s-a rupt de El. Diavolului îi
convine cel mai mult să se interpună între inima noastră
şi Dumnezeu.”277
“Nu uita că mintea trebuie să slujească inima,
aceasta fiind însăşi viaţa noastră. Dacă mintea conduce
inima spre adevăr, spre pace, spre bucurie şi spre viaţă,
înseamnă că îşi îndeplineşte menirea, că stă în adevăr.
Dacă o conduce spre neîncredere, nelinişte, lâncezeală,
deznădejde, beznă, înseamnă că se abate de la rostul ei
şi că, de bună seamă, stă în minciună (ştiinţa
mincinoasă - 1Timotei 6, 20)”278.
“În procesul instruirii şi formării omului este
deosebit de periculos să se pună accentul doar pe
minte şi raţiune şi să nu se dea atenţie inimii. Tocmai
acesteia trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie.
Inima înseamnă viaţă, dar care poate fi o viaţă alterată
de păcat. Acest izvor al vieţii trebuie purificat, trebuie
aprinsă în el flacăra curată a vieţii, în aşa chip încât să
ardă mereu, să nu se stingă şi să dea o direcţie
gândurilor, dorinţelor, năzuinţelor omului de-a lungul
276
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, 2005, p.6
277
Ibidem, p.15
278
Ibidem, p.334
165
întregii sale vieţi. Adevărata viaţă a inimii este Hristos
(Hristos trăieşte în mine - Galateni 2, 20)”279.
„Gândurile cele rele sunt urâciune înaintea
Domnului (Pilde 15, 36). Domnul se îndepărtează de la
inima în care şi-au făcut cuib asemenea gânduri”280.
Dacă inima nu este curăţită ea nu poate funcţiona
corect. La creştinii care au suferit căderi şi vătămări ale
inimii raţiunea trebuie folosită pentru învierea inimii.
Raţiunea trebuie să fie slujitoare a inimii şi să o ajute pe
aceasta când este bolnavă acţionând la însănătoşirea ei.
Spune Sfântul Luca al Crimeii: „Despre inimă se

grăieşte aproape în fiecare pagină a Bibliei, iar cel care o
citeşte pentru prima oară nu poate să nu observe că
inimii i se acordă importanţă nu doar ca unui organ
primordial al simţirilor, ci şi ca organului celui mai
important al cunoaşterii – organ al gândirii şi al perceperii
trăirilor duhovniceşti. Mai mult în întreaga Scriptură inima
este organul de comunicare a omului cu Dumnezeu şi
prin urmare ea este organul cunoaşterii supreme.
Cu inima ne rugăm şi una dintre cele mai înalte
forme de rugăciune este strigarea tăcută a inimii către
Dumnezeu. Inima lor strigă către Dumnezeu spune
proorocul Ieremia (Plângerea lui Ieremia 2, 18).
Scriptura ne vorbeşte nu numai de capacitatea
inimii de a percepe lucrarea Sfântului Duh al lui
Dumnezeu, ci o prezintă drept organ pe care Dumnezeu
îl desăvârşeşte şi îl îndreptează, drept centru al vieţii
noastre duhovniceşti şi al cunoştinţei lui Dumnezeu.
Iată o înşiruire de texte scripturistice care mărturisesc
aceasta cu mare limpezime:
279
Ibidem, p.189
280
Ibidem, p.238
166
Şi le voi da o singură inimă. Şi duh nou voi pune
în ei; scoate-voi din trupul lor inima cea de piatră şi le voi
da inimă de carne (Iezechiil 11, 19).
Care arată fapta legii scrisă în inimile lor (Romani
2, 15).
Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care
aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou (Iezechiil
18, 31).
Şi Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în
inimile voastre (Efeseni 3, 17).
El a strălucit în inimile noastre (2 Corinteni 4, 6).
În pilda semănătorului, Însuşi Domnul spune că
sămânţa cuvântului Său dumnezeiesc se seamănă în
inima omului şi se păstrează de către om, dacă inima
este curată, sau este furată de către diavol, dacă inima
nu poate sau nu este vrednică să o păstreze.
Cu inima se săvârşesc cele mai înalte lucrări
ale duhului omului – credinţa în Dumnezeu şi
dragostea pentru El.
Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura
se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10, 10).
Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată
inima ta (Matei 22, 37).”281.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune despre inimă:

„intrarea în Împărăţie nu se face altfel decât în inimă
şi prin inimă. De va primi cineva în inimă stihiile
dumnezeieşti, se va înălţa spiritual la cer. Aşadar totul
stă în inimă”282, „râvnind la mântuire, trebuie să ne
îndreptăm atenţia spre starea inimii. Nu trebuie să ne
mulţumim, de pildă, cu simpla cunoaştere a Simbolului
de credinţă şi chiar a întregului catehism, ci trebuie să
281
Sfântul Luca al Crimeii, Puterea Inimii, Ed. Sophia, 2010, p.28-37
282
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa Lăuntrică, Ed. Sophia,p.161
167
primim în inimă şi să iubim din tot sufletul fiecare
adevăr pus acolo. Dacă nu există credinţă în inimă,
atunci nu există credinţă deloc, chiar dacă s-ar declara
cineva ortodox. Dacă nu există suspinuri în inimă, atunci
nu există deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar
bate cu pumnii în piept. Dacă frică de Dumnezeu nu este
în inimă, atunci nu este deloc, chiar de ar părea cineva
plin de blagocestie. Dacă omul nu este cu inima în
biserică, atunci nu este deloc în biserică, chiar de ar fi şi
cu trupul. Totul trebuie făcut, aşadar, cu inima. Căci aşa
cum este omul cu inima aşa îl vede şi Dumnezeu.”283
“Nu trebuie să ne mulţumim cu simpla participare,
de suprafaţă, la rugăciunile Bisericii, ci trebuie să ne
înălţăm la Dumnezeu şi cu mintea în inimă”284. “Cum
să înţelegem experesia a concentra mintea în inimă?
Mintea este acolo unde este atenţia. A o concentra în
inimă înseamnă a sălăşlui atenţia în inimă, urmărind în
acelaşi timp ca nimic străin să nu intre în inimă. Aceasta
este toată taina vieţii duhovniceşti.”285
“Să rămân în inimă!; Să stau cu atenţia în inimă!;
Să cobor cu mintea în inimă! - toate aceste expresii arată
acelaşi lucru. Este important să vă concentraţi atenţia
în inimă şi să staţi înaintea Domnului cel nevăzut,
nedescris şi nemărginit, nu cu mintea, ci cu inima. Şi
aceasta până când inima voastră va fi stăpânită de
căldura dumnezeiască. Pentru că atunci intraţi într-o altă
lume”286.
Sfântul Paisie Velicicovschi spune să-ţi faci mintea
ta preot şi inima ta altar. Aici prin minte se înţelege
atenţia care trebuie îndreptată spre inimă după cum
283
Ibidem, p. 162
284
Ibidem, p. 162
285
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi Înţelepte, Ed. Egumeniţa, p.417
286
p.42
168
spune şi Sfântul Teofan Zăvorîtul: “Mintea este acolo
unde este atenţia”.
Acelaşi lucru spune şi Mitropolitul Hieroteos
Vlahos: “Când identificăm mintea cu atenţia, putem
oarecum să înţelegem ce este mintea. Şi când atenţia
noastră se află în raţiune sau stă împrăştiată în creaţie
prin simţuri, atunci trăim starea de cădere. În timp ce
atenţia după curăţirea inimii se află în aceasta şi
urmează acolo rugăciunea mentală, acest fapt se
numeşte luminarea minţii şi mintea se află în starea ei
firească.
Un ascet cunoaşte foarte bine această mişcare a
minţii contra firii (spre cele din afară), dar şi mişcarea ei
după fire şi pentru fire. Cunoaşte bine când mintea iese
din inimă, lucru pe care îl consideră păcat, şi când intră
în inimă”287.
Dar mai înainte găsim la Sfântul Grigorie Palama
această idee foarte importantă: “Tot cel ce susţine că
sunt masalieni cei ce spun că mintea e aşezată în inimă
sau în creier, să ştie că se războieşte în chip păcătos cu
sfinţii. Căci Atanasie cel Mare zice că partea raţională a
sufletului se află în creier. Iar Macarie, căruia nu-i
lipseşte nimic din mărime, pune lucrarea minţii în
inimă. Cu aceştia conglăsuiesc aproape toţi sfinţii. Căci
ceea ce spune dumnezeiescul Grigore al Nyssei, că
mintea nu este nici înăuntru nici în afara trupului, ca una
ce este netrupească, nu se împotriveşte celor sfinţi”288 .
Citim spre dezlegare: “căderea omului este
definită în special ca întunecare a minţii sale, care are
287
Mitropolit Hieroteos Vlahos, Psihoterapia Ortodox ă
continuare şi dezbateri, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.195
288
p.381
169
loc prin identificarea minţii cu raţiunea”289. Rezultă că
la omul căzut mintea (sufletul) omului îşi află lucrarea
principală în creier (întrucât raţiunea are rolul principal).
Spune Sfântul Nicodim Aghioritul: “În creier se află ca
într-o unealtă nu fiinţa şi puterea minţii - adică a
sufletului, ci numai lucrarea minţii”290.
Iar în altă parte e clar că una e mintea celui
duhovnicesc şi alta e a celui trupesc. La cei duhovniceşti
se zice clar că inima este locul unde trebuie coborâtă
mintea, centrul duhovnicesc al omului.
Acestea ne conduc la aceea că: sufletul omului
căzut îşi are lucrarea principală în creier iar sufletul
omului duhovnicesc îşi are lucrarea în special în
inimă.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: “În cap nu este
viaţă, ci doar caimacul vieţii. Viaţa este în inimă şi
numai ce iese din inimă poate să înrâurească mişcările
vieţii”291.
La aceeaşi concluzie ne conduce şi cele despre
rugăciunea lui Iisus, care în final devine rugăciune a
inimii după ce mintea s-a coborât în inimă. Despre
aceasta spune Sfântul Nicodim Aghioritul: “Deoarece ţi-ai
eliberat lucrarea minţii - care lucrează prin creier,
după cum mai înainte am arătat - de toate lucrurile cele
dinafară, lumeşti, prin păzirea organelor simţurilor şi a
imaginaţiei tale, normal este să o întorci spre fiinţa şi
puterea ei, spre ea însăşi. Şi iar zic: se cade a-ţi
întoarce mintea ta în inima ta, care este unealtă a
289
290
Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura
Egumeniţa, p.241
291
170
fiinţei şi puterii minţii şi a privi cu ochii cei gândiţi omul cel
lăuntric”292.
Rugăciunea minţii nu este rugăciunea raţiunii,
precizează Hieroteos Vlachos parafrazându-l pe Sfântul
Grigorie Palama: “rugăciunea raţiunii este un lucru, iar
rugăciunea minţii, numită şi rugăciunea inimii, este altul”
293
.
Analizând cele două moduri de rugăciune
Arhimandritul Sofronie scrie: „dezvoltarea acestui mod de
rugăciune, marcat de concentrarea atenţiei în creier,
limitează conştiinţa la nivelul contemplaţiilor filozofice, şi
acestea readuc mintea în sfera contemplaţiilor abstracte
şi imaginare. În măsura în care înaintează pe această
cale, lupta lăuntrică cu patimile subtile ale sufletului –
mândria şi trufia – se complică şi, puţin câte puţin, harul
se pierde pe nesimţite.” Celălalt mod de rugăciune
„uneşte mintea cu inima. Această unire e, în general,
starea normală a vieţii religioase, starea dorită, căutată,
primită de sus. Orice credincios cunoaşte această stare
atunci când se roagă cu atenţie din adâncul inimii, şi o
încearcă cu atât mai mult cu cât pune stăpânire pe el
străpungerea inimii şi blânda prezenţă a iubirii lui
Dumnezeu”294.
Odată ce am coborât mintea în inimă trebuie să şi
păzim inima de atacurile vrăjmaşului, de gândurile care
ar putea să o tulbure. Arhimandritul Sofronie scrie: „Într-o
conştiinţă lipsită de experienţă gândul rău trece
neobservat în cursul primelor stadii; el nu este detectat
decât în momentul în care a dobândit deja o anumită
292
Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, Editura
Egumeniţa, p.247
293
294
Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan
Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.124-125
171
putere, ba chiar atunci când pericolul de a păcătui cu
fapta este iminent.
Pentru a nu ajunge în acest punct, e
indispensabil ca mintea înarmată cu rugăciunea să
se fixeze în inimă. Acest lucru se impune oricărui ascet
dornic să se întărească printr-o adevărată căinţă în viaţa
duhovnicească, pentru că acest comportament interior
îngăduie înăbuşirea păcatului încă din faşă.
Barând accesul spre inimă şi aşezând aici drept
santinelă mintea dezbrăcată de orice imaginaţie şi de
orice gând, dar înarmată cu rugăciunea şi cu numele lui
Iisus Hristos, ascetul intră în luptă cu orice influenţă şi cu
orice gând venit din exterior. În acesta constă esenţa
trezviei”295.
Mintea în inimă sau în creier?
Mitropolitul Hieroteos Vlahos spune: “când

atenţia noastră se află în raţiune sau stă împrăştiată în
creaţie prin simţuri atunci trăim starea de cădere.”296 Iar
dacă este în inimă, mintea se află în starea ei
firească, duhovnicească: „În starea sa naturală mintea
intră în inimă”297.
Dar, a fi cu mintea în inimă nu este numai al
isihaştilor, spune Arhimandritul Sofronie Saharov ci al
tuturor credincioşilor chiar dacă intr-o măsură mai mică
sau numai uneori: „Orice credincios cunoaşte această
295
Ibidem, p.127
296
Mitropolit Hieroteos Vlahos, Psihoterapia Ortodoxă
continuare şi dezbateri, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.195
297
Învierea Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p. 149
172
stare atunci când se roagă cu atenţie din adâncul
inimii”298.
Cei sporiţi tind numai spre permanentizarea şi
adâncirea acestei stări, pe care o pot avea toţi
credincioşii.
Pentru un creştin ortodox care nu se ocupă cu
viaţa isihastă, este mai greu să-şi dea seama când
mintea este în inimă dar îi este mult mai uşor să-şi dea
seama când este în creier. Când este în creier într-o
măsură mai mare şi când este în creier într-o măsură mai
mică. Şi când este în creier într-o măsură deosebit de
mare. Sau când viaţa lui duhovnicească, deşi se pare că
este fără greşi, se desfăşoară doar în creier.
Chiar dacă mă păzesc de deşertăciuni şi mă
îndeletnicesc cu cele ale Ortodoxiei (rugăciuni, mers la
biserică) dar dacă mintea este în creier sunt departe de
calea duhovnicească şi rezultetele obţinute nu sunt pe
măsura aşteptărilor. Chiar dacă efortul depus e mare.
Acesta este locul unde s-au blocat mii şi mii de
creştini. Mai mult de atât nu se poate pe această cale a
creierului. Chiar dacă pare că, uneori e foarte bine, ceva
nu merge, deşi mă păzesc de deşertăciuni. Prea des
apare judecarea aproapelui, mânia, tulburarea. Nu
trebuie însă să ne oprim aici, ci trebuie să mergem încă
şi mai înainte urmând exemplul Sfinţilor Părinţi. Maica
Domnului a ales calea inimii, spune Sfântul Grigorie
Palama. Pe această cale trebuie să încercăm să mergem
şi noi.
Şi totuşi când e mintea în creier şi când este în
inimă? Şi cum aflu când este în creier şi când este în
inimă?
298
Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.125
173
Când mintea este în inimă sunt om nou,
duhovnicesc iar când e în creier sunt omul cel vechi
trupesc.
Când mintea este în inimă sunt smerit iar când
mintea este în creier sunt stăpânit de mândrie. Creierul
fiind înclinat spre slavă deşartă şi mândrie. Imaginaţia,
minciuna, dorinţa de a ieşi în evidenţă şi admiraţi în
mijlocul lumii sunt terenul lui. Când mintea este în inimă
gândurile sunt puţine iar când mintea este în creier
discursul interior este viu şi se amplifică îndată ce are un
motiv cât de mic.
Chiar înainte de Sfânta Împărtăşanie cei cu
mintea în creier îşi intensifică activitatea cerbrală până
aproape de nebunie uneori, dar nu aşa este cu cei cu
mintea în inimă.
Dacă ai mintea în inimă, deşertăciunea te
afectează în mică măsură (poţi avea pace chiar în
mijlocul deşertăciunilor) dar dacă mintea este în creier nu
ai pace chiar dacă te păzeşti de deşertăciuni.
Dacă vom lucra în special cu creierul, vom fi

