Mariana Marin

Bucureşti
2015
Antologie alcătuită de
Teodor Dună
Mariana Marin (10 februarie 1956 – 31 martie 2003) a
absolvit Facultatea de Filologie a Universității București
(1980). A publicat următoarele volume de poezie: Un război
de o sută de ani (Ed. Albatros, 1981), Cinci (antologie colectivă,
împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan
Lefter, Alexandru Mușina, Ed. Litera, 1992), Aripa secretă (Ed.
Cartea Românească, 1986), Ateliere (Ed. Cartea Românească,
1991), Mutilarea artistului la tinerețe (Ed. Muzeului Literaturii
Române, 1999), Zestrea de aur (Ed. Muzeului Literaturii
Române, 2002). A publicat, de asemenea, Au carrefour des
grandes routes commersiales (Ed. EST, Paris, 1990, trad. Sebastian
Reichmann) și Les ateliers (Ed. EST, Paris, 1991, trad. Alain
Paruit). Prezentă cu traduceri în reviste și antologii din Anglia,
Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria, Rusia, Polonia etc.
A obținut mai multe premii, dintre care amintim: Premiul
Uniunii Scriitorilor pentru debut (1981), Pentru Uniunii
Scriitorilor (1999), Premiul ASPRO (1999).
Mariana Marin / O singurătate feroce
Sângeroşii utopişti
din epoca foiletonistică*
Lui Nicolae Manolescu
şi a bătut ceasul din turn

şi ei s-au ridicat de la masă;
şi a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar

şi ei au început vânătoarea;
şi a ţipat ceasul de fier

şi ei şi-au şlefuit unghiile.
Nu-ţi fie teamă, cititorule!

Am părăsit convenţia cocoşată a trecerii timpului.
Râd de ceasul din turn, de ceasul de mână,
de ceasul de aur, de ceasul de fier...
În altă parte ne va purta sărmana pasăre
pre versuri tocmită.
Cenuşa de sub aripa ei sunt şi nu de cenuşă mă tem.
Nu de arc, nu de săgeată mă tem.
Râd de ceasul din turn, de ceasul de mână,
de ceasul cu cuc!
Te ţin de mână atât de strâns nu pentru că
te-aş putea pierde.
Nu ai unde merge. Nimeni nu călătoreşte, cititorule!
5
Numai trupul – un ochi vast.

Numai trupul – privit de un ochi fix.
Numai trupul – înghiţit de o gură care vede.
Eu te privesc atât de atent
nu pentru că aş vedea în oasele tale o statuie de sânge.
Nu pentru asta te privesc atât de atent.
Nu te mai teme, cititorule!

şi ei au sfârşit vânătoarea;

şi ei s-au aşezat la masă;

şi ei au adormit în unghiile lor istorice.
Ea a deschis uşa cu gesturi mici

dar adevărul e că nu a mai găsit nimic
din ultimii cititori rătăciţi în sala de lectură.
Un război de o sută de ani, i-au surâs

şi ei s-au ridicat de la masă;

şi ei au început vânătoarea;

şi ei şi-au înnoit unghiile lor istorice.
* Totuşi, de-a lungul deceniilor de tranziţie, această cultură n-a

zăcut în somn, ci tocmai în timpul descompunerii şi al aparentei
sale autoabandonări săvârşite prin artişti, profesori şi foiletonişti a
cunoscut o stare de cea mai ascuţită vigilenţă şi autoanaliză. Chiar
6
în miezul perioadei de înflorire a foiletonului existau pretutindeni

grupe izolate şi mici, decise să rămână devotate spiritului şi să se
străduiască din răsputeri pentru a salva până după scurgerea acestei
perioade un grăunte din tradiţia sănătoasă, bunele moravuri,
metodele şi conştiinţa intelectuală
(Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă)
Un război de o sută de ani!

Râdem de ceasul din turn, de ceasul de mână
de ceasul de aur, de ceasul de fier...
Numai trupul – înghiţit de o gură care vede.
7
O nuia de sticlă
În fiecare dimineaţă se trezea cu un singur gând.

Mult timp a trăit aşa.
Îşi lovea memoria cu o nuia de sticlă.
O punea la fiert.
O arăta tuturor, doar-doar va spune cineva:
iată glorioasa victorie a celui slab
şi singură pasărea va îngheţa în zborul ei sunător...
Îşi vopsea mâinile, faţa, duminicile.
Iarna refuza să mănânce salată.
Răsturna cărţile bibliotecii până când ele începeau
să sufere.
Despre boală citise la 17 ani totul
(i se părea o şansă).
Despre iubire la fel.
Mânia ei:
o corabie cu pânze în mijlocul camerei.
Nebunia ei:
corbi, câţi mai mulţi corbi
şi statuia celebră din piaţă.
Perversiunea ei:
scâncetul unui robinet sinucigaş.
Nebunia ei:
un război de zăpadă.
A trăit aşa mult, mult, mult timp.

Şi în fiecare dimineaţă se trezea cu un singur gând.
8
Unic poem de dragoste
Încerc să fac o reconstituire paşnică a vieţii mele

(ah tandrul sfâşietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi şi nu urlu,
până când ea se goleşte de aer
şi îmi pune în braţe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a naşterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
şi ştiu: îngălbenitele texte au gustul ierbii...
Acesta e un unic poem de dragoste, spun

Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(încerc să fie o reconstituire paşnică a vieţii mele)
11
Pe malul liniştit al vulcanului
În fiecare zi prietenii îmi aduceau o altă imagine

a lumii:
– la început totul era o imensă cupolă de gheaţă
pe care vulturii orbi o purtau pe spinările lor
lunecoase;
la început a fost o timidă bătaie din palme
pe malul liniştit al vulcanului;
la început a fost dreptul cenuşii
şi spaima unei voci ascuţite,
într-o lumină uscată,
căutându-ne...
Începusem să ascult din nou zgomotul surd
al evenimentelor.
În camera cu pereţii muzicali
eram stăpâna unei frumoase colecţii de identităţi.
Prietenii au obosit să-şi tot caute în arhive
vârsta de aur.
– Totul va fi de acum de vânzare, spuneau
şi îşi numărau în cor degetele
în faţa unei micuţe sonerii muzicale...
Sentimentele s-au învechit mai repede
decât mersul împiedicat al bunicii în jurul globului
(vom inventa singuri-singurei calendarul,
abecedarul, planetariul,
12
groparul, singuri-singurei...)
şi bunica n-a mai aflat nimic
despre ce s-a întâmplat într-o gară pustie
la ora 19 şi 20.
La marginea oraşului sentimentele aveau capul retezat.
– Şi să dizolve Roma în Tibru!

Soarele va continua să răsară cât mai aproape
de adevăr
şi viaţa mea va fi ultima minune a lumii!
La început spaima nu apărea pe faţa oricui;
nici nu se încurca printre atâtea vorbe.
Își întindea palide braţele

şi fil fil
luneca liniştit,
deasupra apelor...
13
Naraţiune
Aş vrea să fii moartă, mi-a spus.

Să fii moartă.
Statuia celebră mă privea cu ochi aidoma ochiului meu.
Tramvaiul cu maici trecea prin piaţă
sfidând explozia sentimentelor
şi ele îmi sfârtecau biografia.
Aş putea mărturisi că în aceeaşi secundă

(că în exact în aceeaşi secundă)
cineva a ieşit din creierul meu
şi a început să fugă pe stradă
deşi se auzeau împuşcături
şi începuse furtuna.
14
Apel în sala de disecţie
Poetului Ion Mureşan
Te trezeşti cu toate organele alături.

Priveşti, dar nu se întâmplă nimic.
E o casă fără oglinzi – ţi se spune.
Cineva care îţi seamănă se apropie de fereastră.
Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate,
dar cea mai bolnavă,
cea mai murdară,
cea mai şireată,
cea mai veselă amintire
e mai adevărată decât războiul de o sută de ani.
Îţi spui: pe o vreme ploioasă nu se poate muri atât de uşor;
şi deschizi dulapul de haine cu o singură bătaie de inimă.
Ah, frumoasa rochie de bal a frumoasei bunici!
Impudică stă răsturnată-n ace; cu braţele-nmuiate-n var
frumoasa rochie de bal acoperă o existenţă...
Brusc îţi aduci aminte că nu eşti singur
şi începi să citeşti,
începi să citeşti,
începi să citeşti,
o pagină albă care se scrie singură.
Vrei să treci mai departe
dar posibila ta moarte îţi sare în faţă cu un pântec greoi.
Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate.
Îţi desfaci braţele
15
şi fil fil în cuptorul de sticlă.

Ai venit.
Ai văzut.
Te arunci în cuptorul de sticlă.
Ehei, testamentul răutăcios al bunicului!
O fotografie trucată şi un sân foarte mic.
Un mareşal orb
cu o celebră victorie în şira spinării. Un aisberg
spânzurat
de frumoasa rochie de bal a frumoasei bunici.
Cu un scris
mărunt şi peltic testamentul răutăcios al bunicului

comandă foc! din maşina de scris...
Tu ştii că zăpada nu poate salva un război de o sută de ani
dar ai mângâia un animal friguros sau
te-ai întinde pe o gheaţă frumos mirositoare sau
ai lăsa iarna să-ţi cadă în inimă ca un inel de ceară sau
ai defecta un spărgător de gheaţă, ca el să se oprească brusc acolo,
bandă rulantă a unei lumi în care nu te recunoşti...
Eşti dat jos de pe masa de operaţie.

E o casă fără oglinzi.
16
10 februarie, sâmbătă seara, acum
Ea aştepta sosirea musafirilor în marea sufragerie.

Nici unul dintre gesturile ei ascuţite nu avea capul însângerat.
Nici o portocală nu fusese tăiată atât de frumos.
Nimic din ce ar putea face un salt mortal în ficţiune.
(s-a mai spus:

o femeie, o oglindă, trei papagali nemuritori
o armă de foc, un testament răutăcios, ceasuri pictate cu
fructe
o rochie de bal, un soldat de plumb, o piele de capră
un zepelin roşu, un fluier de bâlci, un caftan neverosimil)
Descrierea este aproape exactă.

Lipsesc eu, memorie a celor 5 4 3 2 1 etaje
numărate încet de ochiul egiptean,
proaspăt vopsit.
17
Nebunia de a gusta trandafir
La rădăcina firească a răului

eu pun o irezistibilă poftă de a-mi săruta
în voie mâinile.
(Ah, prietene
– nebunia de a gusta trandafir
atârnaţi cu o ureche de rozul bun simţ)
La 17 ani,
la 23 şi la iarnă,
voi continua să-mi amintesc de mine cu aceeaşi precizie
diabolică.
Ca şi cum pleoapele mi-ar creşte pe vârful unghiei

– la bătrâneţe mi-aş rotunji buzele
pentru cuvântul acela croncănitor...
18
Fericit
Cuvintele îşi arată colţii.

