Solvabilitatea, profitabilitatea - modalitati de

mentinere a echilibrului financiar al entitatilor

economice
Solvabilitatea
Capacitatea de plata a agentului economic este posibilitatea de a-si
stinge integral si la termen obligatiile de plata devenite exigibile fata de
furnizori, salariati, bugetul de stat, banci sau alti creditori cu mijloace
banesti de care dispune (proprii, atrase, imprumutate). Capacitatea de
plata este corespunzatoare atunci cand totalitatea mijloacelor banesti
sunt egale sau mai mari decat cuantumul platilor exigibile. Ea se poate
obtine prin corelarea termenelor de plata cu termenele de incasare a
marfurilor, de incasare a debitelor si a altor creante.
Din punct de vedere static capacitatea de plata reprezinta o stare de
echilibru intre mijloacele de plata disponibile si obligatiile de plata
exigibile.
Din punct de vedere dinamic capacitatea de plata reprezinta starea
de echilibru intre fluxurile monetare de intrare si iesire, adica intre
incasarile agentului economic.
Solvabilitatea este capacitatea firmei de a plati la scadenta
datoriile fata de creditorii sai.
Pentru caracterizarea acesteia se folosesc urmatoarele rate:
a) Solvabilitatea generala (Sg), se calculeaza ca raport intre
activele totale si datoriile totale:
Sg=Active totale/Datorii totale
Acest indicator masoara securitatea de care se bucura creditorii
intreprinderii. Pentru a avea o situaţie normala este necesar ca activele
totale sa reprezinte dublul datoriilor totale.
b) Solvabilitatea patrimoniala (Sp) numita si rata autonomiei
financiare, se calculează ca raport intre capitalul propriu si capitalul
total:
Sp=Capital propriu/Capital total

1
 Se considera ca valoarea minimă acceptabila a acestei rate este de
30%, iar nivelul sau normal este de 50%.
Un agent economic este solvabil cand suma activelor sale investite
in mijloace fixe, active circulante, creante certe, resurse banesti este mai
mare sau cel putin egala cu totalul pasivului reprezentand obligatii fata
de parteneri, salariati, bugetul statului, banca.
Un agent economic poate fi solvabil chiar daca la un moment dat
nu are capacitate de plata. Lipsa capacitatii de plata si a lichiditatilor
financiare pot fi temporare daca se bazeaza pe o solvabilitate certa a
agentului economic. Pentru agentul economic solvabilitatea se asigura
numai prin desfasurarea unei activiati eficiente din care se obtine profit.
Daca activitatea nu este profitabila pierderile din patrimoniu duc la
starea de insolvabilitate.
Solvabilitatea patrimoniala este un indicator care se determina prin
raportarea capitalului social la totatul elementelor patrimoniale, inclusiv
capitalul social.

Profitabilitatea
Profitabilitatea reprezinta capacitatea sau potentialul unei companii
de a obtine profit dupa achitarea tuturor cheltuielilor, exemplificand prin
indicatorii sai “starea de sanatate a afacerii”.
Pentru a determina profitabilitatea unei afaceri se analizeaza vanzarile si
cheltuielile. Pe parcursul acestor analize, se identifica si se evalueaza
influenta tuturor factorilor interni si externi ai firmei care influenteaza
“obiectului analizei” si se evidentiaza relatia dintre efecte si eforturi.
Pe langa aceste elemente, se va analiza contextul general al
mediului de afaceri si contextul local al pietei in care firma isi
desfasoara activitatea: nivelul cererii de produse si servicii, concurenta si
avantajele concurentiale. 
Scopul analizei economico-financiare:
-evaluarea profitabilitati afacerii, in scopul maximizarii acesteia
-stabilirea “punctelor tari” si a ”punctelor slabe” 
Cresterea profitabilitatii este esentiala pentru dezvoltarea unei afaceri. In
acest scop, companiile dispun de modalitati prin care isi pot
creste profitabilitatea cum ar fi:
2
-integrarea pe vertica;
-extinderea in mediul online;
-dezvoltarea de produse si servicii noi;

