Curs Instituții UE

Ion DONA
(coordonator)
Elena TOMA Philippe BURNY Maxime HABRAN Benon GAZINSKI
Politica agricolă a Uniunii Europene

ISBN 978-973-709-777-4
Copyright © Editura Economică, 2019
Autorii sunt responsabili de clarificarea dreptului

de utilizare a informațiilor cuprinse în lucrare.
Comenzi la:
Editura Economică Distribuție
Casa Presei Libere, Corp A1, Etaj 3, Cam. 48-49
014820, București, Sector 1
Oficiul poștal 25, Ghișeul 1, Căsuța poștală 31
e-mail: comenzi@edecon.ro
Tel.: (+4) 031.432.96.02; Fax: (+4) 021.210.73.10
http://www.edecon.ro
Cuprins
Avant-propos ......................................................................................................................................................
9 Foreword ..........................................................................................................................................................
11 Cuvânt-
înainte .................................................................................................................................................. 13
Introducere .......................................................................................................................................................
15
Partea I
Geneza construcției europene
................................................................................................................ 17
Capitolul 1
Integrarea europeană .................................................................................................................................... 19
1.1. Etapele și formele integrării europene (Toma Elena) ............................................................................... 19
1.2. Integrarea economică europeană (Toma Elena) ......................................................................................
23
1.2.1. Principalele etape ale integrării economice europene .....................................................................
24 1.2.2. Procesul integrării economice la nivel
european ............................................................................. 24
Capitolul 2
Geneza și evoluția construcției europene; tratatele europene
.................................................................. 27 2.1. Bazele incipiente ale Europei Unite (Gaziński
Benon) .............................................................................. 28 2.2. Aprofundarea (adâncirea) Europei (Gaziński
Benon) ............................................................................... 35 2.3. Cooperarea monetară și extinderile
succesive ale CEE (Gaziński Benon) .............................................. 38 2.4. Accelerarea dinamicii
europene(Gaziński Benon) .................................................................................... 40 2.5. Evolu țiile recente al
construcției europene(Gaziński Benon) .................................................................... 45
Capitolul 3
Sistemul instituțional al Uniunii Europene
.................................................................................................. 49 3.1.Cadrul legislativ și decizional de
funcționare a instituțiilor Uniunii Europene (Gaziński Benon) ................ 49 3.1.1. Aspecte generale privind
cadrul juridic european ............................................................................ 49 3.1.2. Proceduri decizionale în
Uniunea Europeană ................................................................................ 52 3.2. Prezentarea institu țiilor
europene (Toma Elena) ...................................................................................... 55 3.2.1. Consiliul Uniunii
Europene ............................................................................................................... 56 3.2.2. Parlamentul
European ..................................................................................................................... 60 3.2.3. Comisia
Europeană ......................................................................................................................... 61 3.2.4. Alte
instituții europene ..................................................................................................................... 62
6 Politica agricolă a Uniunii Europene
Capitolul 4
Componenta agricolă în cadrul sistemului instituțional european ...........................................................
69 4.1. Grupuri de lucru în cadrul Consiliului Uniunii Europene (Dona
Ion) ......................................................... 69 4.2. Comisia Agricultură și dezvoltare rurală (AGRI) din
Parlamentul European (Dona Ion) ........................... 71 4.3. Comitete în cadrul Comisiei Europene (Dona Ion)
................................................................................... 72 4.4. Procesele decizionale din domeniul agricol
(Dona Ion) ............................................................................ 73
Partea a II-a
Politica agricolă comună .......................................................................................................................... 75
Capitolul 5
Retrospectiva politicilor agrare europene ...................................................................................................
77 5.1. Politica agricolă comună de la creare până la începutul secolului XXI (Dona
Ion) ................................... 77 5.2. Obiectivele, principiile și mecanismele ini țiale ale PAC (Dona
Ion) .......................................................... 85 5.3. Etapele parcurse în evolu ția PAC (Dona
Ion) ........................................................................................... 93 5.4. Reformele politicii agricole comune
(Dona Ion) ........................................................................................ 95
5.4.1. Reforma Politicii Agricole Comune din anul 1992 (reforma Mac Sharry) ........................................ 95
5.4.2. Măsurile de reformă a Politicii Agricole Comune promovate de „Agenda 2000” ............................ 98
5.5. Bugetul agricol al Uniunii Europene (Toma Elena) ................................................................................. 101
5.5.1. Structura și execuția bugetului Uniunii Europene .......................................................................... 101
5.5.2. Bugetul PAC .................................................................................................................................. 102
5.6. Integrarea politicilor de mediu în PAC (Dona Ion) .................................................................................. 105
5.6.1. Obiectivele și principiile politicilor comunitare în domeniul mediului .............................................. 105
5.6.2. Măsurile de protecție a mediului .................................................................................................... 106
5.6.3. Politicile de mediu și implicațiile asupra PAC ................................................................................ 108
Capitolul 6
Abordări conceptuale privind organizările comune de piață în Uniunea Europeană ........................... 113
6.1. Conceptul și conținutul Organizărilor Comune de Pia ță în Uniunea Europeană (Dona Ion) .................. 113
6.2. Scurt istoric al Organizărilor Comune ale Pie țelor Agricole din Uniunea Europeană (Dona Ion) ........... 118
6.3. Tipurile Organizărilor Comune de Piață. (Dona Ion) ...............................................................................
123 6.4. Organizările Comune de Piață în noua etapă a Politicii Agricole Comune (2007-2013) (Dona
Ion) ...... 127 6.5. Formele de sprijin și mecanismele de interven ție în cadrul Organizărilor Comune
de Piață din Uniunea Europeană și impactul lor asupra agriculturii române ști (Dona Ion) ......................
132 6.6. OCP post-2013 (Toma
Elena) ................................................................................................................ 138
Capitolul 7
Politica Agricolă Comună în perioada 2007-2013 ..................................................................................... 143
7.1. Conținutul reformei Politicii Agricole Comune din perioada 2017-2013 (Dona Ion) ................................
143 7.1.1. Descriere generală PAC 2007-2013 (reforma 2003) .....................................................................
143
Capitolul 1. Integrarea europeană 19
Capitolul 1
Integrarea europeană
(Toma)
„Procesul de constituire europeană a demonstrat voința comună a mai multor

țări europene de a stabili legături durabile între ele, prezervând totodată agricultura
lor, istoria lor și sistemul lor politic. Această construcție comunitară a răspuns unor
idei și principii împărtășite de toți: pace, democrație, solidaritate. Uniunea
Europeană este o construcție originală care, prezervând diversitățile naționale, a
permis degajarea unei identități europene specifice, bazată pe un dialog permanent
între interesele naționale și interesele comune”1.
Integrarea europeană este proces complex prin care statele au edificat o
comunitate unitară bazată pe o construcție instituțională unică. Procesul de
integrare europeană a pornit de la idea promovării Uniunii Europene ca
organizație economică puternică, dar în timp a apărut necesitatea consolidării
dimensiunilor politice, de securitate, culturale etc.
Procesul de integrare europeană a avut la bază trei piloni (Tratatul de la
Maastricht, 1992): primul pilon a urmărit consolidarea comunităților europene,
respectiv a politicii economice și monetare a statelor membre prin instituirea de
măsuri comune în domenii precum agricultura, transportul, mediul etc.; al doilea
pilon a urmărit consolidarea politicii de securitate și apărare; al treilea pilon a
urmărit implementarea unor măsuri comune privind justiția și afacerile interne.
Acești piloni constituie esența ideilor de integrare europeană. Construirea
arhitecturii europene în jurul acestor piloni a reprezentat un proces anevoios,
realizat treptat, integrarea europeană fiind de fapt un complex de idei și acțiuni
puse în practică în diferite contexte politice și economice. Altfel spus, integrarea
europeană este un ansamblu de politici create și implementate sub influența și
presiunea evenimentelor politice și economice.
1.1. Etapele și formele integrării europene

Ce a presupus integrarea europeană? Răspunsul nu este simplu, palierele
construcției europene fiind multiple. Dacă ar fi însă să sintetizăm procesul de
integrare europeană putem afirma că a constat în: elaborarea și construirea unor
structuri integrante la nivel European care să asigure implementarea unor viziuni
1
Dona I., Note de curs; Dona I., Politici agricole, Note de curs.
economice, politice, sociale, militare și informaționale comune (instituții,

organisme, bănci etc.); reconfigurarea structurilor similare naționale potrivit noilor
structuri supranaționale (conform acquis-ului comunitar).
În dinamica construcției europene se pot identifica următoarele etape
importante ale integrării: crearea zonei liberului schimb, prin care s-a asigurat
circulația liberă a produselor; realizarea uniunii vamale, care a presupus eliminarea
taxelor vamale între statele membre și implementarea unei politici comerciale
comune; crearea unei piețe comune, care a urmărit libertatea persoanelor, a
bunurilor, a serviciilor și a capitalului. crearea uniunii economice și monetare,
care a urmărit implementarea unei monede unice, a unei politici monetare comune
și implementarea de politici economice naționale eficiente; crearea unei uniuni
politice, care să asigure funcționalitatea instituțională eficientă a Uniunii
Europene.
Astfel, putem observa că integrarea europeană a presupus în faza inițială
consolidarea economică a Uniunii Europene, respectiv implementarea pieței
comune, a politicii agricole comune și a uniunii monetare. Abia după aceea,
integrarea europeană a urmărit consolidarea sociopolitică prin promovarea uniunii
politice și a identității europene.
Integrarea politică a fost un obiectiv inițial al formării Uniunii Europene și a
presupus, pe de o parte, crearea instituțiilor politice necesare (parlament, comisie,
consiliu etc.) și, pe de altă parte, asigurarea reprezentativității organismelor
similare de la nivel național și regional.
Dimensiunea economică a integrării europene este reliefată de demersurile
succesive implementate pentru asigurarea progresului și stabilității economice și
sociale a Uniunii Europene, precum: crearea Sistemului Monetar European (1979),
organizarea pieței unice (Actul Unic European, 1986), constituirea Uniunii
Economice și Monetare (Tratatul de la Maastricht, 1992), aderarea la moneda
unică, euro, începând cu 1999 etc.
Integrarea militară a fost o problematică abordată încă de la crearea Uniunii
Europene care s-a transpus însă în timp sub forma măsurilor de politică externă de
securitate comună, respectiv sub forma politicii europene de securitate și apărare
(Tratatul de la Nisa, 2001).
Integrarea de securitate a început odată cu semnarea la Schengen
(Luxemburg, 1985) a unui acord de renunțare la controlul frontierelor comune,
ceea ce permitea libera circulație a persoanelor. Acordurile au intrat în vigoare
zece ani mai târziu, dar procesul de integrare a altor țări în cadrul spațiului
Schengen este în desfășurare.
Integrarea culturală are la bază concepte sociale precum solidaritatea,
coeziunea socială, discriminare etc. Se promovează astfel un sistem de valori
europene comune care să ia însă în considerare diversitatea culturală din cadrul
comunității.
Integrarea informațională a apărut în timp ca o necesitate la progresul

tehnologic din societate. Aceasta a devenit o dimensiune importantă a politicilor
europene care asigură suport integrării economice, politice, culturale etc.
Integrarea economică europeană a fost „un proces declanșat prin integrare
negativă și reglat prin integrare pozitivă”2. Astfel, procesul a început inițial prin
eliminarea graduală a restricțiilor comerciale (barierele vamale) și a fost continuat
cu un proces de intervenție pentru asigurarea funcționalității pieței comune. Acest
proces continuu a presupus crearea de instrumente și implementarea de politici de
coordonare care să permită liberalizarea schimburilor și extinderea piețelor.
Integrarea piețelor a fost susținută astfel de măsuri de creștere a interdependenței
economice dintre țări și intervenții publice, precum: eliminarea taxelor vamale și
restricțiilor comerciale (Uniune Vamală); crearea pieței comune și politici
economice armonizate (monetare, fiscale, sociale etc. – Uniune Economică);
stabilirea unei monede proprii (Uniune Monetară).
Procesul de creare a Comunităților Economice Europene, demarat odată cu
Tratatul de la Roma, a urmărit armonizarea politicilor economice ale statelor
semnatare prin crearea unei piețe comune care să asigure o dezvoltare economică
stabilă și o creștere a nivelului de trai. Prin instituirea CEE s-a dorit de fapt
implementarea unor politici coordonate care să asigure libera circulație a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Situația a evoluat până la
semnarea Tratatului de la Lisabona, ajungându-se în prezent la armonizarea și
coordonarea politicilor naționale ale statelor membre ale UE pe principii de
solidaritate, proporționalitate și reciprocitate.
Tratatul de la Roma (1957) privind Comunitatea Economică Europeană
(CEE) a prevăzut, ca etape ale integrării economiilor europene, crearea uniunii
vamale, liberalizarea comercială și circulația monedei unice.
Cele mai importante prevederi în formarea Uniunii Vamale au fost:
înlăturarea treptată a taxelor vamale, restricțiilor cantitative și barierelor tarifare
pentru produsele industriale și agricole; regim fiscal comun (impozite interne
similare); tarif vamal comun față de terți etc. Cu toate acestea, abia în 1960 erau
desființate integral taxele vamale de import și import între țările semnatare și au
fost introduse contingente tarifare comunitare și abia în 1968 se poate vorbi de o
Uniune Vamală, chiar dacă aceasta nu cuprindea și produsele agricole. Comerțul
cu produse agricole (liberalizarea circulației produselor agricole, compensarea
pierderilor la export, politici concurențiale etc.) a fost reglementat prin Tratatul de
la Bruxelles din 1962, dar abia în perioada 1962-1969 s-au introdus mecanisme de
2
Pascariu G.C., Integrarea economică europeană, Suport de curs, accesibil online la
http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Integrare_Economica_Europeana.p
df
susținere a sistemului în sectorul agricol, precum prețurile de intervenție, prețurile

limită-prag la import, bariere netarifare etc. Acest sistem s-a menținut până la
adoptarea Agendei 2000.
În ceea ce privește Uniunea Economică și Monetară, Tratatul de Roma a
prevăzut înlăturarea restricțiilor privind forța de muncă, circulația capitalurilor și
serviciilor și introducerea unei politici comune în domeniul agricol, energetic,
transporturilor, investițiilor etc. Au urmat două decenii în care pe fondul crizelor
economice, al divergențelor dintre țările CEE privind bugetul comunitar sau
condițiilor politice interne și internaționale nu putem vorbi de o convergență reală
a integrării economice și monetare.
Abia începând cu anul 1985, odată cu elaborarea Cartei Albe, se elaborează
un program comunitar (acquis) cu 279 de măsuri destinate facilitării integrării în
Piața Unică Europeană și a relațiilor comerciale interne și externe.
La acesta s-a adăugat Actul Unic European (în 1986) prin care s-a urmărit
libera mișcare a capitalurilor și a serviciilor financiare și bancare, dar prin care s-
au pus și bazele Uniunii Economice și Monetare (UEM) (Strategia Delors din
1988). De la definirea Spațiului Economic European (SEE) în 1984 (căile de
cooperare în special în domeniul comerțului), se ajunge de fapt la Acordul SEE
elaborat în 1989, semnat în 1992 la Porto și intrat în vigoare în 1994. De
asemenea, Tratatul de la Maastricht din 1992 (Tratatul privind Uniunea
Europeană) a stipulat în mod direct crearea UEM, respectiv o politică comercială,
agricolă și socială comună, dar și o monedă unică. Se prevede coordonarea
politicilor economice prin politici structurale (fonduri structurale: Fondul
European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune Socială, Fondul
European de Orientare și Garantare Agricolă etc.), macroeconomice și criterii de
convergență.
Urmează aproape un deceniu de măsuri destinate atingerii criteriilor de
convergență, precum: asigurarea stabilității prețurilor, reducerea deficitelor
publice, coordonarea politicilor economice etc., care culminează cu adoptarea
monedei unice europene (euro) în 2002.
Procesul de integrare economică europeană și mecanismele se susținere a
acesteia a durat astfel din 1957 până în 2000. Odată cu Strategia de la Lisabona
(2007) se introduce principiul subsidiarității și se stabilesc competențe exclusive,
competențe împărțite și măsuri pentru coordonarea politicilor economice la nivelul
Uniunii Economice și a statelor membre. Politicile economice ale UE se orientează
mai mult pe măsurile de politică agricolă și pe cele de coeziune economică și
socială. Toate eforturile au fost orientate spre pregătirea reformei din 2003, când
are loc lărgirea Uniunii Europene și extinderea Spațiului Economic European,
asigurându-se adaptarea agriculturii la cerințele pieței, reducându-se intervențiile
comunitare pe piață și dezvoltându-se importanța fondurilor structurale (creându se
inclusiv fondurile pentru dezvoltarea rurală).
Pornind de la cele menționate anterior, vom încerca să sintetizăm în continuare

principalele etape ale integrării europene:
▪ Tratatul de la Roma (1957) a introdus o perioadă de tranziție de 12 ani
(până în 1969) pentru atingerea obiectivelor de integrare. Uniunea
Vamală a fost realizată până în 1968, realizându-se extinderea
contingentelor tarifare și eliminarea progresivă a vămilor interne, dar și un
tarif vamal comun pentru comerțul cu țările terțe. În 1962 se introduce
Politica Agricolă Comună și este înființat FEOGA (Fondul European de
Orientare și Garantare Agricolă).
▪ Consiliul European de la Bremen și Bruxelles (1978) – se înființează
Sistemul Monetar European.
▪ Actul Unic European (1986) prevede: crearea unei piețe interne
funcționale până în 1993; axarea pe domenii precum politica monetară,
socială, coeziunea economică și socială, mediul etc.
▪ Tratatul de Maastricht (1992) introduce trei piloni de competențe:
primul pilon – formarea Comunității Europene cu scopul de a institui o
piață comună, o politică economică comunitară și o monedă unică; al
doilea pilon – fundamentarea unei politici externe și de securitate comune
având ca obiective păstrarea valorilor comune, a integrității UE,
promovarea cooperării internaționale etc.; al treilea pilon – cooperarea în
domeniul justiției și afacerilor externe.
▪ Tratatul de la Amsterdam (1997) a urmărit dezvoltarea echilibrată și
sustenabilă a UE și creșterea nivelului de ocupare.
▪ Tratatul de la Nisa (adoptat în 2001 și intrat în vigoare în 2003) –
creșterea eficacității instituțiilor UE și pregătirea extinderii UE;
componența și competențele Consiliului, Parlamentului European și
Comisiei Europene.
▪ Tratatul de la Lisabona (demarat în 2001, ratificat în 2007 și intrat în
vigoare în 2009) sau Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE) modifică procesele decizionale pentru mai multă eficacitate și
transparență; introduce principiul egalității democratice, principiul
democrației demonstrative și principiul democrației participative;
consolidarea principiului subsidiarității.
1.2. Integrarea economică europeană
La nivel European, integrarea economică a constat în stabilirea unui spațiu
economic comun, liberalizarea circulației factorilor de producție în cadrul unei
piețe comune, realizarea unei uniuni vamale și consolidarea politicilor comune în
domeniul economic, monetar, financiar și social.
1.2.1. Principalele etape ale integrării economice europene

Integrarea economică a statelor membre are la bază o politică economică
fondată pe coordonare economică, piață internă și obiective economice comune.
Integrarea economică s-a realizat în principal prin crearea Sistemului Monetar
European (1979), pieței unice (1986), constituirea Uniunii Economice și Monetare
(1992) și aderarea la moneda unică, euro (1999).
Integrarea economică a fost inițiată, într-o primă etapă, de crearea, la
propunerea ministrului francez R. Schuman, a Comunității Economice a
Cărbunelui și Oțelului (CECO). Astfel, prin Tratatul de la Paris din 1952 (semnat
de Franța, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) s-a propus unirea
eforturilor pentru scoaterea din criză a industriei carbonifere și siderurgice și
crearea unei piețe comune pentru ramurile respective. A doua etapă a constituit-o
semnarea tratatului cu privire la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/EUROATOM) și a tratatului cu privire la înființarea Comunității
Economice Europene (CEE). Prin crearea EUROATOM s-a urmărit utilizarea
pașnică a energiei nucleare, precum și constituirea unei piețe comune pentru
materialele și echipamentele nucleare, în timp ce, prin înființarea CEE s-a vizat
ansamblul economiei și politicilor statelor membre. CEE a devenit cea mai
reprezentativă grupare pentru integrarea economică. A urmat înființarea
(Convenția de la Stockholm, 1960) Asociației Europene a Liberului Schimb
(AELS), iar prin tratatul de la Montevideo s-a înființat Asociația Latino-
Americană a Comerțului Liber (ALACL). A treia etapă de integrare economică,
inițiată în 1965 și finalizată în 1967, o reprezintă fuziunea celor trei comunități
(CECO, CEEA, CEE) într-o singură organizație cu denumirea oficială de
Comunitățile Europene. A patra etapă este marcată de schimbările care au avut loc
pe tot continentul european: intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht în
1993, care a conferit noi dimensiuni politice și economice CE; promovarea
politicii externe unice; introducerea unei monede unice înainte de anul 2000.
1.2.2. Procesul integrării economice la nivel european