(„Într-adevăr, buna mea, les métiers d’hiver sont venus”)
Le sperie gândul de ce ai putea spune
dacă ai avea lângă tine un restaurator de mici suferinţe
sau o fustă înflorată.
Îţi vezi mâinile şi nu înţelegi.
Îţi atingi uşor ochii şi cineva te muşcă.
(Complicând istoria creşterii şi descreşterii
unui fir de păianjen hop! atât de aproape de viaţa celui de-al
treilea)
Complotezi împotriva gândacilor de bucătărie
şi nici măcar n-ai văzut cămările umbroase
ale Vaticanului.
Vai, fericit este şoarecele:

singura lui spaimă e cuşca...
În biografia ta cu zgomot de hârtie arsă

un orb îşi aminteşte gustul ierbii.
– Refuz să comunic, îl auzi.
Refuz să mai spun ceva despre memoria caldă a stelelor.
Refuz să mai cred în mersul pe sârmă şi
(îmi face rău culoarul de aer pe care îl înghit
de 23 de ani) şi
19
totuşi nu cad şi
totuşi nu urlu şi
totuşi nu cad.
O pasăre intră pe fereastră cu oraş cu tot.

În jurul gâtului poartă vestea: „Vor veni zăpezile, sigur
vor veni zăpezile. O scurtă epocă glacială pentru această
stare solzoasă în care te zbaţi”. Vai, fericit sunt eu,
şoarecele: singura mea spaimă e cuşca...
20
Trăiesc
e greu aici, sub cerul liber

– trăiesc în mijlocul unui patinoar înroșit
noaptea ascult căderea oaselor moi
(e greu aici sub cerul liber)
21
Nunta
Mi-a spus într-o zi fratele:

– inima mea este o mică femeie...
L-am rugat să nu creadă în micile ei copite de apă.
I-am arătat misterul roşcat şi de vulpe al oglinzii.
Am băut pentru el, am iubit, am uitat.
Până când nebunia mi-a crescut în ochi ca o gheară.
Fratele meu şi-a întins disperarea de la un capăt la celălalt
al oraşului
când tocmai pregăteam mâncare roşie pentru el

(în casa plină de nuntaşi)
Când tocmai îmi prindeam în agrafe mici corbi
când tocmai orbeam
22
Dreptul cenuşii
Capitulez în faţa atlazurilor mele fine,

– precum pardosul la sânge existenţa onorabilă în mers
ţeapăn pe stradă
Cine însă ar mai putea descrie tristeţea dictatorului
care trezindu-se într-o dimineaţă în faţa ghilotinei
îşi şopteşte îngrozit: – Aceasta nu e cu putinţă!
şi mai târziu, spaima din ochii supuşilor: era dulce, otrava...
Sunt atât de bătrână,

încât evenimentele mă ocolesc cu o precizie dubioasă.
Ghemuită într-un fotoliu,
degeaba mă mai mir: – De peste douăzeci de ani
gustul ceaiului este altul...
Vedeţi, parabola îşi macină zi de zi dinţii
între două frânghii egale
deşi – nici vorbă! – noi visăm cum nu se poate mai bine
în mâlul gros din fereastră.
Cine însă ar mai putea descrie o duminică neagră,

în care dreptul cenuşii ar fi doar un cuvânt
peste care s-ar aşeza în tăcere februarie
(iar ceasurile s-ar ruşina „de prea multă apropiere”)
O, cine s-ar mai încumeta...
23
Dar ce să căutăm noi aici, vesele cititor!

Drumul nostru este închis
şi ar fi trebuit să învăţăm până acum
că orice groapă comună îşi are hazul ei...
24
Colecţionara
Copilul ăsta, spun părinţii,

îmbătrâneşte ca o broască ţestoasă.
Ascultaţi!
Acum îşi freacă spinarea de talpa casei;
acum se rostogoleşte cu precizie în băltoacă
şi cât de curând îi vom simţi botişorul umed strecurat
la piept.
I.
Femeia îşi contempla tinereţea.

A deschis dulapurile;
a spart oglinzile;
a hotărât de una singură.
II.
În disperarea unei dimineţi

îmi lovesc uşor degetele de sticla ferestrei.
Nu mai aştept venirea iernii în acest an.
Cântecele mi-au înverzit auzul; nu mai aştept.
Îmi privesc de aproape nebunia
şi cobor cât pot de repede în grădinile părăsite.
25
Palidă, mă aşez pe locul unde am fost văzută

femeie plângând.
Asta ar trebui acum! Să-mi amintesc sub o mască.
III.
El mă privea dintr-o piele care de mult nu mai era a lui.

Eu îi întindeam paharul
şi îmi potriveam părul, rochia, pantoful.
El avea 22 de ani. Eu 23. Ne-am cumpărat o insulă
în Antile.
IV.
Lovesc cu sete gura frumoasă a echilibrului.

Şi nebunii ar plânge treziţi din copilăria lor cu un astfel
de cântec!
Dar nimic nu i se mai poate întâmpla
celui care îşi cunoaşte pe de rost numărul
degetelor,
cântecele, spaimele, capcanele, umilinţele, cântecele...
V.
Peste plânsul sacadat al nopţii cel mai de sus

a căzut capul meu.
Nici tu nu eşti curat, nici tu nu eşti, îmi strigau.
Priveam înapoi: amintirea umedă a sălii de disecţie
îmi invada nările.
– Cel mai de sus a căzut capul meu.
26
VI.
În disperarea unei dimineţi

îmi vărs cu poftă nebunia.
Pe oasele din ce în ce mai subţiri
un ins feroce îşi lustruieşte cu indiferenţă unghiile.
Nu, nu mai aştept venirea iernii în acest an.
Atât mă iubesc,
cum stau de cuminte şi dulce
într-o băltoacă de cuvinte...
27
Blow-up
Câinele acesta învăţat a încetat să se apere.

Câinele acesta învăţat are o cu totul altă părere
despre exploziile întârziate din carne şi sânge.
Va fi găsit vinovat câinele acesta
care îţi stă în ceafă
şi nu moare singur,
nu moare singur.
28
Poem de dragoste
– Am căpătat o uriaşă forţă de convingere.

Vechea fustă înflorată roşeşte în camere albe şi verzi
iar eu îmbătrânesc într-o palidă furie...
Încerc o construcţie sensibilă în faţa oglinzii.
De şapte zile vorbesc în faţa oglinzii.
De şapte zile stau vopsită ca o mireasă şi vorbesc
în faţa oglinzii:
„ – Hei-hei, cetăţeni ai Castaliei!
Am îmbătrânit fără să ştim mai nimic
despre corăbiile în care bunul Dumnezeu
ne-a numărat oasele
– şi parcă tot sunt puţine!
Hei-hei, cetăţeni!
Am îmbătrânit ca nişte proşti!
Pielea măgarului este scumpă
iar a leopardului nu are căutare.
Uite, eu: femeie tânără!
Eu am o rotulă frumoasă
şi dinţii mei albi nu se mai satură privind-o.
Dar creierul meu frumos?

I-aţi cercetat îndeaproape învelişul
şi în adoraţie (se ştie!) nu poţi rămâne multă vreme”,
he-hei, cetăţeni...
31
De şapte zile în provincie miezul nopţii

mă ademeneşte cu sângele tău proaspăt.
„Noi care nimic n-am avut îi vom învăţa liniştea”,
spuneai.
Noi le vom rupe oasele cu o singurătate feroce.
Le vom aminti de cântecul orb pe care l-au îmbrăţişat
papagalii.
„Noi care nimic n-am avut...”
De şapte zile oglinzile plâng pe faţa lumii de iarnă;
papagalii îşi fac cuib în vorbele mele nepământene;
gura ta albă se măsoară cu mine
iar eu îmbătrânesc într-o palidă furie...
Desigur, căpătasem o uriaşă forţă de

convingere.
(Cumplita anestezie în mătăsuri japoneze!)
Albeam în faţa oglinzii, întindeam o mână,
vorbeam un cuvânt, respiram...
– Ca o epocă blândă,
ghemuită în raftul de sus al bibliotecii, spuneai.
O noapte tot mai ceţoasă.

Un pământ tot mai întunecat.
O femeie tot mai aproape de sine.
32
6 octombrie
Vai
ce exactă măsură a morţii
s-a strecurat la noi în casă
câtă perfecţiune
în mersul târâş al calendarului
şi câte s-ar mai putea spune despre o închisoare vie
în care secundele îşi întind de bunăvoie gâtul
pe buturuga călăului
disperat
şi trist
şi foarte trist
şi disperat
33
Campionat de popice
Frumuseţea asta de revoltă, construită cu grijă

– şi ultimul tramvai, la marginea cartierului.
Azi nu mai întrebi. Ai întotdeauna răspunsuri:
– Era o casă acolo, la marginea cartierului.

O casă în care ceasornicele se potriveau singure,
după micile revoluţii ale zilei: sculatul de dimineaţă,
duşul, ziarele, cafeaua proastă, aniversările cuminţi
de peste an
(şi azi îţi tulbură nopţile 17 februarie 1980)
şi mai ales comunitatea aceea rară de principii
de reguli!
Nici nu ştii când ai devenit peste noapte

o călugăriţă şchioapă şi foarte şchioapă.
Acum ai vrea să scrii toate astea
şi utopiile (câinii tăi de casă)
ţi se preling printre degete ca nişte ţigări aprinse.
Nu te mai interesează cât de exactă ar putea fi descrierea.
Cât de frumoasă. Cât de umană.
– Un fel de campionat mondial de popice, îţi spui.
Un fel de campionat mondial.
34
Victorios,
vânătorul îşi adoră vânatul.
Prăbuşită,
victima îl priveşte cu iubire, se spune.
Descărnată,
poezia îşi seamănă din ce în ce mai mult.
Sigură de tine,
în noaptea asta, la marginea cartierului,
ai putea să pierzi cu adevărat tramvaiul.
35
Utopii şi alte poeme de dragoste
Gata să-ţi inventezi o dispariţie.

