Epidemiologie și Profilaxie
2
de infecție. Prevalența variază în mare măsurăîn funcție de diverși factori, inclusiv geografici (de
exemplu, <0,5% în America de Nord și nordul Europei, >10% în anumite regiuni din Extremul
Orient). Transmiterea verticală de la mamă la făt este frecventă.
Virusul hepatitic C (VHC) este un virus ARN monocatenar din familia flavivirusurilor. Există
șase subtipuri majore de VHC cu variante ale secvenței de aminoacizi (genotipuri); aceste
subtipuri variază geografic și au importanță în virulență bolii și poate modifica în timp secvență
de aminoacizi la o persoană infectată (cvasi-specii). Infecția cu VHC se transmite cel mai
frecvent prin sânge, în primul rând prin acele utilizate în comun de toxicomani, dar și prin tatuaje
sau body piercing. Transmiterea sexuală si cea verticală de la mamă la făt sunt relativ rare.
Transmiterea prin transfuzie de sânge a devenit foarte rară odată cu testarea screening a
donatorilor de sânge. Unele cazuri sporadice apar la pacienții fără factori de risc aparenți.
Prevalența HVC variază cu factorii geografici și alți factori de risc. HVC apare uneori simultan
cu unele afecțiuni isstemice specifice, cum ar fi crioglobulinemia mixtă esențială, profiria
cutanată tarda (aproximativ 60-80% dintre pacienții cu porfirie au HVC, dar numai o parte dintre
pacienții cu HVC dezvoltă o porfirie), și glomerulonefrită; mecanismul este necunoscut. În plus,
până la 20% dintre pacienții cu hepatopatii alcoolice au și HVC. Motivul pentru această
surprinzător de frecventă asociere este neclar pentru că abuzul concomitent de alcool și droguri
justifică doar o parte din cazuri. La acești pacienți, HVC și alcoolul acționează sinergic
exacerbând afectarea hepatică.
Virusul hepatitic D (VHD) sau agentul delta este un virus ARN defectiv care se poate replica
doar în prezența VHB. Infecția cu VHD se realizează fie sub formă de coinfecție cu hepatita
acută B, fie ca o suprainfecție peste hepatita cronică B. Hepatocitele infectate conțîn particule
delta acoperita cu AgHbs. Prevalență geografică a acestui agent variază foarte mult, zone
endemice existând în numeroase țări. Toxicomanii sunt expuși unui risc relativ crescut, dar (spre
deosebire de VHB), VHD nu este încă larg răspândit în comunitățile de homosexuali.
Virusul hepatitic E (VHE) este un virus ARN cu transmitere. VHE este responsabil de epidemii
sporadice de hepatită acută, transmise adesea prin apă (datorită contaminării surselor de apă cu
fecale), apărute în China, India, Mexic, Pakistan, Peru, Rusia și Africa de Nord și Centrală.
Aceste epidemii sunt similare din punct de vedere epidemiologic cu cele provocate de infecția cu
VHA. Pot apărea și cazuri sporadice. Nu s-au semnalat epidemii în S.U.A. sau în Europa
Occidentală. Ca și VHA, VHE nu produce hepatită cronică sau ciroză și nu există purtători
cronici.
Infecția acută are tendința să se dezvolte în faze predictibile. Infecția începe cu o perioadă
de incubație, în timpul căreia virusul se multiplică și se răspândește, fără a determina simptome.
Urmează faza prodromală sau preicterică, cu apariția de simptome nespecifice, cum ar fi
anorexie severă, alterarea stării generale, grețuri și vărsături, și frecvent febră sau dureri în
hipocondrul drept. Erupțiile urticariene și artralgiile apar uneori, în special în infecția cu VHB.
După 3-10 zile, urina se închide la culoare, apoi apare icterul (faza icterică). Simptomele
sistemice se remit în acest moment și pacientul se simte mai bine în ciuda accentuării icterului.
În timpul fazei icterice, ficatul este de obicei mărit și sensibil, dar maringea sa rămâne elastică și
netedă. O splenomegalie moderată este prezentă la 15-20% dintre pacienți.