înclinaţi spre judecăţi necruţătoare. Creierul găseşte
motive de nemulţumire. Contabilizează greşelile altora şi
se justifică pe sine dar inima nu face aşa. Râvna
trupească de care vorbesc Sfinţii Părinţi că e greşită, e o
râvnă a creierului. Deosebit de greu pentru creştinul de
astăzi este să lucreze cu inima, nu cu creierul. Mult mai
greu decât pentru cei din vechime.
Omul obişnuit să lucreze cu creierul nu ştie să se

comporte când apar necazuri sau boli. Atunci mintea se
îndreaptă natural spre inimă lepădând planurile, ideile şi
gândurile care-l preocupau. Dacă, continuă să lucreze cu
creierul, omul se umple de panică, gânduri de răzbunare
174
sau va căuta scăparea la realizările stiinţei şi la oameni,
nu la Dumnezeu. Activitatea creierului se intensifică
uneori până aproape de nebunie. Fericiţi veţi fi când vă
vor ocărî, dar dacă veţi lucra cu creierul veţi fi foarte
nefericiţi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Până când
sufletul nu se aşează cu mintea în inimă el nu se poate
vedea nici recunoaşte pe sine cum se cuvine”299.
Spre deosebire de creştini, yoghinii urmăresc să
ridice mintea în creier şi să dobândească iluminarea
creierului, inima fiind considerată ceva inferior.
Numai credinţa ortodoxă lucrează cu inima
celelalte credinţe lucrează în special cu creierul.
Când mintea e în inimă se simte bine în hotarele
Ortodoxiei, iar când e în creier caută să iasă din hotarele
Ortodoxiei.
Dacă suntem călăuziţi de Duhul Sfânt mintea e în
inimă iar dacă suntem sub influenţa duhului deşertăciunii
mintea urcă şi se obişnieşte să fie în creier. Celui
obişnuit să fie cu mintea în creier, îi este foarte greu să
intre pe drumul care duce la învierea inimii.
Datorită stării de cădere mintea a urcat în creier şi
are tendinţa să rămână în creier chiar dacă reuşeşte să
coboare în inimă pentru puţină vreme.
Dacă te rogi din inimă, mintea trece în inimă iar
dacă nu te mai rogi urcă iar în creier (Chiar în vremea
rugăciunii creierul încearcă, uneori cu disperare, alteori
cu multă viclenie, să intervină şi să împiedice rugăciunea
care duce la pogorârea minţii în inimă).
Credinţa şi nădejdea în Dumnzeu au ca efect
pogorârea minţii în inimă deşi creierul va aduce
argumente care să clatine credinţa şi să abată nădejdea
299
creştină, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p.49
175
de la Dumnezeu spre oameni sau spre ştiinţă şi
tehnologie.
Gândurile de slavă deşeartă şi mândrie scot
mintea din inimă şi o urcă în creier indiferent cât de
îmbunătăţit ar fi cineva.
Când mintea este în inimă omul este adunat iar
când mintea e în creier mintea e risipită. Aceasta se
reflectă şi asupra copiilor. Copiii de azi au mai multă
mândrie ca cei din trecut de aceea le este mai greu să
aibă mintea adunată. "Înălţarea sufletului este
împrăştierea lui"300, spune Sfântul Ignatie Brianceaninov.
Este posibil ca împrăştierea, neastâmpărul,
hiperactivitatea la copii să aibă o cauză foarte simplă:
mândria.
Grijile, tensiunea, stresul sunt dovada că mintea
este în creier într-o măsură bolnăvicios de mare. Graba
şi presiunea de orice fel provoacă de obicei tulburare şi
urcarea minţii în creier.
Noutăţile şi schimbările ridică mintea în creier iar

absenţa schimbărilor ajută la pogorârea minţii în inimă.
Am observat că atunci cănd ascultam ştiri sau citeam o
carte sau un ziar nou eram mai iritat dacă eram întrerupt
iar dacă citeam dintr-o carte cunoscută nu mă deranja
aşa de mult dacă eram întrerupt. Dovadă că mintea este
într-o măsură mai mare în creier când e vorba de noutăţi.
Pe de altă parte, cei cu mintea în creier caută
noutăţi, se hrănesc cu noutăţi, nu pot sta fără noutăţi.
Pofta ochilor este foamea creierului. Internetul,
radioul şi televiziunea hrănesc creierul mai mult ca în
trecut. Pentru a ieşi de sub tirania creierului trebuie să-i
dăm mai puţină mâncare şi să încercăm să înviem inima.
Sfintele Taine sunt foarte importante pentru învierea
300
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe Ascetice, Vol.4, p.47
176
inimii. Spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Aţi făcut un lucru
foarte bun că v-aţi împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine.
Să faceţi acest lucru mai des. Izvorul, hrănitorul şi
săvârşitorul vieţii duhovniceşti este Hristos Domnul,
Care, în negrăita Sa milă, a binevoit să intre în legătură
strânsă cu cei ce se împărtăşesc cu vrednicie cu
preacuratul Lui Trup. În acest timp El îi poate spune
sufletului: Mântuirea ta sunt eu. Ascultaţi!...Dar trebuie să
vă apropiaţi de El cu sentimentul că pieriţi şi nu aveţi de
ce să vă sprijiniţi”301.
Pentru acelaşi om alta e când mintea este
preponderent în creier şi alta e când este în inimă. Când
este în creier într-o măsură mai mare şi când este într-o
măsură mai mică.
La aceeaşi persoană, uneori mintea este în creier
alteori poate fi în inimă, omul fiind nestatornic chiar dacă
ar fi călugăr sau preot sau om cu renume duhovnicesc.
Dacă mintea este în inimă altfel răbdăm ispitele
decât atunci când mintea e în creier.
Când mintea e în creier ne preocupăm să plăcem
oamenilor, când mintea e în inimă ne preocupăm să
plăcem lui Dumnezeu.
Dacă mintea este în creier avem admiraţie pentru
oameni mândri şi măreţi, construcţii grandioase lumeşti,
ultimele realizări ale ştiinţei şi tehnologiei iar dacă este în
inimă ne găsim odihna în smerenie şi simplitate.
Dacă mintea este în creier ne preocupăm mai mult
de greşelile altora, dacă mintea este în inimă ne ocupăm
de greşelile noastre.
Când omul „îşi vine în sine” mintea se pogoară,
într-o oarecare măsură, din creier în inimă.
301
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa,
p.148
177
Ţinerea de minte a răului se face cu creierul iar
iertarea aproapelui se face cu inima.
Dacă îi spunem ceva aproapelui şi nu ne ascultă

dacă avem mintea în creier ne înfuriem iar dacă avem
mintea în inimă îl trecem cu vederea, răbdăm fără să ne
tulburăm, ne gândim că poate va face mai târziu cum am
spus noi sau că poate e mai bine altfel decât am spus
noi.
Dacă mintea este în creier vrem să ne impunem
ideile iar dacă mintea este în inimă căutăm pacea şi ne
ferim de tulburare.
Dacă mintea este în creier privirea este demonică,
sfredelitoare, obraznică iar dacă mintea este în inimă
privirea este blândă, interiorizată, cuviincioasă.
Dacă mintea este în creier mişcările sunt smucite
ca ale diavolilor iar dacă mintea este în inimă mişcările
sunt potolite dar hotărâte.
Sigur că unii pot imita unele aspecte ale celor cu
mintea în inimă deşi ei au mintea în creier dar o fac într-
un mod nedesăvârşit şi numai în anumite privinţe.
Cel ce are mintea în creier se porneşte spre
nimicirea aproapelui iar cel cu mintea în inimă se poartă
cu grijă faţă de ceilalţi.
Cel ce are mintea în creier stă la pândă şi
vânează greşelile aproapelui iar cel cu mintea în inimă
acoperă greşelile şi poartă sarcina aproapelui.
Tovărăşia cu cei ce au mintea în creier ridică
mintea în creier, iar întâlnirea cu cei care au mintea în
inimă ajută la coborârea minţii în inimă.
Dacă mintea este în creier ne gândim la timp,
trăim sub presiunea timpului iar dacă mintea este în
inimă intrăm sub influenţa veşniciei, timpul nu mai este
trăit atât de intens.
178
Când faci milostenie fă-o cu inima, nu-ţi face
calcule meschine care-ţi urcă mintea în creier. Altfel
inima nu va participa şi nu va reuşi să se învioreze din
faptele milosteniei. Diavolul vrea să te păcălească. Va
veni cu o listă întreagă de socoteli dar tu dă-le la o parte.
Fă milostenia cu inima, din dorinţa sinceră de a-l ajuta pe
aproapele. De aceea e bine să faci milostenie cui nu-ţi
poate răsplăti altfel vor intra în funcţiune calculele cu
avantajele: „lasă că o să mă ajute şi el”. Creierul va
hotărî că e bine să dai milostenie, dar inima va rămâne
rece.
Iubirea de sine se face cu creierul iar iubirea de
aproapele se face cu inima. Când ne iubim pe noi facem
nenumărate planuri, socoteli iar iubirea de aproapele se
face cu inima în mod simplu iertându-l, rugându-ne
pentru el, invitându-l să ocupe un loc mai de cinste ca al
nostru sau dându-i o părticică din avuţia noastră, fie şi
numai un pahar cu apă.
Iubirea de Dumnezeu se face cu inima şi numai
cel ce iubeşte pe aproapele ştie ce este iubirea cu inima
şi poate să iubească pe Dumnezeu. Iar cel ce se iubeşte
pe sine cu creierul, tot cu creierul va încerca să-l
iubească şi pe Dumnezeu.
Dacă cineva îţi cere ajutorul, creierul tău va intra
în funcţiune: Nu cumva o să mă murdăresc? Sau o să
obosesc? Nu cumva voi întârzia de la treburile mele?
Oare n-aş putea să fac altceva? Ce câştig de aici?
Omul care nu are inimă doar aşa pune problema
şi nu face nimic. Rareori ajută pe cineva şi atunci tot în
urma unor raţionamente (să fie lăudat, să nu fie criticat)
dar nu din inimă.
Uneori omul care lucrează cu inima şochează prin
comportamentul lui iraţional. Sacrificând unele lucruri „de
cea mai mare importanţă”, chiar sănătatea şi viaţa pentru
179
dragostea de Dumnezeu şi aproapele (dragostea de
aproapele care are în vedere mântuirea lui nu
satisfacerea poftelor lui). Cu creierul nu putem face decât
puţin, foarte puţin, insuficient pentru a purta cu vrednicie
numele de creştin. Cel care caută sufletul său, cu
creierul, îl va pierde. Creierul fiind câmpul de acţiune al
vrăjmaşului este cu neputinţă să ajungă cineva în
Împărăţia cerurilor doar cu creierul dar cu inima moartă.
Pentru a învia inima trebuie să pierdem, să azvârlim
raţiunile creierului (măcar uneori) pentru dragostea de
Dumnezeu şi aproapele. Chiar dacă vom suferi şi o
pagubă materială folosul de a fi cu mintea în inimă şi a
învia, aprinde şi lumina inima ta, este mai mare.
Poruncile evanghelice par din punct de vedere al

raţiunii nebunie dar au efectul de înviere a inimii. Ele sunt
o victorie a inimii în faţa creierului. Smerenia însăşi este
o stare contrară raţiunii (care ne îndeamnă la mândrie).
Rugăciunea pentru vrăjmaşi poruncită şi ea în
Sfânta Evanghelie are şi ea efectul de înviere a inimii.
Atunci când ai toate motivele să te indignezi pentru a
situaţie nedreaptă, când creierul îţi explică că ar trebui să
te mânii, să porneşti războiul, tu nu face nimic din ce
spune el. Nu şi nu. Lucrează cu inima: iartă,
binecuvintează, roagă-te pentru acela şi astfel vei ajunge
la culmea desăvârşirii creştine, la pogorârea minţii în
inimă.
Există unii care încearcă să imite cu raţiunea lor
viaţa inimii, deşi au mintea în creier. Dacă îi luăm ca
model şi îi urmăm crezând că aşa trebuie să fie creştinii
ne rătăcim în afara căii care duce la sfinţenie. Importantă
este inima nu creierul oricât de educat, bine informat şi
deschis pare a fi el. Pare foarte autentică această viaţă a
inimii concepută cu raţiunea dar viaţa duhovnicească a
180
inimii este cu totul altfel. Numai cel care înţelege fie şi
puţin viaţa duhovnicească poate cunoaşte diferenţa.
Alţii vorbesc despre inimă dar se referă la patimi.

Nu despre inimă vorbesc ei ci despre lepădarea de
raţiune când se cufundă în patimi. Despre lepădarea de
conştiinţă şi despre acele rămăşiţe de raţiune care ar
putea să le împiedice legătura cu diavolul. Sfântul Ignatie
Brianceaninov spune că înfierbântarea sângelui şi a
simţurilor nu este nicidecum viaţă a inimii ci opusul ei:
„Feluritele aprinderi ale sângelui alcătuiesc arma de foc
ce a fost dată la căderea noastră heruvimului căzut,
armă cu care el umblă înlăuntrul nostru, oprindu-ne
intrarea în tainicul rai Dumnezeiesc al gândurilor şi
simţămintelor duhovniceşti”302.
A ajunge la inimă şi a o învia este cumva a celor

înaintaţi măcar într-o măsură în viaţa duhovnicească.
Atunci când omul nu se dedă de bunăvoie patimilor, ci se
luptă cu ele şi ca urmare este într-o oarecare măsură
eliberat de ele, chiar dacă nu total. Şi, adăugăm noi,
după ce omul şi-a însuşit măcar parţial semnificaţia
primei Fericiri şi o aplică în viaţa zilnică. Fericiţi cei săraci
cu duhul este prima Fericire şi Fericiţi cei ce plâng este a
doua Fericire. Urcând pe scara Fericirilor nu avem cum şi
nici de ce să evităm a doua Fericire: Plânsul duhovnicesc
şi zdrobirea inimii sunt cele care deschid calea spre
adevărata viaţă duhovnicească a inimii. Şi mai departe
„Duhul Adevărului vă va povăţui la tot adevărul” (Ioan 16,
13).
302
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe Ascetice, Vol.4, Editura
Sophia, Bucureşti, 2004, p.33
181
182
Capitolul 9
A doua Fericire
183
184
A doua fericire
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia

(Matei 5, 4). La fel ca şi prima Fericire şi cea de-a doua
este trecută cu vederea de către creştinii din ziua de azi.
Datorită stării de cădere generalizată învăţătura
despre plâns şi zdrobirea inimii a ajuns deosebit de
nefirească. Mult mai uşor ar fi dacă am vorbi despre râs.
Despre glume, filme sau alte lucruri amuzante.
Şi totuşi zdrobirea inimii este calea principală
prin care mintea este coborâtă în inimă.
Mulţi vor să se ocupe de alte Fericiri, cum ar fi
fericiţi cei curaţi cu inima, dar nu vor să audă nicidecum
de prima şi a doua Fericire. Ei pretind că sunt curaţi cu
inima, că se ocupă de inimă, că au dragoste de
aproapele şi de Dumnezeu şi că nu este nevoie de
primele Fericiri.
Aşa spun unii, poate chiar mulţi, mulţi de tot dar
ce spun Sfinţii Părinţi?
Sfântul Simeon Noul Teolog spune despre
străpungerea inimii: „Străpungerea este o roadă a lucrării
virtuţilor şi aduce roade, sau mai degrabă face şi zideşte
toate virtuţile, precum mărturiseşte de Dumnezeu
insuflata Scriptură. Cel ce vrea să reteze patimile şi să
dobândească virtuţile, pe aceasta trebuie să o caute cu
sârguinţă mai înainte de toate cele bune şi decât toate
virtuţile, fiindcă fără aceasta nu-şi va vedea niciodată
sufletul său curat. Fiindcă fără apă e cu neputinţă să fie
spălată haina murdărită şi fără lacrimi e şi mai cu
neputinţă să se spele şi să se curăţească cineva de pete
şi întinăciuni. Să nu pretextăm pretexte păgubitoare de
suflet şi deşearte sau, mai bine zis, cu totul mincinoase şi
care duc la pierzanie, şi să căutăm din tot sufletul acestă
împărăteasă a virtuţilor.
185
Căci cel care o caută din tot sufletul o va afla şi
chiar dacă va avea o inimă mai învârtoşeată ca arama,
decât fierul sau decât diamantul, de îndată ce vine, o
face mai moale decât ceara. Fiindcă e un foc
dumnezeiesc care destramă munţii şi stâncile, face
netede toate, le face raiuri şi preschimbă sufletele care-l
primesc. Fiindcă mai întâi spală de întinăciune pe cei ce
se împărtăşesc de ea, apoi spală împreună şi şterge şi
patimile, smulgându-le ca pe nişte cruste de pe răni,
adică răutatea, invidia, slava deşartă şi toate celelalte
care urmează acestora; şi nu numai acestea, ci, alergând
ca o flacără, le şterge câte puţin arzându-le în fiecare
ceas ca pe nişte spini; mai întâi trezeşte dorul libertăţii şi
al curăţirii desăvârşite iar mai apoi dorinţa de bunătăţile
puse deoparte şi gătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc
pe El.
Toate acestea însă le lucrează dumnezeiescul foc
al străpungerii împreună cu lacrimile, sau mai degrabă
prin lacrimi; dar fără lacrimi, precum spuneam, un lucru
din acesta nu s-a făcut, nici nu se va face cândva în noi
înşine sau în oricare altul.
Căci dacă Sfinţii noştri Părinţi spun aşa: Cine vrea
să-şi reteze patimile şi le retează prin plâns şi cine vrea
să dobândească virtuţile le dobândeşte prin plâns e vădit
că acela care nu plânge nu-şi retează patimile, nici nu
primeşte virtuţile, chiar dacă se pare că străbate prin
toate.
Fiindcă aşa cum mulţimea oştirilor şi armatelor
fără împărat sau fără generalul lor se risipesc uşor şi
sunt risipite de potrivnici tot aşa socoteşte că este şi
plânsul faţă de celelalte virtuţi; fiindcă prin oştirea
adunată la un loc înţelegem virtuţile, iar împăratul şi
generalul acestora e fericita plângere şi tânguire, prin
care toată oştirea e pusă şi aşezată în linie de bătaie,
186
încurajată, antrenată, întărită şi învăţată unde, cum, când
şi cât să ia armele şi împotriva cui, la bună vreme şi
prilej, ce iscoade să trimită şi ce străji să pună şi ce
discuţii să aibă cu trimişii potrivnicilor şi cu care anume –
fiindcă se poate ca şi numai dintr-o singură discuţie să-i
întoarcă pe toţi înapoi, iar uneori prin simplul fapt de a
nu-i fi primit la discuţii – şi cum trebuie făcute
ambuscadele şi atacurile surpriză împotriva lor, când şi
ce fel de armată trebuie trimisă împotriva lor şi în ce
locuri, toate acestea le sugerează în chip limpede, spun,
plânsul; fără el însă tot poporul virtuţilor e la cheremul
potrivnicilor.
De aceea înainte de toate şi împreună cu toate,
lucrul nostru al tuturor, fraţilor, să ne fie căinţa şi plânsul
unit cu ea, şi lacrimile care urmează plânsului”303.
De ce nu mai putem plânge?
Dar care este motivul pentru care plânsul ni se

pare atât de nefiresc? Explică Sfântul Simeon Noul
Teolog: Plânsului după Dumnezeu îi premerge
smerenia304. Deci numai pentru cel smerit plânsul este
ceva firesc. De aceea nu mai putem plânge. Oamenii
îmbibaţi cu duhul deşertăciunii nu mai pot plânge.
Înaintea celei de-a doua Fericiri merge prima Fericire.
Din punctul de vedere al celei de-a doua Fericiri
omenirea pare învinsă. Omenirea râde în hohote
devenind astfel deosebit de nefericită: Calea către a
doua Fericire este blocată.
303
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Editura Deisis, p. 64-65
304
Filocalia 6, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.61
187
A venit vremea când oamenii nu mai pot plânge ei
doar se tânguiesc că n-au suficienţi bani, distracţii,
apreciere din partea celorlalţi. Dar nu aşa este plânsul
duhovnicesc.
Înaintea plânsului merge smerenia, sărăcia cu
duhul. Plânsul duhovnicesc este cu neputinţă de atins
pentru omul mândru, cufundat în duhul deşertăciunii.
Odată ce smerenia este înlocuită de mândrie, plânsul
duhovnicesc este înlocuit de plânsul diavolesc. Calea
spre cea de-a doua Fericire este închisă. „Munţii”
mândriei blochează desăvârşit această cale. Creştinul nu
poate fi creştin decât în creierul lui, dar inima rămâne
moartă.
Iată că nu mai putem plânge! Noi şi cei din jurul
nostru. Creştini ortodocşii care mergem la biserică.
Plânsul duhovnicesc a ajuns astăzi pe cale de
dispariţie. Iată unde ne duce această cale pe care o
urmăm! Nu mai putem plânge cu plânsul care luminează
şi sfinţeşte dar putem plânge cu plânsul care întunecă.
Putem plânge cu plânsul diavolesc al orgoliului rănit şi al
poftelor neîmplinite.
A doua Fericire nu mai este astăzi înţeleasă şi
atinsă, aproape de nimeni.
Nevoinţa greşită a plânsului
Dacă înaintea plânsului merge smerenia, spune

Sfântul Simeon Noul Teolog atunci înaintea plânsului
greşit merge mândria, absenţa smereniei. Spune Sfântul
Simeon Noul Teolog: „Există un plâns fără smerenie
duhovnicească, şi acesta este socotit de cei ce plâng
astfel ca un plâns curăţitor de păcate. Dar închipuindu-şi
188
aceasta se amăgesc în zadar. Căci sunt lipsiţi de
dulceaţa Duhului ivită în chip tainic în cămara
înţelegătoare a sufletului. De aceea unii ca aceştia se şi
aprind repede de pofta faţă de lume şi nu pot să
dispreţuiască în chip desăvârşit lumea şi cele din
lume”305.
Spune Sfântul Luca al Crimeii: „Să pătrundem dar
în esenţa Fericirii acesteia: Fericiţi cei ce plâng că aceia
se vor mângâia (Matei 5, 4). Să medităm: oare toate
lacrimile sunt binecuvântate de Dumnezeu, oricăror
lacrimi le este făgăduită mângâierea? Nu, nici pe departe
tuturor, nu lacrimilor de răutate, de ură, de mândrie
umilită, nici lacrimilor provocate de faptul că Domnul ne
ruşinează aspiraţiile noastre atât de scumpe, aspiraţii
care, după cum ni se pare nouă, ar trebui să ne facă
viaţa fericită. Multe lacrimi provin din faptul că rămân
nesatisfăcute aspiraţiile omeneşti spre bunurile
pământeşti. Multe lacrimi provin din faptul că rămân
ruşinate, umilite dorinţele noastre dragi. Multe lacrimi
provin din faptul că se surpă planul vieţii noastre pe care
ni l-am trasat, dar nu l-a trasat şi Domnul. Nu cumva
pentru aceste lacrimi rele trebuie să aştepte cel ce
plânge mângâiere de la Domnul? Desigur că nu! Aceste
lacrimi îi sunt neplăcute lui Dumnezeu”306.
Sunt două întristări şi două plânsuri spune Sfântul
Grigorie Palama: „Bine a spus dumnezeiescul Pavel că
întristarea potrivit lumii lucrează moarte (2 Corinteni 7,
10) căci prin acest cuvânt s-a arătat că este un păcat de
moarte. Iar dacă viaţa adevărată a sufletului e o lumină
dumnezeiască adusă de plânsul potrivit lui Dumnezeu,
aşa cum s-a spus de către Părinţi, atunci şi moartea
sufletului va fi un întuneric rău adus sufletului de
305
306
Sfântul Luca al Crimeii, Predici, Ed. Sophia, 2010, p. 255
189
întristarea potrivit lumii. Ci aşa cum întunericul acesta îşi
primeşte existenţa din toate greşelile, tot aşa, dacă vei
cerceta, vei găsi şi că întristarea potrivit lumii e
născută şi întărită de toate patimile. Prin urmare, ea
poartă o icoană şi e ca o pârgă, un preludiu şi o arvună a
plânsului nesfârşit care va veni celor ce n-au ales plânsul
fericit de Domnul, care nu numai că poartă drept câştig
mângâierea care aduce drept roadă arvuna veseliei
veşnice, dar asigură şi virtutea făcând sufletul
neschimbabil spre cele rele. Căci dacă cineva sărăceşte
şi se smereşte şi câştigă umilinţa potrivit lui Dumnezeu,
dar nu şi-a agonisit plânsul, ca să înainteze spre mai
bine, acela e uşor de schimbat ca să se întoarcă cu
socotinţa la cele pe care le-a lăsat, dorind iarăşi cele pe
care le-a lăsat la început”307.
Mulţi s-au ridicat împotriva plânsului observând din
experienţă că plânsul întunecă, distruge. Numai că
acesta este plânsul trupesc, greşit. Dar plânsul
duhovnicesc nu este aşa, luminează, vindecă, dă putere,
bucurie.
Vedem că mulţimea creştinilor se împarte în două
tabere: unii defaimă plânsul trupesc iar alţii apără
plânsul, însă tot pe cel trupesc, pătimaş.
Dar plânsul duhovnicesc este o enigmă pentru cei
mai mulţi dintre creştini.
307
Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria şi Petru Athonitul –
prototipuri ale vieţii isihaste, Ed. Deisis, Sibiu, 205, p. 396-397
190
Cum este plânsul duhovnicesc?
Precum am spus, plânsului duhovnicesc îi

premerge smerenia. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
„Cu cât coboară cineva mai mult în adâncul smereniei şi
se recunoaşte ca nevrednic de mântuire, cu atât se
întristează mai mult şi varsă şiroaie de lacrimi. Iar pe
măsura acestora ţâşneşte în inimă şi bucuria”308.
„Mai întâi El a zis că sunt fericiţi cei săraci cu
duhul, a cărora va fi Împărăţia cerurilor. Dar săracii cu
duhul nu au, precum s-a zis, nici o afecţiune pătimaşă
faţă de cele ce sunt. Deci cum şi pentru ce va plânge cel
ce se scârbeşte de lumea întreagă şi din dispoziţia
sufletului său se îndepărtează de ea?
Omul credincios care ia seama pururea cu
exactitate la poruncile lui Dumnezeu, atunci când face
toate poruncile dumnezeieşti şi-şi îndreptată gândirea
spre înălţimea lor, adică spre o vieţuire şi o curăţie fără
prihană, găsindu-şi măsurile lui se va afla pe sine însuşi
neputincios şi neînstare să ajungă la acea înălţime a
poruncilor, ba chiar şi foarte sărac, adică nevrednic de a-
L primi pe Dumnezeu, de a-I da mulţumire şi slavă,
întrucât n-a dobândit nici un bine propriu; iar cel ce
socoteşte acestea despre sine însuşi întru simţirea
sufletului, acela va plânge cu plânsul cel cu adevărat
preafericit, care primeşte mângâierea şi face blând
sufletul său. Fiindcă mângâierea ce vine din plâns este o
arvună a Împărăţiei cerurilor”309.
Aşa spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „când ne
convingem că ni s-a făcut bine fără să fim vrednici atunci
mai cu seamă ne umilim”310.
308
309
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Editura Deisis, p.32-33
191
Dar care sunt gândurile Sfinţilor când îşi zdrobesc
inima înaintea lui Dumnezeu? Iată unele din gândurile
Sfântului Simeon Noul Teolog: „Cine sunt eu, Doamne,
Stăpânul şi Dumnezeul meu, că Te-ai coborât şi te-ai
întrupat şi ai murit pentru ca mine, ca să mă slobozeşti
din moarte şi din stricăciune şi să mă faci părtaş al Slavei
şi Dumnezeirii Tale?”311.
„Noi suntem Stăpâne, noi robii Tăi nevrednici,
săraci lepădaţi şi răi, care până acum am rătăcit în chip
nenorocit pe munţi, prin văi şi prin prăpăstii; noi suntem,
cei ce am întinat fără minte Botezul Tău, care am
tăgăduit Legământul nostru cu Tine; noi suntem, cei ce
am fugit de bunăvoie, dezertând la duşmanul sufletelor
noastre. Dar acum, aducându-ne aminte de Tine, de
iubirea Ta de oameni şi de bunătatea Ta, fugind de acolo
şi ostenindu-ne, am venit cu frică şi cu cutremur mare.
Iartă-ne şi nu te mânia pe noi, Stăpâne, ci îndură-te şi
milostiveşte-te de nenorociţii de noi. Deschide-ne,
Doamne, şi nu-Ţi aduce aminte de răutăţile noastre, nu
ţine minte nerecunoştinţa noastră – căci de multe ceasuri
stăm aici bătând – nici nu refuza să ne auzi pe noi, robii
Tăi ca nu cumva descurajându-ne să ne întoarcem
înapoi. Am obosit lovind la porţile din afară ale Împărăţiei
Tale; dechide-ne nouă, Cel ce eşti prin fire iubitor de
oameni, milostivindu-Te spre noi. Căci dacă nu ne vei
deschide puţin uşa milostivirii Tale, cine văzându-Te nu
va tremura? Cine nu va cădea cu faţa la pământ cu frică
şi cutremur şi nu va cere îndurare? Cine, văzându-te pe
Tine, Cel ce ai zeci de mii de îngeri şi mii şi mii de
arhangheli, tronuri şi stăpâniri, lăsând cele de sus şi
pogorând la noi şi venind în întâmpinarea noastră şi
310
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua cătreTimotei,
Tit şi Filimon; Editura Nemira, 2005, p. 214
311
Deisis, Sibiu, 2001, p. 291
192
deschizându-ne, primindu-ne cu bunăvoinţă şi căzând la
grumazul nostru şi sărutându-ne, nu va fi lovit de uimire
şi nu va înlemni ca un mort? Oasele lui se vor vărsa ca
apa pe pământ şi va plânge noapte şi zi, socotind noianul
măruntaielor milostivirii şi bunătăţii Tale şi privind ca în
oglindă slava şi strălucirea feţei Tale. Slavă Ţie, celui ce
ai rânduit acestea. Slavă Ţie celui ce ai nerostită milă
faţă de noi şi ai socotit lucru vrednic să locuieşti şi să
umbli în noi prin pocăinţă!”312
Zdrobirea inimii şi zdrobirea creierului
Există şi o „zdrobire” şi un plâns cu mândrie:

Cum? Am făcut eu asta, am mânjit în acest fel statueta
mea? Cum o să mai poată fi ea admirată? Vai, vai!
Se agită şi se tulbură, toată zdrobirea lor se
desfăşoară în creier, pentru că acolo împărăţeşte
mândria. Zdrobirea lor este o „zdrobire a creierului”.
Dar zdrobirea inimii este paşnică şi liniştită, nu
aduce tulburare ci pace, foloseşte neputinţele spre
adăugirea smereniei şi apropierea de Dumnezeu.
Da, am făcut cutare greşeală, sunt om, am şi eu
neputinţele mele, fără ajutorul lui Dumnezeu aş fi făcut
multe rele. După faptele mele ar fi trebuit să mi se
întâmple multe necazuri dar totuşi nu mi s-a întâmplat
decât aceasta. Foarte bine că oamenii au văzut că am
făcut greşeli şi că am neputinţe. Că sunt un om la fel ca
toţi ceilalţi oameni.
Diavolul ne presează cu ideea că trebuie să le
arătăm celorlalţi că suntem fără greşeală şi să intrăm
într-o stare de minciună. Loveşte această stare de trufie
312
Deisis, Sibiu, 2001, p. 340
193
cu smerenie: Da, nu sunt altfel decât oricare om, am
neputinţe, greşeli, trebuie să cer pentru ele iertare şi
ajutor de la Dumnezeu.
Diavolul ne insuflă ideea că suntem ceva
deosebit, altfel decât ceilalţi oameni, dar noi nu trebuie
să primim aceste gânduri. Şi colegii tăi de şcoală sau de
servici au aceste gânduri, nu e ceva nou. Nu fi „special”
fii un om obişnuit. Şi o să fii împreună cu Dumnezeu care
e cu totul altfel decât se forţează să fie aceşti „speciali”.
Starea de „zdrobire a creierului” este o stare foarte
răspândită şi este consecinţa că lipseşte zdrobirea inimii.
Starea de zdrobire a creierului se manifestă prin boli şi
tulburări psihice, stări vecine cu nebunia. Omul este întru
totul sub influenţa diavolului care nu poate nicidecum să-i
dea pace omului.
„Pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27)” zice Hristos
celor ce vor să-L urmeze. „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt
blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29)”.
Scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Mi-aţi scris că
truda trezviei vă dă dureri de cap. Aşa este, dacă
lucraţi doar cu capul, dar când veţi coborâ în inimă nu
va mai fi nici o osteneală, capul vi se va goli şi gândurile
vor lua sfârşit. Ele se află toate în cap şi aleargă unul
după altul, iar să le stăpâneşti nu-i cu putinţă. Dacă însă
vă veţi afla inima şi veţi şti să stăruiţi în ea, atunci, de
fiecare dată când vor începe să vă tulbure gândurile,
va trebui numai să coborâţi în inimă, şi gândurile se
vor risipi. Acesta va fi un colţişor plăcut, un liman ferit de
pericole. Nu vă leneviţi să coborâţi...În inimă este viaţă,
acolo trebuie să trăim. Să nu credeţi că aceasta este
o treabă pentru cei desăvârşiţi. Nu. Este treaba tuturor
celor care încep să-L caute pe Domnul. Abia atunci va
începe viaţa, când în inimă se va naşte căldura
concentrată şi de nestins iar căldura uşoară e cu totul
194
netrebnică. Atunci veţi avea bucurie. Acesta este focul
pe care Domnul L-a adus pe pământ. Rugaţi-vă şi
dumneavoastră şi osteniţi-vă, căutaţi, adică cum să vă
statorniciţi în inimă. Şi Domnul, văzându-vă truda şi
dorinţa sinceră de a dobândi acest bun, vă va da harul
arderii în inimă. Asta înseamnă să te aşezi în inimă. Nu
cere multă osteneală, dar să fie continuă. Iată raiul!
Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide (Matei 7,
7)”313.
În zdrobirea inimii nu trebuie să punem multă

patimă, să o facem să semene cu scenele din filme, altfel
zdrobirea intră pe altă cale. Intră pe calea „zdrobirii
creierului”. Zdrobirea inimii nu este o stare uşor de atins.
De multe ori încercând să ajungem la zdrobirea inimii e
posibil să ajungem la zdrobirea creierului.
Sporirea înclinaţiei spre mânie şi iritabilitate şi o
oarecare încordare şi oboseală nervoasă, ca urmare a
zdrobirii, este semn că ceva nu e bine şi trebuie să ne
oprim o vreme de la această lucrare.
Într-un sens mai larg, zdrobirea inimii vine de la
sine, pe măsura lucrării poruncilor, ca urmare a acţiunii
harului Duhului Sfânt.
Vrăjmaşul ne insuflă ideea să fim independenţi, că
singuri putem rezolva totul, fără Dumnezeu. Aceasta are
drept consecinţă o „zdrobire a creierului” aproape
permanentă. Zdrobirea inimii are recunoaşterea
greşelilor înaintea lui Dumnezeu şi căutarea ajutorului lui
Dumnezeu. În „zdrobirea creierului” omul caută să facă
totul singur, fără Dumnezeu, în zdrobirea inimii
Dumnezeu este nu numai iertător dar şi corector al
greşelilor noastre.
313
creştină, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p.62-63
195
Una din lucrările lui Dumnezeu este aceea de a
întoarce răul spre bine, de a corecta şi anula răul făcut
pe pământ. Dacă ai bârfit sau ai spus ceva necuvenit,
roagă-te ca Dumnezeu să şteargă acel rău din mintea
celor care au auzit şi să-l facă inofensiv, fără consecinţe
rele. Multe rele care se întâmplă pe pământ, Dumnezeu
le întoarce în bine printr-o lucrare uriaşă revărsată
asupra întregului pământ. Dar cu toate acestea mândria
omului şi faptul că a ales să-şi „zdrobească creierul” de
unul singur, îl lasă pe om fără roade, chiar dacă ar fi
creştin ortodox şi are deschisă calea spre Împărăţia
cerurilor el nu poate păşi nicidecum pe ea.
Cei care practică „zdrobirea creierului” în mănăstiri
se preocupă de împânzirea mănăstirii cu reguli, ordine şi
disciplină fără să aibă milostivire şi dragoste de
aproapele. Aceştia caută şi se bucură să-l aducă şi pe
aproapele în starea de tulburare şi zdrobire a creierului
pe care o au şi ei.
Însăşi societatea este împânzită de reguli,
declaraţii, legi pentru respectarea cărora mintea este
împinsă în creier.
Păzirea legilor omeneşti ridică mintea în creier iar
păzirea poruncilor Evangheliei pogoară mintea în inimă.
Spune Sfântul Grigorie Teologul: „iubirea literei
este un acoperământ al lipsei de evlavie”314. Adică toţi
cei preocupaţi în special de reguli exterioare mărturisesc
un lucru: că ei nu au nici o lucrare interioară.
Zdrobirea inimii presupune simplitate dar mai ales

sinceritate. Omul viclean nu poate ajunge la zdrobirea
inimii. Pentru a ajunge la zdrobirea inimii trebuie să
abandonăm orice autojustificare. Nu, nu trebuie să-l
314
Sfântul Grigorie Teologul, Cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993, p.94
196
imităm pe Adam, trebuie să ne recunoaştem greşelile.
Dar nu atât vederea păcatelor proprii provoacă zdrobirea
inimii cât vederea sau mai degrabă simţirea bunătăţii
uriaşe a Creatorului. Bunătatea lui Dumnezeu se
contabilizează cu creierul dar se simte cu inima. Simţirea
bunătăţii lui Dumnezeu duce la zdrobirea inimii.
Unii zic cam aşa: Cu ce-am greşit eu Doamne de
păţesc aşa? Se tânguiesc cu plânsul care sugerează că
Dumnezeu ar fi nedrept, că n-a ştiut să aprecieze nişte
persoane atât de pline de calităţi. Un diavol cântă la
vioară o melodie tristă zugrăvind un film în care tu eşti
eroul principal, un om bun, nedreptăţit de ceilalţi care
refuză să-ţi dea slava şi eventual averea pe care diavolul
spune în creierul tău că le meriţi. Şi repetă ideea: cu ce-
ai greşit de ai o soartă aşa de amară? Dar tu nu face
aşa, recunoaşte că ai greşit şi tu faţă de Dumnezeu şi
înmiit mai mult decât alţii faţă de tine, şi totuşi Dumnezeu
îţi dă multe, multe daruri.
Plânsul că L-am supărat pe Dumnezeu a ajuns
ceva foarte greu. Dimpotrivă plânsul că Dumnezeu ne-a
supărat îl vedem foarte des.
Aproape întreaga cultură dramatică: literatură,
poezie, muzică, teatru şi film pregăteşte omul pentru
plânsul greşit: plânsul fără Dumnezeu (dacă nu chiar
plânsul împotriva lui Dumnezeu). Omul plânge că i s-a
rănit orgoliul, ca un diavol căzut, că nu i s-au împlinit
dorinţele, de multe ori păcătoase. Plânge împreună cu
diavolii, intrând într-o stare bolnăvicioasă, plângându-şi
de milă şi întunecându-se la suflet. Dar nu acesta este
plânsul, nu, nu acesta. Cea de-a doua Fericire pare
închisă omenirii.
Întreaga cultură, când e vorba de plâns, pune pe
oameni pe un drum greşit, îi învaţa să-şi plângă de milă,
diavolul rulând un film şi punând o muzică specifică care
197
cufundă pe om în bezna tristeţii deznădăjduite. Starea de
iritare, întunecare, deprimare şi nemulţumire urmează
plânsului greşit care alungă harul Duhului Sfânt.
Cultura însăşi urmăreşte formarea şi prezentarea
unor personalităţi puternice dar nu smerite şi astfel totul
este pus pe o cale greşită.
Dar tu nu face aşa. Dacă eşti insultat, umilit şi
trecut cu vederea să zici că aşa ai făcut şi tu: L-ai
insultat, L-ai lăsat pe ultimul loc pe Dumnezeu, de
nenumărate ori şi ai pus înainte mâncare şi băutură,
distracţiile şi treburile tale. L-ai trecut cu vederea pe
Dumnezeu cu mult mai mult decât te-au lăsat alţii pe tine
la coadă.
Dacă explici cuiva ceva şi nu vrea să te asculte să
zici aşa: Şi Dumnezeu îmi tot explică ce trebuie să fac
(prin preoţi, Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi) şi
eu nu vreau să ascult şi mă încăpăţânez a merge pe
calea cea largă încă mai mult decât aceştia.
Dacă eşti bolnav de ceva să zici că aşa eşti şi tu:
o bubă rea şi un cancer în trupul Bisericii. Nu-ţi
îndeplineşti cum trebuie funcţia rânduită, te revolţi, aduni
numai pentru tine, faci rău celor din jurul tău precum
cancerul şi infecţia.
Dacă te părăsesc toţi să plângi aşa: Doamne, aşa
te-am părăsit şi eu de nenumărate ori şi înmiit mai mult
decât aceştia am fost nerecunoscător aproape toată
viaţa mea.
Şi aşa orice necaz să încerci să-l vezi în legătură
cu datoriile tale neîmplinite faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele.
Însă, zdrobirea inimii nu are numai aceste gânduri.
Zdrobirea inimii este mai mult o durere a inimii. Inima
strigă cuvintele rugăciunii, se zdrobeşte, nu creierul.
Dacă aceste gânduri se transformă într-un sentiment
198
inima învie, se luminează, nu se simte împovărată de
aceste gânduri decât dacă mintea încă este în creier.
Atunci când mintea este în inimă aproape orice
cuvânt despre adevărurile credinţei provoacă un ecou în
inima omului. Chiar şi numai rostirea unui singur cuvânt
poate avea un ecou adânc, deosebit de bogat, în inima
omului.
Cuvintele sunt rostite în timp, dar ecoul se aude
din veşnicie. Inima se face ecou veşniciei. Captarea
veşniciei cu inima provoacă omului nostalgia raiului
pierdut şi umilinţă de nedescris. Zdrobirea inimii este
legătura noastra cu veşnicia. Pentru că fără umilinţă şi
zdrobire a inimii nu există rugăciune adevărată spun
Sfinţii Părinţi. Iar zdrobirea inimii este un simţământ în
inimă.
Sfântul Teofan Zăvorâtul despre

simţământul străpungerii inimii
„Străpungerea pentru păcate nu e un simţământ

simplu, ci e alcătuit din alte câteva. La temeiul ei stă
simţământul neplăcut că am căzut într-o stare foarte
proastă. Acest simţământ îşi schimbă apoi înfăţişarea,
după latura păcatului spre care îşi întoarce privirea
păcătosul care se pocăieşte. Când el pornind de la acest
simţământ se întoarce spre sine însuşi se supără pe sine
şi pe voia sa cea rea: De ce m-am supus alunecării
păcătoase şi de ce m-am înclinat în faţa insuflării de
sminteală, în vreme ce puteam să ţin piept şi să abat
nenorocirea de la mine?
199
Când se întoarce spre păcatul în sine nu va mai
vedea în păcat amăgirea sub care acesta e ascuns
atunci când omul cade în el, ci-l va vedea slut şi cumplit,
şi va începe să se dezguste de el şi să fugă de el.
Când se va întoarce spre ceilalţi oameni –
mădulare ale Bisericii, se va ruşina de faptul că, nefiind
îngreunat de nimic faţă de ceilalţi, s-a ruşinat în aşa chip
cu fapte netrebnice.
Când se va întoarce spre Dumnezeu, fie că se va
căina, se va tângui şi se va întrista pentru că L-a jignit cu
păcatele sale pe Dumnezeu, cel atât de milostiv faţă de
el, fie că se va umple de temere pentru soarta sa
vremelmică şi veşnică la gândul dreptei judecăţi care îi
pedepseşte pe păcătoşi, uneori într-un chip atât de
învederat. Păcătosul care şi-a mărturisit cu credinţă
păcatele şi s-a osândit pe sine pentru ele va trece, după
ce a intrat în sine însuşi, de la unul din aceste simţăminte
la altul şi va statornici în inima sa plâns şi tânguire pentru
păcate asemenea lui Ieremia pe ruinele Ierusalimului sau
a iudeilor la râul Babilonului.
Trebuie să ştiţi, totuşi, că nu toate aceste
simţăminte au acelaşi preţ: îndurerarea pentru păcate
de teama chinurilor veşnice, de ruşinea faţă de ceilalţi,
de scârboşenia păcatului, cu necaz pe voia proprie este
o îndurerare de mic preţ – nedesăvârşită; iar
îndurerarea pentru păcate din pricină că prin ele L-
am jignit pe Atotbunul nostru Domn este îndurerare
de mare preţ îndurerarea cea desăvârşită. Sfântul
Apostol o numeşte întristare după Dumnezeu şi spune că
ea lucrează în noi pocăinţa fără părere de rău, altfel spus
hotărâre nestrămutată de a nu mai păcătui. Tocmai la
această întristare trebuie să ne ridicăm tânguirea de
pocăinţă, altfel spus cu ea trebuie să împlinim
sentimentele de pocăinţă.
200
Nu se poate spune că sentimentele nedesăvârşite
n-ar însemna nimic: şi ele îşi fac treaba lor în pocăinţă
numai că nu trebuie să rămânem la ele. Pot fi
întrebuinţate ca pregătire premergătoare, ca mijloc
de a înmuia întrucâtva inima împietrită – iar apoi inima
care în urma lor şi prin ele s-a obişnuit deja cu tânguirea
pentru păcate trebuie să treacă la întristarea după
Dumnezeu. Acolo e sfârşitul căii. Doar întristarea după
Dumnezeu face îndurerarea noastă pentru păcate
plăcută lui Dumnezeu şi atrage de la El harul miluirii.
Numai ea pune temelie tare hotătârii de a nu mai
păcătui. Toate celelalte pălesc şi inima începe să simtă
dragoste faţă de Dumnezeu, dragoste care îi şi dă
îndrăzneala de a lua hotărârea şi a face făgăduinţa că
nu-L va mai jigni cu păcatele sale pe Milostivul
Dumnezeu, întrucât ea este o putere pe care n-o pot birui
nici un fel de imbolduri păcătoase. Tocmai această stare
străduiţi-vă s-o atingeţi! Să nu credeţi că asta e o
osteneală peste puterile voastre, numai să daţi lucrării
voastre lăuntrice următoarea întorsătură: conştientizaţi
cât puteţi de limpede marile binefaceri ale lui Dumnezeu
faţă de voi şi faceţi comparaţia cu nerecunoştinţa pe care
o arătăm noi atunci când păcătuim. Pe cât ne este de
firesc sentimentul recunoştinţei pe atâta ne este de
firească şi întristarea, atunci când ne facem neplăcuţi
binefăcătorilor noştri. Iată, astfel va apărea în voi
întristarea cea după Dumnezeu, întristarea că L-aţi jignit
pe Dumnezeu, de la Care primim neîncetat doar mile şi
care este gata nu doar să le continue, ci şi să le
mărească şi să ni le asigure pe toată veşnicia.
Grăbiţi-vă să faceţi astfel: fiindcă aceste
simţăminte – ruşinea, temerea, supărarea – dacă sunt
lăsate în voia lor, dezvoltă în om doar o îndurerare fără
bucurie, care poate să ne întunece de tot şi să ne
201
aducă în pragul deznădejdii; în vreme ce întristarea
după Dumnezeu, cu toată durerea ei, revarsă bucurie şi
umple inima de nădejdea cea bună de a fi miluiţi şi asta
fiindcă e stârnită de conştientizarea dragostei lui
Dumnezeu faţă de noi care, cu toată vinovăţia noastră,
ne învaţă să vedem în Dumnezeu pe Tatăl Iubitor de fii,
Căruia îi pare rău pentru copiii Săi neîndreptaţi şi
totdeauna este gata să-i miluiască atunci când se întorc
la El plini de căinţă.
Întristarea cea după Dumnezeu, sprijinită de
credinţă şi însufleţită de dragoste, ne face să simţim şi
nemărginirea milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi”315 .
„Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sunt