Gata să iei locul varului de pe zidul din faţa casei,
– în acea după-amiază de septembrie,
când cineva îţi mesteca tacticos oasele,
când viaţa ta era la sute de kilometri
şi spăla geamurile lui aprilie.
Gata să nu mă crezi,
în ceea ce are dimineaţa patru picioare,
la prânz două şi seara trei
– şi totuşi să speri,
să vrei să mişti un deget pe ţeasta catifelată
a lui septembrie
(chiar dacă povestea asta – o ştii şi tu! –
nu-l va face nimeni să-şi amintească de tine)
Gata de hohot,
– în acea după-amiază de septembrie,
în care Gulliver scâncea în coapsa ta dreaptă
şi tu îi citeai „Utopii şi alte poeme de dragoste”.
Gata să crezi în iubirea aproapelui
şi tocmai de aceea să strângi bine perna în braţe
(şi să-i întorci şi obrazul celălalt).
Gata de dispariţie
Pentru că altfel nu se mai poate
şi nimeni nu-ţi spune nimic.
36
Dăscăliţa
Într-o dimineaţă,
să te trezeşti în braţe cu o realitate doldora,
– ca producţia de oţel pe cap de locuitor!
Să o mângâi uşor pe creştet.
Să-i spui vorbe de dragoste.
Să-i rupi (din iubire) un deget.
Ehei, cum încep personajele să existe!
În vagonul nr. 11
viaţa ta se lipeşte strâns de geamurile murdare
– şi îşi cheamă în ajutor rudele şi prietenii, pisica
şi câinele,
zăpada de anul trecut şi mătăniile...
O realitate doldora,
care începe şi sfârşeşte într-o gară de câmpie,
unde oameni urâţi şi negricioşi te privesc cu ciudă,

pentru că ai studii
şi eşti trăsnită şi şuie...
Aşa, tăvălită în trenciul tău alb,
pari un spion industrial,
căruia i-au scos cu forcepsul melancolia
(şi frica de Mămica!)
37
Nu, de ce să verşi!
Uite, pe iubitul acesta nou,
îl vei părăsi la fel de sărac şi cu părul alb.
Nu, de ce să muşti!
Pisica şi câinele? Zăpada de anul trecut şi mătăniile?
Şobolanii decenţi ai oraşelor? Vorbe.
Povesteşte-le mai departe copiilor „Cei trei muschetari”
şi mai ales nu uita să le spui că nici unul nu scapă.
Ei doar se prefac.
38
Istorie murdară
– De ce să nu părăseşti istoria asta murdară,

îi strigam
Uite, promit:
– Am să orânduiesc singură astrele după pofta inimii tale!
– Duminica n-am să-i mai citesc câinelui din
Codicele
Voroneţean!
– N-am să mai inventez istorioare ieftine
pentru pensionarele
blocului!
(doar-doar voi găsi la una ceva din zâmbetul tău,
din mersul tău împiedicat şi tandru...)
– Am să-mi iubesc bărbatul cu dragoste de câine,
N-am să uit niciodată să plătesc la timp chiria!
(şi în patru labe am să plătesc la timp chiria
şi fără cap
şi fără mâini)
– N-am să mai port trupul acesta de sperietoare!
Am să mă fac frumoasă, frumoasă, frumoasă...
Vezi?
De ce să nu părăseşti atunci
istoria asta murdară?
39
Poem de dragoste
Ai vrea spui ceva impersonal,

– ca o seară la ţară,
în care te ascunzi cât mai bine sub aşternuturi,
în care te strângi roată,
până când începi să semeni cu un fel de lume a ideilor…
– „Copila Atenei călcând peste ierburi cu linişte mare”
mormăie câinele,
care te vede sărind fereastra cu capul în mâini.
Singuratecă,
lângă balta romantică,
vorbeşti cu precizie: „Oh, dragul meu! Iubirea
ce ţi-o port
m-a întristat la faţă;
şi carnea noastră tot mai schelălăie
cu demnitate...”
Scoţi un pumn de nămol şi îl înghiţi cu poftă. E bun.
Câinele te priveşte o clipă fix – din mizeria lui de câine –
şi o ia la goană,
urlând cu precizie…
40
***
Era o fată de treabă.

Dimineaţa lenevea în pielea ei albă
din slăbiciune pentru ce o aştepta peste zi
şi foarte mulţi au auzit-o vorbind o limbă nepământeană.
Cât despre ziua, oh, despre ziua
în care ea a cunoscut apele reci
şi a început să cânte,
numai acest plâns negru mai poate vorbi:
„Am obosit de atâta iubire pentru cuvintele frumoase.

Învăţ un alfabet nou,
în care fiecare literă îmi poate inventa sângele.
Ucenicie de câine – spun uneori prietenii
şi vorbele lor au mai mulţi ochi
şi mai multe guri decât marea cea pescoasă.
Învăţ un alfabet nou.”
Din pudoare, auziţi, din pudoare

îşi făcuse din moarte
o memorie unică...
43
Poem de dragoste
Ce este un Montague?
Seara, când mă întorc obosită acasă,

o existenţă sumar îmbrăcată mă întâmpină la uşă;
– Pentru carnea noastră luminată de moarte,
toamna aceasta n-a existat...
De plictiseală, pe mediterana parchetului proaspăt
plutim o vreme; până când ei i se face din ce în ce mai rău,
din ce în ce mai frig: – La dracu! Mediterana asta
nu este adevărată!
– Mai inventează şi tu ceva, îi strig!
„Un gunoi delicat”, cum spune poetul.
Mai scoate nişte flăcări pe şapte nări!
(Cumpără-ţi buzunare pentru mâini)
Mai îngrijeşte-ţi petele roşii
şi grădinile suspendate de sub pernă!
Mai aminteşte-ţi de mine, ce dracu!
Ce este un Montague?
Seara, când mă întorc obosită acasă,
nu se întâmplă nimic.
Mă aşez în faţa televizorului,

îmi aprind o ţigară,
44
sting lumina,
închid ochii.
Poc! Poc!
Pieile roşii
45
Un măr dulce, dulce
Vorbeşti, vorbeşti
– şi mai ales umbli pe străzi fără tine,
doar cu o uşoară bâţâială a capului
şi cu multe (oh, foarte multe)
bune intenţii pentru prima zi a anului...
– Şi monstruozitatea poate fi contemplată!
Într-o iarnă,
pe lângă somnolentele case săseşti,
ai văzut ţâşnind din zăpada murdară
imaginea unui adolescent monstruos
şi inocenţa ta
(linguriţă cu miere a celor care îşi fac
la timp studiile)
s-a mai scurtat cu un cap:
Ascultă! Ascultă!
„Nu oricine este în stare să-şi simtă capul ca o plăcintă”.
„Ascultă! Tatăl meu bate apa orăcăitoare cu o ramură
verde de arin
şi surorile mele mângâie cu braţele lor de spumă
proaspetele insule de ierburi, de nuferi şi gladiole...
Ascultă!”
46
„Cine nu cunoaşte revolta,

– pata sângerie sub unghie
şi plutirea uşoară deasupra meselor cu fiole –
nici nu trebuie să mănânce strugurii de septembrie”...
Ascultă! Ascultă!
Uneori monstruozitatea vine din noi

şi poate fi şi atunci contemplată,
– cămaşa albă lipită de trup
şi picăturile de ser visând geografia unei patrii imaginare
(a poemelor de la 17 ani, de exemplu)
Dar tu umbli pe străzi fără tine,

doar o uşoară bâţâială a capului.
Tu chiar miroşi ca poemele de la 17 ani:
„Mi-e tot mai frig

şi nu mai am nebunia, umilinţa, nebunia...
Într-o coajă de măr dulce, dulce
îmi înfig unghiile
şi nu mai am umilinţa, nebunia, umilinţa...”
Uneori, monstruozitatea e ceva care vine dinăuntru

– un salut cordial al cărnii,
al ochiului strivit,
prin care şi acum te visez...
47
Ieşirea la mare
Ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?
Cum se poate numi
o realitate plângăcioasă,
care îşi dă în cărţi la drum de seară?
Dar noi ne-am iubit.
Am iubit şi lumea din jurul nostru
şi pe noi înşine ne-am iubit.
Există martori:
viaţa deschisă brusc la picioarele noastre
ca începutul războiului de o sută de ani
şi copilul nebun, alergând prin zăpadă înainte de-a se naşte;
utopiile scrise zilnic,
în bucătărie, pe stradă şi în pat
(haha, sub aşternuturi decad imperiile, spuneam);
carnea frumoasă şi tânără
şi timpul fără de timp
şi fără de suflet;
ochiul de câine
prin care ne-am privit înaintea dezastrului...
S-au dus toţi, s-au dus cu toate
şi punerea exactă a degetului pe rană
nu va mai salva nici o corabie.
48
Hei, lume frumoasă!
Şi totuşi,
ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?
Ci dă-ne nouă mai bine

moartea noastră întreagă
şi nu ne mai alunga de la lumina inimii tale...
49
Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir
În cumpăna cu-atât de grele vremuri

Voi spune-acum ce simt, nu ce se-nvaţă
Bătrânii-au suferit de te cutremuri
Noi tinerii, trăi-vom altă viaţă.
(Shakespeare – Regele Lear)
În grădina de trandafir a spitalului,

printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
– astfel de rămăşiţe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă;
şi date fiind inteligenţa ta
şi posibilitatea rapidă de adaptare
ai înţeles: – uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.
(Stop! Înapoi!
Mărturiseşte întâi ruşinea zilnică din copilărie:
„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa
şi mult prea neruşinaţi înspre seară
(multă lume aştepta atunci războiul!)
şi tocmai de aceea au hotărât
(date fiind inteligenţa mea
50
şi posibilitatea rapidă de adaptare)

să-mi termin studiile
într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”).
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la faţă
şi cu ochii plesniţi.
(Reci şi ascuţite fuseseră căile Sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-l înghit cu memoria mea veselă
şi să-i spun: – O, tu cel negru pe dinafară,
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
şi Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
Te vor primi „la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…”
Hai, vino mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafir a spitalului

am descoperit legea conservării memoriei vesele,
– astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase...
Dar Tu, Patrie Luminoasă!
E una care uită mai bine decât Tine?
Câte ziduri ţi-au mai căzut?
Câţi dinţi?
Şi câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile Tale celeste?
Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?
Şi câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
şi nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile Tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!
51
Şi eu cum să-ţi mulţumesc!

La ce să-ţi folosească Ţie ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Şi memoria mea veselă!
şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.