3
De obicei, icterul atinge maximul de intensitate în 1-2 săptămâni, apoi se diminuează progresiv
în faza de covalescență care durează 2-4 săptămâni. Apetitul, de obicei, reapare după prima
săptămână. Adeseori, hepatita acută virală se vindecă spontan după 4-8 săptămâni. Uneori,
singura manifestare este o hepatită anicterică, o formă pseudogripală fără icter, în special la
copiii infectați cu VHA și în cazul infecției cu VHC. Recăderile apar la un număr redus de
pacienți în timpul fazei de covalescență. Pot apărea manifestări de colestază în timpul fazei
icterice (hepatita colestazică), dar de obicei se vindecă. Dacă persistă, în ciuda regresiei generale
a inflamației, cauzează icter prelungit, creșterea fosfatazei alcaline și prurit. Frecvent, VHA nu
produce icter și este asimptomatică. Se vindecă aproape întotdeauna, deși poate recidiva precoce.
VHB produce un spectru larg de afecțiuni hepatice, de la o stare subclinică de prurit la hepatita
acută sau hepatita acută fulminantă, în special la vârstnici, la care rata mortalității poate ajunge la
10-15%. Carcinomul hepatocelular poate apărea în final într-o infecție cu VHB, chiar neprecedat
de ciroză. HVC poate fi asimptomatică în timpul fazei acute. Severitatea fluctuează frecent,
uneori perioade de recădere și niveluri fluctuante ale transaminazelor timp de ani și chiar zeci de
ani. HVC are cea mai înaltă rată de cronicizare (aproxicmativ 75%). Hepatita cronică rezultantă
este de obicei asimptomatică sau benignă, dar evoluează spre ciroză la 20-30% dintre pacienți, de
obicei după zeci de ani. Carcinomul hepatocelular poate apărea în ciroza indusă de HVC, dar
apare foarte rar în infecția cronică fără ciroză (cu excepția HVB). Infecția acută cu VHD se
manifestă printr-o infecție neobișnuită acută severă cu VHB (coinfecție), ca o exacerbare acută la
un purtător cronic de VHB (suprainfecție) sau printr-o evoluție relativ agresivă a hepatitei
cronice B. HVE poate fi severă, în special la gravide.
Deoarece tratamentele au eficacitate limitată, profilaxia hepatitei virale este foarte
importantă. Igiena personală previne răspândirea, în special cea fecal-orală, așa cum se întâmplă
în HVA și HVE. Sângele și alte fluide (de exemplu, salivă, lichid seminal) ale pacienților cu
HVB și HVC acută, și scaunul celor cu HVA sunt considerate infectante. Izolarea pacienților
previne în mică măsură transmiterea HVA și nu are valoare în hepatitele cu VHB și VHC.
Infecția post-transfuzională este prevenită prin evitarea transfuziilor inutile și testarea tuturor
donatorilor pentru depistarea AgHBs și anti-VHC. Acest screening scade incidența hepatitei
posttransfuzionale la 1/100.000 unități de componente sanguine transfuzate. Imunoprofilaxia
presupune imunizarea activă (utilizând vaccinuri) și pasivă.
Profilaxia preexpunere la VHA trebuie efectuată la persoanele care călătoresc în zonele
endemice, la militari, salariații centrelor de îngrijire, cei care lucrează în laboratoare și
pacienților cu boli hepatice cronice. Există mai multe vaccinuri împotriva VHA, care se
administrează în doze și scheme diferite; sunt sigure, protecția apare în aproximativ 4 săptămâni
și este prelungită (probabil >20 de ani).
Vaccinarea în zonele ednemice a redus dramatic prevalență locală în cazul VHB. Imunizarea
preexpunere a fost mult timp recomandată persoanelor cu risc crescut. Vaccinarea universală este
de dorit, dar este prea costisitoare. Sunt disponibile două vaccinuri recombinante; ambele sunt
sigure, chiar și în timpul sarcinii și se administrează trei injecții i.m. în mușchiul deltoid inițial la
1 lună și apoi la 6 luni. După vaccinare, nivelele de anti-HBs rămân protectoare la pacienții
imunocompetenți timp de 5 ani în 80-90% și 10 ani în 60-80%.
4
Bibliografie
trad. Adriana Mușat, Grațiela Nițu, Ioana Popescu - Manualul Merck de diagnostic și
tratament, editura ALL, București, 2009
Mircea Chiotan – Boli Infecțioase , editura Național, București, 2002
Emanoil Ceaușu – Tratat de boli infecțioase Vol. 1, editura Medicală, București, 2018
Anthony S Fauci MD, Dan L Longo, Joseph Loscalzo – Harrison. Manual de Medicină
Internă, editura ALL, București, 2014