înşelerea cea mai pierzătoare, în care vrăjmaşul reuşeşte
să îi ţină pe mulţi oameni, şi încă nu din cei mai răi.
Această înşelare taie picioarele şi opreşte din mers.
Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi
să caute multă milă? Scopul a fost atins – omul e drept;
la ce să se mai ostenească? Rămâne doar să se uite în
jur, să se îngâmfe, iar pe ceilalţi să-i defaime. De fapt,
asta înseamnă a strica prin gând ceea ce ai dobândit prin
osteneală, şi a te pierde pe tine însuţi. Iată de ce în
învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt repetate fără încetare
lecţii de smerenie şi defăimare de sine, şi sunt înfăţişate
cu deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi
înălţării de sine.
Aşadar, dacă vreţi, fraţilor, să scăpaţi de
primejdioasa înşelare de sine, luaţi învăţătură pe dos de
la fariseu: nefăcând ceea ce făcea el şi făcând ceea ce
el nu făcea. Când se va furişa vrăjmaşul şi va începe să
trâmbiţeze înainte-vă în inima voastră cum că nu sunteţi
315
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici la Triod, Ed. Sophia, Bucureşti,
2002,p.99
202
ca ceilalţi, că faceţi cutare şi cutare lucru bun, luaţi-vă pe
voi înşivă şi începeţi să vă perindaţi prin toate răutăţile
voastre, spunându-vă: Dar asta cine a făcut-o? Dar asta?
Dar pe asta, cine? Şi pe asta, cine? Atunci se va trezi
glasul deşteptător al conştiinţei şi va înăbuşi şoapta
aceasta tulbure a laudei de sine. Dacă inima va continua
totuşi să se îngâmfe prin înălţarea de sine, înfieraţi-o cu
dojană cât se poate de aspră, zicându-vă: chiar dacă a şi
fost făcut vreun lucru bun, prin gândurile tale rele l-ai
stricat cu totul şi l-ai spurcat ba prin slava deşartă, ba
prin dorinţa de a plăcea oamenilor, ba prin aşteptarea de
a împuşca prin acelaşi foc şi vreun câştig; iar dacă atunci
când ai săvârşit aceste fapte nu aveai asemenea
simţăminte, oricum le spurci acum şi le răpeşti toată
valoarea prin faptul că te îngâmfi cu ele!
Astfel, dojenindu-ne, o să ne răpim orice temei al
îndreptăţirii de sine, şi nu vom mai avea la ce ocrotire să
alergăm afară de cea a milostivirii lui Dumnezeu, către
Care să şi începem a striga fără făţărnicie: Dumnezeule
milostiv fii mie păcătosului!”316
„Cu ce a început calea întoarsă a fiului risipitor la
tatăl său? Cu faptul că şi-a venit în sine. Acesta este
pentru toţi primul pas în mişcarea de la păcat către
Dumnezeu; se poate spune că încă nici nu este pas, ci
începutul mergerii, punctul de plecare.
Momentul hotărârii este momentul cel mai
important al întoarcerii. Ceea ce urmează după aceea
este deja împlinirea a ceea ce îşi pune omul în minte în
acel moment să facă. Dacă fiul risipitor n-ar fi ajuns la
această hotărâre nu ar fi mers la tatăl său – şi
nemergând la el, nu i-ar fi rămas decât să se vaite de
sărăcia şi foamea sa, şi împăcându-se cu starea sa
316
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici la Triod, Editura Sophia,
Bucureşti, 2002, p.14
203
amărâtă ar fi rămas în ea pentru totdeauna. Dar iată că
Domnul i-a ajutat: el s-a sculat şi a mers la tatăl său, i-a
spus ceea ce plănuise să îi spună – şi a fost întâmpinat
cu milostivire, iertat, îmbrăcat, încălţat, sărutat, primit
iarăşi ca fiu. Şi a fost bucurie mare în toată casa!
Iată, tocmai ce înseamnă a îţi veni în sine, altfel
spus a te deştepta din somnul păcatului: a intra prin luare
aminte, înţelegere şi simţire, în rânduiala cea
Dumnezeiască, şi prin aceasta a simţi primejdia
rămânerii în păcat, a căpăta grija de a ieşi din ea.”317
„Domnul vede voinţa omului şi nu pregetă să-l
lumineze cu binecuvântarea Sa şi să-l pecetluiască, prin
Tainele Bisericii, cu harul Sfântului Duh. Atunci inima,
cuprinsă de bucurie, păşeşte pe calea dreptăţii cu
râvnă înflăcărată spre slava lui Dumnezeu şi cu
hotărârea însufleţită să nu părăsească niciodată acest
drum, chiar dacă ar trebuie să verse transpiraţie, sânge
şi să-şi piardă chiar viaţa. Din acestă clipă inima
începe o viaţă cu totul nouă: viaţa în duhul
Evangheliei şi al îndrumărilor harului”318.
317
Ibidem, p.30
318
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa Lăuntrică, Ed. Sophia,p.188
204
Capitolul 10
Ultimele însemnări
205
206
Cele două căi fericite
În Biserica Ortodoxă se admite că există două căi:

calea spre mântuire şi calea spre desăvârşire, după cum
spune şi Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Evanghelia
aminteşte de două stări fericite: starea de mântuire şi
starea desăvârşirii creştine”319. Însă starea de mântuire
nu poate exista nicidecum singură. Dacă nu vor mai
exista oameni care să meargă pe calea desăvârşirii,
Dumnezeu nu va mai ţine lumea, învaţă Sfinţii Părinţi.
Scopul pentru care Dumnezeu ţine lumea este ca ea
să dea sfinţi. Doar atunci putem vorbi de starea de
mântuire. Nu putem zice că nu ne trebuie creştini
desăvârşiţi vrem doar să ne mântuim, ba chiar suntem
direct interesaţi să existe oameni care merg pe calea ce
duce la desăvârşire. Războiul împotriva lor este războiul
împotriva noastră şi arată nepricepere, neştiinţă şi în
mod sigur ne scoate de pe calea ce duce la mântuire. Nu
putem să ne mântuim luptând împotriva sfinţilor şi a celor
care vor să-i urmeze. Dimpotrivă, starea corectă a celor
ce se mântuiesc este de a privi cu admiraţie spre calea
spre desăvârşire şi uneori, măcar într-o oarecare
măsură, a călca şi noi pe ea. Cei care vor să se
mântuiască nu sunt străini de calea spre desăvârşire.
După cum şi cei care merg pe calea desăvârşirii „se
odihnesc” uneori, pentru o vreme, mergând pe calea ce
duce spre mântuire. Între cei care merg pe cele două căi
există frăţietate, într-ajutorare şi comuniune. Vrăjmăşia
faţă de cei ce merg pe calea desăvârşirii ne arată că
suntem în afara căii ce duce la mântuire. Din contră cei
ce merg pe calea mântuirii au în vedere că oricând pot
319
Sfântul IgnatieBrianchaninov, Experienţe Ascetice Vol.4, Editura
Sophia, Bucureşti, 2004, p.173
207
trece pe calea desăvârşirii. Legăturile lor cu lumea sunt
oarecum superficiale. Ştim că Dumnezeu are oamenii săi
în aproape toate meseriile. Aceştia deşi merg pe calea
mântuirii sunt legaţi tainic de calea ce duce la
desăvârşire pe care o văd ca pe o anticameră a
Împărăţiei Cerurilor, cum şi este. Nu există Ortodoxie
fără desăvârşire. Şi apoi este şi calea spre mântuire.
Doar câtă vreme există oameni care merg pe calea spre
desăvârşire. Nu există creştin ortodox care să se
mântuiască şi să nu iubească calea spre sfinţenie, să se
bucure de ea şi să capete putere de la ea.
Fiul risipitor
Ce este bucuria reîntoarcerii în Biserică? E

ospăţul duhovnicesc care se face la întoarcerea fiilor
risipitori. Li se dă adesea şi har şi belşug material cumva
împotriva rânduileii, căci bucuria e mare. Dar, oare ce se
întâmplă după aceea cu cel primit şi cu daruri multe
dăruit? Unii dintre ei, cred eu, văzându-se cu darurile vor
fugi iar în ţara aceea îndepărtată, a lumii şi păcatului, a
poftei trupului, a poftei ochilor şi a trufiei vieţii, că doar de
aceea au plecat de acolo, că nu mai aveau averi de
cheltuit. Iar, prima reacţie, cred că este ca să se întoarcă
şi unii chiar se întorc iar la lume şi păcat. Căci uşor au
primit iertare şi fără preţ pare ea în ochii lor.
Dar, după aceea, dacă se vor întoarce iar, nu
trebuie să mai primescă inel, să mai primească
petrecere, să mai primească haina de preţ şi loc de
cinste, ci să zică singur: “ Tată, vezi că nu-mi sunt de
folos acestea, că-mi tulbură minţile. Dă-mi haine
modeste, un pic de hrană şi în loc de ospăţ, dă-mi să-mi
plâng păcatele mele ca să fiu şi eu măcar pe jumătate
208
din fratele meu mai mare care mereu a stat înaintea Ta.
Dă-mi să lucrez pentru Tine şi apoi cu timpul, dacă mă
voi arăta supus, poate Vei mai adăuga ceva, dar nu
acum, căci lumea mă atrage şi voiesc să mă fălesc
înaintea ei cu darurile Tale”.
Iar alţii poate nu se vor mai întoarce sau vor face
la fel ca prima dată (să risipească darurile primite), spre
a lor pierzare.
Sunt şi alţii, însă mai neruşinaţi. Aceştia văzându-
se în cinste, la casa tatălui lor, vor chema desfrânatele
chiar acolo şi toată ţara păcatului. După acel ospăţ de
primire care îi va încânta, a doua zi dimineaţă vor zice
tatălui cu obrăznicie: “ Hai tată, mai fă un ospăţ, mai taie
un viţel şi s-o ţinem tot aşa !” Oare nu va veni fratele cel
mare şi va spune tatălui: “Vezi că nimic n-am folosit, ci
mai mult s-a vătămat nenorocitul acesta?! Căci n-a
înţeles bunătatea ta, ci stă cu gândul că va face şi aici ce
făcea el în ţara păcatului”.
Oare cât îl va răbda tatăl?! Oare va răbda să se
necinstească însuşi locaşul său? Adăpostul celor
nevoiaşi îl va face loc de petrecere? Mare cred că va fi
pedeapsa slugilor care vor să bage lumea şi ţara
păcatului în Biserică. Adică urâciunea pustiirii în locul cel
sfânt al lui. Şi aceştia sunt dintre cei pentru care se
făcuse odinioară petreceri şi se simt în cinste şi apropiaţi
tătălui şi pomenesc cu neruşinare clipa când au primit
inel, au fost îmbrăcaţi în haine frumoase şi au fost puşi în
cinste. Şi numai asta le place şi au reţinut că e un loc
unde să facă ospeţe şi chiar îl ameninţă pe tatăl că vor
pleca dacă vor înceta ospeţele. Iar, dacă sunt peste ei
oarecari necazuri sau ospeţele încetează ei sunt în mare
nedumerire şi se roagă doar pentru asta: să înceapă iar
ospăţul, iar de Împărăţia lui Dumnezeu pentru care
slujeşte fratele lor ei nu vor să ştie. Fratele lor este mai
209
mare decât ei, chiar dacă ospeţele se fac pentru ei, chiar
dacă lor li se face cinste lumească asemănătoare cu cea
din ţara păcatului. Fratele lui a fost mereu aproape de
tatăl: ce poate fi mai vrednic de aceasta?
Despre încrederea în Dumnezeu
Citim că prea mare încredere în Dumnezeu este

păcat, mare păcat. Cum adică ? Adică, a face păcate
zicând că Dumnezeu te iartă. Cum afli când încrederea
ta este prea mare şi devine păcat împotriva Duhului
Sfânt? Sfântul Siluan spune că orice acţiune care nu se
potriveşte cu rugăciunea, nu trebuie făcută. Rugăciunea
poate fi un indicator pentru multe. Putem spune că acea
încredere care ne face să oprim rugăciunea, să mergem
la biserică şi să facem fapte bune este păcat împotriva
Duhului Sfânt. Sfinţii Părinţi spun: “când a dispărut
silinţa noastră a dispărut şi ajutorul lui Dumnezeu”320. Şi
iarăşi, când frica de Dumnezeu devine paralizantă,
împiedicând săvârşirea faptelor bune, ea a trecut în
deznădejde. Frica de Dumnezeu, credinţa şi nădejdea
sunt virtuţi necesare tuturor creştinilor. Dar dacă (printr-o
greşită înţelegere) frica sau încrederea duce la stingerea
râvnei înseamnă că frica a devenit deznădejde (frica nu
e frică, ci deznădejde) iar, credinţa şi nădejdea au
devenit păcat împotriva Duhului Sfânt (nădejdea nu este
nădejde, ci obrăznicie).
320
“Ajutorul lui Dumnezeu întotdeauna este gata şi întotdeauna este
aproape, însă este împărţit numai celor care-l caută şi se trudesc”
210
Când a dispărut silinţa, a dispărut şi ajutorul lui
Dumnezeu, spun Sfinţii Părinţi321.
A face păcate gândind că Dumnezeu te iartă este
un stadiu avansat, dar sâmburele este, atunci când
datorită încrederii prea mari se stinge silinţa spre
rugăciune, mers la biserică, citirea cărţilor sfinte,
milostenie şi alte fapte bune. Atunci când dispare silinţa,
dispare şi ajutorul lui Dumnezeu şi urmează căderea.
Împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc, iar cei
deznădăjduiţi şi cu prea mare încredere nu se mai silesc.
Care este diferenta dintre întristare pentru păcate
şi deznădejde? La fel ca şi mulţumirea de sine şi
deznădejdea face ca omul să înceteze orice înaintare
duhovnicească. Orice rugăciune, orice postire, orice
participare la slujbele Bisericii. Întristarea cea bună din
contră pune suişuri în inima omului. Pune în mintea şi
inima lui să postească mai mult, să se roage mai mult, să
se spovedească, să se împărtăşească cu Sfintele Taine,
să facă mai multă milostenie şi alte fapte, nicidecum să
nu mai facă nimic. Creştinul în orice situaţie ar fi nu
trebuie să înceteze lucrarea lui duhovnicească, nu pierde
nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, nu pierde dorinţa de
a-L sluji pe Dumnezeu pe pământ. Cu cât sunt mai puţini
cei ce-L slujesc pe Dumnezeu cu atât mai valoros este
aportul tău; cu cât este situaţia mai grea cu atât este mai
mult de lucru duhovniceşte.
321
La fel spune părintele Arsenie Papacioc: “Avem marele avantaj că
suntem foarte iubiţi de Dumnezeu, iubiţi dincolo de închipuirea
omenească şi îngerească. Deci nu ne va lăsa…Dar să ne găsească
Dumnezeu în mişcare. Să ne găsească pe poziţie; ne ajută, ne ţine
de mână să ajungem la Ierusalim. Dacă nu eşti pe şoseaua care
duce la Ierusalim, nu te mai ţine de mână, că eşti pe un drum
lăturalnic. Dacă eşti în mişcare Dumnezeu te ajută. Pentru că nu a
zice, ci a mişca înseamnă a ajunge! Deci nu doar să zici că vrei să
faci cutare lucru, ci să mişti să-l faci şi atunci te ajută harul: când ai
început să păşeşti! Te-ai oprit, s-a oprit şi harul.
211
Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Diavolul nu se
bucură atât când păcătuim, cât se bucură când
deznădăjduim. Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să
se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în
picioare”322.
Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui 323
Există şi unii bărbaţi duhovniceşti care încearcă să