Negru pământul.
52
Poem de dragoste
Ziua în care descoperi

nesfârşita bunătate a morţii
şi valul de sânge începe să inunde o parte a lumii.
O, tinerii morţi ştiu desigur mai mult.
Sub pielea de trandafir se află răspunsuri.
Aminteşte-ţi:
pe o plajă murdară,
trupul unei femei adus de ape
şi sufletul ei sălbăticit lovindu-ne faţa.
Aminteşte-ţi:
ziua în care am descoperit nesfârşita bunătate
şi valul de sânge din care tinerii morţi
fac semne celor de pe ţărm...
53
Campanie la miazănoapte
Acum, când grădina de trandafir este închisă în mine

ca într-o cămaşă de forţă
şi îmi picură pe limbă un suflet prea mare şi toxic;
când vreau cu adevărat să înţeleg
(fie şi umblând în patru labe în jurul
cunoştinţelor mele pozitive)
şi când deasupra spitalului latră un singur câine
iar creierul meu moale îl ascultă tandru şi calm
(tandru şi calm)
poate voi avea curajul să mărturisesc:
„Să aduci pe lume o religie plesnind de sănătate

şi să o dai celor mai singuri în viaţă decât în moarte.
Vărsare de sânge şi pustiu să fie doar pentru tine şi ai tăi.
În urma carelor de luptă vei vedea atunci visătoare litere de foc.
Acolo, animal tânăr, ţi-e dat să trăieşti şi să mori.”
şi pulberea să se întoarcă în pământ

şi pulberea să se întoarcă în pământ
54
Poem de dragoste
Îmi amintesc de tine

ca de o vegetaţie pitică
ce-ar putea năpădi la început casa
iar mai târziu ţărmul întunecat
al vârstei mele tinere încă.
Aşa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen
s-a îndrăgostit într-o bună zi
de vâlvătaia unei sobe,
tot astfel caut şi eu adevărul
pe care nu mi l-ai spus
atunci când ai hotărât să arunci peste cap
la început pieptenele, apoi aripa de furnică,
iarba fiarelor,
şi ai devenit această vegetaţie pitică a singurătăţii

prin care cum să te mai ajung?
55
Terapeutică din anii ciumei brune
Dacă pleca uneori din oraş

era pentru că viaţa ei
devenise un fel de cameră părăsită în grabă,
pe care o regăseşti mai târziu
jefuită de dihania amintirilor pitice.
În locurile în care i se întâmpla să ajungă,
pe la răscruci,
se rupea ca o pâine caldă
şi îşi lepăda pielea de şarpe.
Înregimentate, răutăţile strânse
în vremea din urmă
se scurgeau în praful drumului
iar ea îşi privea trupul nou cu uimire.
Se bucura de el ca în noaptea în care
(bâjbâind în întunericul anilor)
o steluţă galbenă îi luminase
literele unei limbi
ce ştia de acum să o recunoască.
Dacă pleca uneori
era pentru că lumile se prăbuşeau
cu prea multă viteză
în somnul ei chinuit;
şi astfel,
ceea ce dimineaţa părea a fi
56
idee cu articulaţii coerente şi fine,

noaptea era găsit gunoi măturat cu obstinaţie
şi ascuns după uşă.
– Aceasta este soarta oricărei utopii,
să dispară într-o zi în propriul gunoi,
să fie uitată şi ascunsă
aidoma unei boli ruşinoase;
să moară în propriul ei orgoliu
cu articulaţii de ciută,
coerente şi fine,
– veneau să o liniştească
bărbile înţelepţilor.
Dar ea atunci trântea uşile şi mai în grabă,
lăsa oraşul în urmă
şi îşi ferea şi mai mult faţa
de orice chip omenesc;
se aşeza (bunăoară) pe la răscruci,
cu părul în flăcări,
zdrobită mărunt de neputinţa gâlgâitoare
care-i ţâşnea din gâtlej,
de nebunia cu chip uman
în care i se cerea să fie ciută,
doar ciută,
cu articulaţii coerente şi fine.
57
Asistenţa de noapte
În creierul tău la adăpost credeai că trăieşti.

O, lumea de sub frunte,
ţintuită de oase puternice
pentru a nu ucide în afară!
Doar noaptea, în sala de operaţie
pielea de sub aşternuturi nu este o utopie.
În lumina udă aurul pierdut în cuvinte
îşi caută patria şi se întoarce împotriva ta.
Cât adevăr în experienţă atunci?

Şi cât în imaginaţie?
O, în lumina udă aurul

când ţintuit de oase puternice
se întoarce împotriva ta!
58
Sondekommando*
Multă vreme pentru noi n-a mai fost viaţă

decât în râsul scurt din camerele de gazare.
Multă vreme am stat cu botniţa lipită de suflet,
în vreme ce cuvintele ne ocoleau,
scoase din minţi.
Cărătorii de cenuşă de azi,
viitoarea cenuşă de mâine,
noi am întrecut în splendoare Inchiziţiile de altădată
(chiar dacă uneori – pe la începuturi –
le-am plâns din pudoare la piept, sărutându-le dreapta).
Sinucigaşi în slujba sinucigaşilor,
noi am privit răsăritul şi apusul deodată.
Corbii care vă dau târcoale uneori noaptea
sunt umbrele noastre
ce-au să vă însoţească încet spre euglena viridis,
în uşorii saci de gaz,
toate minciunile despre libertate.
*Sondekommando înseamnă detaşament de misiune specială:

La Auschwitz a şi fost ceva cu totul special – „ceva” format din
prizonierii a căror atribuţie era să-i însoţească pe cei condamnaţi
spre camerele de gazare, iar apoi să le târască trupurile afară.
59
După ce treaba era terminată, membrii unui Sondekommando

erau la rândul lor ucişi. Obligaţia de căpătâi a celor care urmau era
să scape de rămăşiţele lor pământeşti.
Kurt Vonnegut, Jr. – Mother Night
60
Amsterdam, Waterlooplein
(muzeul păpuşilor)
Închisoare vie,
cât de puţin semeni tu cu ceea ce se vede!
Dar cum să te poţi despărţi de păpuşa dezastrului

când de atâtea ori i-ai cântat în nopţile ultimilor ani;
de atâtea ori te-a cutremurat atingerea cartonului ceruit.
Rânjetul de beţivă şi mătasea ochilor
îţi mai stau şi azi atârnate de braţe.
Cum să poţi spune că nu ştii nimic,
că nu-ţi aminteşti nimic
despre împunsătura din inimă,
despre rumeguşul jilav al dimineţilor
când încă erai,
când încă te încăpăţânai să fii.
Nimic nu este cu nimic şi nimeni cu nimeni,
noi doar ne adăugăm.
Şi tocmai de aceea
cum să te poţi despărţi de ceea ce eşti,
de ceea ce te încăpăţânezi să rămâi
şi strânsă (cu atâta dragoste şi trudă)
în această închisoare vie,
din care, privindu-te,
atât de puţin semeni cu ceea ce se vede.
61
Destin
Se iubeau
dar nu pentru că se vedeau rar
– aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
/ praf şi pulbere,
praf... /
62
Elegie
Tu nici nu ştii:
eu am luat totul de la capăt
aşa cum dimineaţa curăţă resturile insomniei
şi îţi pune pe masă o existenţă fierbinte.
Eu am avut curajul de-a lucra la rădăcina Răului,
de a deschide acolo atelierele
„celui care vrea să se apropie de sine”,
celui care nu vrea să cucerească decât adevărul
său,
mica lui istorioară.
Priveşte-mă!
Sunt puţin urâţită şi puţin absurdă.
Râd tot mai rar şi vorbesc tot mai puţin
iar acum îţi întind această mână mult prea târziu.
Auzi şi tu viscolul care ne spulberă viitorul?
65
În primele ore ale dimineţii
Le dăduseră atâta putere

cât să înţeleagă că nu vor mai avea niciodată
(dar asta mult mai târziu).
Îi cumpăraseră ieftin:
cohorte de mărăcini în jurul gâtului
şi drumul presărat cu orez.
La întoarcere
(dar şi asta mult prea târziu)
unii aveau ochii scoşi
iar alţii purtau pietre în jurul picioarelor.
„Lumea pe care noi o repetăm bâlbâind.”

„Lumea pe care noi o repetăm.”
Le dăduseră atâta laţ

cât să-şi dorească o ghilotină adevărată.
Dimineaţa,
în primele ore ale dimineţii.
66
Săptămâna Patimilor
Duioasă fericire şi linişte a cărnii

într-o dimineaţă de odihnă;
şi, deodată, amintirea rapiţei
şi a elevului K.: „Dacă au semănat porumb,
de ce a ieşit atâta rapiţă?”
O Săptămână a Patimilor luminată
de o Noapte a Sfântului Bartolomeu
şi un fel de păpuşă mecanică, rasă în cap.
Astfel poate începe senzaţia aceea de gol
care anunţă venirea ficţiunii.
Ea trece la numai trei paşi de casa ta
şi tu îi adulmeci prin aer securea mătăsoasă,
vibraţia semnelor, carnea care i se desprinde încet.
Elevul K. şi gura de câine îşi pot schimba rolurile
şi toate sub ochii tăi,
acoperiţi de grămezi nesfârşite de rapiţă...
Tu însăţi schimbi dubioasa zi de odihnă legală
cu ecoul livresc al Nopţii Sfântului Bartolomeu;
tu însăţi treci mai târziu
la numai trei paşi de casa ta,
adulmecând prin aer o băltoacă mătăsoasă,
prin viaţa ta, gură de câine,
păpuşă mecanică,
rasă în cap.
67
Din jurnalul Annei
Operaţie pe creier.
Vreau să-mi şterg din minte numele zugravului H.
Lovitura binecuvântată a daltei
care va scoate de acolo puroiul numelui.
Îl va lăsa să curgă în găleata cu resturi.
Atunci voi fi vindecată.
Atunci nu vom mai fi arestaţi
în aceste cămăruţe umile,
în care eu devin din ce în ce mai frumoasă.
68
Elegie
Înamorată (desigur) şi ascunsă

în noaptea de carbid a sufletelor
râde moartea –
„eşti frumos cum numa-n vis”
îţi spunea ea uneori
şi tu te bucuri,
tu îi săruţi tinere braţele
şi-apoi la pieptu-mi
o, tu nu mai ştii să râzi.
„Morţii nu mai au dimineaţă”,

„Morţii nu mai au dimineaţă”,
şopteşte ea.
Şi tu te bucuri,
tu îi săruţi braţele
şi-apoi la pieptu-mi,
în noaptea de carbid,
e hohotul înamorat
şi ascuns
69
Ascultând veştile
O dedublare zilnică,
un pumn de pietriş mestecat îndelung.
Din el mai scuipi nopţi chinuite,
înjuri în zilele de sărbătoare
când auzi vocea zugravului H.
Şi cât am iubit noi lumea aceasta.
Cât de mult i-am dorit binele.
Atâta dezastru în jur,
atâta întuneric, războiul,
atâta surdă ameninţare
şi mai ales spaima,
spaima că şi tu într-o zi te-ai putea altera.
Că nu eşti decât o cârpă folosită în ascuns
pentru cele mai îngrozitoare lucruri.
70
Vorbeşte A.F.
De zile întregi, singură în casă.