Integrarea economică europeană a fost un proces desfășurat în perioada
1958- 2000. Acest proces, care a durat peste 40 de ani, a parcurs trei faze
fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică și uniunea monetară.
1. Uniunea vamală – Constituirea CEE a avut ca obiectiv liberalizarea
schimburilor comerciale prin desființarea taxelor vamale între țările membre și
instituirea unui tarif vamal comun față de țările terțe (s-a încheiat la 1 iulie 1968).
2. Uniunea economică – În această fază s-au introdus: libertatea de mișcare
a bunurilor; libertatea de mișcare a capitalurilor; libertatea de mișcare a serviciilor;
libertatea de mișcare a persoanelor. Prin realizarea celor „patru libertăți” s-a
constituit Piața unică europeană (la 1 ianuarie 1993). În urma constituirii pieței
unice s-a urmărit desființarea controlului mărfurilor la frontiere, reducerea

controlului persoanelor la frontierele interioare, asigurarea securității comune
pentru toți cetățenii, eliminarea dublei taxări, recunoașterea calificărilor
profesionale etc. Extinderea pieței unice europene a avut loc în 1994 după acordul
privind crearea Spațiului Economic European (SEE) prin acordul semnat între
CEE și Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) (în mai 1992).
3. Uniunea Monetară – Procesul formării uniunii monetare a cuprins mai
multe etape:
▪ introducerea SME în 1979:
– limitarea fluctuației ratelor de schimb între ±2,25%;
– introducerea unității monetare europene (ECU – European Currency
Unit).
▪ înființarea Institutului Monetar European (IME):
IME a început să funcționeze de la 1 ianuarie 1994, principalele obiective ale
acestuia fiind: întărirea cooperării între băncile centrale europene naționale; o mai
bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilității
prețurilor etc.
▪ înființarea Băncii Centrale Europene (BCE)
Odată cu introducerea monedei unice (euro), BCE a înlocuit IME,
ajungându-se la o singură politică monetară. Moneda unică a circulat mai întâi
între băncile centrale și comerciale, iar pe piață abia din 2002.
▪ Uniunea Economică și Monetară
Uniunea Economică și Monetară este rezultatul adâncirii integrării
economice și a presupus: o politică monetară comună; o mai bună coordonare a
politicilor economice; o monedă unică și liberalizarea fluxurilor de capital;
introducerea unui sistem instituțional pentru coordonarea și administrarea politicii
monetare.
UME s-a sprijinit pe trei piloni: monetar, fiscal și structural. Politica
economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei. În cadrul primul
pilon, cel monetar, s-a urmărit îmbunătățirea coordonării și înlocuirea politicilor
monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare. În
cadrul celui de-al doilea pilon nu a existat o coordonare internă și s-au atins slabe
performanțe în aplicarea de prevederi și reguli fiscale.
Integrarea economică completă a presupus parcurgerea tuturor etapelor
descrise anterior, spațiul integrat având caracteristicile unei economii naționale cu:
instituții comune care au la bază legislație comună, buget comun și o piață de
producție și de desfacere comună; o monedă unică și un sistem bancar omogen;
politici interne și externe comune.
În ultimii ani, integrarea europeană s-a schimbat și, prin urmare, identitatea
actorilor s-a schimbat și, în mod corespunzător, interesele și comportamentul
acestora. Niciunul dintre conceptele importante privind integrarea europeană
(interguvernamentalismul, neofuncționalismul, supranaționalismul, neofedera

lismul și neoinstituționalismul) nu a luat în considerare pe deplin globalizarea. În
contextul globalizării, statele naționale pierd o mare parte din suveranitatea lor
inițială și trebuie să se supună corporațiilor supranaționale și capitalului financiar
global, ele depinzând de finanțele lor globale.
Cu toate acestea, nu globalizarea a pus în discuție procesul de integrare
europeană, ci criza economică din 2008-2009.
Criza economică a dezvăluit pe deplin problemele create între politica
monetară unică implementată de BCE și politicile fiscale izolate ale țărilor membre
din zona euro. Pentru prima oară s-a discutat despre introducerea unei politici
fiscale coordonate și comune care să susțină Uniunea Monetară. Discuțiile s-au
axat pe întrebarea dacă criza ar trebui rezolvată de forțele combinate ale UE prin
susținerea integrării, armonizării, crearea uniunii economice, a uniunii fiscale și a
uniunii politice sau dacă fiecare stat trebuie se concentreze exclusiv pe rezolvarea
propriilor probleme3. Euroscepticii au susținut că, prin adoptarea Tratatului de la
Lisabona, s-a mers prea departe în ceea ce privește integrarea, deoarece directivele
Comitetului European au limitat activitățile statelor membre și au împiedicat
dezvoltarea acestora și capacitatea UE de a depăși criza. Pe de altă parte,
susținătorii euro au considerat că după adoptarea monedei unice nu s-a continuat
procesul destul de rapid și au recomandat susținerea integrării pentru depășirea
crizei economice și restabilirea dinamismului economic. Soluția de compromis
găsită a fost adoptarea „Euro Pact Plus” (2011) și adoptarea politicilor privind
stabilirea unei uniuni fiscale și a uniunii bancare. S-a vorbit, de asemenea, de
transferul unor competențe deținute în prezent de statele membre ale zonei euro
unei autorități europene comune, ceea ce însă, pe fondul crizei economice, a
condus la creșterea nivelurilor de euroscepticism și izolaționismul
naționalismului, în contradicție directă cu nevoia de integrare.
Criza zonei euro a dezvăluit anumite deficiențe ale UEM, cum ar fi:
diferențele în structurile economice au sporit vulnerabilitatea față de șocurile
asimetrice; lipsa mobilității forței de muncă sau a unui sistem de plăți limitează
capacitățile UEM de ajustare la crize etc. Cu toate acestea, majoritatea măsurilor
de stabilizare puse în aplicare și propuse au încercat să remedieze această
vulnerabilitate prin promovarea integrării economice, a disciplinei fiscale
suplimentare și a reducerii datoriei.
3
Leška D., The current economic and debt crisis in eurozone and crisis of grand theories of
European integration, Human Affairs, Jul 1. 23(3), 2013, pp. 429-42.
Capitolul 2
Geneza și evoluția construcției
europene.
Tratatele
europene
(Gazinski, Toma)
Construcția europeană a pornit odată cu tratatele CECO, CEE și Euratom

(care au creat cele trei „Comunități Europene”) și a fost continuată printr-un vast
proces de extindere a Uniunii Europene, astfel încât comunitatea europeană este
formată în prezent din 28 de state membre și instituții reprezentative pentru
cetățenii europeni. Dacă vrem să înțelegem construcția europeană trebuie să
privim în perspectivă istorică și să identificăm momentele importante ce au
definit, modelat și concretizat modul de funcționare actual, respectiv:
▪ tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunitățile
Europene (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea
Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) și
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht);
▪ tratatele modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunitățile
Europene și ale Tratatului privind Uniunea Europeană: Tratatul de
fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la
Nisa, Tratatul de la Lisabona;
▪ protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze,
semnat în 1962;
▪ tratatele adiționale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite
de tratate fondatoare;
▪ tratatele de aderare la Comunitățile Europene, respectiv la Uniunea
Europeană.
Altfel spus, „viitorul nu poate fi separat de trecut. Istoria este un proces
continuu. E ca un râu al cărui curs superior îl afectează pe cel inferior. Cel ce nu
cunoaște sursele și impulsurile inițiale care au generat integrarea europeană nu
poate înțelege tendințele, tradițiile și regulile scrise și nescrise care stabilesc astăzi
direcția dezvoltării sale”4.
4
Łukaszewski J., Cel: Europa. Dziewięć esejów o budowniczych jedności europejskiej, Noir sur
Blanc, Warszawa, 2002, p. 11.
2.1. Bazele incipiente ale Europei Unite

Este o tendință foarte des întâlnită aceea de a nu face distincția dintre istoria
Comunității Europene, ca instituție inițiată la începutul anilor 1950, și
Comunitățile Europene. Datorită acestor comunități, noțiunea de Europa nu se
reduce la un termen geografic, ci e pătrunsă de sensuri culturale, politice și sociale
bogate, ce constituie moștenirea civilizației europene. Trei principale fluxuri
culturale au participat la sudarea Europei ca o comunitate. Cel mai vechi dintre ele
e civilizația Greciei antice. Nu e deloc accidental faptul că termenul „democrație”
derivă din limba greacă. Acolo au apărut pentru prima dată diversele ramuri ale
filosofiei, științei, literaturii și artei. Al doilea centru al culturii europene a fost
Roma antică. Datorită lui, majoritatea națiunilor europene, dar și altele, au același
alfabet, iar mijloacele principale de transmitere a valorilor universale au fost
sistemul de drept roman și limba latină 5. A treia sursă e creștinismul, care, de fapt,
provine din afara Europei, dar constituie identitatea sa, pe care o radiază în
întreaga lume. O serie de țări europene s-au format în cercul culturii creștine.
Polonia și România sunt exemple importante, pe lângă alte state din această
regiune a Europei, unde acceptarea creștinismul constituie începutul istoriei scrise,
a statului și a națiunii.
Integrarea economică datează și ea din istoria îndepărtată. Banii romani erau
acceptați mult dincolo de granițele imperiului. Aceasta a prins avânt în secolul al
XIX-lea, în epoca aburului și energiei electrice, odată cu dezvoltarea tumultuoasă a
unui nou sistem, capitalismul. Clasicii gândirii economice, J.S. Mill și A. Smith, au
pus bazele teoretice ale economiei moderne, iar D. Ricardo, în teoria costurilor
comparative, a explicat beneficiile schimbului internațional de bunuri materiale. În
lucrarea sa O wiecznym przymierzu między narodami (Despre legământul veșnic
intre neamuri) Wojciech B. Jarzębowski a prezentat un proiect al Constituției
Europene, care, la momentul secolului al XIX-lea, părea relativ inovator. Din
păcate, în loc de progres în integrare, în Europa a izbucnit Primul Război Mondial.
În perioada interbelică, Richard N. Coudenhove-Kalergi a jucat un rol
important în dezbaterea intelectuală; cartea sa Pan Europa a constituit sursa de
inspirație pentru Uniunea Pan Europeană. Printre proiectele de unificare invocate
de politicieni atrage atenția în mod special ideea Statelor Unite ale Europei.
Această concepție a fost prezentată în iunie 1929 la forumul Ligii Națiunilor de
către Aristide Briand, multiplu ministru al Afacerilor Externe și prim-ministru al
Franței6. În secolul XX, sub presiunea unor evenimente tumultuoase, au apărut
câteva proiecte de federație, nerealizate. Printre ele s-a numărat și conceptul
gândit de Mareșalul J. Piłsudski, vizând o federație care ar fi inclus, printre altele,
Polonia și Ucraina.
În perioada premergătoare izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, dar
și în primii ani ai acestuia, au avut loc negocieri pentru a federaliza Polonia și
5
Kubiak Z., Piękno i gorycz Europy. dzieje Greków i Rzymian, Świat Książki, Warszawa, 2003.
6
Marszałek A., Z historii europejskiej idei integracji międzynarodowej, UŁ, Łódź, 1996.
Capitolul 2. Geneza și evoluția construcției europene. Tratatele europene 29
Cehoslovacia. La sfârșitul anului 1939, în fața amenințării germane, s-a luat în

considerare propunerea unei Uniuni Franco-Britanice, moment în care s-a înființat
Institutul de Cercetare pentru Uniunea Federală. Unii autori britanici au publicat
numeroase lucrări referitoare la perspectiva unei federații europene, ceea ce a
contribuit la consolidarea fluxului de opinii favorabile unei federații, în diferite
state, inclusiv Italia.
În timpul războiului, susținătorii federalismului au perceput conceptul ca pe
o soluție permanentă la problema amenințării germane și ca pe o protecție
împotriva posibilei izbucniri a unui alt război. Idei similare au fost incluse, printre
altele, în manifestul din Ventotene, de către federaliștii italieni Altiero Spinelli și
Ernesto Rossi în 1941, ori în Manifestul Rezistenței Europene adoptat la Geneva
în iulie 1944 de către participanții la mișcarea de rezistență din nouă țări. În acel
an, în Statele Unite ale Americii, Comitetul Juridic al celui de-al cincilea Congres
Pan European a elaborat proiectul unei Constituții pentru Statele Unite ale
Europei.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial i-a îndemnat pe oameni să
reflecteze asupra motivelor pentru care acesta a fost imposibil de evitat, în ciuda
faptului că Primul Război Mondial izbucnise cu doar douăzeci de ani înainte și se
făcuseră multe încercări pentru a preveni un următor conflict potențial. Problema
suveranității 7 s-a numărat printre aspectele-cheie dezbătute când s-au discutat
cauzele cataclismului din cel de-al Doilea Război Mondial și modalitățile de
prevenire a tragediilor similare în viitor, terifiante, având în vedere că acum
existau arme nucleare.
7
Cuvântul suveranitate deriva din adjectivul suveran (souverain din franceză se traduce prin
suprem, de guvernământ) și se referă la politică, însemnând „independența față de orice putere în
relațiile cu alte state”. O astfel de suveranitate s-a aplicat în unele dintre fostele monarhii absolute,
precum și statele totalitare ale lui Hitler sau Stalin, în istoria recentă. În zilele noastre, într-o
oarecare măsură, suverane sunt Statele Unite ale Americii. Statele se alătură diverselor instituții
internaționale și grupuri de integrare, astfel obținând mai multe beneficii economice și sociale în
detrimentul renunțării la o parte din suveranitatea lor. De aceea are loc frecvent o limitare
voluntară a suve
ranității în scopul de a obține alte beneficii, cu atât mai mult cu cât suveranitatea se reduce într-o
privință, dar se extinde în alta. Teama de anulare parțială a suveranității se poate observa la toate
statele candidate la Uniunea Europeană – încă de la prima extindere, în 1973, cu Marea Britanie,
Danemarca și Irlanda, până la cea mai recentă, cu grupul de treisprezece state, în 2004, 2007 și
2013. În Norvegia, calitatea de membru a fost respinsă de două ori, deși negocierile fuseseră
finalizate, obținând, însă, o majoritate mică la referendumul național. Problema prezenței sale în
Uniunea Europeană continuă să divizeze societatea norvegiană. Procesul de extindere a Uniunii
Europene nu s-a încheiat încă. În momentul de față statele care doresc sa devină membre UE se
află mai ales în zona Balcanilor și a Mării Negre. În prezent există patru țări cu statut de candidate
la aderare: Albania, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Turcia. Islanda a dorit
să se alăture UE, dar în martie 2015 guvernul islandez a solicitat ca „Islanda să nu mai fie
considerată stat candidat pentru statutul de membru UE”. Dezbaterea asupra viitorului Uniunii
Europene este, prin urmare, strâns legată de un conflict fundamental, acela între susținătorii
modelului federativ și adversarii lui.
Discursul lui Winston Churchill de la Zurich (19 Septembrie 1946) chema la

crearea „Statelor Unite ale Europei”, acesta fiind în favoarea stabilirii unui de grup
de integrare europeană, în care: „puterea militară a unui stat individual să devină
mai puțin importantă, deoarece țările mici vor fi la fel de importante ca și cele
mari, mândre să participe la o cauză comună” 8. De asemenea, Winston Churchill
preciza: „Timpul e scurt (...). Dacă dorim să construim Statele Unite ale Europei,
sub orice nume, e nevoie sa începem acum (...). Primul pas este crearea
Consiliului Europei (...). E o acțiune cu adevărat urgentă. Ar trebui prezidată în
comun de Franța și Germania”9.
Ca răspuns la această chemare la unitate și integrare în următorii ani au loc o
serie de tratate și congrese orientate către realizarea acestui deziderat comun. Un
prim pas l-a constituit încheierea Tratatului de la Bruxelles (17 Martie 1948),
respectiv Tratatul de colaborare economică, socială și culturală și de autoapărare
colectivă (Belgia, Franța, Luxembourg, Olanda și Marea Britanie) prin care se
creează Uniunea Occidentală (Brussels Treaty Organisation sau Western Union)
și care reprezintă prima tentativă de organizare a unei apărări europene. În cadrul
Congresului Europei de la Haga (7-11 mai 1948), la care au participat aproape 750
de delegați din întreaga Europă, precum și observatori din Canada și Statele Unite
ale Americii (Konrad Adenauer, Winston Churchill, Francois Mitterrand Paul
Reynaud, Altiero Spinelli etc.) s-au discutat pentru prima oară aspecte privind
uniunea politică, economică și monetară a Europei, precum și structura și rolul
Consiliului Europei (inițial propus sub denumirea „European Assembly”).
Mesajul principal al dezbaterilor din cadrul congresului este sintetizat în
următoarea proclamație: „Noi dorim o Europă unită restituită în totalitatea ei
liberei circulații a oamenilor, a ideilor și a bunurilor. Noi dorim o Cartă a
drepturilor omului, care să garanteze libertatea de gândire, de reuniune și de
exprimare, cât și libertatea unei opoziții politice. Noi dorim o Curte de Justiție
capabilă să aplice sancțiunile necesare pentru respectarea Cartei. Noi dorim o
Adunare europeană unde să fie reprezentate forțele tuturor națiunilor noastre. Și
noi, în deplină libertate, ne luăm angajamentul de a depune toate eforturile în
mijlocul familiilor și în public, în cadrul partidelor noastre, în bisericile noastre, în
cercurile profesionale și sindicale, printre oamenii și guvernele implicate în
această operă de salvare publică ce reprezintă o șansă supremă a păcii și dovada
unui viitor măreț pentru această generație și pentru cele ce vor urma”.
În urma congresului s-au creat: organizația Mișcarea Europeană (președinții
de onoare: Léon Blum, Winston Churchill, De Gasperi și Spaak); Organizația
Europeană de Cooperare Economică (OECE) (Tratatul de creare a OEEC pentru
repartizarea ajutorului american al Planului Marshall) care reunea 16 state
semnatare ale
8
Citat după: Churchill W., Speech in Zurich, September 1946, în Building European Union. A
Documentary History and Analysis. Ed. T. Salmon, W. Niwll 1997. Manchester Univ. Press, p. 26.
9
Churchill W., Speech in Zurich, op. cit. pp. 27-28.
Convenției de la Paris din 16 aprilie 1948 și prin care s-a creat un mecanism fondat
pe recunoașterea faptului că „economiile statelor sunt interdependente” și că
„prosperitatea fiecăruia dintre ele depinde de prosperitatea tuturor”.
La începutul anului 1949 (27-28 ianuarie) Consiliul Consultativ al Tratatului
de la Bruxelles ajunge la un consens privind înființarea unui Consiliu al Europei
compus dintr-un comitet ministerial și un corp consultativ. Astfel au început
negocierile între Belgia, Franța, Luxembourg, Olanda și Marea Britanie, fiind
invitate inclusiv Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia și Suedia. Negocierile
privind Consiliul Europei se definitivează în luna mai a aceluiași an, când pe data
de 5 mai 1949, la Londra, se semnează statutul Consiliului Europei, urmând ca
acesta să intre în vigoare pe 3 august, iar primele sesiuni ale Comitetului
Miniștrilor și ale Adunării Consultative au avut loc la Strasbourg în data de 10
august. În același timp, se încheie Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), semnat
la Washington (4 aprilie 1949), prin care s-a creat o alianță între 12 state (Belgia,
Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA) interesate în menținerea păcii și apărarea
propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă
capabilă să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva
ei sau a statelor membre.
Anul 1950 rămâne însă un an edificator pentru formarea viitoarei Uniuni
Europene. Propunerea de a iniția o cooperare menită a proteja pacea a fost
formulată de Jean Monnet10 și aprobată de ministrul de externe francez Robert
Schuman.
Potrivit spuselor lui Jean Monnet și Winston Churchill, condiția inițială
pentru noua construcție europeană e reconcilierea germano-franceză. Trebuia
făcută prin intermediul unei acțiuni comune a guvernelor și națiunilor. În acest
proiect se presupunea că vor fi invitate și alte țări europene democratice. Într-un
astfel de acord, Germania și Franța ar fi avut statut identic. Respectiva propunere,
formulată conform principiilor parteneriatului, la doar cinci ani de la al Doilea
Război Mondial, a facilitat revenirea Germaniei în familia națiunilor democratice
din lume. Monnet era convins că unitatea Europei nu se poate realiza prin
intermediul unui singur proiect. El a susținut că integrarea trebuie pornită de la un
anumit sector economic și apoi lărgită spre alte domenii. Integrarea trebuia să
protejeze pacea, deci scopul său era de natură politică. Instrumentul de realizare a
fost însă cel economic. Jean Monnet a propus ca integrarea să includă cele două
sectoare-cheie ale industriei care în acel moment decideau potențialul militar, adică
industria cărbunelui și a oțelului. Un alt argument în favoarea acestei soluții a fost
faptul că focarul de conflict între Germania și Franța era bazinul Ruhr. Instituirea
10
Jean Monnet, politician francez, autorul proiectului ordinii europene postbelice, cel care a inițiat
înființarea prezentei Uniunii Europene. El considera utopică ideea unei federații europene
construite într-o perioadă scurtă de timp. În opinia sa, edificiul comunitar trebuia ridicat treptat,
folosind ocazii favorabile în momentele adecvate.
Comunității propuse a făcut posibilă rezolvarea disputelor în mod pașnic, prin