Modalitati de mentinere a echilibrului financiar al entitatilor

economice
Mentinerea echilibrului financiar constituie conditia esentiala a
supravietuirii intreprinderii, iar aprecierea echilibrului financiar trebuie
sa tina seama de conditiile concrete ale aparitiei incapacitatii de plata.
In actualele imprejurari ale productiei sociale aspectul financiar al
activitatii se constituie ca o latura esentiala a existentei firmei. In
consecinta atat eficienta cat si echilibrul la nivel de intreprindere se
impun a fi apreciate si in termeni financiari.
Echilibrul financiar este o componenta a echilibrului economic, o
forma particulara de exprimare a acestuia, exercitand o actiune
retroactiva intensa asupra echilibrului economic general. Echilibrul
financiar al intreprinderii este, la randul lui, o componenta a echilibrului
financiar macroeconomic, organic corelata cu celelalte componente.
Tinand seama de obiectivele intreprinderii si de caracteristicile
esentiale ale functionarii sale, echilibrul sau financiar ar putea fi definit
ca o coincidenta – tendinta spre coincidenta – permanenta intre suma
nevoilor de fonduri pentru asigurarea desfasurarii normale a activitatii pe
de o parte si posibilitatile de procurare legala a acestora pe de alta parte.
Fiind definit ca o corespondenta intre nevoia de resurse financiare
solicitata din masa nevoilor potrivit unor criterii bine precizate pe de o
parte si posibilitatile legale de procurare a resurselor banesti pe de alta
parte, echilibrul financiar presupune o continua rotatie, in forme
specifice a resurselor. In consecinta, echilibrul financiar microeconomic
poate fi definit numai pentru unitatea organizata pe baza autogestiunii
economice.
Avand in vedere faptul ca o cerinta fundamentala a asigurarii si
mentinerii unei functionalitati normale a mecanismului financiar al
intreprinderii o reprezinta existenta echilibrului financiar, apare
justificata necesitatea de a gasi mijloacele si modalitatile cele mai

3
adecvate pentru a caracteriza calitatea activitatii financiare si prin prisma
modului cum se realizeaza acest echilibru.
Fiecare intreprindere isi proiecteaza echilibrul financiar prin
bugetul de venituri si cheltuieli in stransa corelare cu marimile
comandate de societate si reflectate, sub multiple aspecte, prin nivelul
planificat al unei diversificate game de indicatori economico-financiari.
In acest context consideram justificata aprecierea calitatii activitatii
financiare nu numai prin prisma asigurarii cu fondurile banesti necesare,
a eficientei utilizarii lor, ci si prin prisma modului in care s-a reusit, in
conditiile concrete ale activitatii – care adesea difera de cele avute in
vedere la elaborarea planului – sa se realizeze starea de echilibru
financiar, concomitent cu onorarea tuturor obligatiilor asumate.
Pentru a realiza aprecierea calitatii activitatii financiare se pune
problema utilizarii – pe langa indicatorii de efort si efect – a indicatorilor
de stare. Prin natura lor asemenea indicatori vor trebui asemuiti
indicatorilor de rentabilitate, viteza de rotatie etc. Indicatorii de
solvabilitate si capacitate de plata au o mare importanta deoarece explica
capacitatea sistemului de a asigura o folosinta optima a fondurilor.
Echilibrul financiar la nivel de intreprindere in cele doua stari ale
sale se exprima prin indicatori usor cuantificabili. Astfel echilibrul
structural se exprima prin indicatorul „solvabilitate”, iar echilibrul
functional prin indicatorul „capacitate de plata”.
Necesitatea asigurarii echilibrului financiar la nivelul intreprinderii
organizate pe baza autogestiunii este recunoscuta de mai mult timp,
chiar daca interventia financiara a macrosistemului in conditiile
economiei de piata este tot mai slaba.
In mod evident ca cele doua stari ale echilibrului financiar sunt
deosebite, solvabilitatea exprimand un echilibru fundamental. Starea de
insolvabilitate ca o expresie a unui dezechilibru fundamental, fiind
determinata de o activitate cu pierderi – cheltuieli mai mari decat
veniturile – situatie in care nu numai ca intreprinderea nu-si asigura
autofinantarea, dar isi „pierde” fondurile proprii pe care le-a avansat in
procesul de productie si nu le mai poate recupera din incasari ceea ce
face imposibila reluarea activitatii.