Mă gândesc la ai mei şi apoi împietresc din nou.
Iarna nu se mai termină. E viscol.
Ieri se spunea la radio că vin.
Dar mulţi dintre noi nu vor mai şti nimic despre asta.
Diseară se va stinge din nou lumina. Camuflajul
ferestrelor.
Mi-e frig. Mi-e şi frică. Sunt paralizată.
La capătul puterilor. Cred că mi-am pierdut minţile.
Ce frumos aşteptam cu toţii vara. Câte speranţe.
Dar ce vară o să mai fie pe-aici?
Chiar dacă s-ar întâmpla
tot n-ar mai folosi la nimic.
Tot ar fi prea târziu pentru noi.
Am îmbătrânit.
S-a terminat.
Unde o fi generaţia
să-mi povestească
despre cum confund eu eticul cu esteticul?
71
Mansardă
De multe ori înţelegerea realităţii

devine atât de stângace,
încep să cred că mintea mea
(până mai ieri sănătoasă şi la locul ei)
ar fi fost acoperită
de un uriaş lipom de prostie.
Ce să înţelegi, Kitty, când nu e nimic de înţeles?
– mă bruschează amintirea cărţilor citite.
Aş, eu rămân paralizată şi gângavă
umedă aidoma unui întreg azil de bătrâni,
de parcă niciodată n-aş fi trăit,
de parcă niciodată n-am s-o mai pot face.
72
Glasul Annei sub nivelul mării
Fără nici un semn de la tine, viaţă,

am continuat să trăiesc
făcându-mi zestre
din ceea ce mai toţi aruncau peste bord.
Încărcături de tot felul
adunate în memoria mea puternică.
A nu uita, a nu te uita
a devenit câinele casei noastre.
Dimineaţa bea lapte,
la prânz umblă în două picioare,
seara schelălăie după tine.
Şi toate acestea cu un anume fel de demnitate
fără de care şi-ar răni mereu câte un deget;
fără de care şi eu aş putea să nu te mai am.
Gestul lor scurt – o răpăială de gloanţe
adunate în memoria mea puternică.
73
Plasa de apă
Când vine Tăcuta şi taie lalelelor capul

Cine câştigă?
Cine pierde?
Cine stă la fereastră?
Cine-i rosteşte, cel dintâi, numele?
(Paul Celan – Cântec pentru o doamnă în umbră)
Aşa cum eu după atâţia ani

Nu mă pot desprinde de
imaginea noastră
(înotător tânăr ieşind din ape
călăuzit de lumina apusului
undeva, pe malul fluviului,
şi eu aşteptându-te pe ţărm,
jucându-ne apoi jocul unei
morţi surâzătoare
şi simplitatea, mai ales
simplitatea
acelui salt în mijlocul
elementelor)
astfel şi tu
ar trebui să mă urăşti mai puţin
pentru tot ceea ce nu s-a mai
întâmplat
niciodată la fel.
Să-ţi aminteşti doar plasa de ierburi şi apă
şi înotătorii acelui apus
74
în mijlocul,
în groapa,
în ochiul crăpat o clipă de moartea
la care încă nu se gândeau.
75
Casa morţii
Între noi n-au mai rămas

decât aceşti copii de hârtie
pe care dimineaţa îi traversăm strada.
Refuzul de-a continua altfel specia.
Refuzul meu de a fi o altă casă a morţii
pe astfel de vremuri.
76
Iluminări
Ne înţelegem din ce în ce mai bine,

în imperiul nostru de frunze uscate
şi ne încoronăm pe rând
în cele patru scaune hodorogite
de pe vremea bunicii.
Decât zumzetul puterii
mai bine sudoarea slăbiciunii – spui tu
şi pocnesc mugurii desenaţi pe cana de ceai
(necesitate în sfârşit înţeleasă
a ochilor noştri bolnavi).
În fiecare dimineaţă
călătorim şi noi
de-a lungul şi de-a latul terasei.
Decât zumzetul puterii
mai bine sudoarea funiei –
mai aud, mai auzi
din ceea ce am fost,
din ceea ce sigur vom fi
necesităţi în sfârşit înţelese

ale viermilor vii.
77
Ieşirea din criză
Ce inutilitate, ieşirea din criză!

Ce farsă!
Şi să mai cred că mântuirea este şansa.
Nu, iubire.
Vom rămâne toată viaţa cu viermele ăsta harnic
(un fel de cancer al pielii)
care a început să ne atace intimitatea.
Crezi tu că eu nu văd
cum mă urâţesc de la o zi la alta?
Că fiecare poem poate să fie şi ultimul?
Cui îi pasă! Să ne întoarcem la accident, spui tu,
la pata de ulei lăsată pe clanţa uşii
pe care tocmai ai pocnit-o în trecut.
Aşa, fără identitate,
vei fi mult mai aproape de ziua
în care se vor alinia planetele,
ha-ha, mult mai aproape...
Ce farsă!
Când mă gândesc la marile poete ale lumii
(la Anne Sexton şi Else)
vine un sentiment cu zimţi
şi mă pocneşte de nu mă văd:
78
/ „Ce crezi tu,

că noi şi tu...”
...şi rămân aici, în S-E,
chicotind în faţa atrocităţii
cum ele în faţa oglinzii nesănătoase
şi a fenomenului sinucidere la animalele de rasă.
Ce farsă!
Atunci nu-ţi mai zăresc nici ţie chipul.
Te acoperă praful bibliotecilor
şi spuma sângelui, verzuie…
/ În mâini ei poartă capul meu sau pe al tău?
Pe umeri cine râde? Şi gura însângerată
pe cine-a sărutat? /
O, atât de singuri şi pierduţi
că ne-am putea schimba trupurile, inima,
şi nimeni n-ar observa dacă într-o zi
poemele mele ar fi scrise cu cerneala asta verzuie
pe care o laşi în urmă.
Atât de singuri şi pierduţi,
atât de pierduţi
că ne-am putea schimba între noi moartea,
actul acela natural
înghesuit între coperţile anatomiilor
spre ultima pagină, în 5 sau 10 rânduri...
…Şi uite cum ne întâlnim la ieşirea din criză

pe treptele castelului de apă
cu sensibilitatea jupuită,
cu ultimul cuţit înfipt de ei şi înflorind,
pe a lumii boltă scuipând raze...
Nu vrei să încercăm metoda clasică Schultz
pentru combaterea insomniei, spui tu.
„Stai calm, relaxat.
O linişte plăcută te cuprinde.
79
Pleoapele sunt grele, ca de plumb.

O oboseală plăcută te cuprinde.
Un somn plăcut te cuprinde.
Pleoapele sunt grele, ca de plumb.
O linişte plăcută mă cuprinde.
Sunt calm, relaxat.”
Ce farsă, inutilitatea!
Ce criză!
Şi ce atroce grohăit
când ei ne apropie de stele
/ „pocnind din bici” /
ca să ne mântuim, pe-a lumii boltă scuipând raze
calmi,
relaxaţi,
calmi,
relaxaţi,
calmi,
relaxați
80
Elegie VII
Moartea e aici, printre noi,

şi azi a întinerit brusc.
Grăbiţi-vă! E blândă azi!
– spune o poetă
pe care imperiul necesităţii
o ţine la porţile sale
cu picioarele îngheţate
în zăpada ultimei glaciaţii.
O altă poetă,
din mijlocul imperiului,
îi aruncă pesmeţii rămaşi
de la masa noastră de seară
şi perifraze energizante
din timpul inchizitorial
care i-a măcinat şi ei gleznele.
Astfel, sărăcia şi moartea

cum ne târăsc după ele
în uriaşe plase de nervi...
Să ne grăbim!
Sunt blânde azi.
83
Elegie XI
În sanatoriul din munţi

la adăpost hehei! la adăpost,
până când într-o zi (obişnuită, desigur,
ca ziua noastră de nuntă)
am văzut cum cineva
îmi sapă în carnea tânără o altă faţă.
Timid la început. Cu indiferenţă apoi.
Nimic mai măreţ decât spectacolul
unui trup care moare,
părea să-mi spună noul meu chip.
Nimic mai aproape de zei.
Astfel am început să trăiesc
în două chipuri deodată.
Unul însingurat şi palid.
Celălalt, pe care îl vedeţi,
din care vă pot oferi oricând
mai multe capete, mai mulţi ochi.
Iată-mă deci
în sanatoriul din munţi
(la adăpost hehei! la adăpost)
din nou la adăpostul acestor iluzii severe,
vorbind cu ele şi visând neruşinat
şi obişnuit, desigur,
ca în ziua morţii noastre.
84
Elegie XII
Între sânii mei a înnoptat moartea.
Dar între mine şi tine (se spune)

va exista întotdeauna o Europă sau o Mare Roşie.
Limba în care gândesc eu cuvântul moarte
nu este şi limba în care gândeşti tu cuvântul iubire.
Ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va despărţi şi mai mult mâine.
Iată de ce, cu toată întunecimea trecutului nostru
pe care îl desfăşurăm acum aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
îţi cer să fugim în hăul ce ni s-a dat.
Acolo, pistruii şi părul tău roşu
vor înţelege desigur şi vor iubi
limba sânilor mei
Între care va înnopta şi atunci moartea.
85
Elegie XIII
M-am lepădat
de creşterea viermilor de mătase
ca de ultima noapte în care voi mai putea privi cerul.
M-am lepădat de amintirea ta
ca de obsesia cea mai iubită:
„eu, într-un oraş de provincie, copilă,
zdrobind mai târziu în dinţi călinele proaspete”.
O, moarte!
M-am lepădat de dulceaţa satârului tău
ca de bocetele adulţilor furioşi
în care acum mai râde
tandrul-mortul de trei zile.
86
Elegie XIV
Tu nici nu ştii:
eu am luat totul de la capăt
aşa cum dimineaţa curăţă resturile insomniei
şi îţi pune pe masă o existenţă fierbinte.
Eu am avut curajul de-a lucra la rădăcina Răului,
de a deschide acolo atelierele
„celui care vrea să se apropie de sine”,
celui care nu vrea să cucerească decât adevărul său,
mica lui istorioară.
Priveşte-mă!
Sunt puţin urâţită şi puţin absurdă.
Râd tot mai rar şi vorbesc tot mai puţin
iar acum îţi întind această mână mult prea târziu.
Auzi şi tu viscolul care ne spulberă de pe acum viitorul?
87
Elegie XVIII
La sfârşit rămâne doar spaima

şi acel sentiment de pustietoare siguranţă
– a limitelor
dintre un măr putred şi unul sănătos.
Dacă întind mâna
aş putea avea certitudinea existenţei mele
între fotoliul nichelat şi fereastră.
Dacă îmi biciui conştiinţa
ar putea să iasă şi un lucru bun,
– un pumn de cenuşă aromată şi scânteietoare
care va pleca din nou în lume.
Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră.