medierea instituțiilor supranaționale.
Declarația lui Robert Schuman (9 mai 1950), ministrul de externe francez (la
inițiativa lui Jean Monnet) propunea punerea în comun a resurselor de cărbune și
de oțel ale Franței și ale Republicii Federale a Germaniei într-o organizație
deschisă tuturor țărilor Europei.
Este interesant că Churchill a susținut ideea că efortul de a construi
comunitatea europeană ar trebui condus în comun de Franța și Germania. A avut
motiv să nu nominalizeze propria țară atunci, pentru că Marea Britanie era în
favoarea integrării Europei postbelice, dar nu dorea să participe la aceasta. S-a
limitat a fi doar catalizator în procesul de naștere a Europei unite. Totuși, nu și-a
găsit locul în proiect. Nu a răspuns apelului lui Schuman din 9 mai 1950, și astfel
Marea Britanie a fost marele absent din Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului, în ciuda presiunii clare din partea SUA.
Absența menționată a fost rezultatul mai multor factori. În primul rând,
convingerea că pacea europeană urma sa fie protejată suficient dacă foștii
adversari, Germania și Franța, vor participa la o astfel de structură. În consecință,
apartenența Marii Britanii nu era necesară. În al doilea rând, izolaționismul său
tradițional a devenit evident, prin perpetuarea sentimentului că „insula” e diferită
de „continent”. În al treilea rând, cooperarea transatlantică și legăturile cu țările
Commonwealth
ului11 erau mai importante pentru Marea Britanie decât obligațiile europene. În al
patrulea rând, Marea Britanie se pronunța în favoarea unei formule mai lejere de
integrare, care trebuia să se limiteze la stabilirea unei zone de comerț comun. Se
opunea ideii de uniune vamală și, cu atât mai mult, integrării politice, care juca un
rol atât de important în concepțiile „părinților fondatori ai Europei”. În al cincilea
rând, modelul agriculturii britanice era diferit de cel francez, și tot diferită era și
viziunea asupra viitorului politicii agricole comune.
În acest context, în temeiul Tratatului de la Paris (18 aprilie 1951) s-a format
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA – Belgia, Franța, Italia,
Luxemburg, Țările de Jos și RFG), instituție care a inaugurat istoria actualei
Uniunii Europene și care și-a început activitatea în 1952. Un rol important au
jucat Robert Schuman, Konrad Adenauer și Alcido de Gasperi în primii ani de
stabilire a bazelor legale și instituționale pentru Comunitățile Europene12.
11
În discursul său în Camera Comunelor, Clement Atlea menționa: „Mă îngrijorează orice sugestie
conform căreia ne-am putea apropia de Europa mai mult decât de Commonwealth. Țările
Commonwealth-ului sunt cei mai apropiați prieteni ai noștri (...) nu suntem numai o putere
Europeană, ci și un membru al unui mare Commonwealth și Imperiu”. Dezbaterile Camerei
Comunelor, 5-th Ser. col. 450, col. 1314-19. Și Anthony Eden și-a exprimat opinia pe un ton
similar. 12 Acești politicieni erau catolici, renumiți pentru convingerile lor religioase. E de notat
faptul că, în acea perioadă, în 1955, Consiliul Europei a aprobat steagul albastru asemenea cerului,
cu un cerc de douăsprezece stele, care este unul dintre simbolurile Maicii Domnului. Cu această
ocazie, Consiliul Europei a finanțat un vitraliu în catedrala din Strasbourg.
Fondatorii însă ai concepției Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului,

Jean Monnet și Robert Schuman, au fost pragmatici. Ei au considerat utopică
înființarea unei federații europene la doar câțiva ani după război, deși erau în
favoarea ideii, într-un orizont de timp mai lung. E demn de remarcat faptul că,
fondată în 1952, conform concepției lor, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului a fost o instituție de înaltă autoritate, care a exercitat competențe
supranaționale. Statele membre au renunțat o parte din suveranitatea lor în
favoarea instituției sus-menționate. Astfel, în prima Comunitate a existat un
fenomen clar al unei structuri federale.
În urma negocierilor începute încă din februarie 1951, în data de 27 martie
1952 s-a semnat Tratatul de la Paris vizând crearea unei Comunități Europene de
Apărare (CEA). În 17 dispoziții detaliate, protocoale și declarații ce însoțesc
tratatul, sunt, printre altele, definite principiile de cooperare între viitoarea armată
europeană și NATO, relațiile dintre noile instituții și Marea Britanie, precum și
principiile de finanțare și structura instituțională.
Tratatul de la Paris
(18 aprilie 1951)
Ideea principală a lui Monnet avea la bază asocierea Fran ței și Germaniei în scopul ob ținerii
de avantaje și profituri reciproce, mai ales în condi țiile în care Germania dispunea de mari
zăcăminte de cocs (necesare industriei metalurgice din Fran ța) și Fran ța dispunea de minereu de
fier. Înființarea unui centru al industriei grele în Europa Occidentală a fost sus ținută și de cancelarul
Germaniei, Konrad Adenauer, la 1 ianuarie 1949, care propunea o asocia ție între Germania
(feroasele din Ruhr), Franța (minereul din Lorena) și industria grea din Fran ța, Germania, Saar,
Luxemburg și Belgia. La 9 mai 1950 (în salonul Orologiului din Quai d'Orsay) ministrul afacerilor
de externe Robert Schuman prezintă oferta publică a statului francez către Germania de a pune în
comun producția de cărbune și de oțel.
Declarația Schuman propune o autoritate superioară statelor, acceptată deja ca idee de
Franța, Germania, Italia și statele Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) și a condus la
semnarea la Paris a Tratatului de instituire a Comunită ții Europene a Cărbunelui și O țelului
(CECO). Negocierile au durat 10 luni și au condus la instituirea unei pie țe comune ce implica
suprimarea drepturilor de vamă și a restricțiilor cantitative cu privire la libera circula ție a
produselor, interzicerea măsurilor discriminatorii și a subven țiilor sau ajutorului acordat de stat.
Implementarea viza o perioadă pregătitoare și una de tranzi ție pentru a permite adaptarea
industriilor naționale. Piața Comună va fi deschisă pe 10 februarie 1953 pentru cărbune, minereu
și fier vechi și pe 1 mai 1953 pentru oțel.
Tratatul de la Paris stabilește drept instituții: Consiliul, Parlamentul și Curtea. Divergen țele de
opinie vizând organizarea au fost rezolvate prin crearea Consiliului de Mini ștri (în viitor Consiliul
Uniunii Europene), iar Adunarea Parlamentară (în viitor Parlamentul European) și Curtea de
Justiție au devenit instituții permanente ale UE. Înfiin țarea CECO a contribuit la accelerarea
aplicării Planului Marshall și a deschis calea formării UE. Statele care făceau parte din CECO
furnizau în 1972 circa 9% din cărbunele mondial și 17% din o țel.

Câteva luni mai târziu, în septembrie 1952, în Rezoluția Luxemburg, s-a
exprimat voința de stabilire a Comunității Politice Europene. A fost numită o nouă
echipă, prezidată de Paul-Henry Spaak, pentru a pregăti proiectul noului sistem,
care a fost acceptat de către cele șase state membre în martie 1953. Se prevedea
înlocuirea deja existentei Comunități Europene a Cărbunelui și Otelului și a
viitoarei Comunități Europene de Apărare cu Comunitatea Europeană. Instituțiile
Comunității Europene trebuiau să aibă caracter supranațional: Parlament
bicameral, alcătuit din Camera Deputaților și Senat13.
La doi ani de la momentul constituirii Camerei Deputaților, Comunitatea
Politică Europeană trebuia să preia competențele Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului, precum și pe cele ale Comunității Europene de Apărare.
În proiectul de Tratat, Comunitatea era înzestrată cu instituții de esență
federală, dar în același timp se includeau prevederi vizând limitarea puterii asupra
multor chestiuni. Acordul unanim al Consiliului de Miniștri Naționali devenea
obligatoriu pentru întreprinderea tuturor acțiunilor internaționale de către Consiliul
Executiv. De asemenea, unanimitatea trebuia să se aplice la ratificarea acordurilor
și tratatelor internaționale.
Începerea negocierilor a avut loc în perioada de schimbări politice
importante care aveau loc atât în lume, cât și în unele dintre cele șase state
membre. Proiectul îndrăzneț al Comunității Europene a fost acceptat cu entuziasm
în unele cercuri federaliste. A fost, de asemenea, aprobat și de-al doilea Congres
de la Haga, desfășurat între 8-10 octombrie 1953. Cercul de participanți a fost
limitat la reprezentanții celor șase state membre, dar autoritățile și parlamentele
statelor au tratat cu rezervă acest proiect. Modificarea cea mai semnificativă este
cea a Franței, care între anii 1952-1954, ca urmare a schimbării guvernului, a
devenit, treptat, din inițiator al proiectelor comunitare, cel mai obstructiv și dificil
partener de negociere.
Prima rundă de tratative a avut loc la Roma, între 22 septembrie și 9
octombrie 1953. Atunci a fost acceptată ideea de alegeri directe pentru viitorul
Parlament. Germania a avut cea mai îndrăzneață atitudine, olandezii au aprobat
ideea unei uniuni vamale, în timp ce francezii au exprimat cele mai multe dubii și
rezerve.
Cea de a doua rundă de negocieri, desfășurată la Paris, din 12 decembrie
1953 până în 8 martie 1954, a fost dominată de problemele instituționale. Au fost
divergențe în privința rolului Camerei Superioare în Parlament și în privința
principiilor pieței unice (aceste experiențe au fost aplicate mai târziu, în cadrul
13
Camera Deputaților, provenită din alegeri generale, cuprindea 268 de membri. Împărțirea
mandatelor depindea de mărimea populației fiecărui stat, excluzând posibilitatea ca două state mari
să obțină majoritatea. Franța urma să dețină 70 de locuri în Camera Deputaților (s-au luat în
considerare și teritoriile sale de peste mări), Germania și Italia – câte 63 de locuri, Belgia și Olanda
– câte 30 de locuri, iar Luxemburg – 12 locuri. Senatorii, în număr de 87, urmau să fie numiți de
către parlamentele țărilor respective.
negocierilor pe tema creării Comunității Economice Europene). Nu s-a ajuns la
vreun acord referitor la fuziunea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și
a Comunității Europene de Apărare. Această fază a negocierilor urma să fie
evaluată de Consiliul de Miniștri ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
în 30 martie 1954. A fost amânată, însă, în fața unor dificultăți crescânde apărute
în cadrul negocierilor. Câteva luni mai târziu, la 30 august 1954 Parlamentul
francez dă o lovitură de moarte ideii de Comunitate Politică Europeană, decizând
să nu supună la vot ratificarea Tratatului, sub pretextul unor rezerve procedurale.
Astfel s-a distrus pentru câteva decenii ideea de anvergură a cooperării politice și
de apărare.
Cooperările însă la nivel european au continuat. În data de 23 octombrie
1954 s-a semnat Acordul de la Paris ce prevedea intrarea Germaniei federale în
Uniunea Occidentală, aceasta devenind Uniunea Europei Occidentale (UEO), iar
în iunie 1955, în cadrul Conferinței de la Messine, miniștrii de externe ai celor
șase țări decid extinderea integrării europene la întreaga economie.
2.2. Aprofundarea (adâncirea) Europei

În data de 25 martie 1957 se semnează la Roma Tratatul de instituire a
Comunității Economice Europene (CEE sau Piața Comună) și a Comunității
europene de energie atomică (EURATOM). Obiective ambițioase sunt fixate de
acum de cele șase țări fondatoare: „dezvoltarea armonioasă a activităților
economice, expansiune continuă și echilibrată, stabilitate crescută, creșterea
accelerată a nivelului de trai, relații mai strânse între statele membre” 14. Cele două
comunități au fost de natură diferită. În cazul lor, cele mai importante decizii nu
erau luate de către instituții supranaționale, ci ca rezultat al unor acorduri
interguvernamentale.
Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 și viza instituirea
Comunității Economice Europene. Formula Comunității Economice Europene era
mult mai largă decât cea adoptată în celelalte două comunități, care erau limitate la
sectoarele definite explicit în denumirea lor. Practic, Comunitatea Economică
Europeană a acoperit tot restul economiei.
Menținerea caracterului federal al structurilor de decizie făcea necesară
limitarea suveranității statelor membre în numeroase noi domenii. Nu a existat un
acord politic în această privință, cu atât mai mult cu cât, în a doua jumătate a anilor
’50, amenințarea blocului statelor est-europene s-a diminuat considerabil. Ca
urmare, a încetat să fie unul dintre actorii principali în politica de apărare, așa cum
fusese în perioada înființării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
14
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene http://www.aippimm.ro/files/
otimmc_files/6/612/tratat-instituire.pdf
Tratatul de la Roma
(25 martie 1957)
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE sau Pia ța Comună) și a
Comunității europene de energie atomică (EURATOM).
Începând cu anul 1955 extinderea cooperării în sectorul transporturilor și energiei începe să fie
susținută de Jean Monnet, dar și de ministrul economiei vest-germane, Ludwig Ehrard, care dorea
eliminarea piedicilor din calea schimburilor interne, și de belgianul Paul Henri Spaak care sus ținea
integrarea economică globală într-o suprastructură suprana țională. Memorandumul țărilor Benelux
din 20 mai 1955, care propunea colaborarea în vederea realizării Pie ței Comune care să acopere
politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pa șnică a energiei
atomice, nu este însă luat în considerare decât după interven ția lui Jean Monnet în calitate de
președinte al Înaltei Autorități a CECO. Acesta reușește organizarea unei conferin țe la Messina
între 1 și 2 iunie 1955 unde se hotărăște constituirea unui Comitet sub pre ședin ția lui Paul-Henri
Spaak care să schițeze ceea ce va însemna Comunitatea Economică Europeană și Euratomul.
Comisia înaintează la 23 aprilie 1956 un Raport ce va fi aprobat la Conferin ța de la Vene ția din 29-
30 mai 1956. Dezbaterile propunerilor făcute vor dura până în martie 1957, fiecare țară având
viziuni diferite asupra pieței comune. Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 marchează
începutul consolidării triunghiului comunitar CEE, CECO și EURATOM, dar și a Uniunii vamale,
Uniunii Economice și Uniunii politice.
Comunitatea Economică Europeană (CEE) a presupus înfiin țarea unei pie țe comune care să
asigure dezvoltarea activităților economice, stabilitate, cre șterea nivelului de via ță și întărirea
relațiilor între statele membre. Uniunea vamală era un element central, urmărindu-se eliminarea
drepturilor vamale, eliminarea restricțiilor cantitative și instituirea unui tarif vamal comun. Dincolo
însă de uniunea vamală, Piața Comună permitea implementarea unor politici comune, prima dintre
ele fiind Politica Agricolă Comună
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) a avut ca obiectiv dezvoltarea
cercetărilor, reglementarea în aprovizionarea statelor membre cu minereuri și combustibili
nucleari, stimularea investiției de capital etc.
Delegația britanică a participat la negocierile pe tema creării Comunității

Economice Europene, prezidate de Paul-Henry Spaak. Cu toate acestea, s-au retras
de la ele atunci când cele șase state membre au fost de acord că scopul viitoarei
Comunității e uniunea vamală, întrucât britanicii doreau doar o zonă de liber
schimb. În condițiile în care, începând cu luna ianuarie 1959 este introdusă prima
reducere a tarifelor vamale și înființarea celor trei Comunități a devenit realitate,
Marea Britanie a avut o inițiativă de integrare independentă. A înființat în 4
ianuarie 1960 Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), împreună cu
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Elveția și Suedia. Asociației i s-au
alăturat ulterior Finlanda, Islanda și Liechtenstein. Propunerea britanică de a
încheia un acord între AELS și CEE, care trebuia să extindă zona de liber schimb
pentru ambele grupuri, a fost respinsă de Franța. O altă propunere britanică, de a
conecta statutul de membru în AELS și CEE, a fost, de asemenea, respinsă de
generalul de
Gaulle, care guverna în Franța la momentul respectiv. Caracteristic e faptul că în

1960, adică la mai puțin de un an de la începerea activității AELS, Marea Britanie
a decis să se alăture Comunităților Europene, iar Danemarca, Irlanda și Norvegia
i-au urmat exemplul.
În luna iulie 1961, la Bonn, în cadrul Summitului statelor membre, s-a
convocat o comisie prezidată de Christian Fouchet, ambasadorul francez în
Danemarca, cu rolul de a preciza modalitățile de cooperare politică mai strânsă.
Propunerile prezentate de Comisie, denumite în continuare Planul Fouchet, avea
scopul de a crea o „uniune de state”. În timpul negocierilor numele de „Uniune
Europeană” a apărut de mai multe ori (în documentul din ianuarie 1962 avea
denumirea de „Uniune de state și europeni”). În cele din urmă, Planul Fouchet nu a
avut succes din cauza diferențelor considerabile de opinii15.
Începând cu 30 ianuarie 1962 prima politică europeană pusă în scenă și care
rămâne mult timp singura care funcționează este Politica Agricolă Comună.
Urmează: ▪ semnarea Convenției de la Yaoundé (20 iulie 1963) prin care se
asociază CEE Madagascarul și alte 17 state africane;
▪ Tratatul de fuziune a executivelor celor trei comunități (CECA, CEE,
EURATOM) (aprilie 1965) prin care se instituie un Consiliu al Miniștrilor
și o Comisie unică;
▪ compromisul de la Luxemburg (29-30 ianuarie 1966) care va permite ca
un stat să se opună unei decizii dacă interesele sale fundamentale sunt
puse în cauză;
▪ eliminarea ultimelor tarife vamale intracomunitare pentru produsele
industriale și aplicarea tariful exterior comun (iulie 1968);
▪ Summitul de la Haga (decembrie 1969) prin care șefii de guverne decid să
treacă la fază definitivă a Comunității, adoptând regulamente agricole
definitive și stabilind principiul resurselor bugetare proprii ale CEE;
▪ Raportul Davignon din 1970 care atinge problema cooperării în domeniul
politicii externe și prin care se propun reuniuni periodice ale miniștrilor
afacerilor externe sau ale liderilor statelor membre. Dialogul inițiat s-a
numit Cooperarea Politică Europeană însă domeniul ei de aplicare a fost
limitat.
▪ Tratatul bugetar din 1970 (intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1971), semnat la
Luxembourg, aduce completări dispozițiilor bugetare ale Tratatelor de
instituire a Comunităților Europene și a Tratatului de instituire a unui
Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene
(modificat în 1975).
15
Negocierile dificile au avut un rezultat surprinzător pe 14 ianuarie 1963. Generalul de Gaulle și-a
exprimat opoziția față de aderarea Marii Britanii la Comunitate în timpul conferinței de presă. Deci
negociatorii au aflat punctul de vedere francez de la jurnaliști! Faptul că ulterior s-a semnat tratatul
dintre Franța și Germania, în ianuarie 1963, a confirmat anumitor politicieni intuiția că aceste două
state au dorit să domine.
De asemenea, în 1967, în guvernarea Harold Wilson, Marea Britanie repetă
cererea de aderare. Ca și prima (din 1963), aceasta a fost respinsă de Franța. Pentru
a schimba această stare de lucruri era necesar să se aștepte până când de Gaulle
avea să părăsească scena politică franceză. Succesorul său ca președinte, Georges
Pompidou, chiar din prima conferință, care a avut loc la 10 iulie 1969, a anunțat că
nu se opune aderării Marii Britanii la Comunitate. Următoarele negocieri pentru
aderare au început în iunie 1970.
2.3. Cooperarea monetară și extinderile succesive ale CEE