nu se deznădăjduiască nicidecum, indiferent de ispitele
de acum şi de starea lor viitoare, nu vor să se abată din
din drumul lor către Dumnezeu. Nu vor să înceteze să se
roage, să lucreze poruncile, să fie buni, să slujească lui
Dumnezeu, chiar dacă ar şti că nu vor primi nici o
răsplată şi că vor ajunge în iad.
Scrie Sfântul Siluan Athonitul: “Curând voi muri, şi
sufletul meu ticălos se va pogorâ în iad; şi acolo suferind
singur în închisoarea întunecoasă, voi plânge cu amar:
Sufletul meu doreşte pe Domnul şi-L caută cu lacrimi.
Cum să nu-L caut? El cel dintâi m-a găsit şi mi s-a arătat
mie păcătosului”324. Viaţa creştinului pare că nu mai are
nici un sens din punct de vedere al raţiunii, de acum
existenţa lui nu se mai poate desfăşura decât în
inimă. Acolo socotelile privind avantajele şi planurile de
viitor nu mai au nici un sens. Spune Sfântul Siluan: “de
cel ce se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel
veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia şi nici un
322
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Editura
Institutului biblic şi de misiune al BOR, 1998, p.5
323
Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.21
324
Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.196
212
gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui” 325; “smereşte-te
gândindu-te că după moarte vei fi azvârlit în temniţa
întunecoasă, în care te vei chinui şi vei tânji după
Domnul”326.
Dacă vom ajunge cumva în iad şi nu vom mai
gusta niciodată din bucuriile duhovniceşti, aceasta
trebuie să ne facă să le gustăm cu şi mai mare bucurie
aici pe pământ cât timp încă putem să mergem la
biserică, să ne rugăm, să sărutăm icoanele, să ne
închinăm lui Dumnezeu. Dacă vom fi în iad, acestea vor
constitui o mângâiere pentru sufletele noastre. Este
foarte posibil să ajungem în iad chiar dacă facem unele
mici fapte ale credinţei ridicându-ne la starea de
căldicel327.
Să nu ne deznădăjduim, ci să gustăm şi să
căutam harul, dragostea şi comuniunea cu Dumnezeu şi
Sfinţii, în rugăciune, Tainele Bisericii şi viaţa evlavioasă
pe cât se va putea, în scurtul răgaz pământesc ca o
călătorie într-o ţară fascinantă în care poate nu ne vom
mai întoarce niciodată.
Aşa cum o piatră preţioasă este mai scumpă, cu
cât este mai rară, cu atât mai mult va trebui să ne
bucurăm de bucuriile duhovniceşti, dacă vom înţelege că
în iad nu există biserici, rugăciune şi acolo nu se poate
dobândi harul lui Dumnezeu ci doar aici.
Aşa cum o marfă aflată din abundenţă pe toate
pieţele şi pe toate drumurile ajunge prin a fi
325
Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.193
326
Ibidem, p.211
327
În multe cântări ale Bisericii, apare de multe ori, această idee: că
este posibil să ajungem în iad, nu este nicidecum ceva nou. În
canonul îngerului păzitor se spune “Muncile şi chinurile care mă
aşteaptă mai înainte văzându-le, şi de împietrirea, nebunia şi orbirea
mea, făcânduţi-se milă, suspini şi te tânguieşti şi te întristezi, fiind plin
de mâhnire, izbăvitorul meu.”(Ceaslov)
213
desconsiderată şi va avea un preţ mic în ochii oamenilor
tot la fel mulţi oameni cred că se vor mântui şi ca urmare
se vor desfăta de bucuriile duhovniceşti în vecii
nesfârşiţi. Aşa crezând ei caută să se îndulcească aici de
cele care nu le vor găsi acolo adică cu păcate şi
deşertăciuni. Nu vor găsi acolo duhul deşertăciunii aşa
că aleargă la el cât mai e vreme. Dar lucrurile nu stau
deloc aşa. Pentru că cei mai mulţi oameni vor ajunge în
iad. Iar ceea ce nu vor mai vedea niciodată sunt cele ale
lui Dumnezeu. Aici orice om oricât de păcătos poate intra
într-o biserică. Poate intra azi şi poate mâine şi poate
încă un timp limitat. Azi oricine poate zice “Doamne
miluieşte” dar începând de mâine unii nu vor mai putea
zice aşa niciodată. Mare dar este pentru cineva să facă o
închinăciune sau să zică în biserică “Doamne miluieşte”.
Gândul că vom merge în iad dă un sens nou
fiecărei rugăciuni şi închinăciuni pe care o putem
îndrepta în tihnă către Mântuitorul, Maica Domnului şi
sfinţi şi îngeri.
Opus acestui gând este gândul că te vei mântui.
Atunci înseamnă că te vei împărtăşi din belşug de
bunătăţile cereşti şi ca o marfă prea abundentă, o poţi
desconsidera, preţuind în schimb acele lucruri pe care nu
le vei avea şi pe care le poţi avea acum, adică
deşertăciunile. Adică pe cele cereşti le vei dispreţui iar pe
cele pământeşti le vei căuta ca pe nişte flori rare în toate
colţurile pământului.
În gândirea economică de piaţă mărfurile aflate
din abundenţă, cu o abundenţă a ofertei au ca urmare
scăderea preţului. Dacă tu în schimb gândeşti că vei
ajunge în iad atunci marfa harului şi a celor duhovniceşti
vor apărea de şi mai mare preţ dacă ele sunt posibile
doar acum pentru o mică perioadă de timp. La fel ca o
“ofertă limitată doar pentru timpul cât trăim pe pământ”
214
va apare harul pentru cei care gândesc că vor ajunge în
iad. Acolo nu se pot împărtăşi de cele duhovniceşti ci
doar aici pot lua parte la slujbele Bisericii, se pot ruga se
pot spovedi şi împărtăşi. Aici pot citi Vieţile Sfinţilor, aici
le pot chiar şi urma cu viaţa. Aici şi doar aici.
Fiecare clipă pământească este o clipă de răgaz,
este o clipă de evadare din iad pentru cel care
gândeşte că e foarte probabil să ajungă în iad. Fiecare
clipă de pe pământ ar trebui să fie o clipă de împărtăşire
din acele bunuri disponibile doar aici şi care pot produce
uşurare dincolo. Rugaţi-vă, citiţi cuvântul Domnului,
lucraţi poruncile, împărtăşiţi-vă de Sfintele Taine, mergeţi
la slujbele Bisericii. Acestea toate sunt disponibile, în
mod sigur, doar până la moarte. Pentru o perioadă
limitată de timp.
Dacă suntem aici ca “scoşi temporar din iad” şi
scopul nostru este să încercăm să-L înduplecăm pe
Dreptul Judecător să ne uşureze din chinurile grele care
sunt în iad, toate se aşează de la sine. Ne defaimă
cineva? Dar asta ne ajută în scopul nostru de a ne uşura
chinurile. Un mic chin suportat aici cu înţelegere (fără să
cârtim) aduce mari uşurări dincolo. Dacă nimeni nu ne va
insulta şi vom avea aici un trai uşor şi lux oare vom reuşi
să-L înduplecăm pe Dreptul Judecător să ne uşureze
chinurile? Dacă ne vom întoarce iar la judecată ce ne va
fi de uşurare: laudele sau defăimarea, traiul bun sau
osteneala? Cum să ne gândim că suntem doar “scoşi
temporar din iad”? Unii chiar sunt duşi în iad în timpul
vieţii în vedenie sau în alt mod netâlcuit. Alţii însă vor
ajunge acolo după moarte fără ca măcar să fi citit ceva
despre iad.
Sfânta Biserică ne învaţă că foarte puţini oameni
se mântuiesc, mai ales în aceste vremuri ale sfârşitului,
chiar dintre creştinii ortodocşi. Deci nu este nimic şocant
215
ca oamenii să ştie că dacă ar fi judecaţi acum cei mai
mulţi dintre ei ar putea ajunge în iad. Numai că un minut
sau mai puţin de am mai trăi avem posibilitatea să
cădem la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos şi să ne
rugăm să ne ierte şi El ne va ierta. Iar dacă avem de trăit
mai mult de un minut să alergăm la sfintele biserici să
alergăm la Sfintele Taine. Da, da să alergăm să luăm
Scripturile, cărţi de rugăciuni din care vom dobândi mult
folos şi uşurare. Să ne grăbim să ne rugăm Maicii
Domnului şi sfinţilor, la rugăciunea lui Iisus, la milostenie
şi la orice faptă bună simţim că ne ajută.
Aşa cum curentul electric ia naştere ca urmare a
unei diferenţe de potenţial între minus şi plus tot la fel
rugăciunea decurge firesc pentru cel ce se gândeşte că
probabil va ajunge în iad şi totodată ştie că Hristos e
singurul care ne poate izbăvi. Nici o închinăciune, nimic
nu rămâne nerăsplătit de Dumnezeul nostru. Chiar dacă
nu vom scăpa de iad totuşi vom căpăta o uşurare pentru
aceasta.
Trebuie să facem cele bune din dragoste de
Dumnezeu şi nu de frica chinurilor, dar trebuie să
admitem că în conformitate cu faptele noastre este
posibil să ajungem în iad. Problema e gândul că suntem
mântuiţi când realitatea este că vom ajunge, foarte
posibil, în iad. Iar timpul rămas se scurge zi după zi, ceas
după ceas, până când nu va mai rămâne decât o singură
secundă. Ce vom face atunci în acea secundă? Vom
face ce nu facem acum? De ce să nu facem şi acum
ceva, ce ne împiedică? Ne împiedică o lucrare imensă a
vrăjmaşului dar toţi, absolut toţi putem să ieşim, dacă
vrem, din această capcană, cu ajutorul lui Dumnezeu.
…Ne uităm pe geam şi vedem o abundenţă de
maşini luxoase şi belşug dar auzim că aproape toţi
oamenii vor ajunge în iad. Ce să fie aceasta? Aceasta
216
înseamnă că oamenii îşi primesc răsplata aici pe pământ
după care îi aşteaptă chinul veşnic.
Îmi amintesc că am citit cândva cum se făceau
sacrificiile umane în templele idolilor. Cel care urma să
fie jertfit satanei, scria acolo, avea dreptul ca trei zile să
se bucure de orice desfătare. În aceste trei zile mânca şi
bea mâncăruri care nu erau la îndemâna oricui şi se
destrăbăla în cele mai spurcate feluri. Dar la încheierea
celor trei zile era omorât şi considerat ca o jertfă adusă
satanei. Lumea de astăzi se află în cele trei zile, de
destrăbălare şi huzur, de dinainte de jertfire. Iar în final
cei mai mulţi vor fi jertfiţi satanei.
Totuşi acest gând, că suntem scoşi din iad, este şi
un gând de mare bucurie, aşa cum se bucură un soldat
ieşit în permisie să-şi vadă rudele şi prietenii.
Prietenii şi rudele noastre sunt Iisus Hristos, Maica
Domnului, sfinţii şi îngerii.
Prietenii noştrii sunt în Biserica Ortodoxă.
Cel ce caută sufletul său îl va pierde
Cum adică? Asemenea este unui om care se uită

în oglindă. Şi când merge sau face vreo treabă el vrea să
se uite la el nu la acea treabă sau drum pe care mege,
să vadă dacă nu cumva în calea lui este vreo groapă sau
vreo fiară sălbatică. În cele din urmă sau poate foarte
curând i se va întâmpla de va cade în una din acestea pe
care dacă nu s-ar fi uitat mereu şi mereu în oglindă, cu
uşurinţă le-ar fi evitat.
217
„Egoismul este pricina tuturor păcatelor. Cel ce se
depărtează de Dumnezeu , la ce altceva se poate opri
dacă nu la sine. Şi se opreşte. Şi iată egoismul”328.
Despre emoţii
Mi-a povestit cineva:”Într-o zi am mers cu soţia şi

fetiţa într-un loc. Ele erau foarte emoţionate că mergeau
în acel loc. Deşi era un loc lumesc, un hypermarket unde
mergeau pentru prima oară (după ce locuisem câţiva ani
într-un orăşel care nu avea hypermagazine). Şi nu numai
ele dar şi eu simţeam la fel. Atunci mi-a venit gândul că
cine are emoţii în astfel de locuri se leapădă de Hristos.”
Când ai emoţii dai o importanţă necuvenită la ceva
pământesc. Emoţii nu trebuie să ai decât când vei auzi
răspunsul la judecată sau când vei fi dus în faţa
Mântuitorului Hristos sau a sfinţilor sau îngerilor.”
Cine are emoţii, aici pe pământ, într-un fel, se
leapădă de Hristos. În inima lui este atunci un fel de
adorare a unei slave pământeşti, clădiri sau instituţii sau
om sau a funcţiei unui om sau lucru sau situaţie.
Emoţii poţi să ai totuşi şi pe pământ dar când intri
în biserică sau când te închini în faţa unei icoane. Nu
când intri într-un supermarket .
Când zici rugăciunea lui Iisus nu ai emoţii. Sfinţii
nu aveau emoţii pe când oamenii de azi sunt plini de
emoţii. Freamătă de emoţii şi stres. Este chiar o modă să
cauţi emoţii şi senzaţii. Se laudă cu emoţiile. Dar de fapt
se leapădă de Hristos.
328
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi Înţelepte, Editura Cartea
Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, p.402
218
Am găsit într-o carte duhovnicească: “Emoţia este
amestecată cu patimile iubirii de desfătare. Nu se
identifică în întregime cu ele, dar este pătrunsă de ele în
mare măsură. Un om sănătos duhovniceşte este un om
echilibrat în toate manifestările sale. Cu cât mai bolnav
emoţional este cineva, cu atât mai mult vădeşte
moartea şi întunecarea minţii sale”329.
Emoţiile creierului nu sunt acelaşi lucru cu
învierea inimii. Emoţiile creierului sunt în legătură cu
simţurile şi imaginaţia. Fiorii pe şira spinării nu fac parte
din sentimentele inimii ci sunt excitaţii ale nervilor
provocate de activitatea creierului. Practicile yoga insistă
foarte mult pe acest traseu al coloanei vertebrale. Dar
apoi calea spre inimă devine foarte greu de aflat. Alta
sunt emoţiile şi alta sentimentele inimii.
Despre dragoste
Cine vorbeşte de iubire fără să facă distincţie între