Ştiu: pământul nu primeşte decât carnea crudă
care nu se va mai întoarce niciodată în lume la fel.
88
Elegie XX
Câtă frumuseţe se poate ascunde,

sub cearcănele tale, demnitate?
Iată-mă cum muncesc aici,

în atelierele reci,
cum îmi oblig tinereţea la penitenţă,
cum refuz să cred că dincolo de ferestre
se naşte ceva care nu-mi seamănă.
Şi cui aş putea explica
dorinţa ascunsă
(viermele gânditor)
de a mi se întâmpla lucruri obişnuite?
Uneori îmi imaginez
o imensă piaţă publică
în care ideile sunt jupuite încet
(pielea lor foşnitoare)
şi aprind un rug din carne de om.
Numai atunci mi se întâmplă

să înţeleg gândul
îmbălsămat doar de demnitatea ta, frumuseţe.
89
Limba scrisă sub pleoape
Vremea poemului înalt, ameţitor

a trecut.
Gândul negru şi sârma ghimpată
vor ţine minte doar aceste elegii
şi o feroce singurătate,
ameţitoare, înaltă...
90
Scrisorile lui Emil
I.
Mă gândesc la tine
pierdut prin acele oraşe ale Europei
în care eu n-am să ajung niciodată.
Revoluţia n-a început nici anul acesta
dar noi continuăm să o aşteptăm,
decembrişti cu toţii
pentru că în acest decembre
ne-a lipsit zăpada
aşa cum ne-au lipsit şi altele.
Nu mai departe de-aseară
cineva îmi spunea
că de la o vreme îmi lipseşte lirismul.
Ce i-aş fi putut răspunde?
Eu sunt o poetă de stânga,
pentru că de la stânga a venit
şi sentimentul că sunt sufocată de mizerie;
şi necesitatea în sfârşit înţeleasă:
/putregai al ochilor mei bolnavi, cheamă sângele zorilor!/
Poate că este adevărat

că Europa este cu ochii pe noi.
Dar nici noi n-o uităm prea uşor.
91
Nu mai departe de acum,

când gunoierii curăţă şi ei
ce se mai poate curăţa,
eu mă gândesc la tine
şi ceaiul acesta fierbinte
pe care îl ţin în palme
devine modul meu de a rezista.
Şi cum ţi-aş putea spune exact
cât îmi este de greu?
II.
Există şi disperare şi joc

în ceea ce nu-ţi spun.
Un fel de cuib de păianjen
la care muncesc din greu,
un fel de molimă medievală.
Mai retrasă şi mai ascunsă ca niciodată,
ar trebui să cred că va veni în sfârşit poezia
să locuiască aici,
în vetustele ţinuturi
în care se tace, se tace...
Dacă ai să priveşti mai bine
ai să vezi cum mai tremură şi acum bibliotecile
la amintirea acelor poete foarte subţiri şi foarte nervoase
ce invadaseră literaturile pe la începutul secolului.
Dureros...
Iar eu acum, spre sfârşit,

îmi adun în linişte hârtiile
şi distrug orice urmă de fidelitate,
orice urmă despre ceea ce aşteptam să mi se întâmple.
92
De treci, la Marginea Zonei,

poate ai să mă recunoşti
aşa cum ani trecut-au
calm lopătând, dureros...
III.
Nu-ţi voi putea descrie niciodată

acel moment monstruos:
am avut viziunea propriei mele fiinţe
într-un loc înverzind
de unde vedeam Zidul şi Legea
de care atârnau spânzurate
poemele cu clonţ de rubin.
M-am atins...
Încearcă să-mi stai acum alături
pentru că ceea ce am aflat e înspăimântător.
Tu ştii că eu sunt unul dintre aceia
care au văzut (nu numai visat)
corbii măcelărind o imensă câmpie iarna.
Tu ştii că pot dispreţui
şi pot adora sacul de piele
în care îmi duc până la capăt moartea.
Dar dacă ceea ce am aflat

e faptul că nu voi fi niciodată
un om liber,
ce-ai să te faci cu mine?
Cum mă vei putea mângâia?
93
IV.
Experimentam totul febril.

Totul trebuia să se întâmple – îmi spuneam
şi în afara încrederii mele dureroase în poezie
nu mai rămânea niciodată nimic în zaţul zilei.
Îţi spun, experimentam totul.
Trebuia să descopăr zona aceea fragilă
în care imaginaţia se desparte de experienţă.
Falia eternă în care
(ameţitoare, ce limpede)
eram aşteptată.
Credeam şi eu aidoma acelui personaj
– trăit sau numai imaginat de Rainer Maria Rilke –
că poezia este experienţă şi mai puţin sentiment?
Ştiam că memoria mea se însoţeşte
cu o memorie a lecturii în timpul scrierii.
Iluminarea se face însă de unul singur
şi ea nu trebuie confundată cu mântuirea.
Poate de aceea poemul se anunţa la început
printr-o nefirească încetinire a respiraţiei
după care se pierea prin acele oraşe ale Europei
în care eu n-am să ajung niciodată.
Iar eu încercam să rezist,
să-i rezist,
cu mâinile chircite într-o dureroasă absenţă.
Iluminarea nu trebuie confundată cu mântuirea.
V.
La Meyrling, spui,
în pragul unei sinucideri imperiale,
pe când în Torida de mult nu mai este zăpadă
94
iar pe zidurile caselor au înverzit scheletele răcoroase

înlănţuite, unul de altul.
Astfel şi noi, unul de altul,
ne vom ascunde în curând în gropile
săpate de alţii şi nu sub zăpezi.
Ne vom strivi acolo sufletul
şi creierul nostru frumos
până când nu vom mai fi
(vai, nu vom mai fi)
acele trestii adesea crezute şi gânditoare.
La Meyrling, spui,
pe când în Torida eu de mult nu mai sunt
decât jocul acestei himere
ce-mi sapă în ochi destinul de cârtiţă.
La Meyrling,
în pragul unei sinucideri imperiale.
În Torida, îţi amintesc,

sinuciderea unui creier la marginea imperiului
sub pământul tot mai lucid
când putregaiul ochilor mei bolnavi

e mâncat de porci în sângele zorilor.
(1982)
95
Poeţi, pictori, prozatori

(cel mai frumos poem de dragoste al lumii)
Sentimentul că totul bălteşte – chiar tu o spuneai.

Stăm aidoma cartofilor încolţiţi
ai pictorului Ion Dumitru;
înghesuiţi în atelier,
victime ale aceleiaşi boli,
aşteptând să fim contemplaţi
de ochiul expert al realităţii,
de buzunarele ei doldora.
Aidoma lor, bacovieni desigur,
poeţi, pictori, prozatori;
conştiinţe amorţite pe-alocuri,
alcoolici timizi însinguraţi
şi totuşi atât de aproape
încât am putea auzi cum vibrează prin aer
viitoarea pagină scrisă şi arsă,
ultima culoare suptă de pânză.
Sentimentul că totul a murit şi suntem paralizaţi;
că au apărut în suflet scursurile şi şobolanii;
că supurăm fix şi harnic deodată;
că ni s-a grefat totul direct pe subconştient,
direct pe nervul optic.
– Să-ţi fie frică de cuvântul poet – îmi strigau
mai demult instinctele mele primare.
El este un fel de domiciliu forţat.
96
Din el nu te mai poţi întoarce niciodată între oameni.

Sentimentul că totul bălteşte – chiar tu o spuneai.
Şi am încetat brusc să ne iubim
pentru că totul,
chiar totul,
ne era împotrivă
supurând fix
direct pe subconştient
97
La etajul 5
Poezia,
când sub ţeastă îţi bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îţi reface instinctul migrator
al păsărilor mici, cenuşii.
Câtă iubire
„Când toate ne pleacă?
Toate ne lasă?”
(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoţit în anii din urmă,
o, biată spaimă a ţărânei!
Poezia,
când sub ţeastă miraculos
te înfrupţi din tine însăţi.
Şi este o vreme a îngheţului şi a râtului,
a biciului care-ţi plesneşte obrazul
şi a porcilor mici, cenuşii.
98
Tinereţe fără de artă
Când m-am apropiat de treizeci de ani

a început vârtejul.
În jur dezastrul devenea tot mai intens,
niciodată nu ştiam
dacă a doua zi voi mai fi în viaţă,
dacă nu se va rupe arcul,
dacă rotiţele n-o vor lua dracului la vale.
Eram aidoma unei biserici ameninţate cu demolarea
– fapt care exista şi în realitate,
pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic
în oraşul meu prăfuit.
Clopotele îmi băteau turbate sub piele, în creier
şi nu puteam să mă întreb pentru cine.
Ştiam.
De la un anotimp la altul,
ba poate mai des,
rămâneam tot mai puţini.
Una dintre fete spunea
că am devenit nişte ciocli.
Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopţii
prin care ne anunţam moartea prietenilor
şi transa în care intram cu toţii
la înmormântări.
Şi din atâtea gâtleje ale minţii
99
urletul mut: cine urmează?