Anii ’70 încep cu provocări majore pentru Uniunea Europeană (UE-9), una dintre
acestea fiind demersurile pentru adoptarea unei monede unice. Primul pas l a
reprezentat limitarea marjelor de fluctuație între monedele naționale (marjă de
2,25%; mecanism al ratei de schimb (ERM) creat în aprilie 1972). Este astfel
hotărâtă întărirea solidarității monetare prin constituirea „șarpelui” monetar.
În ianuarie 1973, Marea Britanie, împreună cu Danemarca și Irlanda au
devenit membre ale Comunității Europene (prima extindere a UE). Refuzul de a
se integra în Comunități, la momentul înființării lor, a însemnat renunțarea
voluntară a Marii Britanii la poziția de lider obținută atunci când a fost singurul
câștigător (dintre statele membre) al celui de-al Doilea Război Mondial. Drumul
Marii Britanii către statutul de membru explică într-o oarecare măsură atitudinea
sa față de integrarea europeană – frecventa rezervă față de propunerile federaliste
ce limitează suveranitatea statelor membre. De asemenea, ne permite să înțelegem
mai bine diferența de opinii în problemele dintre Franța și Marea Britanie16. În
același an însă izbucnește războiului arabo-israelian (octombrie) care conduce la o
criză energetică, statele producătoare de petrol din Orientul Mijlociu impunând
prețuri ridicate și limitându-și exporturile la câteva țări europene. Preocupările de
gestionare monetară a comunității devin din ce în ce mai evidente. În 9-10
decembrie 1974, la Summitul de la Paris, șefii de stat și de guverne decid ca
procedeul de alegere a Parlamentului european să fie sufragiul universal și să se
întâlnească regulat în Consiliul Europei, dar, totodată, se creează Fondul European
de Dezvoltare Regională prin care să se asigure transferul de resurse financiare de
la regiunile bogate către cele sărace (pentru îmbunătățirea drumurilor și a
comunicațiilor, atragerea de investiții și crearea de locuri de muncă) și care
ulterior va reprezenta circa o treime din bugetul UE.
În iulie 1978, la Summitul de la Bremen, Franța și RFG propun relansarea
cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME) care se va
substitui „șarpelui monetar” și care va fi aplicat începând cu luna martie 1979.
Astfel, la data de 13 martie 1979 are loc crearea Sistemului Monetar European
(SME) și a ECU-ului.
16
Pentru detalii, vezi Geddes A., Britain and the European Union, Macmillan, NY, 2013.
Un an mai târziu, în 7-10 iunie 1979, are loc prima alegere a Parlamentului
European prin sufragiu universal direct (au fost aleși 410 membri). În iunie 1980,
Agostino Spinelli, bine cunoscut pentru convingerile sale federaliste, a trimis o
scrisoare deputaților, criticând funcționarea structurilor comunitare și modalitatea
de luare a deciziilor. El a sugerat consolidarea legii (atunci dispersată în Tratate
individuale) împreună cu alte modificări, prin acceptarea Tratatului privind
Uniunea Europeană. Reacția la această scrisoare a fost nesemnificativă, doar 9
deputați venind la întâlnirea fixată într-un restaurant din Strasbourg. Așa și-a
început activitatea așa-numitul „Club Crocodil” (denumire derivată de la numele
restaurantului unde a avut loc întrunirea). S-a format apoi un alt grup numit
„Clubul Cangur” care cuprindea adversarii federației. Parlamentul European a
devenit for de discuții între federaliști și susținătorii opțiunii
interguvernamentale17.
În ianuarie 1981, Grecia devenea membră a Comunității Europene (a doua
extindere a UE). Tot în același an planul Genscher-Colombo propune limitarea
gamei de probleme soluționate pe baza principiului unanimității și consolidarea
rolului Parlamentului European și al altor instituții. În cursul discuțiilor, în iunie
1983, Consiliul European a adoptat Declarația Solemnă privind Uniunea
Europeană, care însă nu includea aspecte concrete.
Următorul pas a fost făcut de către Parlament, care – în februarie 1984 – a
adoptat Tratatul preliminar de instituire al Uniunii Europene. Documentul nu
obliga la nimic din punct de vedere juridic. Era doar o voce în dezbaterea pe tema
viitorului Europei unite.
Un an mai târziu, în ciuda protestului Marii Britanii, Danemarcei și Greciei,
s-a decis convocarea unei conferințe interguvernamentale pentru a pregăti un nou
tratat. De asemenea, a fost publicată Cartea Albă privind desăvârșirea Pieței
interioare, care cuprinde recomandări pentru realizarea liberei circulații a
serviciilor și semnalează anumite cerințe pentru politica de transporturi comună și
se semnează acordurile de la Schengen privind libera circulație a persoanelor între
Franța, Germania, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg (14 iunie 1985)
În noiembrie 1985, Consiliul de Miniștri a stabilit trei mari linii directoare:
realizarea unei piețe libere (fără restricții cantitative) până cel târziu în anul 1992,
suplimentarea contingentelor bilaterale și a contingentului comunitar, precum și
eliminarea distorsiunilor concurențiale. În ianuarie 1986 are loc a treia lărgire a
CEEA prin aderarea Spaniei și Portugaliei (se formează UE-12).
17
Conform Swann D., European Economic Integration. The Common Market, European Union
and Beyond, E. Edgar, Cheltenham, 1996, pp. 43-44.
2.4 Accelerarea dinamicii europene

La 17-18 februarie 1986 se semnează, în Luxemburg și în orașul Haga, de
către cei doisprezece, Actul Unic European ce modifică Tratatul de la Roma.
Actul Unic European, adoptat ca urmare a negocierilor, a fost un compromis între
susținătorii diverselor opțiuni. Nu-i satisfăcea nici pe suporterii unei integrări mai
strânse și nici nu îndeplinea așteptările care se exprimaseră în proiectul de Tratat
privind Uniunea Europeană. La ceremonia de semnare a Tratatului, Parlamentul
European și Comisia Europeană au fost reprezentate doar de vicepreședinți, făcând
astfel vizibile rezervele existente față de document. La acel moment, Comisia
Europeană era prezidată de Jacques Delors, unul dintre cei mai dinamici președinți
ai săi, care și-a exercitat funcția două mandate consecutive (zece ani).
Actul Unic European
(17-18 februarie 1986)
Procesul de creare al CEE prin Tratatul de la Paris a întâmpinat o multitudine de obstacole în
ambițiosul său obiectiv de a asigura uniunea politică și economică. Era din ce în ce mai evident că
tratatele fondatoare trebuiau să fie revizuite în contextul extinderii UE. Această modificare a fost
susținută de Declarația Consiliului CEE de la Haga, din noiembrie 1976 (care propunea realizarea
progresivă a Uniunii Europene), de planul Genscher-Colombo (care propunea realizarea cooperării
politice fără noi tratate și fără angajamente constrângătoare), de Raportul Spinelli și Dooge, de
propunerea lui Jacques Delors din ianuarie 1985 (care propunea promovarea valorilor în ceea ce
are mai bun „civilizația europeană”). Negocierea proiectului de uniune europeană a început la
reuniunea Consiliului European de la Milano (28-29 iunie 1985) unde s-a aprobat Cartea Albă care
stabilea programul și agenda pentru atingerea obiectivului de organizare a pie ței interne unificate
până în 1992 (Piața Unică Europeană). Se propunea eliminarea barierelor fizice (înlăturarea
controalelor la frontierele interne), tehnice și fiscale (ex: TVA) și realizarea pie ței unice.
Actul Unic European s-a semnat în data de 17 februarie 1986, la Luxemburg, de către doar
nouă membri ai Comunității, dar va intra în vigoare la 1 iulie 1987 după ratificări parlamentare în
zece state și prin referendum în Danemarca și Islanda.
Actul Unic European prevede: dispoziții referitoare la comunitatea economică și la cooperarea
politică; lărgirea competențelor comunitare (cooperare monetară, dezvoltare regională, cercetare
și dezvoltare tehnologică, mediu etc.); îmbunătă țirea capacită ții de decizie a Consiliului European;
cooperarea în domeniul politicii externe europene; libera circula ție a mărfurilor, a capitalurilor și a
persoanelor etc.
Prevederi generale (exemple):
▪ Politica monetară – aplicarea unanimității în cadrul Sistemului Monetar European (SME); ▪
Politica socială – armonizarea legislațiilor și politicilor sociale (securitate socială, condi ții de
muncă și salariale etc.), norme minimale, integrarea socială (formarea și reconversia
profesională, cooperarea în materie de formare etc.);
▪ Politica de cercetare-dezvoltare – încurajarea întreprinderilor, centrelor de cercetare și
universităților;

▪ Politica culturală – promovarea culturii și istoriei popoarelor europene, conservarea
patrimoniului cultural de importanță europeană etc.;
▪ Politica de mediu – protejarea și ameliorarea calității mediului, protec ția sănătă ții
persoanelor, utilizarea rațională a resurselor naturale etc.
Actul Unic mai prevede reglementări privind protec ția consumatorilor, re țelele transeuropene
în domeniul transporturilor rutiere, feroviare și aeriene, al comunica țiilor și energiei, cooperarea în
justiție și al afacerilor interne, asigurarea securității europene etc .
Acordurile din Actul Unic European erau doar puncte de parcurs pe drumul
viitoarei integrării. În sfera soluțiilor economice, Tratatul menționat prevedea
punerea în aplicare a pieței unice europene până la sfârșitul anului 1992. O
consecință naturală a acestei etape a fost programul monedei unice. Proiectul
prematur al unei uniuni monetare a fost Planul Werner din octombrie 1970. De
asemenea, Actul Unic European cuprindea prevederi privind cooperarea în
domeniul politicii externe. Unanimitatea era condiția pentru asumarea pozițiilor
comune în acordurile interguvernamentale. Cu acest prilej, s-a declarat, de
asemenea, voința de cooperare mai strânsă în problemele legate de apărare.
Prevederile Actului Unic European vor funcționa până în anul 1992. Însă în
perioada 1988-1992 au loc mai multe schimbări:
▪ 1988 – reformarea fondurilor structurale – după mai mulți ani de criză
bugetară o importantă reformă intervine asupra politicii de finanțare a
CEE prin programarea multianuală a cheltuielilor. Se creează un plafon
al resurselor bugetare, linia directoare agricolă funcție de creșterea
produsului național brut fiind fixată prin FEOGA;
▪ în urma căderii zidului Berlinului se adoptă, în data de 9 decembrie 1989,
Charta socială europeană și declarația de aprobare a reunificării
Germaniei de către 11 țări (fără Regatul Unit);
▪ în iunie 1990 se semnează, între Franța, Germania și Benelux, Convenția
de la Schengen privind libera circulație a persoanelor;
▪ în data de 15 decembrie 1990 se deschid Conferințele interguvernamentale
de pregătire a Uniunii Economice și Monetare (UEM) și Uniunii Politice; ▪
în data de 21 octombrie 1991 se semnează Acordul privind crearea Spațiului
Economic European (EEE): cele douăsprezece țări ale Comunității europene
și cele șapte țări (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia,
Elveția) ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS).
Trebuie însă să menționăm de asemenea că întreaga Europă este supusă
modificărilor politice, după căderea comunismului la începutul anilor ’90 urmând
destrămarea Iugoslaviei. Misiunea statelor membre se lărgește abordându-se în anii
următori probleme diverse, precum apărarea, telecomunicațiile, energiile
regenerabile, dezvoltarea rurală etc.
Tratatul privind Uniunea Europeană (UE), respectiv Tratatul de la
Maastricht, a fost semnat în data de 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare în
noiembrie 1993. Acesta angajează statele într-o dinamică de adâncire a uniunii:
realizarea Uniunii Economice și Monetare până în 1999, noile politici comune,
cetățenia europeană, obiectivul unei politici externe și de apărare comune.
Obiective fundamentale stabilite: „salvarea valorilor și intereselor comune și a
independenței Uniuni; întărirea securității Uniunii Europene și a statelor membre
sub toate aspectele, inclusiv militare; menținerea păcii și întărirea securității
internaționale conform dreptului internațional reieșit din Carta ONU; promovarea
cooperării internaționale; întărirea democrației și a drepturilor omului”. Obiective
generale stabilite: „menținerea și dezvoltarea cuceririlor comunitare; identitatea
Uniunii Europene pe scena internațională; asigurarea unității și coerenței Uniunii
în acțiunile externe”. Din punct de vedere instituțional: implementarea Uniunii
Economice și Monetare (introducerea euro), este introdusă noțiunea de Uniune
Europeană, este stabilită cetățenia europeană și sunt restructurate Comitetul
Regiunilor și Ombudsmanul.
Tratatul de la Maastricht – Tratatul privind Uniunea Europeană
(7 februarie 1992)
Crearea Uniunii Economice și Monetare a făcut obiectul mai multor dezbateri ale CEE. La
Copenhaga, în decembrie 1973, s-a elaborat Declara ția asupra identită ții europene, iar la Haga în
1976 este adoptată Declarația Solemnă asupra UE a Consiliului European care precizează
dezvoltarea progresivă a UE. François Mitterand și Helmuth Kohl, prin declara ția franco-germană
din aprilie 1990 au susținut continuarea procesului construc ției europene prin integrarea țărilor est-
europene. Această decizie vine pe fondul căderii zidului Berlinului din noiembrie 1989 și
destrămarea influenței sovietice în Europa de Est. Discu țiile sunt continuare în 15 decembrie 1990
la Roma unde se abordează realizarea uniunii economice, monetare și politice, iar rezultatele
acestora au fost concretizate în decembrie 1991 în cadrul documentului cunoscut sub numele
Tratatul de la Maastricht sau Tratatul de Uniune Europeană. Odată cu acest tratat Comunitatea
Economică Europeană este redenumită Comunitatea Europeană.
Tratatul de la Maastricht a accelerat procesul de integrare politică, a extins competen țele CEE
și a stabilit etape pentru transferul suveranită ții în materie monetară. Acesta propune: uniunea
economică – se reglementează aspecte financiare și bugetare; stabilirea de pârghii de
constrângere etc.; uniunea monetară – se înfiin țează Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC); se înființează Comitetul monetar (caracter consultativ); realizarea UEM (liberalizarea
mișcării capitalurilor, eliminarea controlului schimburilor, cre șterea fondurilor structurale,
implementarea unui program de convergen ță economică și monetară, înfiin țarea în 1994 a
Institutul Monetar European, convergența economiilor statelor membre, integrarea economică etc.);
uniunea politică – extinderea competențelor în domeniile: politica economică, politica socială,
politica de cercetare și de dezvoltare tehnologică, politica mediului înconjurător, politica externă,
cetățenie europeană etc.

Ideea unei monede unice a fost menționată în rapoartele lui Delors încă din
1989. De data aceasta a fost însă bine primită, iar programul Uniunii Economice și
Monetare a fost inclus în Tratatul de la Maastricht. Acest tratat este de altfel un alt
compromis. În versiunea sa de lucru, ca material inițial supus discuțiilor, a existat
o dispoziție privind federația europeană. În fața obiecției categorice a Marii
Britanii, a fost scoasă din tratat18. De asemenea, cadrul instituțional al politicii
externe și de apărare comune a fost conturat inițial în Tratatul privind Uniunea
Europeană, al doilea pilon al Uniunii Europene dar fără o aplicabilitate concretă.
Ce a urmat? După ce pe data de 20 septembrie 1992 francezii se pronunță
prin referendum cu 51,04% voturi pentru ratificarea tratatului, la 1 ianuarie 1993
intră în vigoare piața unică (consacrată liberei circulații a mărfurilor și a
capitalurilor), la 1 noiembrie 1993 intră în vigoare Tratatul privind Uniunea
Europeană și în ianuarie 1994 intră în vigoare Spațiul Economic European (SEE),
care regrupează Uniunea Europeană și cinci din cele șapte țări membre ale AELE
(Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia).
La 1 ianuarie 1995 are loc a patra lărgire a UE prin aderarea Austriei,
Finlandei și Suediei (se formează UE-15). De asemenea, pe 26 martie 1995 intră în
vigoare Acordul Schengen în șapte țări – Belgia, Germania, Spania, Franța,
Luxemburg, Țările de Jos și Portugalia, conform acestuia cetățenii putând călători
între aceste țări fără să fie nevoiți să prezinte pașaportul la graniță. De asemenea,
după ce la Summitul de la Essen (9-10 decembrie 1994) Consiliul European
decidea caracterul obiectiv al lărgirii Uniunii cu Polonia, Ungaria, Republica
Cehă, Slovacia, Bulgaria și cu România, în decembrie 1995 la Summitul de la
Madrid este reconfirmată aderarea vechilor state socialiste ca necesitate politică și
șansă istorică și este adoptată denumirea de euro pentru moneda europeană.
La sfârșitul anului 1996 (decembrie), la Summitul de la Dublin, se decide
crearea Uniunii Europene Monetare și se semnează Pactul de stabilitate care
prevedea aplicarea de către statele membre ale zonei euro a programului de
stabilitate și aplicarea sancțiunilor financiare. De asemenea, în urma acestei
reuniuni a Consiliului European se ajunge la un acord privind diversele elemente
necesare pentru introducerea monedei unice (cadrul juridic, pactul de stabilitate, un
nou mecanism al ratei de schimb) și se adoptă declarația de la Dublin privind
ocuparea forței de muncă.
Urmează un alt pas major în istoria Uniunii Europene. În urma negocierilor
începute în iunie 1997, Consiliul European a adoptat documentul intrat în istorie
sub denumirea Tratatul de la Amsterdam (semnat pe 2 octombrie 1997 și intrat în
18
După semnarea Tratatului, John Major a rostit următoarele: „Marea Britanie a utilizat eficient
negocierile de la Maastricht, în scopul de a consolida puterea guvernelor statelor membre. Acum
este clar că Comunitatea va rămâne o uniune de state naționale suverane. Este așa cum se așteaptă
oamenii să fie, adică deciziile sunt luate de către parlamentele lor”. Conform The Economist, 25
septembrie 1993.
vigoare la 1 mai 1999). De asemenea, este continuat procesul de extindere. În

cadrul Summitului de la Luxemburg din 12-13 decembrie 1997 se adoptă decizia
de începere a negocierilor, iar procesul de aderare pentru țările candidate central și
est europene și Cipru a fost lansat la 30 martie 1998.
Reforma monetară din cadrul UE continuă, la data de 25 martie 1998 fiind
adoptat de către Comisia Europeană Raportul de convergență prin care recomandă
ca 11 state membre să adopte moneda euro de la 1 ianuarie 1999. Astfel, în data de
3 mai 1998, Consiliu Europei adoptă două regulamente privind specificațiile
tehnice ale monedelor euro și introducerea monedei euro, iar miniștrii și
guvernatorii băncilor centrale din statele membre adoptă euro ca monedă unică. De
asemenea, începând cu 1 iunie 1998 este înființată Banca Centrală Europeană.
Tratatul de la Amsterdam
(2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 martie 1999)
Tratatele comunitare au fost modificate prin Actul Unic European și Tratatul asupra Uniunii
Europene, dar la 2 octombrie 1997, la Amsterdam, ca urmare a conferin ței de la Torino din 29
martie 1997, a fost semnat un nou tratat care aduce modificări de fond tratatelor, simplifică
activitățile comunitare și impune prevederi generale și finale. Modificările fundamentale au vizat
instituțiile, principiile și politicile comunitare. Astfel, se stabilește un plafon pentru membrii
Parlamentului European și se stabilesc modificările legislative la nivel na țional, se introduce
procedura codeciziei și se dau noi competențe Curții de Justi ție. Tratatul con ține de asemenea
prevederi pentru întărirea politicii sociale și pentru reglementarea drepturilor omului.
După cum se observă, anul 1998 aduce multe modificări la nivel european,
atât în domeniul financiar, cât și în ceea ce privește dezvoltarea viitoare a UE.
Astfel, reuniunea Consiliului European de la Cardiff din 15-16 iunie stabilește linii
directoare ale strategiei UE privind reformele economice (în vederea stimulării
creșterii economice, prosperității, ocupării locurilor de muncă și incluziunii
sociale) și stabilește orientări și un calendar pentru noi negocieri cu privire la
„Agenda 2000”. La reuniunea Consiliului European de la Viena din 11-12
decembrie: se decide consolidarea procesului de convergență a politicilor de
ocupare a forței de muncă în vederea încheierii unui Pact european pentru
ocuparea forței de muncă; se stabilesc condițiile pentru reprezentarea externă a
monedei euro; se aprobă un plan de acțiune pentru stabilirea unui spațiu al
libertății, securității și justiției; se stabilește o strategie de activitate a Uniunii.
Anul 1999 începe cu lansarea oficială a monedei euro în Austria, Belgia,
Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia și
Spania. Introducerea euro a fost un proces de amploare. După lansarea din 1999,
abia în ianuarie 2000 Grecia decide să adopte euro. În ianuarie 2002 sunt introduse
bancnotele și monedele euro, punându-se bazele logistice ale tipăririi, și distribuirii
acestora în 12 țări (sunt puse în circulație peste 80 de mld. de monede). În mai