iubirea lumească şi cea duhovnicească face un greu
păcat. Acest păcat este foarte răspândit în ziua de astăzi.
Este înşelare pentru că inversează răul cu binele.
Prezintă iubirea lumească din barieră către Dumnezeu în
condiţie de mântuire. Cine vorbeşte despre dragoste, dar
nu face distincţie clară între dragostea lumească şi cea
duhovnicească poate duce în prăpastie. Dragostea are în
vedere în primul rând mântuirea şi nu desfătarea de cele
pământeşti. De la această nădejde îşi hrăneşte răbdarea
în greutăţile pe care le întâmpină înţelegând folosul lor
duhovnicesc.
329
tradiţia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p.77-78
219
Lui Dumnezeu Îi este mai uşor să ne dea ceea ce
cerem, decât să nu ne dea. Pentru că aceasta din urmă
se potriveşte mai puţin cu dragostea Sa cea nămărginită.
Însă dacă nu ţi-a dat ceea ce ai cerut fierbinte,
trebuie să mulţumeşti pentru că probabil ai fost salvat de
la moarte sufletească. Trebuie să mulţumeşti mai mult
pentru aceasta. “Încredinţarea în voia lui Dumnezeu este
cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii morale”330 spune
Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Trebuie să fim convinşi că Dumnezeu ştie mai
bine ca noi de ce avem nevoie, chiar dacă sensul
evenimentelor din viaţa noastră ne scapă, ele au un
motiv duhovnicesc iar scopul este mântuirea noastră.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: “pentru a iubi
pe aproapele ca pe tine însuţi, trebuie mai întâi să te
iubeşti pe tine însuţi aşa cum trebuie. Oare ne iubim pe
noi înşine? … trebuie să spunem că foarte rar se iubeşte
vreun om pe sine. Cei mai mulţi se urăsc pe sine, se
străduie să-şi facă cât mai mult rău”331. Şi aşa vor face şi
celor pe care vor să-i iubească: le vor face rău şi lor aşa
cum îşi fac şi lor. “Curând vei vedea că nu este nici o
potrivire între binele evanghelic şi binele firii omeneşti
căzute”332.
330
331
332
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, Editura Anestis,
2005, p.20
220
Vicleniile diavolului
E şi aceasta o viclenie a dracilor că ne pune să

admirăm greşelile oamenilor duhovniceşti şi să defăimăm
faptele bune ale păcătoşilor. Fiecare om are şi lucruri
bune şi lucruri rele. Cei duhovniceşti au mai puţine rele
iar cei păcătoşi au mai puţine bune. Dracii ne fac să
lăudăm greşelile celor duhovniceşti şi să defăimăm
faptele bune ale păcătoşilor. O altă lucrare a diavolului
este să ne facă să ne ocupăm de lucruri bune dar mai
puţin importante şi să le lăsăm pe cele cu adevărat
importante. Există lucruri importante şi lucruri mai puţin
importante. Există lucruri bune şi altele mai bune. Este şi
asta o victorie a diavolului să ne ocupăm de lucrurile mai
puţin importante. Chiar dacă ne petrecem ziua făcând
numai lucruri bune diavolul câştigă.
Părinţi şi copii
Nu vă faceţi închipiuri de slavă deşartă cu copilul

vostru, nici măcar duhovniceşti (că e un îngeraş, că o să
fie un sfânt sau un geniu, ceva special oricum). Dacă,
copilul nu va corespunde cu închipuirea pe care aţi făurit-
o, vă veţi mânia şi supăra pe el. Îi veţi transmite ură în
loc de dragoste pentru că iubiţi mai mult închipuirea
diavolească cu chipul copilului decât copilul însuşi.
Diavolul va înlocui copilul cu un idol în inima voastră. Nu
primiţi închipuiri de slavă deşartă cu copilul vostru sau cu
soţul sau soţia, altfel legătura dragostei este în pericol să
se rupă. Copilul va fi nici bun, nici rău, cu calităţi şi
defecte, momente mai bune sau mai rele. Cu ajutorul lui
Dumnezeu însă, al Maicii Domnului şi al sfinţilor, (poate
în urma unei succesiuni de căderi şi ridicări) se va
mântui.
221
Diavolul perfecţiunii
Atunci când cineva scapă o cană jos şi se sparge,

ţi se oferă o cunună cerească. Nu trebuie decât să taci
din gură, să te faci că nu vezi, să priveşti în altă parte.
Oare nu ştia şi acela că trebuia să ţină cana mai bine?
Ce-ai mai putea să adaugi tu? Nu lăsa să iasă răutatea
afară, nu-l ataca pe fratele tău. Diavolul te îmboldeşte să
zici ceva dar tu nu, nu zice nimic. Lasă să lucreze
conştiinţa lui.După mulţi ani am aflat şi eu asta, dar sunt
nenumăraţi oameni simpli care ştiu asta şi sunt fericiţi.
Aşa vine mila lui Dumnezeu peste oameni.
Dar există şi un diavol al perfecţiunii. Acesta face
ca omul să vrea ca totul să fie perfect. În biserică ne face
să dorim linişte totală, cântare pe note exacte, nimeni să
nu tuşească, să nu întârzie.
La cea mai mică abatere sau întârziere sau lipsă îi
face pe cei bântuiţi să sară la gâtul aproapelui, să se
poarte cu grosolănie. Cei bântuiţi de diavolul perfecţiunii
nu pot răbda mai nimic. Dar Dumnezeu nu vrea aşa ci
vrea să răbdăm neputinţele aproapelui.
Perfecţiunea o vom afla în lumea cealaltă dar aici,
pe pământ, totul e plin de imperfecţiuni pe care trebuie
să le răbdăm.
Diavolul perfecţiunii îi face pe oameni mânioşi,
nemulţumiţi, batjocoritori, nemilostivi, dispreţuitori,
mândri, aroganţi. Dar aşa nu vine binecuvânterea lui
Dumnezeu.
Diavolul perfecţiunii creează prin intermediul
tehnologiei o nălucire de perfecţiune care îl atrage pe
om. Diavolul perfecţiunii umblă pe pământ căutând pe
cine să înghită.
222
Bunătatea
Când cineva îţi cere să-l ajuţi nu spune nu, nu te

grăbi să refuzi să-l ajuţi, nu te izola, ci spune da,
încearcă să-l înţelegi, chiar dacă nu-l poţi ajuta
nicidecum, nu-l brusca, arată că eşti de acord să-l ajuţi
dacă poţi, spune da.
Apoi expică-i de ce nu-l poţi ajuta aşa cum vrea el.
Dar şi atunci lasă loc ca în viitor, să-l ajuţi aşa cum eşti
solicitat dacă se va putea. Aşa ca şi imposibilitatea de a-l
ajuta să fie tot da pentru aproapele tău.
Uşile închise în nas îl împietresc sau chiar îl
deznădăjduiesc pe aproapele mai ales dacă cererea lui
este întemeiată şi firească.
Am greşit de multe ori repezind pe aproapele.
Uneori a fost bine dar de alte multe ori a fost greşit sau
foarte greşit. Doamne, îndreptează tu greşelile,
înmulţeşte bunătatea şi alungă răutatea.
Cel mai uşor este să fii rău, cel mai uşor. Mult mai
greu e să fii bun. Cel mai uşor e să te mânii, să vorbeşti
răstit, să nu ajuţi pe nimeni. Mai greu e să fii amabil, să ai
răbdare, să ajuţi pe alţii. Cel mai uşor e să fii rău.
Orice lucru poate fi făcut cu o doză de bunătate
sau de răutate ieşită din inima noastră. Cu multă
bunătate sau cu mai puţină bunătate. Sau cu foarte,
foarte multă bunătate.
Să faci un lucru cu răutate e uşor, mai greu e să-l
faci cu bunătate. Cu multă bunătate.
223
Diavolul te zoreşte
Uneori, diavolul, pentru a te tulbura, se sileşte să

pună în spatele tău osteneli peste măsură încât de-abia
să te poţi mişca şi gândi şi să-ţi pierzi răbdarea faţă de
aproapele adică să fii grosolan, mânios, cârtitor. Alteori,
pentru a te tulbura, diavolul te tot zoreşte: mai repede,
mai repede. Chiar şi un om foarte duhovnicesc îşi pierde
pacea când este zorit mereu. Nu te mira dacă te tulburi şi
tu dacă eşti zorit mereu, dacă te mânii şi cârteşti. Totuşi
dacă-ţi vei păstra calmul când eşti zorit sau când eşti
deosebit de ostenit, plata este cu atât mai mare. Ia
seama că ele sunt ispite cu care trebuie să lupţi. Fă ce
poţi dar cu pace, nu te mânia, nu te certa, încearcă să nu
te tulburi câtuşi de puţin. Chiar dacă ar fi să suporţi unele
consecinţe, pentru că ai rămas calm, acestea vor fi ca
nişte cununi preţioase pe care le-ai dobândit.
Nevoinţa noastră este când cineva ne face rău şi
ne vine să-i facem şi noi lui la fel. Dar nu, nu trebuie să
facem rău. Aici e nevoinţa noastră de fiecare zi.
Unii îşi rotesc ochii în jurul tău, strâng din pumni,
rostesc vorbe repezite, dar tu nu, nu face aşa.
Păstrează-ţi privirea liniştită şi vorbeşte cu rânduială sau
taci. Acum are loc o luptă cu vrăjmaşul. Luptă-te evitând
lupta cu aproapele. Lasă-te privit de sus! Smereşte-te!
Nu intra în jocul vrăjmaşului. Tu nu faci parte din jocul lui.
224
Lasă-te păcălit 333
Unii din jurul tău caută să te păcălească dar tu nu

te certa: lasă-te păcălit. Fie că e vorba că munceşti mai
mult sau că alţii culeg roadele ostenelilor tale sau că eşti
păgubit cu ceva: lasă-te păcălit. Şi vei avea acces la
unele răsplătiri duhovniceşti la care nu se poate ajunge
altfel sub nici un chip. Diavolul spune: Ce eu sunt prost?
Să mă păcălească acesta pe mine? Dar tu nu spune
aşa. Lasă-te păcălit şi vei merge pe scurtătură în
Împărăţia cerurilor. Ceilalţi cred că te-au păcălit dar tu de
fapt ai obţinut o victorie duhovnicească. Unii zic fă tu asta
şi asta şi asta şi dă-ne nouă asta şi asta. Nu te certa cu
nimeni, pe cât este posibil: Lasă-te păcălit! Nu ai nimic
de demonstrat nimănui. Nu trebuie să demonstrezi că
eşti deştept sau să faci dreptate. Diavolul îi învaţă pe
oameni invers: Nimeni să nu te păcălească tu să
păcăleşti pe alţii. Nu intra în jocul diavolului tu umbli pe
alte căi: Lasă-te păcălit! Pentru Domnul nostru Iisus
Hristos: Lasă-te păcălit!
Cei ce fac aşa te aruncă sus, sus de tot, la porţile
Împărăţiei cerurilor. Numai să nu te superi, să-i priveşti
cu bunătate, să te rogi pentru ei, chiar şi puţin sau numai
o dată. Nu vorbi despre aceasta, rabdă în tăcere, bucură-
te, răsplata nu va întârzia să vină: Ţine mărgăritarul în
inima ta!
333
Dacă nu e vorba de credinţă, canoane şi rânduielile Sfinţilor Părinţi
225
Clasele superioare
După ce vei învăţa să fii blând, binevoitor, să te
rogi pentru alţii , să fii milostiv când toate îţi merg bine,
eşti sănătos şi în pace cu toată lumea, Dumnezeu va
îngădui să treci într-o clasă superioară. Va trebui să fii la
fel de bun dar când eşti chinuit de boală când cunoscuţii
nu te vor mai aprecia ci te vor defăima şi chiar te vor urî
şi se vor ruşina de tine, când vei întâlni peste tot piedici
şi lovituri.
Cei care sunt buni când totul le merge bine sunt
cumva la şcoala primară. Iar cei care sunt buni când sunt
bolnavi, lipsiţi de mijloacele de trai, prigoniţi sau
defăimaţi sunt asemenea cu cei de la universitate. Eşti
supus la felurite ispite şi-ţi este greu să fii bun, să ai
răbdare? Ai părăsit şcoala primară şi te afli în clasele
superioare. Ce vei face oare acum? Nu mai este aşa
uşor, de data asta este mai greu. Necesită mai multă
răbdare silinţă şi ajutor de la Domnul Iisus Hristos, Maica
Domnului şi Sfinţi. Au trecut şi ei pe aici. Ei ne pot învăţa
cum să procedăm. Ei ne învaţă prin pilda vieţii lor dar ne
pot învăţa tainic, atunci când ne rugăm lor. În clasele
primare învăţători sunt mai mult oamenii dar la
universitate învăţător este Însuşi Mântuitorul Hristos,
Maica Domnului şi Sfinţii.
226
Lupta cu diavolul
Lupta pe care o duce un creştin cu diavolul, o

duce în numele întregii omeniri. Atunci când un creştin
învinge, ieşind de sub influenţa deşertăciunii, vrăjmaşul
comun al tuturor oamenilor suferă o înfrângere care este
într-un fel o victorie a tuturor oamenilor.
Lupta pe care este chemat să o ducă orice creştin,
o duce în numele întregii lumi şi mai ales al întregii
Ortodoxii. Nu este nicidecum o lucrare egoistă. Folosul
binelui făcut de un singur om se propagă în întreaga
lume producând, uneori, vrăjmaşului pierderi uriaşe.
Chiar dacă acest creştin nici nu bănuieşte că tocmai
ultima lui rugăciune sau suferinţe îndurate cu smerenie
au provocat stupoare, deznădejde, degringoladă şi
încurcătură în tabăra diavolilor. Aceste lucruri tainice, de
o deosebită frumuseţe se produc în mod sigur şi în
prezent, altfel lumea nu ar mai dăinui.
Acest creştin, de care vorbesc, poate fi un preot
sau un călugăr sau poate fi o mamă îndurerată sau un
copil bun care simte pericolul ce-l înconjoară sau un tată
ostenit după o zi de lucru. Într-un fel, eforturile lor de a se
apropia de Dumnezeu, suferinţele lor şi victoriile lor sunt
repurtate în numele întregii Ortodoxii sau chiar a întregii
omeniri şi noi toţi trebuie să le dorim pentru că noi toţi
vom simţi folosul lor.
Despre dreapta socoteală.
A spus Sfântul Antonie cel Mare: cea mai mare

virtute este dreapta socoteală. Şi la fel spun mulţi în ziua
de azi, deşi ei nu sunt următori ai lui Antonie cel Mare
227
sau ai sfinţilor sau ai lui Hristos ci doar această zicere şi-
au ales-o spre a o avea ca acoperământ spre toată
nelucrarea şi răutatea şi împotrivirea faţă de Evanghelie.
Este ca şi când cineva ar sta într-o maşină cu
motorul oprit şi s-ar lăuda că el tine volanul drept deşi el
nu se deplasează deloc nici cu un metru sau milimetru
având motorul oprit.
Dreapta socotală este o virtute mare pentru cei
care se nevoiesc nu pentru cei ce nu fac nimic. Cel ce
merge trebuie să ţină direcţia dreaptă dar cel ce nu
merge, la ce i-ar folosi că ţine direcţia bună dacă stă
totdeauna pe loc? Iar cel care merge deşi deviază uneori
spre stânga dar apoi dacă se abate spre dreapta se va
afla iarăşi pe drum dar la mare depărtare de cel care a
ţinut tot timpul direcţia bună dar a stat pe loc. Nu mai
spun că uneori poate apare un obstacol pe drum şi
pentru a-l depăşi trebuie mişcat volanul spre stânga sau
spre dreapta după cum cere situaţia sau chiar drumul
poate face un ocol.
Ce fel de dreaptă socoteală poate fi aceasta dacă
nu faci nimic şi nici nu te gândeşti să începi ceva şi îi
defaimi pe cei care încearcă să facă ceva?
A se împodobi cineva cu dreapta socoteală dar în
absenţa silinţei şi nevoinţei este o viclenie a zilelor
noastre. Chiar dacă nu duci o viaţă virtuoasă, spune
Sfântul Ioan Gură de Aur, măcar nu defăima calea cea
strâmtă ci laud-o şi poate vreodată vei păşi şi tu pe ea334.
Dar dacă o defaimi ţi-ai închis singur calea ce duce la
cer.
334
“Chiar dacă nu facem fapte de virtute, dar dacă lăudăm virtutea
vom ajunge negreşit să o şi săvârşim; chiar dacă nu fugim de păcat,
dar dacă înfierăm păcatul, vom ajunge negreşit să şi fugim de el”
228
Vechimea în obiceiuri
Nu te necăji dacă ţi se cer lucruri absurde, dacă