Când tocmai am împlinit treizeci de ani
aveam în spate o zestre frumuşică de morţi
şi între patru pereţi mă împiedicam zilnic
de un geamantan cu prieteni plecaţi
– un fel de moarte şi-aceasta
pentru cei care rămâneam în viaţă aici.
Acum sunt singură.
Doar maimuţoiul ăsta dement agăţat de funii,

lustruindu-le,
cu rânjetul satârului ca un stindard,
trage în continuare clopotele
privindu-mă oarecum curios
cu mila lui băloasă îmbrăţişându-mă
peste atâta bătrâneţe fără de moarte

şi tinereţe fără de artă.
100
Dark ages
Un copil cu ochii de câine

m-a întrebat într-o zi
dacă este greu să ajungi scriitor.
Era iarnă şi totuşi ploua
pe drumul scurt dintre şcoală şi casă.
Gunoaiele tăvălite de ape
se spălau cu frenezie.
Până şi gunoaiele voiau să se spele.
Le simţeam bucuria când o băltoacă
mi-a mângâiat tălpile prin pantofii vechi.
Laptele nu venise.
Ne-am aşezat cuminţi (o, mult prea cuminţi)
la coadă dar n-am rezistat.
Era mult prea frig.
Câinii cartierului începuseră să latre,
bezna era tot mai groasă, n-aveam mănuşi,
Ţipenie-de-Om zăcea lat la intrarea în casă.
Pană-de-Curent şi el, cu Pană-de-Gaz,
prin cotloane, la bârfă.
Frig, foarte frig.
Frig şi gheaţă, greaţă.
Un copil orfan m-a întrebat într-o seară
pe drumul scurt dintre şcoală şi casă
dacă este greu să ajungi scriitor.
101
Un ochi de câine bătut

i-a răspuns unui alt ochi de câine bătut
să privească mai bine în jur
până când o să înveţe să muşte
să-şi îndrepte gâtlejul şi sufletul când
stelele-n sus,
moartea aproape.
102
Elegie
Doamne,
de m-aș putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz și albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
și covoare moi,
cu doamne cochete și nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.
De-aș avea și eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care ești și mai iubită;
o nevroză ca un abur de mușețel,
după care ești și mai buimacă,
celestă,
după care fluxul feminității tale asaltează lumea,
o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea
cunoscute.
De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vieții,
în cotloane diverse și simple, cinstite,
unde să nu existe decât un pat în care să dorm
și un lighean în care să vomit
tot ce dându-mi ai luat, Doamne,
să tot vomit.
103
Puntea măgarilor, podul minciunilor
În fiecare zi părăseşti oraşul

şi astfel mai adaugi şi tu ceva
necesităţii care – afli –
stă la baza bunului-simţ.
Cu fiecare zi devii o fiinţă tot mai complexă.
Descoperi bunăoară cum ţi se grefează
noul organ numit minciună progresivă,
cum este căutat în trecutul tău
locul dubios în care el se va dezvolta,
locul în care va fi silit să înflorească!
Şi astfel,
cu fiecare zi mai adaugi şi tu ceva
putreziciunii progresive
în care se lăfăie un urlet îngheţat.
El – afli –
stă de acum încolo la baza
oricăror simţuri.
Ce ne mai lipseşte, prieteni, ca să fim fericiţi?
104
Naiva închipuită
Într-o vreme şi eu aveam un creier frumos,

Îţi spuneam: uite, ce frumos îmi curge sângele.
Uite, ce curată e moartea mea lentă.
Într-o vreme şi eu miroseam a zăpadă.
Rochiile mele grele aveau un înţeles,
mâna mea stângă iubea mâna ta dreaptă.
Într-o vreme îmi puneam cercei
şi te aşteptam pregătită ca o mireasă.
Creierul meu frumos
supravieţuia nebuniei tale de seară.
Până şi familia toată pleca la vânătoare de capre
pentru ca tu să priveşti îngerul de aproape.
Într-o vreme noi doi aveam limbile moarte
dar vorbeam cu furnicile,
înălţam zmeul
şi vindecam rănile Castaliei toate.
Dam buzna cu floricele, căpşuni din tării
în limbile vii.
Într-o vreme nici tu nu erai atât de departe
şi carnea mea dulce
cunoştea carnea ta rece.
Rochia mea grea avea un înţeles

pentru gura ta moartă.
107
Semnul
Există aici un fel de a fi minoritar

chiar şi atunci
când trăieşti în cea mai neagră majoritate.
Asta ţine de felul în care înţelegi
să-ţi petreci zilele mai ales în tinereţe,
când stratul de minciună pare mai subţire.
Bunăoară, poţi începe o nouă zi
prin intonarea uşoară a Internaţionalei
sau a unui cântecel din copilăria ta săracă.
Totuna: nu o vei sfârşi niciodată
la o masă decentă
în plină perioadă de înfometare a poporului.
Asta poate părea complicat pentru unii.
Dacă ţi se întâmplă să fii şi poet
atunci lucrurile se simplifică uimitor.
Nici n-apuci bine să te desparţi
de bucuria poemului cald
că el te şi situează în afara realităţii
pe care atât o iubeşti,
despre care scrii,
la vindecarea căreia vrei să participi,
dar pe care n-o mai suporţi
aşa cum îţi este băgată pe gât.
Cât despre mine,
108
reprezentantă a majorităţii
în patria mea minoritară,
cu această mână tremurătoare
când îmi duc bucata de pâine la gură,
nu mai am prea multe de spus.
Acum la Frankfurt este iarnă.

Iarnă este şi aici.
În Siberia este iarnă.
De acolo, de sus,
Rolf Bossert îmi face semn să nu tac,
să continui
iar eu îi răspund cu creierul meu lăbărţat
peste toate aceste trei lumi deodată.
109
Poemul de dragoste
Mă privesc uneori în oglindă

pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atâta vreme
încât nu mai pot trăi fără ea.
Conştiinţa de sine este în cele din urmă
o stare extrem de confortabilă – un somn greu.
Ea nu poate semăna decât amintirilor
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o artă poetică
sau morţii,
ce a spart oglinda
pe care de atâta vreme scriu acest poem
încât el nu mai poate trăi fără mine...
110
Elegie
Pe geamuri ploaia.
Înăuntru felul în care
ţi-a fost posedată conştiinţa.
Cauţi antidotul.
Te ridici cu o oarecare greutate din fotoliu
şi te aşezi la masa de scris.
Ce bine că foşnetul creionului pe hârtie
nu poate fi ascultat,
– dai să gândeşti,
dar în secunda următoare
nu mai eşti atât de sigură.
Apeşi prin urmare mai energic cu creionul.
Aici, în spaţiul mărunt dintre pagina albă
şi răsuflarea ta întunecată,
în teritoriul cenuşiului
unde viaţa e limpede – frază latină.
Aici, unde au căzut şi s-au ridicat
atâtea imperii,
unde instanţele se nasc odată cu acuzaţii,
aici este patria ta.
Adică locul în care gândeşti.
Limpede.
Coerent.
Intens.
111
Pe geamuri ploaia.
Înăuntru singurul fel

în care îţi poate fi posedată conştiinţa.
112
Punct
Anemone Latzina îşi dorea în 1966

să fie un cufăr paşnic, de treabă,
prăfuit şi maron.
Peste douăzeci de ani eu îmi doresc
să fiu un gâtlej în ştreangul de colo ’colo.
Între timp, ce-i drept, s-au întâmplat multe evenimente.
La unele dintre ele am participat şi eu.
Şi în noaptea care urma, de fiecare dată,
puneam la păstrare
tot într-un fel de cufăr paşnic, de treabă,
prăfuit şi maron
neputinţa şi bâlbâiala,
speranţa că poate mâine va fi altfel
şi, în general, tot ceea ce mai reuşeam să adun
părându-mi-se viu
de sub cizmele groase,
de sub maldărul de dezastre.
Nu m-am gândit niciodată
că tot acolo va trebui să aşez într-o zi
şi creierul lui Rolf Bossert
făcut ţăndări
peste tinereţea mea
căreia i-a pus punct.
113
Mărăcinii şi algele
Îţi promit că n-am să iau somnifere, prietene,

până când pata asta sângerie din tâmplă
nu va învăţa să meargă singură în două picioare.
Ştiu, unora li se va părea nefiresc
ca o tânără femeie
să aleagă dintre atâtea ţinuturi înmiresmate
doar mărăcinii şi algele
din contemplarea evoluţiei biologicului spre social.
Dar ei sunt ceilalţi.
Nici măcar mulţi, darămite curioşi!
Sudoarea le este apărată de-un fel de mărunţiş al solzilor
de care îşi pot agăţa la nevoie liniştiţi Sinele.
Sudoarea aceasta le ţine de cald.
Mă bucur: EI POT EXISTA!
În felul acesta drumul nostru e mai drept.
E mult, mult mai drept.
Îi cuprinde.
E o parte din ei.
114
Filipică
Ca o gloabă trag după mine dezastrul

când ar fi atât de simplu
să termin dracului cu toate.
M-am măritat cu un bărbat
pe care l-am iubit prea mult
ca să nu-l părăsesc
atunci când nu mă mai putea privi în ochi
decât pe întuneric.
Am publicat cărţi de poezie,
am avut un oarecare succes,
am fost şi înjurată.
De atunci, unii îmi dau târcoale ca muştele
– oare cine le-o fi spus
că un cadavru nu le aude bâzâitul
şi bucuria fecală care-l însoţeşte?
Alţii şi altele,
pentru că n-am înţeles niciodată
să trag la măsea în closete,
îmi toarnă otrava direct în sânge.
Dar mai presus de toate
întreaga lume e dezamăgită
pentru că nu sunt la înălţimea ficţiunii
pe care o scriu.
Nimeni însă nu mă întreabă
115
cum arată o zi din viaţa mea
şi, în general,
cu maţele chiorăind,
cu mintea amputată.
Dâmboviţa chiar visează

să ajungă port la marea cea mare.
116
Poem de dragoste
Îţi mai aduci aminte

când te jucai de-a Apocalipsa cu mine?
Când îmi numărai zilele
şi-aşa puţine
pe bile care nu aduceau niciodată norocul?
Acum de ce te mai vaiţi?

Mica avere de iluzii
îmi zace praf printre muze pestriţe,
mâncătoare de lebede moarte.
Numără tu, acum, capetele Fiarei.
Apocalipsă dimineaţa, la prânz şi la cină.
Zgâieşte-te dacă poţi pentru mine

la tine-n oglindă.
117
Orez cu lapte în Praterstrasse
Trăiam între rai şi iad la propriu,

eram supli, nervoşi, ne tăceam
cu o mătăsoasă duioşie unul pe altul,
ne ştergeam coşmarurile,
ne făceam paturile, ghetele,
ne dam pe gheaţa ei de viaţă.
Uneori observam realitatea.
Atunci, ceva se ghemuia

în colţul cel mai umbros al casei
şi începea să ne scâncească la piept.
Era un pui de realitate, ca şi noi.
Singur şi trist, şoptea printre lacrimi

„Luaţi-mă şi pe mine între rai şi iad!
Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit.
Nu-mi mai pot mânca nici măcar orezul cu lapte,
Nu mai are gust de atâtea gunoaie pisate,
de atâtea cuvinte îngâmfate şi reci.”
118
Ce să faci cu un pui de realitate

care-ţi scânceşte la piept?
L-am luat cu noi, între rai şi iad.
Pare mai vesel de arunci

sau, oricum, mai echilibrat,
Îşi mănâncă pofticios orezul cu lapte
şi, lucru rar la un pui de realitate,
visează cu ochii deschişi
şi se prăpădeşte de râs.
E molipsitor.
119
Mutilarea artistului la tinereţe
O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
Nu mai aveam încredere în mine.

Dispăruse furnica de la care învăţasem
să pun pe picioare orice dezastru,
să înving fără să rănesc
nici măcar aerul pe care-l respir.
Până şi poezia
(ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)
uitase să mai pună
sticla cu lapte în faţa uşii.
Uitase să-şi mai aducă aminte de mine.
Atunci s-a întâmplat.