1999 intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam, iar la reuniunea Consiliului
European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 se decide deschiderea
negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta
(ce vor începe în februarie anul următor) și se recunoaște statutul de țară candidată
al Turciei. Semnarea tratatelor de aderare cu Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia are loc în Atena în aprilie
2003.
În data de 26 februarie 2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în
vigoare la 1 februarie 2003.
Tratatul de la Nisa
(26 februarie 2001)
Tratatul de la Nisa a fost realizat pentru consolidarea institu țiilor europene în contextul
extinderii UE. Acesta cuprinde „Declarația privind viitorul Uniunii” prin care se delimitează
competențele structurilor de conducere și decizie și rolul parlamentelor na ționale în viitor.
Obiectivele urmărite au fost: simplificarea tratatelor; delimitarea competen țelor UE și a statelor;
realizarea Statutului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; stabilirea rolului
parlamentelor naționale. Modificările importante aduse în sfera institu țională: pentru Parlamentul
European se stabilește numărul de membrii, modul de utilizare a dreptului de veto etc; pentru
Consiliul Europei se stabilește modul de luare a deciziilor; pentru Comisia Europeană se limitează
componența la un comisar pentru fiecare stat membru, se aprobă Carta drepturilor fundamentale
ale UE (drepturile civile, politice, economice, și sociale) etc.
2.5. Evoluțiile recente al construcției europene

La 1 mai 2004 are loc a cincea lărgire a UE prin aderarea celor opt țări est
europene, a Maltei și Ciprului (se formează UE-25). Integrarea monetară a acestora
va fi treptată, euro fiind adoptat, spre exemplu, de Slovenia în 2007, de Cipru și
Malta în 2008, de Slovacia în 2009, Estonia în 2011 etc. La 1 ianuarie 2007 are loc
a șasea lărgire a UE prin aderarea României și Bulgariei (se formează UE-27), iar
în iulie 2013 aderă și Croația. Vorbim astfel în prezent de o Uniune Europeană
formată din 28 de state membre, creată însă în paralel cu criza financiară ce a lovit
economia mondială în septembrie 2008 și care a determinat o mai strânsă
cooperare economică între țările UE.
În data de 29 octombrie 2004 cele 25 de state membre ale UE au semnat
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, dar care nu s-a ratificat
datorită respingerii acestuia prin referendum în Franța și Olanda. Deși scopurile
tratatului din 2004 au fost ambițioase, respectiv de a simplifica procesul de decizie
democratic și modul de funcționare a unei Uniuni Europene și de a crearea unui
post de ministru european al afacerilor externe, datorită respingerii de către Franța
și Olanda s-a decis introducerea unei „perioade de reflecție”.
În aceste condiții, Comisia Europeană a propus să fie modificat Tratatul

privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), textul respectiv căpătând
denumirea de Tratatul de la Lisabona (semnat pe 13 decembrie 2007 și intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009). Tratatul de instituire a Comunității Europene este
versiunea actuală a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene
semnat la Roma (1957) și care a fost modificat succesiv prin Tratatele de la
Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și Nisa (2002). Tratatul privind
Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) este versiunea consolidată a Tratatului de
instituire a Comunității Europene, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la
Lisabona. Tratatul de la Lisabona modifică tratatele precedente, iar noul act
prevede linii directoare pentru probleme globale (precum modificarea climei,
securitatea și dezvoltarea durabilă) și are drept scop consolidarea capacității de
funcționare a UE prin sporirea eficienței instituțiilor comunitare. Se extind
competențele Parlamentului European și se introduce Cartea Drepturilor
Fundamentale în sistemul juridic comunitar.
Începând cu septembrie 2008 însă economia mondială este lovită de criza
financiară, iar după ce guvernul american intervine să salveze de la faliment
societățile de credit ipotecar Fannie Mae și Freddie Mac mai multe bănci europene
prezintă dificultăți. O lună mai târziu criza financiară devine tema principală
dezbătută la Summitul european, liderii UE cerând revizuirea sistemului financiar,
supravegherea internațională a piețelor și introducerea de standarde de
reglementare care să asigure transparență și responsabilizare.
Tratatul de la Lisabona
(31 decembrie 2007, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009)
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul de la Maastricht din 1992, fără a-l înlocui, în urma
mai multor ani de negocieri privind aspectele institu ționale al UE. Odată cu acest tratat Uniunea
Europeană primește personalitate legală și numele de Comunitate Europeană a dispărut.
Prin acesta s-a creat cadrul legal și instrumentele juridice necesare formării unei Uniuni
Europene mai democratice și mai transparente: consolidarea Parlamentului European prin
acordarea de noi atribuții majore privind legisla ția, bugetul și acordurile interna ționale; introducerea
principiului subsidiarității; posibilitatea cetățenilor de a înainta ini țiative Comisiei; posibilitatea ca un
stat membru să se retragă din Uniune; institu ții moderne, stabil și un proces decizional eficient;
consolidarea valorilor și obiectivelor Uniunii Europene: asigurarea drepturilor cetă țenilor,
asigurarea libertății pentru toți cetățenii europeni; asigurarea solidarită ții între statele membre;
asigurarea unei capacități extinse de acțiune în materie de libertate, securitate și justi ție etc.
Tratatul de la Lisabona a creat funcția de pre ședinte al Consiliului European (mandat de doi
ani și jumătate), a creat o legătură între alegerea pre ședintelui Comisiei și rezultatele alegerilor
europene și a inclus reguli mai clare privind cooperarea consolidată, dispozi țiile financiare și
instrumentele de politică externă. Pentru consolidarea politicii externe a introdus func ția de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (unul din vicepre ședin ții
Comisiei) și instituie un nou serviciu european pentru ac țiune externă.
Aceste cerințe sunt reiterate la reuniunea G-20 din 16 noiembrie 2008 dar
totodată se discută și modul de întrajutorare a economiilor emergente și a țărilor în
curs de dezvoltare pe parcursul crizei economice. De asemenea, la Summitul de la
Londra al G-20 din 2 aprilie 2009 se decide suplimentarea cu 832 de mld. de euro
a resurselor de care dispun FMI și alte instituții.
La nivelul Uniunii Europene au fost luate de asemenea o serie de măsuri ca
răspuns la criza economică. Dintre acestea menționăm:
▪ Consiliul European (19-20 martie 2009) – se decide alocarea a 5 mld. de
euro, pentru modernizarea rețelelor electrice și de internet și pentru
majorarea ajutorului acordat de UE țărilor aflate în dificultate;
▪ Summitul special UE din 7 mai 2009 – se discută impactul crizei
economice asupra locurilor de muncă în Europa;
▪ în urma escaladării în luna martie a crizei economice din Grecia, în iunie
se decide acordarea de asistență statelor membre din zona euro; ▪ la
începutul anului 2011 își încep activitatea Autoritatea bancară europeană,
Autoritatea europeană pentru asigurări și pensii ocupaționale și Autoritatea
europeană pentru valori mobiliare și piețe;
▪ la 8 octombrie 2012 intră în vigoare Mecanismul european de stabilitate
(MES) menit să asigure stabilitatea financiară în zona euro;
▪ la 4 noiembrie 2014 intră în vigoare Mecanismul unic de supraveghere
pentru bănci prin care Banca Centrală Europeană își asumă rolul de a
supraveghea băncile din zona euro (așa-numita „uniune bancară”) etc.
La aceste măsuri se adaugă semnarea în data de 1-2 martie 2012 a Tratatului
privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în Uniunea Economică Monetară
(cunoscut și sub numele de „pact fiscal” și care intră în vigoare din ianuarie 2013)
și semnarea în data de 8-29 iunie 2012 a Pactului pentru creștere economică și
locuri de muncă.
Consolidarea Uniunii Europene a continuat însă paralel cu măsurile
monetare. În anul 2010 (17 iunie), la Bruxelles, Consiliul European adoptă
Strategia „Europa 2020” destinată creșterii economice inteligente, durabile și
favorabile incluziunii, iar la 30 iunie 2011 Comisia Europeană propune un plan
multianual de cheltuieli pentru perioada 2014-2020 (aprobat de către Consiliul
Europei în data de 2 decembrie 2013). De asemenea, în 26 noiembrie 2014
Comisia Europeană propune un plan de investiții în valoare de 315 miliarde euro
destinat relansării creșterii economice în Europa și asigurării de locuri de muncă
(Fondul european pentru investiții strategice (FEIS) pentru perioada 2015-2017).
Procesul de extindere este în de asemenea în continuă dezvoltare. După
acceptarea candidaturii Serbiei, în iunie 2014 se acordă Albaniei statutul de țară
candidată la aderarea la UE și se semnează acorduri de asociere între UE și
Georgia, Moldova și Ucraina. Tot în anul 2014 s-au desfășurat alegeri pentru
Parlamentul European fiind aleși 751 de deputați cu o rată de participare de
43,09%.
Cum va arăta viitorul Uniunii Europene? UE a reușit până în prezent

consolidarea instituțională, cu preocupări directe în asigurarea stabilității monetare,
a relansării economice și asigurarea creșterii ocupării.
Problemele actuale însă cu care se confruntă UE, pe lângă problema
refugiaților, rezidă din dorința Marii Britanii de a se retrage din UE (în data de 7
mai 2015 Partidul Conservator anunță organizarea unui referendum privind
rămânerea țării în Uniunea Europeană, până la sfârșitul lui 2017), din instabilitatea
euro datorată Greciei și a economiilor emergente (China, India, Brazilia). Cu toate
acestea, în data de 22 iunie 2015 președinții a cinci foruri europene (președintele
Comisiei Europene; președintele Summitului zonei euro; președintele
Eurogrupului; președintele Băncii Centrale Europene și președintele Parlamentului
European) au propus planuri ambițioase de aprofundare a uniunii economice și
monetare în perioada 2015-2025.
Capitolul 3
Sistemul instituțional al Uniunii
Europene
Uniunea Europeană are o structură instituțională pluripartită, cu funcțiuni
specifice, care asigură și colaborează pentru exercitarea puterii executive,
legislative și judiciare. Structura instituțională a Uniunii Europene este ramificată
la nivel supranațional și național, cuprinzând inclusiv organisme consultative și
agenții suport. Aceasta are la bază proceduri legislative și decizionale care asigură
funcționalitatea tuturor instituțiilor componente.
3.1. Cadrul legislativ și decizional de funcționare a instituțiilor

Uniunii Europene
3.1.1. Aspecte generale privind cadrul juridic european (Toma, Gazinski)

Sistemul juridic al Uniunii Europene este unic și destul de diferit de cele
cunoscute în ordinea tipică a unui stat democratic sau a unei instituții
internaționale. El reflectă decenii de cooperare între statele membre, care,
stabilind și dezvoltând cadrul instituțional comunitar, și-au redus treptat
suveranitatea pentru a fi reprezentate în instituțiile comune. În dreptul european,
nu există niciun document de felul Constituției. Substitut său este un întreg grup
de acte, definind structurile instituționale și normele juridice de funcționare a
acestora, cunoscut sub numele de acquis-ul comunitar19 (ansamblul legislației și
instituțiilor comunitare).
Dreptul comunitar se bazează pe o serie de principii generale, din care cele
mai importante sunt:
▪ Principiul supremației (primatul legislației europene asupra legislației
statului membru) – a fost introdus de Curtea (Europeană) de Justiție și
prevede că legea statului membru nu trebuie să submineze ordinea
juridică a acquis-ului comunitar – în cazurile de conflict de soluții
legislația UE are câștig de cauză în fața puterii executive. În consecință,
statele membre nu pot adopta legi contrare instanțelor UE și instanțele
naționale sunt obligate să aplice acest principiu în hotărârile lor. Ca efect
direct al acestui principiu, persoanele fizice sau instituțiile se pot referi la
legislația UE în cadrul procedurilor judiciare. Mai mult decât atât, Curtea
de Justiție a
19
Termen din limba franceză, general recunoscut și utilizat.
stabilit un alt rol, acela de cerere de daune cauzate de încălcarea legislației

UE. Tratatul de la Lisabona a menținut intact principiul supremației
dreptului Uniunii Europene, dar limitat de principiile subsidiarității și
proporționalității.
▪ principiul subsidiarității20 – într-una din dispozițiile generale ale Tratatului
de la Maastricht, este înscris implicit (și apoi repetat în articolul 5 din
Tratatul de la Lisabona): „în domeniile care nu intră în competența sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele
acțiunii propuse nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele
membre, fie la nivel central, ori la nivel regional și local, dar poate mai
degrabă, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii propuse, să fie
realizate mai bine la nivelul Uniunii”. Instituțiile UE sunt obligate să
aplice principiul subsidiarității și parlamentele naționale au primit dreptul
de a monitoriza respectarea legislației europene, care se află în pregătire,
cu acest principiu.
▪ Principiul proporționalității – pentru a ne referi încă o dată la Tratatul de la
Lisabona, Articolul 5 paragraf compact: „conținutul și forma acțiunii
Uniunii nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor tratatelor”.
Sistemul juridic ce stă la baza proceselor decizionale europene se împarte în
două categorii: legislația primară și legislația secundară.
Legislația primară este reprezentată de Tratatele Fondatoare (Tratatul de la
Paris și cele două Tratate de la Roma), tratatele adoptate mai târziu (inclusiv
acordurile de asociere și tratatele de aderare), protocoalele anexate și modificările
la acestea, precum și de hotărârile Curții de Justiție. Legislația primară înglobează
procedura de adoptare a tratatelor sau de modificare a înregistrării lor, care
pornește de la stabilirea proiectului de tratat de către o Conferință
interguvernamentală21. După acceptarea de Consiliul European, începe procedura
de ratificare ce implică Parlamentul European și fiecare dintre țările membre.
Tratatul intră în vigoare la o dată fixă după ultima ratificare, procesul fiind de
lungă durată și nu merge întotdeauna fără perturbări (un tratat putând fi respins de
oricare dintre țări).
Legislația secundară înglobează reglementările instituțiilor implicate în
procesul de elaborare a legilor, respectiv Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul
European și Comisia Europeană (împreună cu alte organisme instituționale ale UE
și diferiți parteneri sociali). Legislația secundară cuprinde:
▪ regulamentele – sunt instrumentele juridice cu cea mai mare forță. Ele sunt
obligatorii pentru toate statele membre, care trebuie să se conformeze
20
Din punct de vedere istoric, principiul subsidiarității a fost introdus în doctrina socială catolică de
papa Leon al XIII-le în enciclica sa „Rerum Novarum” și confirmat de succesorii săi. 21 Cu excepția
notabilă a posibilului Tratat Constituțional, pregătit de o comisie specială formată din politicieni de
rang înalt.
Capitolul 3. Sistemul instituțional al Uniunii Europene 51
conținutului lor juridic, după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene, la intrarea lor în vigoare;
▪ directivele – sunt o legislație similară, cu caracter obligatoriu pentru statele
membre, dar raportate la obiectivele specifice prevăzute în ele. Ele se
adresează statelor membre, care, totuși, sunt libere să definească și să
aleagă setul propriu de mijloace, precum și căile de conducere și
calendarul de implementare specificate în dispoziții;
▪ deciziile – sunt un act individual juridic, direcționat către un destinatar
specific și sunt obligatorii pentru acesta: o anumită țară, instituție, o
întreprindere și chiar persoane concrete. Decizia impune anumite obligații
beneficiarului, sau îi dă anumite puteri.
▪ recomandările – reamintesc de caracterul directivelor, dar ele nu sunt
obligatorii – punerea în aplicare este, prin urmare voluntară. Ele sunt o
modalitate prin care Uniunea formulează statutul dorit al lucrurilor într-un
anumit domeniu. Prin urmare, punerea în aplicare voluntară a
recomandărilor poate constitui un fel de formă de promovare a entității.
▪ avizele – reprezintă un instrument fără caracter obligatoriu care permite
instituțiilor să-și prezinte punctele de vedere. Acestea pot fi emise de
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European,
Comitetul Regiunilor sau Comitetul Economic și Social European;
▪ opiniile – sunt o formă de exprimare a punctelor de vedere. Ele sunt emise
frecvent în cadrul procedurilor interne dintre organismele UE – depunerea
acestora de către Comitetul Social European sau de către Comitetul
Regiunilor este pur și simplu o parte integrantă a procedurilor de
elaborare a legislației UE.
Procedura de elaborare a legislației Uniunii Europene are la bază, conform
Tratatului de la Lisabona, o serie de proceduri legislative, respectiv: procedura
legislativă ordinară, procedurile legislative speciale și clauze pasarelă.
Procedura legislativă ordinară este aproape identică cu procedura utilizată
anterior, cea de codecizie, dar mult mai democratică. Aceasta pune pe picior de
egalitate Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European (colegiuitori), cele
două instituții putând adopta actele legislative pe baza majorității calificate. Dacă
nu se ajunge la un acord (după a doua lectură) se convoacă un comitet de
conciliere.
Procedurile legislative speciale au înlocuit procedurile de consultare, de
cooperare și de aviz conform. Aceste proceduri constituie excepții de la aplicarea
procedurii legislative ordinare. Legiuitorul este Consiliul Uniunii Europene, în
timp ce Parlamentul European are responsabilități limitate (consultare sau
aprobare, după caz).
Clauzele pasarelă permit aplicarea procedurii legislative ordinare în domenii
pentru care prin tratate se prevăd proceduri legislative speciale sau permit aplicarea
votului cu majoritate calificată în cazurile în care trebuie aplicat votul în
unanimitate. Clauzele generale se aplică tuturor politicilor europene (decizia este a

Consiliului European și parlamentele naționale au drept de opoziție), iar cele
specifice, doar anumitor politici europene (se pot aplica și prin decizia Consiliului
Uniunii Europene; parlamentele naționale nu au drept de opoziție, cu excepția
dreptului familiei). Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (ce cuprinde
prevederile de la Lisabona) prevede șase clauze pasarelă specifice, pentru
următoarele domenii: cadrul financiar multianual; politica externă și de securitate,
cooperare judiciară în domeniul dreptului familiei; cooperarea consolidate; social;
mediu.
În prezent, procedura de consultare se aplică în doar câteva cazuri limitate și
precis menționate în Tratat, cum ar fi legea concurenței, unele aspecte ale pieței
interioare și adoptarea de acorduri internaționale în domeniul politicii externe și de
securitate comună. Avizul anterior al Parlamentului este necesar, înainte de decizia
juridică a Consiliului Uniunii Europene (și, uneori, cea a Comitetului Regiunilor
sau a Comitetului Economic și Social European), dar fără un efect obligatoriu
pentru Consiliu.
Aplicarea procedurii de aprobare prin consimțământ este, în prezent, de
asemenea, redusă. Acesta acoperă cazuri, cum ar fi adoptarea de noi tratate de
aderare sau asociere (sau ipotetic – noua soluție juridică – de demisie din calitatea
de membru în UE), cadrul financiar multianual sau de cooperare consolidată. Nicio
modificare nu poate fi introdusă de către Parlamentul European, dar legea poate fi
adoptată numai după acordul său.
În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, au fost introduse două regimuri
legislative noi: actele delegate și actele de punere în aplicare. În cazul actelor
delegate acționează numai Comisia Europeană, aceasta fiind în măsură să le
adopte, în timp ce actele de implementare pot fi adoptate fie de către Comisie, fie
(în situații speciale) de către Consiliul Uniunii Europene. Actele de delegare sunt
destinate să clarifice sau să actualizeze actele juridice de bază numai în ceea ce
privește așa
numitele elemente „neesențiale”. Scopul actelor de punere în aplicare este de a
facilita realizarea actului de bază, dar nu sunt permise schimbări semnificative. Nu
există nicio astfel de restricție pentru actele de punere în aplicare22.
3.1.2. Proceduri decizionale în Uniunea Europeană (Toma)

Pentru înțelegerea procedurilor decizionale trebuie mai întâi să clarificăm
sistemul de votare european așa cum a fost stabilit de Tratatul de la Lisabona (în
vigoare de la 1 decembrie 2014).
22
D’Sa R.M., The legal Framework of the European Union, în The European Union. Encyclopedia
and Directory, ed. I. Gladman, Routledge, Agington, NY, 2014, p. 221.
Astfel, în cadrul Consiliul Uniunii Europene, votul prin majoritate calificată

este utilizat pentru circa 80% din actele legislative europene, în practică existând
însă următoarele tipuri de votare:
▪ unanimitate – presupune acordul din partea tuturor celor 28 de membri,
abținerile neîmpiedicând luarea unei decizii;
▪ majoritate calificată (majoritate dublă) – utilizat pentru propunerile
primate de la Comisia Europeană sau de la Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate, necesită îndeplinirea
următoarelor condiții: 55% dintre statele membre votează pentru (16 din
28 state membre) și acestea reprezintă cel puțin 65% din totalul populației
Uniunii Europene (abținerile se consideră a fi voturi împotrivă). Pentru
propuneri primite din alte surse decât cele de mai sus, deciziile de adoptă
dacă cel puțin 72% din membrii Consiliului votează pentru și aceștia
reprezintă cel puțin 65% din populația Uniunii Europene;
▪ majoritate simplă – utilizat pentru chestiuni de procedură (regulamente
interne, organizarea comitetelor etc.) presupune că cel puțin 15 state
membre trebuie să voteze pentru.
În cadrul Parlamentului European se utilizează următoarele tipuri de votare:
▪ majoritatea simplă – reprezintă majoritatea celor care votează și este cea
mai utilizată procedură;
▪ majoritatea absolută – se aplică în cazul celui de-al doilea vot pentru co
decizie, al votării bugetului etc. și presupune minim 50% din numărul
total de membri;
▪ majoritatea calificată – se aplică în cazul cenzurării Comisiei Europene și
necesită două treimi din membri.
Comisia Uniunii Europene decide prin majoritate absolută, adică cel puțin 15
din cei 28 de comisari.
❖ Proceduri decizionale supranaționale

În prezent, așa cum am menționat anterior, Parlamentul European și
Consiliul Uniunii Europene au putere legislativă egală, procedura legislativă
ordinară (fosta procedură de codecizie) aplicându-se în cazul a 85 de temeiuri
juridice.
Etapele procesului de decizie
(Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene)
Etapa I – Prima lectură
Comisia Europeană 🡪 propunere 🡪 Parlamentul European aprobă cu majoritate simplă 🡪
Consiliul Uniunii Europene aprobă cu majoritate calificată (forma trimisă de Parlament) sau
retrimite Parlamentului pentru revizuire.