oamenii se pornesc asupra ta cu răutate, dacă chiar şi
cei mai mici care nu au nici o legătură cu ascultarea ta
caută să te împungă. Nu intra în jocul lor, nu face pe plac
diavolului. Nu pune paie pe foc, rabdă în tăcere, roagă-te
pentru ei şi aşa vei avea pace.
Unii se laudă că sunt învechiţi în zile şi obiceiuri
rele, în mănăstire. Vechimea (mai ales în obiceiuri rele )
nu este de nici o laudă. Oare nu are şi diavolul o vechime
în răutăţi? Există şi diavoli care stau de sute de ani în
mănăstiri şi călugări înrăiţi care de zeci de ani îi chinuie
pe ceilalţi fraţi. În mănăstire pisălogul este unealta
diavolului. El nu vrea să poarte nimic din sarcina
aproapelui. Vrea ca fiecare să-şi poarte sarcina sa. Prin
urmare este vrăjmaşul Celui ce a zis prin apostolul său:
Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa se va împlini legea
lui Hristos (Galateni 6, 2).
Ei se pornesc cu răutate asupra ta şi reacţia este
să răspunzi cu aceiaşi răutate. Dar tu nu, nu intra pe
teritoriul diavolului.
Unii zic: Şi eu am suferit astfel, deci aşa trebuie să
suferiţi şi voi. Şi pe mine m-a chinuit un om rău deci
acum e rândul vostru. Acest gen de „duhovnicie” Îl
întristează pe Hristos şi răneşte inima creştinilor. Alţii zic
că trebuie să te „smerească” şi dau frâu liber oricărei
răutăţi şi batjocuri. Ei care sunt asemenea dracilor
folosesc cu viclenie cuvântul smerenie în timp ce se
îndepărtează tot mai mult de ea.
229
Despre Ecumenism
Ecumenismul nu face decât să scoată în evidenţă
un mare adevăr şi anume că ortodocşii lipsiţi de Duhul
Sfânt sunt la fel cu catolicii şi musulmanii şi cei de alte
religii. Sunt la fel din punct de vedere al locului în care
vor ajunge în final (iadul) cât şi din punctul de vedere al
duhului lumesc care-i animă, conduce şi umple în cea
mai mare parte a vieţii, acum.
Ortodocşii atraşi de ecumenism au doar sămânţa
Duhului, dar care nu rodeşte, nu lucrează. Aceştia
observă un lucru foarte adevărat: între ei şi sectanţi nu
este nici o diferenţă. Şi trag concluzia greşită că între
Biserica Ortodoxă şi secte nu este nici o diferenţă. De
regulă, aceştia sunt oameni deşerţi, iubitori de întâlniri cu
artişti, poeţi, oameni “împliniţi” din lumea deşartă,
academicieni şi alte personalităţi. Şi unii şi alţii sunt
animaţi de duhul lumesc.
Sfinţii Părinţi aseamănă Duhul Sfânt cu o melodie
(Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Aţi ajuns fluier şi ţiteră
Duhului Sfânt, aţi îngăduit Duhului celui Sfânt să cânte în
sufletele voastre335) iar pe Cuvântul prin care ne-a venit
Evanghelia, cu cuvintele acestei melodii. Iar Dumnezeu
Tatăl este cel de unde purcede melodia şi unde s-au
născut cuvintele melodiei (după cum explică Sfântul
Vasile cel Mare336).
335
336
“Dumnezeu scoate Duh prin gura Lui, nu ca cel omenesc,
deoarece trupeşte nu există gură; din El este Duhul şi nu din
altul….Fiul s-a teologhisit aici ca fiind Cuvântul, nu gură a Tatălui. În
alt loc, acelaşi Părinte(Sf. Vasile cel Mare), arătând pe Cuvântul
acesta ca unul ce iese din aceeaşi gură, zice: căci, dacă nu crezi că
Duhul a ieşit din gura lui Dumnezeu, nu vei crede nici Cuvântul.” :
Sfântul Grigorie Palama, Opera Completă 1,Editura Patristică, 2005,
230
Ereticii sunt cei care au cuvintele dar şi-au
compus singuri o altă melodie nemaiavând pe Duhul.
Cântă şi ei aceeaşi cântare, având însă alt fel de melodie
decât cea potrivită. Putem cânta împreună cu ei fără să
stricăm melodia Ortodoxiei?
Spui că există asemănări deşi sectanţii cântă altă
melodie? Spune-mi ce vei zice dacă vei auzi cuvintele
imnului ţării pus pe a muzică ţigănească sau lăutărească
sau de circ? Îi vei aprecia pe cei care o cântă? Vei putea
spune că ei cântă imnul ţării? Vei zice că şi ei cântă
imnul dar pe altă muzică? Sau vei zice că ei batjocoresc
imnul?
Cei lipsiţi de Duhul au atracţie spre diferite melodii
cu care vor să înlocuiască cântarea Ortodoxiei.
Câinii nu vor intra în împărăţia cerurilor337
Dar cine sunt câinii? Cum se comportă aceşti

câini? Să vedem cum îi putem recunoaşte (privind în
jurul nostru). Când este singur, în slujba cuiva, câinele
latră pe toţi cei ce intră, indiferent dacă sunt buni sau răi
şi linge mâna celui care-i dă hrană, chiar dacă acesta
este foarte rău. Şi execută ordinele lătrând pe cine i se
comandă de către stăpân.
Când sunt mulţi, câinii se iau unul după altul şi
latră şi ei pe cei pe care-i latră şi alţii chiar dacă nu i-a
p.115-116 şi apoi “În acest psalm este scris Duhul gurii Lui în altă
parte este spus Cuvântul gurii Lui ca să se înţeleagă că Mântuitorul
şi Duhul cel Sfânt sunt din Tatăl. Aşadar pentru că Mântuitorul este
Cuvântul Domnului, iar Duhul Sfânt, Duhul gurii Lui”: Sfântul Vasile
cel Mare Scrieri PSB 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, 1986, p.252
337
Apocalipsa (22, 15)
231
făcut nimic rău sau nici măcar nu-l cunoaşte. Chiar dacă
acela (care este lătrat de haită) este un om foarte bun,
câinele se ia după ceilalţi şi latră.
Câinii nu vor intra în împărăţia cerurilor...Sfinţii
Părinţi tâlcuiesc câinii ca fiind ereticii. 338 Şi probabil că
ereticii aşa se comportă. Însă vedem că şi mulţi ortodocşi
se comportă aşa şi ne întrebăm dacă nu cumva
conceptul de eretic din ziua de azi este mult mai restrâns
decât este el în realitate.
Sfântul Simeon noul Teolog arată că cea mai
mare erezie este nu catolicismul sau protestantismul sau
ecumenismul ci erezia nevolniciei: “Căci nu-ţi vorbesc
de nici unul din aceşti necredincioşi şi atei, nici de vreuna
din celelalte erezii care au apărut ca un întuneric dar
care au fost făcute să dispară de către Sfinţii Părinţi care
au strălucit pe atunci.
Ci vorbesc despre aceia, şi-i numesc eretici pe
cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre şi
în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile
evanghelice şi să devină asemenea Sfinţilor Părinţi:
adică întâi de toate credincios şi făptuitor – căci credinţa
se arată prin fapte aşa cum se arată asemănarea feţei în
oglindă –, apoi contemplativ şi văzător de Dumnezeu
pentru faptul de a fi fost adică luminat şi a fi primit Duhul
Sfânt şi de-a fi văzut prin El pe Fiul împreună cu Tatăl.
Cei ce zic deci că aceasta e cu neputinţă nu au numai
338
Sfântul Ioan Gură de Aur, Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor
Părinţi, Ed. Sofia, 2006, p.59, 553-568: “Vezi pretutindeni pe teologi
conglăsuind cu Învăţătorul în ce-i priveşte pe lipsiţii de Dumnezeu
eretici şi numindu-i câini şi lupi? Aşijderea şi în altă parte zice Pavel:
Luaţi aminte la câini, luaţi aminte la lucrătorii cei răi, luaţi aminte la
tăierea împrejur (Filip. 3, 2) ".Dar tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune
în altă parte: Prin câini Hristos a arătat pe cei ce duc o viaţă
nelegiuită, care nu mai au nici o nădejde de o schimbare în mai bine
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Ed. Inst. Biblic al
BOR, p.296)
232
o anume erezie ci, dacă se poate spune aşa, au toate
ereziile la un loc, aceasta din urmă depăşindu-le şi
acoperindu-le prin lipsa ei de evlavie şi excesul
blesfamiei ei pe toate acelea. Cine spune aceasta
răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi. În zadar,
socotesc, zice zadarnicul acela, se mai citeşte Sfânta
Evanghelie, în zadar, dă el mărturie, se mai citesc ori s-
au scris scrierile Marelui Vasile şi ale celorlalţi preoţi şi
cuvioşi. Deci, dacă ne este cu neputinţă a face cu lucrul
şi a păzi neîncetat cele pe care le spune Dumnezeu şi pe
care toţi sfinţii le-au înfăptuit mai întâi ei înşişi toate, iar
apoi scriindu-le, ni le-au lăsat spre povăţuirea noastră,
pentru ce s-au mai ostenit aceia să le scrie şi se mai
citesc acum în biserică? Cei ce spun acestea închid
cerul pe care ni l-a deschis Hristos şi taie calea spre
Acela, pe care El Însuşi ne-a înnoit-o. Căci, în vreme ce
Acela Dumnezeu fiind peste toate, stând la poarta cerului
şi plecându-se e văzut de toţi credincioşii strigând şi
zicând prin Sfânta Evanghelie: Veniţi la Mine toţi cei
osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11,
28), potrivnicii lui Dumnezeu aceştia sau, mai bine zis,
aceşti potrivnici ai lui Hristos zic: Este cu neputinţă
aceasta, este cu neputinţă!
Acestora Stăpânul le spune pe drept cuvânt cu
glas mare: Vai vouă cărturarilor şi fariseilor! Vai vouă,
călăuze oarbe orbilor că nu intraţi în Împărăţia lui
Dumnezeu şi pe cei ce vor să intre îi împiedicaţi! (Matei
23, 13; Luca 11, 52).
Fiindcă atunci, după voi, urmează că în zadar s-a
făcut pogorârea şi urcarea lui Dumnezeu, nelucrătoare s-
a făcut propovăduirea Apostolilor, nelucrătoare
învăţăturile tuturor Sfinţilor care pururea ne cheamă la
plângere. Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu a
ajuns nefolositoare, precum văd, pentru voi, care
233
sunteţi şi gândiţi aşa. Căci, astupându-vă urechile ca o
viperă surdă, atribuiţi mântuirea sufletelor vostre numai
mantiei, culionului şi analavului – iar unii chiar şi bărbii
foarte mari şi venerabile – îndrăznind şi lăudându-vă în
acestea. Dar credeţi-mă, - măcar că nu vreţi să ascultaţi
dumnezeiasca Scriptură, care în fiecare zi vă strigă
lucruri mari – goi şi dezbrăcaţi vom sta înaintea judecăţii
lui Hristos, ca fiecare să ia fie bune, fie rele după cele ce
a făcut în trup.”339
339
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Editura Deisis Sibiu, 2003,
p.307-311
234
235
236
Cuprins
Duhul deşertăciunii ……………...…....………….............5
Fericiţi cei săraci cu duhul ……….......….............59
Căderea îngerilor …………………..........….….............69
Oameni vii şi oameni morţi ………........……..........95
Binele făcut şi primit ……..............……...............109
Pecetluirea lăuntrică ………………….………............125
Înţelepciunea omenească…………….………..........133
Descifrarea mesajului……………….………............155
A doua Fericire...........………………….………...........183
Ultimele însemnări.....……………….……....….........205
237
238
DIFUZARE :
S.C. SUPERGRAPH S.R.L
Str. Ion Minulescu nr.36, sector 3,
031216, Bucureşti
tel. 021-320.61.19, fax 021-319.10.84
e-mail: editura@sophia.ro
www.sophia.ro
Societatea de Difuzare SUPERGRAPH

vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă
cele mei bune cărţi de spiritualitate, teologie,
cultură religioasă, artă, filosofie
apărute la edituri de prestigiu.
Plata se face ramburs la primirea cărţilor;

Taxele poştale fiind suportate de Supergraph.
Vă aşteptăm la
LIBRĂRIA SOPHIA
str. Bibescu Vodă nr.24,
040152, Bucureşti, sector 4
(lângă Facultatea de Teologie)
tel. 0722.266.618
www.librariasophia.ro
Sacrifică puţină vreme

pentru a răsfoi cărţile noastre:
este cu neputinţă să nu găseşti ceva
pe gustul şi spre folosul tău!
239
240

PR Spiridon - Pecetluirea Launtrica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PR Spiridon - Pecetluirea Launtrica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele SPIRIDON

Ediţia a II-a revăzută

Editura Cartea Ortodoxă

© Copyright pentru prezenta ediţie Editura Cartea Ortodoxă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte

Îmi amintesc că venind de la piaţă am văzut

Am început să scriu în urma unor astfel de

Suntem născuţi, crescuţi, înconjuraţi şi cufundaţi

Odată mi-am zugrăvit balconul cu mâna mea şi

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune “Harul Sfântului

Ce rol are harul

Sfântul Siluan Athonitul spune: Duhul Sfânt

Sfântul Tihon de Zadonsk spune: “Harul lui

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Este cu neputinţă

Duhul lumesc sau

Sfântul Tihon de Zadonsk spune: Când

Cum este alungat Duhul Sfânt

Duhul Sfânt este alungat în primul rând de

Sfântul Siluan Atonitul spune: Domnul iubeşte atât

Despre oamenii lumeşti

Oamenii de afaceri, artiştii sau chiar meseriaşii

“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-

Mult m-am mirat de expresia de mulţumire,

Oamenii lumeşti nu pot păstra harul

Despre cuvântul că mulţi vor încerca să intre în

Lucrarea fecioarelor nebune

Cel ce se umple de deşertăciuni este asemenea

Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu

Există o oarecare luminare a feţelor celor ce se

Nu de puţine ori am auzit expresia “om împlinit” şi

Înalt lucru pare a fi să voim a ne umple de Duh

Cutremurătoare privelişte. Milioane de oameni

O bucurie care e mai degrabă o înfierbântare,

Ce se întâmplă cu oamenii care merg în

Dacă nu are inima plină de duhul deşertăciunii

Despre păzirea de duhul deşertăciunii

Chiar dacă ştim cum acţionează duhul lumii şi

Între beţia cauzată de duhul deşertăciunii şi cea

Sufletul omului urăşte golul (am citit aceasta la

Duhul deşertăciunii caută să imite roadele

Noutăţile îşi au locul lor foarte clar, astăzi, în

În comentariul la Fericiri Sfântul Grigorie de Nyssa

Sărăcia cu duhul şi smerenia

Sfântul Simeon Noul Teolog dar şi Sfântul Ignatie

Între Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ignatie

De mare folos este, să înţelegem cum suntem

Vedem că există un duh al lumii acesteia, adică

Omenirea nu ar fi putut suporta întâlnirea bruscă

Cu multă putere lucrează duhul deşertăciunii şi

Căderea îngerilor şi căderea oamenilor

Sfântul Ignatie Briancianinov scrie că ceilalţi îngeri

Arhimandritul Sofronie scrie: “Mândria amplifică

Izvorul duhului deşertăciunii

Sfântul Grigorie Palama scrie: “Dacă deci

Se naşte întrebarea: Eu de care duh sunt

Conştiinţa duhovnicească nu este acelaşi lucru cu

Şi conştiinţa duhovnicească ne îndeamnă la unele

Despre cei cu conştiinţa amorţită spune:

Oameni care acţionează şi care reacţionează

Există, prin urmare, două tipuri de oameni, unii

Trei tipuri de oameni

Sfântul Nichita Stithatul împarte oamenii în trei