Printre dărâmături şi abur proaspăt de ceai
s-a aşezat la masa mea,
a aranjat cu grijă
cele două-trei firimituri insomniace de pâine,
şi-a aplecat uşurel capul (ciudă copilăroasă!)
120
în semn de trecerea timpului,

a bolborosit printre colţoasele-i falduri:
„încrederea în sine vine şi pleacă

după cum de la început
ai stat ghemuit la pământ
sau ai privit stelele drept în faţă.
Vei mai răsturna zaruri

şi lehamitea te va îmblânzi
în dulce scorpie parfumată.
Vei mai atârna de obsesii

cu acelaşi scris larg la pungă,
până când frumuseţea va zornăi
şi-n casa săracului
şi-n galeria de cârtiţă.
Vei mai da ceva de ronţăit gurilor rele

precum sexul, alcoolul
şi pisica ruptă-n două din suflet.
Te vei golăni tot mai mult.

Doar la apusul soarelui
vei începe cu adevărat să trăieşti
printre tufişuri şi sperme galinacee
de refacere a echilibrului psihic.
Va râde lumea de tine

când în pas cocoşat
vei debita despre munci şi zile
cu pagina albă.
Va hohoti duhoarea de proastă

agăţată de alţii mai proşti decât tine
121
dar cu şfanţ şi cu ştaif,

numit stil câteodată.”
O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
122
Mnemosyne
Să fi fost şi eu
(aşa cum preafrumoasa prostituată Alco pentru Pitagora)
una din reîncarnările tale?
Cad pieile de şarpe

una după alta.
Dincolo de oglindă,
odată cu mine
se lasă noaptea.
125
Scadenţa
La început de mileniu
din periferia globalizării arunc
la coşul abundenţei gândăcei insomniatici,
buni de tortura simţurilor mele primăvăratice,
rebele,
pe când un scump împrumut de nimicuri
îmi hârâie întunecat între coaste.
Cochetăria peste fire
a timpului istoric
pe care îl trăiesc
e o destrăbălare
între setea de viaţă şi setea de sete.
Şi parcă totul mi-e scris: schimb
o singurătate cu alta,
un pat de spital cu un alt pat de spital,
un gândac de bucătărie
cu alte târâtoare înfometate de mine.
Cobor într-un alt loc al morţii

decât cel care îmi aparţine.
Vine scadenţa, vine pe roate,

pe când un scump împrumut de nimicuri
126
îmi hârâie întunecat între coaste

de parcă totul n-ar fi decât
un vis destrăbălat din Clichy.
Vine scadenţa.
127
Ad penates
La sindrofia oaselor bătrâne

e o agitaţie pe cinste.
Îşi povestesc ce li s-a mai întâmplat
de la un anotimp la altul,
unde au uitat felinarul
care le ajuta să treacă străzile
pe care s-au iubit
şi toate nimicurile
care pot însoţi pe astfel de vremuri
o sindrofie a oaselor bătrâne.
Prin urmare nici vizita ta
ad penates
nu va fi una scurtă.
Vei saluta la dreapta, la stânga
şi în crucea cerului
vei încerca să-ţi îmbrăţişezi
cu un mic semn de recunoaştere viaţa
de parcă ai fi început-o ieri.
Apoi te vei culca lângă ea,

Lângă ei.
128
Acasă
Mereu mă gândesc la tine, prietene,

și ceaşca de ceai japoneză începe să tremure uşor,
apoi se înalţă şi te caută prin pădurile Germaniei.
Obsesia trupului tău plutitor,
o fâşie de cămaşă albă îmbrăcată de came,
schiţând prin aer geografia unei patrii imaginare,
– singura care te-a vrut,
singura în care puteai muri,
singura în care într-o zi
ne vom aduna desigur cu toţii.
129
Mateiaş Gâscarul şi Măriuca Nuca
Rămâne uneori din gesturile noastre de caritate

un fel de tumoare umedă;
un fel de pecingine cloroasă;
un fel de du-te-vino între două spasme infantile:
„Vai, vai, bietul Mateiaş Gâscarul şi blânda lui Măriuca Nuca
au rătăcit drumul în pădurea de alun
şi nu-1 vor mai regăsi niciodată, niciodată...”
Astfel, ceea ce rămâne

e un fel de piele de câine,
un fel de hârâit
din care le fac semne
Vai, vai, bietului Mateiaş
şi blândei lui Măriuca Nuca!
130
Elegie
Mă grăbesc înspre moarte

fără un înţeles anume,
fără rochie de mireasă,
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
şi amară
de-a latul patriei.
Parcă ar fi fost mâine.
133
Cuprins
Din volumele:
Un război de o sută de ani (1981)

Sângeroşii utopişti din epoca foiletonistică / 5
O nuia de sticlă / 8
Unic poem de dragoste / 11
Pe malul liniştit al vulcanului / 12
Naraţiune / 14
Apel în sala de disecţie / 15
10 februarie, sâmbătă seara, acum / 17
Nebunia de a gusta trandafir / 18
Fericit / 19
Trăiesc / 21
Nunta / 22
Dreptul cenuşii / 23
Colecţionara / 25
Blow-up / 28
Poem de dragoste / 31
6 octombrie / 33
Campionat de popice / 34
Utopii şi alte poeme de dragoste / 36
Dăscăliţa / 37
Istorie murdară / 39
*** (Era o fată de treabă...) / 43
Un măr dulce, dulce / 46
Ieşirea la mare / 48
Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir / 50
Campanie la miazănoapte / 54
Aripa secretă (1986)

Terapeutică din anii ciumei brune / 56
Asistenţa de noapte / 58
Sondekommando / 59
Amsterdam, Waterlooplein / 61
Destin / 62
Elegie / 65
În primele ore ale dimineţii / 66
Săptămâna Patimilor / 67
Din jurnalul Annei / 68
Elegie / 69
Ascultând veştile / 70
Vorbeşte A.F. / 71
Mansardă / 72
Glasul Annei sub nivelul mării / 73
Atelierele (1991)
Plasa de apă / 74
Casa morţii / 76
Iluminări / 77
Ieşirea din criză / 78
Elegie VII / 83
Elegie XI / 84
Elegie XII / 85
Elegie XIII / 86
Elegie XIV / 87
Elegie XIV / 88
Elegie XX / 89
Limba scrisă sub pleoape / 90
Scrisorile lui Emil / 91
Poeţi, pictori, prozatori / 96
La etajul 5 / 98
Mutilarea artistului la tinerețe (1999)

Tinereţe fără de artă / 99
Dark ages / 101
Elegie / 103
Puntea măgarilor, podul minciunilor / 104
Naiva închipuită / 107
Semnul / 108
Poemul de dragoste / 110
Elegie / 111
Punct / 113
Mărăcinii şi algele / 114
Filipică / 115
Orez cu lapte în Praterstrasse / 118
Mutilarea artistului la tinereţe / 120
Zestrea de aur (2002)

Mnemosyne / 125
Scadența / 126
Ad penates / 128
Acasă / 129
Mateiaş Gâscarul şi Măriuca Nuca / 130
Elegie / 133
Colecţia Antologia Tracus Arte este coordonată de Teodor Dună
Vor apărea, în curând, antologii ale poeţilor

Ion Mureşan şi Aurel Dumitraşcu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARIN, MARIANA
O singurătate feroce / Mariana Marin
Bucureşti: Tracus Arte, 2015
ISBN 978-606-664-478-5
www.tracusarte.ro
Editura Tracus Arte
Bucureşti, str. Sava Henţia, nr. 2, sector 1
E-mail: office@edituratracusarte.ro,
vanzari@edituratracusarte.ro
Tel/fax: 021.223.41.11.
© 2015 Tracus Arte
Copertă: Mircia Dumitrescu

Tehnoredactare: Emilia Petre
Culegere: Ștefania Coşovei
Bun de tipar: aprilie, 2015. Apărut: 2015

Tiparul executat de S.C. WorldMediagraph Bucureşti
Contravaloarea timbrului literar se depune în contul
Uniunii Scriitorilor din România

Mariana Marin

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mariana Marin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bucureşti

Lui Nicolae Manolescu

şi a bătut ceasul din turn

şi a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar

şi a ţipat ceasul de fier

Nu-ţi fie teamă, cititorule!

Numai trupul – un ochi vast.

şi a bătut ceasul din turn

şi a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar

şi a ţipat ceasul de fier

Ea a deschis uşa cu gesturi mici

şi a bătut ceasul din turn

şi a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar

şi a ţipat ceasul de fier

* Totuşi, de-a lungul deceniilor de tranziţie, această cultură n-a

în miezul perioadei de înflorire a foiletonului existau pretutindeni

(Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă)

Un război de o sută de ani!

Numai trupul – înghiţit de o gură care vede.

În fiecare dimineaţă se trezea cu un singur gând.

A trăit aşa mult, mult, mult timp.

Unic poem de dragoste

Încerc să fac o reconstituire paşnică a vieţii mele

Acesta e un unic poem de dragoste, spun

(încerc să fie o reconstituire paşnică a vieţii mele)

Pe malul liniştit al vulcanului

În fiecare zi prietenii îmi aduceau o altă imagine

– Şi să dizolve Roma în Tibru!

Își întindea palide braţele

Aş vrea să fii moartă, mi-a spus.

Aş putea mărturisi că în aceeaşi secundă

deşi se auzeau împuşcături

Apel în sala de disecţie

Poetului Ion Mureşan

Te trezeşti cu toate organele alături.

şi fil fil în cuptorul de sticlă.

mărunt şi peltic testamentul răutăcios al bunicului

Eşti dat jos de pe masa de operaţie.

10 februarie, sâmbătă seara, acum

Ea aştepta sosirea musafirilor în marea sufragerie.

(s-a mai spus:

Descrierea este aproape exactă.

Nebunia de a gusta trandafir

La rădăcina firească a răului

Ca şi cum pleoapele mi-ar creşte pe vârful unghiei

Cuvintele îşi arată colţii.

Vai, fericit este şoarecele:

În biografia ta cu zgomot de hârtie arsă

O pasăre intră pe fereastră cu oraş cu tot.

e greu aici, sub cerul liber

(e greu aici sub cerul liber)

Mi-a spus într-o zi fratele:

când tocmai pregăteam mâncare roşie pentru el

Când tocmai îmi prindeam în agrafe mici corbi

când tocmai orbeam

Capitulez în faţa atlazurilor mele fine,

Sunt atât de bătrână,

Cine însă ar mai putea descrie o duminică neagră,

Dar ce să căutăm noi aici, vesele cititor!

Copilul ăsta, spun părinţii,

Femeia îşi contempla tinereţea.

În disperarea unei dimineţi

Palidă, mă aşez pe locul unde am fost văzută

El mă privea dintr-o piele care de mult nu mai era a lui.