Etapa II – A doua lectură
1. Parlamentul European aprobă cu majoritate simplă forma trimisă de Consiliul Uniunii
Europene sau nu ia nicio decizie (maxim trei luni) 🡪 actul este adoptat.
2. Parlamentul European respinge propunerea cu majoritate absolută a deputa ților și
procedura se suspendă.
a. Parlamentul European adoptă cu majoritate absolută amendamente la propunere 🡪 a doua
lectură în Consiliul Uniunii Europene, caz în care: în maxim trei luni se adoptă
amendamentele Parlamentului cu majoritate calificată și cu vot unanim amendamentele cu
aviz negativ din partea Comisiei Europene;
b. nu se aprobă și se convoacă în termen de șase săptămâni comitetul de conciliere.
Etapa III – Concilierea

Se organizează un comitet de conciliere compus din reprezentan ți ai Consiliului Uniunii
Europene și ai Parlamentului European, asista ți de reprezentan ții Comisiei Europene. Dacă nu se
ajunge la un acord procedura este oprită și actul nu este adoptat. Comitetul trebuie să adopte în
maxim șase săptămâni un document aprobat prin majoritate calificată de reprezentan ții Consiliului
Uniunii Europene și prin majoritate absolută de reprezentan ții Parlamentului European. Acesta se
trimite Consiliului și Parlamentului pentru aprobare.
În ceea ce privește numirile la nivelul instituțiilor supranaționale, se aplică

următoarele reguli:
▪ președintele Comisiei Europene și Ombudsmanul European sunt aleși de
Parlamentul European;
▪ înaltul reprezentant pentru politica externă și de securitate este ales cu
majoritate calificată de Consiliul European;
▪ comisarii sunt aleși cu majoritate calificată de Consiliul Uniunii
Europene, de comun acord cu președintele ales al Comisiei Europene; ▪ lista
membrilor Curții de Conturi și lista membrilor și a membrilor
supleanți ai Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social
European este adoptată de Consiliul Uniunii Europene.
❖ Proceduri decizionale interguvernamentale

Procesul decizional bazat pe cooperare interguvernamentală și pe
participarea statelor membre se utilizează domenii precum: politica externă și de
securitate; cooperarea consolidată; revizuirea tratatelor etc.
Proceduri de decizie interguvernamentală
Procedura de modificare a tratatelor
Propunerile pot fi prezentate în cadrul conferin țelor interguvernamentale. Aceasta presupune:
consultarea Parlamentului European înainte de conferin ță; consultarea și participarea
reprezentanților Comisiei Uniunii Europene; consultarea Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale

Europene dacă propunerea urmărește modificări institu ționale în domeniul monetar; emiterea unei
decizii la nivelul Consiliului European (cu majoritate simplă) privind convocarea sau nu a unei
convenții după aprobarea Parlamentului. Acordul comun al Conferin ței interguvernamentale
asupra modificărilor aduse tratatelor se supune spre ratificare statelor membre.
Procedura de aprobare a aderării unui stat

Presupune înaintarea unei cereri din partea unui stat, notificarea parlamentelor na ționale și a
Parlamentului European, aprobarea Consiliul European (a condi țiilor de eligibilitate), consultarea
Comisiei Europene, aprobarea cu majoritatea absolută a parlamentului European, adoptarea
deciziei de aderare în unanimitate a Consiliului Uniunii Europene și ratificarea din partea statelor
membre.
❖ Procedura bugetară
Până la intrarea în vigoare a primului Tratat bugetar din 1970, doar Consiliul
Uniunii Europene avea competențe bugetare, în timp ce Parlamentul European
avea doar rol consultativ.
Abia după modificarea tratatului din 1975 Parlamentul European a obținut
dreptul de a respinge bugetul în ansamblu.
Această formă decizională s-a menținut până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona (2009) când a fost introdusă procedura de codecizie
bugetară.
Procedura de adoptare a bugetului
Etapa I – Comisia Europeană stabilește proiectul de buget 🡪 Parlamentul European și
Consiliul Uniunii Europene stabilesc prioritățile bugetare.
Etapa II – Consiliul Uniunii Europene emite propria opinie asupra proiectului
și îl transmite Parlamentului European.
Etapa III – are loc adoptarea proiectului conform procedurii legislative
ordinare descrise anterior. Aprobarea bugetelor rectificative și suplimentare
propuse de Comisie presupune același proces de decizie.
3.2. Prezentarea instituțiilor europene (Toma)
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona promovarea
obiectivelor, valorilor și intereselor Uniunii Europene a fost realizată de cinci
instituții comunitare fundamentale: Consiliul Uniunii Europene; Parlamentul
European; Comisia Europeană; Curtea de Justiție a Uniunii Europene; Curtea de
Conturi a Uniunii Europene. Începând cu anul 2009, Consiliul European și Banca
Centrală Europeană devin și ele instituții cu personalitate juridică. La acestea se
adaugă două organisme cu rol consultativ, respectiv Comitetul Economic și Social
și Comitetul Regiunilor, precum și numeroase agenții suport.
3.2.1. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene este factorul decizional care, alături de
Parlamentul European și la propunerea Comisiei Europene, asigură desfășurarea
procesului legislativ la nivelul Uniunii Europene. Aceasta include miniștri din
cadrul statelor membre sau oficiali de rang înalt de la nivel ministerial autorizați să
acționeze în numele guvernului statului respectiv și să exercite dreptul de vot.
Activitatea Consiliului a început în 1952 odată cu Tratatul de la Paris. Acesta
aviza activitățile Înaltei Autorități și urmărea armonizarea acestora cu politicile
economice generale ale guvernelor statelor membre (Tratat CECO).
În 1958, prin Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,
Consiliul dispune de atribuții de decizie și coordonează politicile economice
generale ale statelor membre. În 1967, prin Tratatul de fuziune, se instituie un
consiliu unic, respectiv Consiliul Comunităților Europene ce înlocuiește Consiliul
de Miniștri ai CECO, ai CEE și ai CEEA. În 1993, prin Tratatul privind Uniunea
Europeană (Tratatul de la Maastricht), Consiliul primește competențe de executare
pe care le exercită hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după
obținerea avizului Parlamentului European.
Începând cu anul 2009 (Tratatul de la Lisabona), Consiliul exercită,
împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară, dar
îndeplinește și funcții de definire a politicilor și de coordonare. Altfel spus,
Consiliul Uniunii Europene negociază și adoptă legislația Uniunii Europene,
coordonează politicile statelor membre, dezvoltă politica externă și de securitate
comună a Uniunii Europene, încheie acorduri internaționale și adoptă bugetul
Uniunii Europene.
În funcție de problematica discutată, Consiliul Uniunii Europene decide fie
prin majoritate simplă (15 state membre sunt pentru) fie prin majoritate calificată
(55% din statele membre sunt pentru) sau vot unanim (toate voturile sunt pentru).
Consiliul Uniunii Europene poate să mai emită, pe lângă acte juridice, concluzii,
rezoluții și declarații, fără efecte juridice și deci fără forță juridică obligatorie,
referitoare în general la domenii politice. Concluziile Consiliului necesită un
consens între toate statele membre, dar în cazul în care nu se ajunge la consens
documentul poate fi adoptat sub titulatura „concluzia Președinției”.
În 1952, Consiliul funcționa cu ajutorul unui Comitet de coordonare (Cocor),
acesta fiind format din reprezentanții statelor membre conform ordinii de zi.
Necesitatea însă a unui organism permanent a determinat înființarea în 1958 a
Comitetului reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre (Coreper –
„Comité des représentants permanents”) ai cărui membri aveau statut de
ambasadori și care erau asistați de echipe de experți naționali detașați. Acest
comitet este consacrat prin Tratatul de fuziune din 1967 ca organism care asigură
pregătirea lucrărilor Consiliului Uniunii Europene și, prin Tratatul de la
Amsterdam (1999) capătă dreptul de a lua decizii procedurale. Tratatul de la
Lisabona recunoaște organizarea acestui comitet și cele două structuri componente
ale acestuia (create
încă din 1962), respectiv: Coreper I – reprezentanți permanenți adjuncți ce

abordează probleme tehnice (ocuparea forței de muncă, competitivitate, transport,
agricultură etc.) și Coreper II – reprezentanți permanenți ce abordează probleme
politice și economice cu caracter orizontal (afaceri economice, financiare, externe
etc.). Coreper pregătește ședințele Consiliului UE, acestea fiind organizate pe
subiecte, respectiv: afaceri generale, afaceri externe, transport, telecomunicații și
energie, afaceri economice și financiare, competitivitate, mediu, politici sociale și
ocupare, justiție și afaceri interne, educație, cultură și sport, agricultură și pescuit.
Consiliul UE are 10 reuniuni tematice și circa 70 de reuniuni generale pe an.
Trei luni pe an întâlnirile au loc la Luxembourg, iar în restul anului la Bruxelles.
Trebuie să reținem, de asemenea, că președinția Consiliului UE este deținută de un
stat membru, și nu de o persoană. În aceste condiții, activitatea Coreper devine
foarte importantă. Acest comitet are circa 110 întâlniri pe an, iar președintele are
un mandate de șase luni. Înainte însă de aceste întâlniri propunerile de legi sau
proiecte se discută în grupuri de lucru la nivel de experți. Aceste circa 180 de
grupuri de lucru cuprind experți din toate țările membre și se reunesc periodic.
Fiecare grup de lucru are un președinte din țara care deține Președinția Consiliului.
În contextul acestei organizări, în prezent, la fiecare lectură specifică procedurii
legislative ordinare propunerea primită din partea Comisiei trece prin trei niveluri
în cadrul Consiliului Uniunii Europene: Grupurile de lucru, Comitetul
Reprezentanților Permanenți (Coreper) și Formațiunea Consiliului. Aceasta asigură
examinarea propunerii din punct de vedere tehnic (în grupurile de lucru), politic (la
nivelul miniștrilor) și examinarea de către ambasadori în cadrul Coreper.
Conform Tratatului de la Lisabona, Președinția Consiliului Uniunii Europene
este deținută de un stat membru șase luni. Cu toate acestea succesiunea este
asigurată în grupuri de trei state membre („triouri”), care stabilesc obiective și o
agendă comună pentru o perioadă de 18 luni și un program detaliat pe șase luni.
Competențele Consiliului Uniunii Europene
Negocierea și adoptarea legislației Uniunii europene
Este implicat în procesul de decizie legislativ, alături de Parlamentul European, conform
procedurii legislative ordinare (fosta procedură de codecizie), în temeiul propunerilor înaintate de
Comisia Europeană.
Coordonarea politicilor economice și bugetare a statelor membre

Asigură consolidarea guvernanței economice, monitorizează politicile bugetare (moneda euro,
piețele financiare, fluxuri de capital) și consolidează cadrul bugetar European. De asemenea,
Consiliul stabilește orientările în privința politicilor de ocupare a for ței de muncă, de educa ție,
cultură, tineret și sport.

Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene
Include atribuții privind ajutorul umanitar și pentru dezvoltare, apărare și comer ț.
Încheierea acordurilor internaționale

Negociază în numele Uniunii Europene acorduri în domenii diferite (comer ț, cooperare,
dezvoltare, știință, transporturi etc.) și, pe baza propunerilor Comisiei Europene, decide semnarea
și încheierea acestora, după ratificarea de către statele membre. În domenii care fac obiectul
codeciziei, se solicită și aprobarea Parlamentului European. Consiliul adoptă decizia de încheiere
a unui acord internațional recurgând la votul cu majoritate calificată, dar în anumite domenii (ex.:
impozitarea) se pronunță prin vot în unanimitate.
Adoptarea bugetului Uniunii Europene

Se realizează împreună cu Parlamentul European, de obicei în luna decembrie.
Succesiunea la Președinția Consiliului Uniunii Europene a fost stabilită, prin

Decizia Consiliului UE 1316/2016, astfel: Slovacia (iulie-decembrie 2016); Malta
(ianuarie-iunie 2017); Estonia (iulie-decembrie 2017); Bulgaria (ianuarie-iunie
2018); Austria (iulie-decembrie 2018); România (ianuarie-iunie 2019); Finlanda
(iulie-decembrie 2019); Croația (ianuarie-iunie 2020); Germania (iulie-decembrie
2020); Portugalia (ianuarie-iunie 2021); Slovenia (iulie-decembrie 2020); Franța
(ianuarie-iunie 2022); Cehia (iulie-decembrie 2022); Suedia (ianuarie-iunie 2023);
Spania (iulie-decembrie 2023); Belgia (ianuarie-iunie 2024); Ungaria (iulie
decembrie 2024); Polonia (ianuarie-iunie 2025); Danemarca (iulie-decembrie
2025); Cipru (ianuarie-iunie 2026); Irlanda (iulie-decembrie 2026); Lituania
(ianuarie-iunie 2027); Grecia (iulie-decembrie 2027); Italia (ianuarie-iunie 2028);
Letonia (iulie-decembrie 2028); Luxembourg (ianuarie-iunie 2029); Olanda (iulie
decembrie 2029);Slovacia (ianuarie-iunie 2030); Malta (iulie-decembrie 2030).
Consiliul nu este un organism fix, membrii fluctuând în funcție de ordinea de zi a
dezbaterii.
Atribuții organisme structurale
Grupuri de lucru
În vederea coordonării activităților Consiliului Uniunii Europene se instituie comitete și grupuri
de lucru ce sunt formate din experți naționali. Domeniul de competen ță este stabilit de Pre ședin ția
Consiliului, care, cu ajutorul Secretariatului General, convoacă grupul de lucru. În prezent există
circa 300 de grupuri de lucru și comitete (grupuri de pregătire) care pregătesc lucrările mini ștrilor
care examinează propunerile Comisiei Europene. Acestea pot fi: instituite prin tratate, decizii
interguvernamentale sau acte ale Consiliului (de obicei permanente și cu un pre ședinte numit sau
ales); instituite de Coreper pe problematici specifice instituite ad-hoc.

Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
Documentele discutate în cadrul grupurilor de lucru sunt supuse aprobării Coreper. Aceasta
poate aproba documentul, caz în care îl transmite membrilor Consiliului Uniunii Europene, poate
aduce modificări sau soluții noi.
Formațiunile Consiliului
Actele juridice care au avizul Coreper se soluționează în general fără dezbateri suplimentare în
cadrul Consiliului. În cadrul Consiliului se discută asupra unui proiect legislativ dacă: există obiec ții
din partea unui stat membru, nu există acord în cadrul Coreper sau problematica este considerată
prea complexă pentru a se lua decizii la nivel inferior. Consiliul Uniunii Europene este format din
10 „formațiuni”, în cadrul cărora Consiliul Afacerilor Generale are competen țe speciale (rol de
coordonare și răspundere față de aspectele instituționale, administrative și orizontale).
Președinția Consiliului
Președinția Consiliului Uniunii Europene trebuie să asigure organizarea proceselor
legislative, să fie neutră, să asigure planificarea și conducerea reuniunilor, să conducă reuniunile,
să urmărească corectitudinea aplicării Regulamentul de procedură internă etc. Acest organism
asigură suport pentru Președintele Consiliului Uniunii Europene și pentru Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Secretariatul General
Acest organism administrativ a fost înființat încă din 1952. Dacă la început în cadrul
acestuia lucrau 11 persoane, în prezent numărul acestora este de circa 3.000. Astfel, activitatea
acestui organism s-a extins de la simpla organizare a activită ților de secretariat la activită ți mult
mai complexe, precum: stabilirea priorităților agendei de lucru, consilierea Pre ședin ției, instituirea
procedurilor interne etc. Aceasta asigură astfel coordonarea și consecven ța lucrărilor Consiliului
Uniunii Europene. Bugetul secretariatului reprezintă 0,4% din bugetul UE (circa 550 mil. euro).
Eurogrupul
Organism informal ce include miniștrii din statele membre zonei euro și care asigură
coordonarea politicilor economice. Acesta se reunește de obicei o dată pe lună, iar discu țiile
vizează pe lângă diferite aspecte legate de moneda euro și probleme specifice politicilor bugetare,
monetare și structurale ale statelor membre din zona euro.
Astfel, la reuniuni participă reprezentanți de la nivel ministerial din fiecare

stat membru (miniștri, secretari de stat) care au dreptul de a reprezenta un stat
membru și de a vota în numele acestuia. De obicei, la reuniuni sunt invitați
comisarii europeni din domeniul abordat, iar dacă se lansează o procedură
legislativă sunt invitați și reprezentanții Băncii Centrale Europene. Reuniunile
sunt prezidate de ministrul statului membru care deține președinția semestrială,
dar dacă are loc o reuniune a Consiliului de Afaceri Externe acesta va fi prezidată
de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
3.2.2. Parlamentul European
Parlamentul European, așa cum am menționat anterior, este factorul
decizional care, alături de Consiliul Uniunii Europene, asigură desfășurarea
procesului legislativ la nivelul Uniunii Europene. Membrii Parlamentului
European se aleg prin vot de către cetățenii Uniunii Europene, odată la cinci ani.
Sesiunile plenare au loc la Strasbourg și câteodată la Bruxelles (unde au loc
reuniunile comisiilor și sesiunile suplimentare), dar sediul administrativ se află la
Luxembourg.
Parlamentul European
Aspecte juridice
Activitatea Parlamentului este reglementată de Tratatul privind Uniunea Europeană și de
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și are la bază un Regulament de procedură;
Articolul 14, alin. (2) din TUE stabilea criteriile privind componen ța Parlamentului European,
respectiv un număr de deputați de maxim 750 (plus pre ședintele), dar datorită Brexit-ului numărul
acestora a fost redus la 705 începând cu 2019 (Decizia (UE) 2018/937 a Consiliului European din
28 iunie 2018). „Numărul deputaților care urmează să fie ale și din fiecare stat membru pentru
Parlamentul European este următorul: Germania – 96, Fran ța – 79, Italia – 76, Spania – 59,
Polonia – 52, România – 33, Țările de Jos – 29, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Suedia și
Republica Cehă – 21, Austria – 19, Bulgaria – 17, Finlanda, Danemarca și Slovacia – 14, Irlanda –
13; Croația – 12, Lituania – 11; Letonia și Slovenia – 8, Estonia – 7, Cipru, Luxemburg și Malta –
6.”
Sesiunile plecare
Au loc lunar, la Strasbourg, pe o perioadă de patru zile, sunt prezidate de pre ședinte sau de
unul din cei 14 vicepreședinți și în cadrul lor participă și membrii Comisiei Europene și ai Consiliului
Uniunii Europene. Organismele politice ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferin ța pre ședin ților,
Grupul chestorilor, Conferința președinților de comisie, Conferința pre ședin ților de delega ție.
Organizare – 20 de comisii, două subcomisii și 39 de delega ții, pe lângă care se formează în caz
de necesitate comisii speciale și comisii de anchetă; Parlamentul este format din grupuri politice
transnaționale care să fie formate din reprezentanți din cel pu țin un sfert din statele membre și din
cel puțin 25 de deputați.
Principalele funcții ale Parlamentului European sunt:

▪ adoptarea legilor la nivel european – adoptarea legislației se face prin
procedura de codecizie, cu excepția domeniilor precum agricultura sau
politica economică, caz în care adoptarea se face de către Consiliu cu
consultarea Parlamentului;
▪ controlul celorlalte instituții europene, inclusiv al Comisiei Europene –
Parlamentul aprobă membrii Comisiei Europene, avizează președintele
acesteia, are dreptul de a aproba sau demite întreaga Comisie și
controlează rapoartele emise; Parlamentul supraveghează Consiliul
Uniunii Europene și participă prin președinte la ședințele Consiliului
European;
▪ controlul bugetului Uniunii Europene – deși bugetul se stabilește împreună
cu Consiliul, Parlamentul dezbate proiectul de buget în sesiuni plenare și
este cel care aprobă modul în care Comisia Europeană asigură execuția
bugetară.
3.2.3. Comisia Europeană

Comisia Europeană reprezintă instituția cu funcții legislative și de execuție
a Uniunii Europene care aplică deciziile Consiliului de Miniștri, asigură
gestionarea bugetului și fondurilor structurale și coordonează toate programele
comunitare, inclusiv PAC.
Comisia Europeană contribuie la dezvoltarea strategiilor și politicilor
Uniunii Europene. Odată cu numirea unei noi comisii pe o perioadă de cinci ani,
se stabilesc prioritățile ce sunt transpuse în planuri anuale de implementare.
Politicile UE sunt dezvoltate și implementate prin: propuneri de legi către
Parlamentul European, crearea instrumentelor necesare implementării legislației
UE în țările membre, gestionarea bugetului și a alocărilor bugetare și prin
coordonarea politicilor externe. La finalul perioadelor de planificare strategică sau
a perioadelor de programare Comisia Europeană elaborează rapoarte și
comunicări publice asupra activităților desfășurate. De asemenea, aceasta
realizează și publică evaluări asupra eficienței, eficacității, relevanței și coerenței
politicilor implementate.
La nivel legislativ Comisia Europeană își desfășoară activitatea în limitele
impuse de tratatele europene (principiul competenței, proporționalității și
subsidiarității), având competențe exclusive în domeniul vamal, competiției pe
piață, politicii monetare, comerțului și pisciculturii. În anumite domenii (piața
unică, coeziune economică și socială, agricultură, transport etc.) Comisia
Europeană creează la nivelul UE un cadru legislativ ce este după aceea adaptat și
implementat în statele membre, dar există și domenii în care Comisia Europeană
doar asigură suport și coordonează, deciziile finale luându-le statele membre
(sănătate, cultură, turism, educație etc.). Singurele domenii în care Comisia
Europeană poate interveni dincolo de limitele impuse de tratate sunt politicile
economice, politicile externe și de securitate și în cazul clauzelor flexibile.
Comisia Europeană
Aspecte generale
Comisia Europeană cuprinde un număr de 28 de membri, numi ți odată la cinci ani (un pre ședinte,
un prim-vicepreședinte, un vicepreședinte și înalt reprezentant pentru politica externă și de
securitate, patru vicepreședinți, 21 de comisari). Președintele este numit de Parlamentul
European, iar acesta, la sugestiile statelor membre, alege membrii Comisiei Europene, care sunt
validați în comisiile parlamentare. Lista finală a membrilor este aprobată de Consiliul European.
Organizare
Comisia Europeană este sprijinită de următoarele comitete: comitete pentru managementul
organizărilor comune de piață; comitete consultative; comitete de reglementare cu rol consultativ.
Aceasta este organizată în departamente (Directorates General – DGs) responsabile de diferite
domenii, departamente de servicii care rezolvă problemele administrative și agen ții executive care
coordonează diferite programe. În cadrul structurii Comisiei Europene regăsim 23 31 de direcții
generale (DG AGRI, DG BUDG, DG CLIMA, DG COM, DG CONNECT, DG
COM, DG ECFIN, DG EAC, DG EMPL, DG ENER, DG ENV, DG ECHO, DG
NEAR, DG EUROSTAT, DG FISMA, DG SANTE, DG HR, DG DIGIT, DG
GROW, DG DEVCO, DG SCIC, DG JRC, DG JUST, DG MARE, DG HOME, DG
MOVE, DG REGIO, DG RTD, DG TAXUD, DG TRADE, DG DGT), șase agenții
executive (CHAFEA, EACEA, ERCEA, EASME, INEA, REA) și reprezentanțe
oficiale în toate statele membre.
În privința bugetului UE, Comisia Europeană elaborează și coordonează

execuția programării multianuale, iar anual transmite spre aprobare Consiliului
Uniunii Europene și Parlamentului European bugetul pentru anul următor.
Execuția bugetară se face direct (de către Comisia Europeană, unități executive
etc.), indirect (organizații internaționale) sau în comun cu țările membre (circa
80% din buget). La nivel internațional, Comisia Europeană dezvoltă politicile UE,
negociază acordurile de cooperare și participă prin delegați și misiuni diplomatice
la întrunirile cu ONU, OCDE, G7 și G20.
3.2.4. Alte instituții europene

❖ Consiliul European
Consiliul European este alcătuit din șefii de stat sau prim-miniștrii statelor
membre și președintele Comisiei Europene (sau vicepreședinte delegat), reu nindu-
se de patru ori pe an pentru a decide politica Uniunii Europene. Această reuniune
(„întâlnire la nivel înalt” sau „summit”) este organismul decizional de la cel mai
înalt nivel al UE (stabilește agenda politică UE).
Consiliul European24 nu a fost lansat de tratatele fondatoare; povestea sa
pornește de la reuniunile la vârf ale conducătorilor statelor membre (președinți,
prim-miniștri sau cancelar, în Germania). Primul summit de acest fel a avut loc la
Paris, în februarie 1961, iar cele ulterioare la Roma, 1967 (a zecea aniversare a
semnării Tratatelor de la Roma) și la Haga, în 1969. În timpul Summitului de la
Paris din decembrie 1974 s-a luat decizia de a continua periodic reuniunile (la
început de trei ori pe an, mai târziu de două ori pe an, strâns legate de președinția
de o jumătate de an deținută prin rotație) 25 și s-a stabilit numele: Consiliul
European.
23
https://ec.europa.eu/info/departments
24
Necunoscătorii domeniului integrării europene trebuie să fie atenți pentru a evita o greșeală
elementară. Relativ asemănător este numele altei instituții-cheie a UE, descrise în secțiunea
următoare, și anume Consiliul Uniunii Europene. În 1949, s-a fondat o instituție internațională
separată - Consiliul Europei (cu sediul in Strasbourg).
25
Costa O., Brack N.B., How the EU Really Works?, Ashgate, Farnham 2014, pp. 59-64.
Anterior, Consiliul European acționa ca un forum de discuții informale cu rol

politic important; un pasaj laconic despre existența și compoziția sa (șefi de state
sau de guverne ai statelor membre, precum și președintele Comisiei) se află chiar
Actul Unic European (articolul 2), semnat în 1986 și pus în aplicare în 1987.
Tratatul de la Maastricht din 1993 (parafat în 1992) a stabilit pe scurt rolul său
central în definirea politicilor UE, așa cum este consemnat în Tratatul de la
Lisabona de astăzi26 – Consiliul European oferă UE:
▪ impulsurile necesare dezvoltării și îi definește orientările și prioritățile
politice generale;
▪ tratatul subliniază rolul-cheie al Consiliului European în politica externă
pentru identificarea intereselor strategice ale Uniunii, determinarea
obiectivelor și definirea orientărilor generale ale politicii externe și de
securitate comună, inclusiv pentru chestiunile care au implicații în
domeniul apărării.
Prin urmare, Consiliul European încadrează legal activitățile altor instituții
principale – concluziile și deciziile sale politice se transpun în formă de acte
legislative de către Consiliul Uniunii Europene, conform procedurilor adecvate și
cu implicarea activă a Comisiei Europene. Impulsurile necesare, exercitate de către
Consiliul European pentru dezvoltarea UE, aparțineau inițial Comisiei. Ea a
pierdut acest drept în 1976. Tratatul de la Lisabona a introdus și alte schimbări
importante.
În prezent, Consiliul European este compus din: un președinte (permanent),
șefi de state sau guverne ale statelor membre UE, președintele Comisiei, înaltul
reprezentant pentru politica externă și de securitate și miniștrii afacerilor externe.
În funcție de ordinea de zi, pot fi invitați și alți comisari, sau miniștri ai economiei
și finanțelor – când se discută chestiuni legate de uniunea economică și monetară.
În mod intenționat, alți oficiali de rang înalt nu participă la reuniuni pentru a
diminua numărul de participanți la dezbateri și pentru a reduce posibilitatea
apariției conflictelor între diferitele instituții implicate în procesul de luare a
deciziilor. Un ofițer de legătură special, „Antici” (referire istorică la o diplomat
italian de la sfârșitul anilor 1970)27 e desemnat de fiecare delegație să mențină
contact „ad-hoc” cu dezbaterea din Consiliul European (numai el/ea are acces).
Tratatul de la Lisabona a introdus un post de președinte permanent (îndatoriri
cu normă întreagă, incompatibile cu oricare altele, obligații publice plătibile sau
neplătibile), desemnat de Consiliul European pentru o perioadă de doi ani și
jumătate, ce poate fi reînnoită 28 doar o dată. E o schimbare foarte importantă față
de perioada anterioară, până la sfârșitul anului 2009, când președinția rotativă era
realizată de către șefii de state sau guverne pe timp de șase luni.
26
TEU, Articolele 15 și 26.
27
The European Commission 1958-1972. History and Memories, Luxembourg, 2007. 28 Conform
Articolului 9b. 5 din Tratatul de la Lisabona, președintele poate fi înlăturat din funcție în cazul
unui obstacol important sau în cazul unui delict sever.
O astfel de soluție îmbunătățește continuitatea și coeziunea Consiliului

European pentru un motiv foarte simplu, dar categoric: președintele nu mai e plătit
din bugetul statului membru respectiv (ca înainte, ca șef de stat sau guvern) și nu
mai reprezintă responsabilitatea (și interesele, de multe ori conflictuale) ale unei
anume țări. Dimpotrivă, președintele acționează ca un mediator. De exemplu,
pentru a prelua această poziție la 1 ianuarie 2010, Herman Van Rompuy a
demisionat din funcția de prim-ministru al Belgiei; el a fost reales; apoi funcția a
fost preluată de Donald Tusk, care, de asemenea, a demisionat din rolul de prim
ministru al Poloniei.
În plus, Tratatul de la Lisabona a acordat Consiliului European statut de
instituție oficială a UE, ca stare strategică de fapt. Ca urmare a acestei schimbări,
Consiliul European se află sub jurisdicția Curții Europene de Justiție (cu excepția
problemelor de politică externă și de securitate), precum și sub autoritatea de
control a Curții de Conturi.
În prezent, funcțiile de bază ale Consiliului European pot fi rezumate după
cum urmează29: elaborează orientările generale privind dezvoltarea viitoare a UE;
decide privind viitoarele extinderi, asocieri și reforme; se implică în probleme de
politică externă și monitorizează performanța politicilor UE; este factor decizional
în ceea ce privește numirea președintelui Comisiei Europene, aprobarea
componenței Comisiei Europene, numirea înaltului reprezentant pentru politica
externă și de securitate, alocarea bugetului cadru multianual.
Agenda strategică a Consiliului European conturează cinci domenii de
acțiune: creșterea economică, a competitivității și a locurilor de muncă; protejarea
drepturilor cetățenilor; adaptarea la schimbările climatice a sectorului energetic;
libertate, securitate și justiție pentru toți cetățenii; afirmarea UE ca actor mondial.
❖ Consiliul Europei
Consiliul Europei, deși nu face parte din structura instituțională a UE, a fost
înființat în 1949 ca o organizație interguvernamentală cu atribuții în protejarea
drepturilor omului, promovarea diversității culturale și combaterea problemelor
sociale de nivel european. Această suprastructură numără 47 de membri și are
sediul în Palais de l’Europe („Palatul Europei”) la Strasbourg (Franța).
Acesta este format din Comitetul Miniștrilor (format din miniștrii de externe
ai statelor membre; președinția este deținută prin rotație timp de 6 luni), Adunarea
Parlamentară și un Secretariat General. Comitetul Miniștrilor are o singură
reuniune anuală, dar Adunarea Parlamentară, formată din reprezentați ai
parlamentelor din cele 47 de țări membre, se întrunește de patru ori pe an.
29
Bache I., Bulmer S., George S., Parker O., Politics in the European Union, Oxford University
Press, 2015, p. 253.
Consiliul Europei coordonează activitatea: Comisarului European pentru
Drepturile Omului (mandat de 6 ani); Comisiei Europene pentru Democrație prin
Drept (Comisia de la Veneția, înființată în 1990, 61 de membri), formată din
experți independenți cu mandate de patru ani.
❖ Curtea Europeană de Justiție

Curtea de Justiție a Comunităților Europene, înființată în 1952, cu sediul la
Luxemburg, este formată din judecători din fiecare stat membru și opt avocați
generali și asigură interpretarea și aplicarea tratatelor și legislației europene. În
general, Curtea se întrunește în formulă restrânsă (13 judecători sau în camere de
cinci sau trei judecători), dar Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției
Publice funcționează permanent. Președinții celor trei structuri sunt aleși de
judecători, având un mandat de trei ani. La nivelul acestor structuri sunt rezolvate:
acțiuni intentate pentru neîndeplinirea obligațiilor; acțiuni în anulare; acțiuni în
constatarea abținerii de a acționa; acțiuni în despăgubiri.
❖ Curtea de Conturi Europeană

Curtea Europeană de Conturi, prin cei aproape 800 de angajați (contabili,
auditori, traducători etc.), verifică conturile Comunității și execuția bugetului UE,
urmărind corectitudinea gestiunii financiare. Aceasta a fost înființată în 1975, fiind
formată din reprezentanți din fiecare stat membru numiți de Consiliu pe un mandat
de șase ani. Aceasta prezintă anual un raport de audit Parlamentului European și
Consiliului, dar întocmește și rapoarte publice de informare cu privire la rezultatele
activității. Raportările privind eventualele fraude sau nereguli sunt transmise către
OLAF (Oficiul European de Luptă Antifraudă), departament autonom al Comisiei
Europene.
❖ Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană30, cu sediul în Frankfurt, a fost înființată în 1998
în contextul introducerii monedei unice și este o instituție independentă. Aceasta
administrează moneda euro, urmărește stabilitatea prețurilor (menținerea puterii de
cumpărare) și implementarea politicii monetare europene. Structurile de conducere
ale BCE sunt: Comitetul Executiv (șase membri cu mandat de opt ani, numiți de
președinții sau prim-miniștrii țărilor din zona euro, respectiv un președinte, un
vicepreședinte și patru membri); Consiliul Guvernatorilor (membrii Comitetului
Executiv și guvernatorii băncilor centrale din zona euro); Consiliul General
(președintele, vicepreședintele și guvernatorii băncilor centrale din statele membre
UE). Consiliul Guvernatorilor stabilește politica monetară de la nivelul UE, iar
Comitetul Executiv este responsabil pentru aplicarea acesteia.
30
Zona euro – țările care au adoptat moneda euro. Eurosistemul – băncile centrale ale țărilor cu
monedă euro și Banca Centrală Europeană.
❖ Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții (instituție nonprofit, autonomă și
independentă de bugetul UE), înființată în 1958 prin Tratatul de la Roma,
finanțează investițiile IMM-urilor din UE, sprijină dezvoltarea economică în țările
candidate și țările în curs de dezvoltare și împrumută fonduri pentru proiectele de
interes european (drumuri, căi feroviare, aeroporturi etc.). Statele membre sunt
acționarii băncii, iar BEI este acționarul majoritar al Fondului European de
Investiții (care oferă garanții băncilor pentru acoperirea împrumuturilor pe care le
acordă IMM-urilor).
Reprezentanții BEI participă în comitetele Parlamentului European, iar
Președintele BEI participă la reuniunile Consiliului atunci când se întâlnesc
miniștrii economiei și finanțelor din statele membre UE.
Structurile de conducere ale BEI sunt: Consiliul Guvernatorilor (miniștrii de
finanțe din statele membre) care definește politica de împrumut, autorizează
finanțarea proiectelor din exteriorul UE etc.; Consiliul Director (directori
nominalizați de statele membre UE și unul nominalizat de Comisia Europeană)
care aprobă operațiunile de creditare și de împrumut; Comitetul Administrativ
(nouă membri).
❖ Comitetul Regiunilor (organism european consultativ)

Comitetul Regiunilor, înființat în 1994 (Tratatul de instituire al Uniunii
Europene) este un organism consultativ în domenii de interes local și regional.
Acesta este format din 350 de reprezentanți ai comunităților locale și regionale din
statele membre UE (membri aleși sau factori de decizie, nominalizați de către
guvernele naționale și numiți de Consiliul Uniunii Europene pe un mandat de patru
ani. Acesta este condus de un președinte cu un mandat de doi ani, ales dintre
membrii comitetului, se întrunește în cinci sesiuni plenare și este format din șase
comisii.
❖ Comitetul Economic și Social (organism european consultativ) Comitetul

Economic și Social, înființat în 1957, este un organism consultativ (pentru
Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene) în
domenii precum piața, educația, protecția consumatorilor, mediu, dezvoltare
regională și protecție socială. Acesta este compus din reprezentanții societății
civile (organizații patronale, sindicate, asociații de consumatori, alte organizații
economice și sociale). Acesta este format din șase subcomitete și este condus de un
președinte și doi vicepreședinți. În componența acestui comitet întâlnim: Grupul
Angajatorilor (sectorul industrial, IMM, camere de comerț, transport, agricultură
etc.); Grupul Salariaților (sindicate); Grupul Activități Diverse (ONG, întreprinderi
mici, atelierele și profesii meșteșugărești, cooperative și asociații nonprofit etc.).
❖ Ombudsmanul European
Ombudsmanul European, poziție înființată în 1992 (prin Tratatul de
Maastricht), investighează plângerile cetățenilor, companiilor și organizațiilor din
UE. Scopul principal este de a proteja cetățenii de administrarea defectuoasă a
instituțiilor europene și să susțină controlul democratic al procesului de luare al
deciziilor și de administrare. Acesta este ales de Parlamentul European și are un
mandat de cinci ani. Este independent, imparțial și începe investigațiile ca urmare
a unei plângeri primite privind administrarea defectuoasă constatată la nivelul unei
instituții sau al unui organism european sau din proprie inițiativă. Acesta
informează sau face recomandări instituției sau organismului privind problema
identificată, iar dacă aceasta nu este soluționată, trimite un raport special
Parlamentului European.
❖ Agenții comunitare
La nivelul Uniunii Europene au fot înființate prin legi comunitare circa 45 de
agenții (centre, fundații, institute, oficii) cu activități specifice. Acestea se împart
în: agenții descentralizate (aplică politicile UE, sprijină cooperarea dintre UE și
guvernele naționale); agenții aflate sub incidența politicii de securitate și apărare
comună; agenții executive (gestionează sarcini specifice legate de programe UE);
agenții și organisme EURATOM; organisme instituite în cadrul programelor UE și
al parteneriatelor public-privat între Comisia Europeană și sectorul industriei.
Agenții comunitare31
Agenții descentralizate:
1.Agenția pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER);
2.Oficiul Organismului Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunica țiilor
Electronice – Oficiul OAREC;
3.Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
4.Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă (EU-OSHA); 5.Agen ția
Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă (Frontex); 6.Agen ția Europeană
pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la Scară Largă, în Spa țiul de
Libertate, Securitate și Justiție (eu-LISA);
7.Agenția Europeană de Siguranță a Aviației (AESA);
8.Autoritatea Bancară Europeană (ABE);
9.Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC);
10. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop);
11. Agenția Europeană pentru Produse Chimice (ECHA);
12. Agenția Europeană de Mediu;
13. Agenția Europeană de Control al Pescuitului (AECP);
31
Informații accesibile în detaliu pe site-ul https://europa.eu/european-union/about-eu/agencies_ro
14. Autoritatea Europeană pentru Siguran ța Alimentară (EFSA);
15. Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condi țiilor de Via ță și de Muncă (Eurofound);
16. Agenția GNSS European (GSA);
17. Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărba ți (EIGE);
18. Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupa ționale (EIOPA);
19. Agenția Europeană pentru Siguranță Maritimă (EMSA);
20. Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA);
21.Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT);
22. Agenția Uniunii Europene pentru Securitatea Rețelelor și a
Informațiilor (ENISA); 23. Agenția Uniunii Europene pentru Formare în
Materie de Aplicare a Legii (CEPOL); 24.Oficiul European de Poliție
(Europol);
25. Agenția Uniunii Europene pentru Căile Ferate (AEF);
26. Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Pie țe (ESMA);
27. Fundația Europeană de Formare (ETF);
28. Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA);
29.Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO);
30. Comitetul unic de rezoluție (SRB);
31. Eurojust;
32. Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT).
Agenții aflate sub incidența politicii de securitate și apărare comună:

1.Agenția Europeană de Apărare (AEA);
2.Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (ISSUE);
3.Centrul Satelitar al Uniunii Europene (SatCen).
Agenții executive:
1.Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură;
2.Agenția Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (EASME);
3.Agenția Executivă a Consiliului European pentru Cercetare (ERCEA);
4.Agenția Executivă pentru Consumatori, Sănătate, Agricultură și Alimente (Chafea);
5.Agenția Executivă pentru Cercetare;
6.Agenția Executivă pentru Inovare și Rețele (INEA).
Agenții și organisme EURATOM – Fuziune pentru Energie.