4
 Intelegand echilibrul financiar ca o coincidenta intre nevoi de
resurse financiare si posibilitatile de procurare ale acestora in contextul
rotatiei permanente ale surselor, observam ca el presupune cu
necesitatea doua aspecte care, desi interconectate, se individualizeaza, si
anume: aspectul structural si aspectul functional.
Considerarea gestiunii financiare a intreprinderii ca o multime
interconditionata de decizii financiare si operatiuni de infaptuire a lor cu
ajutorul carora se procura resursele financiare impune atentiei
gestionarului necesitatea asigurarii echilibrului structural. Intelegand
gestiunea financiara ca un sistem constituit pentru utilizarea fondurilor
procurate pentru obtinerea unor rezultate, suntem nevoiti a lua in
considerare aspectul functional al echilibrului.
Echilibrul structural presupune cu necesitate stabilirea unor
echilibre financiare partiale referitoare la fiecare fel de fond in parte
precum si referitor la ansamblul rezultatelor financiare. Echilibrele
structurale partiale se stabilesc intre resursele atrase in circuit pe de o
parte, si modul lor de utilizare, pe de alta parte, intre ansamblul
rezultatelor financiare si destinatiile acestora. Prevederea echilibrelor
financiare structurale partiale in bugetele de venituri si cheltuieli atat
prin prisma corespondentelor individuale cat si interferenta lor asigura
echilibrul financiar al intreprinderii. Echilibrele financiare partiale
determinate de tipuri de fonduri, pe ansamblul rezultatelor financiare si
pe structura acestora sunt stabilite potrivit caracteristicilor fundamentale
de folosinta a fiecarui fond sau a fiecarui tip de folosinta a rezultatelor
financiare. Din acest punct de vedere asemenea echilibre partiale ar
putea fi numite echilibre financiare partiale de folosinta.
Deosebit de criteriul folosintei, masa rezultatelor financiare din
intreprindere mai poate fi structurata si potrivit resurselor de procurare
(pentru fonduri) sau al destinatiilor (pentru rezultate financiare). Ca
atare, se impune sa privim echilibrul financiar al intreprinderii nu numai
din interiorul acestuia, prin prisma folosintei fondurilor, ci si prin prisma
legaturilor cu tertii. Adoptam aceasta optica deoarece practica
demonstreaza ca nu de putine ori echilibrul financiar al intreprinderii
este afectat nu numai de modul de gospodarire interioara ci si de modul
de organizare si desfasurare a raporturilor cu alte organisme (buget de
5
stat, banca) sau cu propriile rezultate (autofinantare). Din acest punct de
vedere s-ar putea structura echilibrul financiar al intreprinderii pe surse
si destinatii:
- finantarea exogena din partea macrosistemului;
- autofinantarea pe seama amortismentului si a beneficiului;
- creditarea bancara.
Echilibrul financiar in calitatea sa de conditie esentiala a utilizarii
optime a fondurilor de productie si circulatie, este o constanta nelipsita
din orice rationament sau operatiune financiara. Ecuatiile de optimizare
a rezultatelor financiare, rezolvarea problemelor de stoc, alegerea
variantelor optime de infaptuire a investitiilor, rationalizarea
modalitatilor de efectuare a operatiunilor de decontare cu tertii,
perfectionarea continua a sistemului informational, toate acestea
presupun asigurarea si mentinerea permanenta a echilibrului financiar al
intreprinderii. Asigurarea echilibrului financiar al intreprinderii incepe
inca din momentul efectuarii planificarii financiare si continua (prin
permanenta reechilibrare) in cursul executiei bugetului de venituri si
cheltuieli.
Desi obiectivul este unul si acelasi – asigurarea echilibrului
financiar – modalitatile de apreciere si rezolvare a acestui imperativ sunt
diferite in cele doua etape: plan si executie.

6
BIBLIOGRAFIE
Hoanta N. – 1999 - Gestiunea finantelor firmei - Editura Tribuna
Economica - Bucuresti
Olaru D. S. – 1999 - Economia si gestiunea intreprinderii - Editura
Tribuna Economica – Bucuresti
Stancu I. – 1993 - Gestiunea financiara a intreprinderii - Editura Domino
– Bucuresti
Vintila G. – 1997 - Gestiunea financiara a intreprinderii - Editura
Didactica si Pedagogica R.A. – Bucuresti

Butnariu Razvan
AF II, zi, grupa 1
7