Alte agenții:
1.Institutul European de Inovare și Tehnologie (EIT);
2.Întreprinderea comună ECSEL;
3.Fuel Cells and Hydrogen 2 Joint Undertaking;
4.Întreprinderea comună IMI 2 – inițiativa privind medicamentele inovatoare;
5.Întreprinderea comună SESAR;
6.Întreprinderea comună Clean Sky 2;
7.Întreprinderea comună BBI.
Capitolul 4
Componenta agricolă în cadrul sistemului
instituțional european
(Toma)
4.1. Grupuri de lucru în cadrul Consiliului Uniunii Europene

În cadrul Consiliului Uniunii Europene funcționează Formațiunea
Agricultură și Pescuit (AGRIFISH). Aceasta se ocupă de problematicile
relaționate cu producerea alimentelor, dezvoltarea rurală și gestionarea
pescuitului. Fiecare stat membru este reprezentat de un ministru, iar alături de
aceștia participă comisarul european pentru agricultură și dezvoltare rurală și/sau
comisarul european pentru afaceri maritime și pescuit. Printre problematicile
abordate de această comisie se numără norme pentru piața agricolă, calitatea și
siguranța produselor agricole, gestionarea piețelor agricole, prețurile etc.
Grupurile de pregătire ale Consiliului sunt:
1. Grupul de coordonare
Acesta coordonează cooperarea cu organizații precum FAO sau OCDE. În
funcție de tematica abordată la întruniri pot participa și membrii din alte grupuri de
lucru, precum Grupul de lucru pentru silvicultură etc.
2. Grupul de lucru ad-hoc pentru organismele modificate genetic
(OMG)
Grupul a fost creat în 2010 pentru a examina legislația care permite statelor
membre să limiteze sau să interzică cultivarea OMG.
3. Grupul de lucru al experților veterinari
Acest grup este format din șase secțiuni (sănătate animală; bunăstarea
animalelor; sănătate publică; produse pescărești; zootehnie; Potsdam) și se
pronunță în materie de sănătate publică și animală, inclusiv în privința acordurilor
sanitare. 4. Grupul de lucru al șefilor serviciilor fitosanitare
Grupul de lucru gestionează problematicile strategice relaționate de politicile
privind sănătatea plantelor.
5. Grupul de lucru al șefilor serviciilor veterinare
Grupul de lucru este format din șefii serviciilor veterinare și se ocupă de
probleme strategice relaționate cu sănătatea animalelor, sănătate publică și igienă
pentru alimentele de origine animală.
6. Grupul de lucru Codex Alimentarius

Acest grup coordonează acțiunile necesare Comisiei Codex Alimentarius,
organizație ce aparține de ONU și care elaborează standarde internaționale pentru
produsele alimentare.
7. Grupul de lucru pentru calitatea produselor alimentare Grupul
acționează în domeniul agriculturii ecologice, a indicațiilor geografice și
certificatelor de specificitate ocupându-se cu etichetarea produselor ecologice,
sistemele de calitate, denumiri protejate etc.
8. Grupul de lucru pentru chestiuni agricole
Acest grup prezintă competențe în domeniul agriculturii (etichetare produse,
furaje, pesticide etc.).
9. Grupul de lucru pentru chestiuni agricole orizontale
Activitatea grupului de lucru acoperă problematici relaționate cu aspectele
orizontale generate de reforma și simplificarea PAC.
10. Grupul de lucru pentru chestiuni agrofinanciare (AGRIFIN)
Membrii grupului de lucru, prin cele două subgrupuri axate pe chestiuni
agromonetare și financiare, lucrează asupra propunerilor Comisiei privind PAC
(finanțare, monitorizare și control).
11. Grupul de lucru pentru culturi arabile
Acest grup de lucru, aflat în subordinea Comitetului special pentru
agricultură (CSA), elaborează lucrările Consiliului referitoare la cereale,
oleaginoase etc. 12. Grupul de lucru pentru fructe și legume
Grupul de lucru se axează pe OCP în domeniul fructelor, legumelor,
cartofilor, bananelor etc.
13. Grupul de lucru pentru produse de origine animală
Grupul de lucru se axează pe OCP în domeniul cărnii de vită, laptelui,
apiculturii etc. Acesta elaborează reguli legate de comercializare, depozitare,
măsuri de susținere etc.
14. Grupul de lucru pentru produse nemenționate în Anexa I Acest grup
de lucru abordează reglementările relaționate cu mărfurile prelucrate, precum
produse lactate, fructe congelate, sosuri, paste, tutun etc. 15. Grupul de lucru
pentru produse vegetale speciale
Acest grup de lucru, aflat în subordinea Comitetului special pentru
agricultură (CSA), elaborează rapoarte cu privire la floricultură, tutun, hamei și
fibre textile. 16. Grupul de lucru pentru promovarea produselor agricole
Grupul de lucru se axează pe adoptarea de măsuri pentru promovarea consumului
de produse agricole în contextual PAC.
17. Grupul de lucru pentru resurse genetice în agricultură Acest grup
coordonează lucrările necesare reuniunilor Comisiei pentru resurse genetice
pentru alimentație și agricultură (CGRFA) și ale organismului director al
Tratatului internațional privind resursele fitogenetice pentru alimentație
Capitolul 4. Componenta agricolă în cadrul sistemului instituțional european 71
și agricultură (ITPGRFA), oferind baza pentru coordonarea cu grupul regional

european (ERG).
18. Grupul de lucru pentru sănătatea plantelor
Acest grup de lucru consolidează poziția UE în negocierile privind sectorul
plantelor și al bolilor plantelor, respectiv în chestiuni privind protecția plantelor,
materialul săditor etc.
19. Grupul de lucru pentru silvicultură
Membrii grupului asigură rapoartele necesare Forumului Națiunilor Unite
pentru păduri (UNFF) și Comitetului pentru silvicultură (COFO) și gestionează
toate chestiunile relaționate de domeniul forestier.
20. Grupul de lucru pentru ulei de măsline
Acesta realizează rapoartele necesare Comitetului special pentru agricultură
(CSA) cu privire la sectorul uleiului de măsline și al măslinelor de masă. 21.
Grupul de lucru pentru vinuri și alcool
Grupul realizează rapoartele necesare Comitetului special pentru agricultură
(CSA) cu privire la sectorul băuturilor spirtoase și susține activitățile Organizației
Internaționale a Viei și Vinului (OIV).
22. Grupul de lucru pentru zahăr și izoglucoză
Grupul de lucru susține proiectele legislative și acordurile internaționale
referitoare la zahăr, izoglucoză și siropul de inulină.
23. Grupul de lucru pentru structuri agricole și dezvoltare rurală
Activitățile grupului acoperă toate problematicile relaționate cu Pilonul II din
cadrul PAC, dezvoltarea rurală, dar și aspecte privind structurile agricole. 24.
Grupul la nivel înalt pentru agricultură
Acest grup acoperă problematicile relaționate de reforma PAC și de
cooperarea cu OMC.
25. Comitetul special pentru agricultură (CSA)
Comitetul special pentru agricultură (CSA), înființat în 1960, susține
lucrările Consiliului Agricultură și Pescuit, fiind alcătuit din înalți funcționari ce
se reunesc o dată pe săptămână.
4.2. Comisia Agricultură și dezvoltare rurală (AGRI) din Parlamentul European

Comisia AGRI32 face parte din aparatul tehnic al Parlamentului European,
cuprinzând 43 de europarlamentari și fiind coordonată de un președinte și patru
vicepreședinți aleși pe perioade de doi ani și jumătate. Comisia (întrunită o dată
sau de două ori pe lună, în săptămânile care urmează ședințelor plenare de la
Strasbourg) examinează și propune amendamente la proiectele de raport, forma
finală fiind finalizată în cadrul ședințelor comisiei și discutată în ședințele plenare.
Amendamentele sunt aduse de deputați, acestea fiind discutate și votate în comisie.
32
În PE sunt 21 de comisii, două subcomisii și comisii temporare.
Toate amendamentele care se adoptă devin parte integrantă din proiectul de act.
Propunerile de directive și regulamente sunt după aceea transmise spre examinare
Consiliului Uniunii Europene.
4.3 Comitete în cadrul Comisiei Europene

„Comisia Europeană asigură implementarea politicilor în diverse domenii de
activitate, prin intermediul a 24 de direcții generale, între care și Direcția Generală
pentru Agricultură. Această direcție gestionează programele complexe ale PAC și
se consultă cu diferite organisme în care sunt reprezentați agricultori, grupuri de
comercianți și consumatori. Direcția Generală VI – Agricultura are următoarea
structură:
▪ DG VIA – Analiză economică și studii avansate;
▪ DG VIB I, II – I Legislație agroeconomică și II Sănătatea publică a
plantelor și animalelor;
▪ DG VI C – Organizarea pieței cerealelor și produselor din cereale;
▪ DG VID – Organizarea piețelor produselor animale;
▪ DG VIE – Organizarea piețelor produselor specializate;
▪ DG IF 1 și 2 – Dezvoltarea rurală I și II;
▪ DG VI G – Finanțare și bugetul agricol;
▪ DG VIH – Afaceri internaționale Agricole.
Reprezentarea producătorilor agricoli, procesatorilor și a consumatorilor la
nivelul Uniunii se realizează prin mai multe organizații comunitare, la care aderă
diferite organizații naționale: Comitetul Organizațiilor Profesionale Agricole
(COPA), care are ca scop principal obținerea unor venituri echitabile și stabile de
către agricultorii comunitari; Comitetul General al Cooperativelor Agricole
(COGECA), organizație reprezentativă la nivel comunitar a organizațiilor
naționale ale cooperativelor Agricole; Confederația Industriilor Alimentare și a
Băuturilor și alte asociații din acest sector, care au un rol important în elaborarea
politicilor agricole și a legislației în sectorul agroalimentar, Comitete consultative
sau Comitete de gestiune ale agriculturii, care își desfășoară activitatea pe lângă
instituțiile UE”33.
Începând cu 2014 (în urma aprobării Regulamentului 1308/2013) Comisia
Europeană este asistată în activitatea sa curentă de următoarele comitete:
Comitetul de gestionare a organizării comune a piețelor agricole; Comitetul
privind dezvoltare rurală; Comitetul privind fondurile agricole; Comitetul privind
plățile directe; Comitetul pentru structuri agricole și dezvoltare rurală (Comitetul
STAR); Comitetul pentru Rețeaua de Informații Contabile Agricole (RICA);
Comitetul pentru produse vitivinicole aromatizate; Comitetul pentru producție
ecologică;
33
Dona I., Note de curs.
Capitolul 4. Componenta agricolă în cadrul sistemului instituțional european 73
Comitetul pentru politica în domeniul calității produselor agricole; Comitetul

pentru conservarea, caracterizarea, colectarea și utilizarea resurselor genetice în
agricultură; Comitetul pentru băuturi spirtoase.
4.4. Procesele decizionale din domeniul agricol

În perioada cuprinsă între Tratatul de la Roma și 2010 procedurile de
aplicare a Politicii Agricole Comune (Comisia propune, Parlamentul avizează și
Consiliul decide cu majoritate calificată) au rămas aceleași. Din anii ’60, odată cu
primele OCP, administrarea PAC este realizată de Comisie în urma acordului (cu
majoritate calificată) din partea comitetelor, în timp ce proiectele de acte de
punere în aplicare din domeniul agricol care vin din partea Comisiei sunt supuse
procedurilor de examinare ale Parlamentului și Consiliului European. De
asemenea, la procesul decizional privind PAC au mai participat Comitetul
Organizațiilor Profesionale din Agricultură (COPA) și Confederația generală a
cooperativelor agricole din Uniunea Europeană (COGECA), la care în ultimii ani
s-au adăugat grupurile de dialog civil care au rolul de a sprijini Comisia în
aplicarea PAC.
Prin Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE)34 codecizia este
recunoscută ca procedură legislativă ordinară a PAC (Parlamentul devine
colegiuitor în domeniul agriculturii), dar totodată la art. 42 se prevede faptul că:
„Consiliul, la propunerea Comisiei, poate autoriza acordarea de ajutoare: a) în
vederea protejării exploatațiilor agricole defavorizate de condiții structurale sau
naturale; b) în cadrul programelor de dezvoltare economică”, iar la art. 43 se
precizează că „Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile privind
stabilirea prețurilor, a taxelor, a ajutoarelor și a contingentelor”.
Prin TFUE se precizează că în domeniul agriculturii competențele sunt
partajate între Uniunea Europeană și statele membre, delimitându-se competențele
exclusive, partajate și cele de coordonare, sprijinire și completare a acțiunilor
statelor membre. Astfel, în implementarea PAC a început să se aplice principiul
subsidiarității, ceea ce a permis creșterea flexibilității în aplicarea mecanismelor
comune.
De asemenea, este consolidat rolul Parlamentului European. Ce înseamnă
acest lucru? În primul rând, trebuie să precizăm că încă din timpul Tratatului de la
Roma Parlamentul European a avut un rol important în stabilirea PAC prin
rapoarte și rezoluții. Odată însă cu Tratatul de la Lisabona și cu reforma PAC
2014-2020,
34
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) – versiunea consolidată a Tratatului de
instituire a Comunității Europene (versiunea Tratatului de instituire a Comunității Economice
Europene semnat la Roma, pe data de 25 martie 1957, modificat succesiv, prin Tratatele de la
Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și Nisa (2002)), astfel cum a fost modificat prin Tratatul de
la Lisabona.
Parlamentul European și-a exercitat pentru prima dată în mod direct rolul de
colegiuitor cu drepturi depline în domeniul agricol (rezoluțiile T7-490/2013 și T7-
494/2013; JO C 436, 24.11.2016, p. 280), mandatele de negociere începând în
martie 2010 și definitivându-se în noiembrie 2013 prin vot asupra textelor de
reglementare. În prezent Parlamentul European a demarat lucrările privind reforma
PAC pentru perioada 2021-2027 având la bază propunerile Comisiei Europene
(raportul Dorfmann – „Viitorul sectorului alimentar și al agriculturii”).

Curs Instituții UE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Instituții UE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ion DONA

Politica agricolă a Uniunii Europene

Copyright © Editura Economică, 2019

Autorii sunt responsabili de clarificarea dreptului

„Procesul de constituire europeană a demonstrat voința comună a mai multor

1.1. Etapele și formele integrării europene

economice, politice, sociale, militare și informaționale comune (instituții,

Integrarea informațională a apărut în timp ca o necesitate la progresul

susținere a sistemului în sectorul agricol, precum prețurile de intervenție, prețurile

Pornind de la cele menționate anterior, vom încerca să sintetizăm în continuare

1.2.1. Principalele etape ale integrării economice europene

1.2.2. Procesul integrării economice la nivel european

unice s-a urmărit desființarea controlului mărfurilor la frontiere, reducerea

(interguvernamentalismul, neofuncționalismul, supranaționalismul, neofedera

Construcția europeană a pornit odată cu tratatele CECO, CEE și Euratom

2.1. Bazele incipiente ale Europei Unite

Cehoslovacia. La sfârșitul anului 1939, în fața amenințării germane, s-a luat în

Discursul lui Winston Churchill de la Zurich (19 Septembrie 1946) chema la

Comunității propuse a făcut posibilă rezolvarea disputelor în mod pașnic, prin

Fondatorii însă ai concepției Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului,

34 Politica agricolă a Uniunii Europene

2.2. Aprofundarea (adâncirea) Europei

Delegația britanică a participat la negocierile pe tema creării Comunității

Gaulle, care guverna în Franța la momentul respectiv. Caracteristic e faptul că în

2.3. Cooperarea monetară și extinderile succesive ale CEE

2.4 Accelerarea dinamicii europene

Capitolul 2. Geneza și evoluția construcției europene. Tratatele europene 41

Capitolul 2. Geneza și evoluția construcției europene. Tratatele europene 43

vigoare la 1 mai 1999). De asemenea, este continuat procesul de extindere. În

acestora în 12 țări (sunt puse în circulație peste 80 de mld. de monede). În mai

2.5. Evoluțiile recente al construcției europene

În aceste condiții, Comisia Europeană a propus să fie modificat Tratatul

Capitolul 2. Geneza și evoluția construcției europene. Tratatele europene 47

Cum va arăta viitorul Uniunii Europene? UE a reușit până în prezent

3.1. Cadrul legislativ și decizional de funcționare a instituțiilor

3.1.1. Aspecte generale privind cadrul juridic european (Toma, Gazinski)

stabilit un alt rol, acela de cerere de daune cauzate de încălcarea legislației

conținutului lor juridic, după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii

unanimitate. Clauzele generale se aplică tuturor politicilor europene (decizia este a

3.1.2. Proceduri decizionale în Uniunea Europeană (Toma)

Astfel, în cadrul Consiliul Uniunii Europene, votul prin majoritate calificată

❖ Proceduri decizionale supranaționale

54 Politica agricolă a Uniunii Europene

Etapa III – Concilierea

În ceea ce privește numirile la nivelul instituțiilor supranaționale, se aplică

❖ Proceduri decizionale interguvernamentale

Capitolul 3. Sistemul instituțional al Uniunii Europene 55

Procedura de aprobare a aderării unui stat

3.2.1. Consiliul Uniunii Europene

încă din 1962), respectiv: Coreper I – reprezentanți permanenți adjuncți ce

Coordonarea politicilor economice și bugetare a statelor membre

58 Politica agricolă a Uniunii Europene

Încheierea acordurilor internaționale

Adoptarea bugetului Uniunii Europene

Succesiunea la Președinția Consiliului Uniunii Europene a fost stabilită, prin

Capitolul 3. Sistemul instituțional al Uniunii Europene 59

Astfel, la reuniuni participă reprezentanți de la nivel ministerial din fiecare

Principalele funcții ale Parlamentului European sunt:

3.2.3. Comisia Europeană

În privința bugetului UE, Comisia Europeană elaborează și coordonează

3.2.4. Alte instituții europene

Anterior, Consiliul European acționa ca un forum de discuții informale cu rol

O astfel de soluție îmbunătățește continuitatea și coeziunea Consiliului

❖ Curtea Europeană de Justiție