UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE DREPT ŞI

ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
MASTER: DREPT SOCIAL ROMÂN ŞI EUROPEAN

REFERAT

CONVENŢIA PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR

OMULUI ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

COORDONATOR:
Prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea

Masterand:
Cloșcă Simion Nicolae

Bucureşti
- 2017-
1
Cuprins
1. Reglementare....................................................................................................3
2. Drepturile garantate prin Convenţie...............................................................4
Bibliografie:...........................................................................................................7

2
1. Reglementare
Acest act normativ a fost elaborat de Consiliul Europei şi constituie
instrumentul juridic fundamental al Consiliului. Convenţia fost semnată la Roma
la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 şi a fost ratificată de
majoritatea statelor membre1.
Prin Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale au fost create două organe independente – Comisia Europeană a
Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului – însărcinate să
asigure respectarea angajamentelor asumate de către statele membre.
Ulterior, prin Protocolul nr. 11 la această Convenţie, încheiat la Strasbourg
la 11 mai 1994, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79/1995, cele două
organisme sunt înlocuite cu unul singur, denumit Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Protocolul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
Această Curte se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al
părţilor contractante (adică al ţărilor care au semnat şi ratificat Convenţia) 2; ei
sunt aleşi de Adunarea Parlamentară pentru fiecare parte contractantă, cu
majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidaţi prezentaţi de fiecare
parte3. Durata mandatului este de 6 ani.
Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară
activitatea în comitete de trei judecători (care decid în privinţa admiterii cererilor),

1
Parlamentul României a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30/1994; pentru ţara noastră aceasta a intrat în
vigoare la 20 iunie 1994, dată la care reprezentantul României a depus instrumentul de ratificare a acestui tratat
internaţional la Secretariatul general al Consiliului Europei (a se vedea Valeriu Stoica, Cristina Irinel Stoica,
Convenţia europeană şi impactul acesteia asupra sistemului juridic roman, în Dreptul, nr. 10-11/1994, p. 3-10).
Prin Legea nr. 35/2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 22 martie 2005) a
fost ratificat Protocolul nr. 14 cu privire la modificarea sistemului de control al Convenţiei, adoptat la Strasbourg la
13 mai 2004, iar prin Legea nr. 103/2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai
2006) a fost ratificat Protocolul nr. 12 privind interzicerea generală a discriminării.
2
A se vedea Corneliu Bîrsan, Noul sistem european de protecţie a drepturilor omului, în „Revista română
de drept umanitar” nr. 5-6/1998, p. 24-28.
3
Art. 22 pct. 1 din Protocol.
3
în Camere de şapte judecători (judecata de fond) şi în Marea Cameră de
şaptesprezece judecători (pentru cauzele privind probleme grave de interpretare a
Convenţiilor şi pentru cauzele interstatale)4.
Orice ţară membră poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă ţară membră (art.
33).
Curtea poate fi sesizată şi prin cereri individuale de către orice persoană
fizică, organizaţie neguvernamentală etc., care se pretins victime ale unei încălcări
de către una din ţările membre a drepturilor recunoscute prin Convenţie sau
Protocoalele sale (art. 34). În acest sens, sesizarea este posibilă numai după
epuizarea căilor de recurs interne (art. 35 pct. 1) şi într-un termen de 6 luni de la
data deciziei interne definitive.
Curtea nu reţine plângerile anonime, cele care au fost anterior examinate de
Curte sau deja supuse unei alte instanţe internaţionale de anchetă şi care nu conţin
elemente noi; ea declară inadmisibile cererile incompatibile cu dispoziţiile
Convenţiei europene a drepturilor omului sau ale Protocoalelor acesteia sau care
sunt în mod evident greşit întemeiate sau abuzive.
Pe parcursul procedurii este posibilă o reglementare amiabilă a cazului5.

2. Drepturile garantate prin Convenţie

Aceste drepturi pot fi grupate pe următoarele categorii6:
– libertăţi ale persoanei fizice: dreptul la viaţă, interzicerea torturii şi a
tratamentelor inumane şi degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate sau
obligatorii, libertatea de circulaţie;
– dreptul la respectul vieţii private şi familiale, al corespondenţei şi al
domiciliului;

4
Nicolae Voiculescu, Drept social european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 61-72.
5
Privind unele aspecte ale activităţii Curţii Europene, a se vedea Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 21-33.
6
A se vedea G. Cohen-Ionathan, La Convention européenne des droits de l'homme, Economica, Paris,
1989, p. 278.
4
 – dreptul la procese echitabile; libertatea de expresie şi informare, de
conştiinţă şi religie; dreptul la instrucţie şi la respectul convingerilor religioase şi
filozofice;
– protecţia activităţii sociale şi politice: libertatea reuniunilor şi dreptului de
asociere, dreptul la alegeri libere politice;
– nediscriminarea în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
Convenţie7.
Cu privire la dreptul fiecărei persoane la libera alegere a muncii ce doreşte să
o presteze, de a nu i se impune o muncă forţată sau obligatorie, remarcăm că în
această convenţie au fost preluate anumite prevederi din Convenţia Organizaţiei
Internaţionale a Muncii nr. 29 din anul 1930 asupra muncii forţate. Potrivit art. 4
din Convenţia europeană, nimeni nu poate fi constrâns să desfăşoare o muncă
forţată sau obligatorie. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie:
– munca prestată în mod normal de o persoană aflată în detenţie sau pe
perioada cât este pusă în libertate condiţionată;
– serviciul cu caracter militar sau, în cazul obligaţiei de conştiinţă în ţările în
care aceasta este recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar
obligatoriu;
– orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa
sau bunăstarea comunităţii;
– orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civile normale.
Tot astfel în legătură cu dreptul de a înfiinţa un sindicat, prevăzut de art. 11
din Convenţie, drept grefat pe libertatea de asociere, constatăm că au fost preluate
anumite dispoziţii din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 87 din
anul 1948.
Textul respectiv (art. 11) consacră nu numai dreptul pozitiv, de a crea şi de a
adera la sindicate, dar şi aspectul negativ al acestui drept şi anume, libertatea de a

7
A se vedea Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; unitate
sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului?, în „Revista română de drept comunitar” nr. 1/2003, p.
19-20.
5
nu adera la un anumit sindicat şi pe aceea de a se retrage din el8. De asemenea,
art. 11 din Convenţie trebuie înţeles în sensul că un angajat trebuie să aibă
posibilitatea să aleagă sindicatul pe care îl consideră cel mai eficient în apărarea
drepturilor sale. Utilizarea termenului „sindicate”, adică a pluralului substan-
tivului „sindicat” semnifică excluderea monopolului sindical.
Libertatea sindicală în contextul art. 11 alin. (1) din Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă una dintre
formele particulare de manifestare a libertăţii de asociere9.
Libertatea sindicală garantează fiecărui individ care desfăşoară o activitate
profesională dreptul de a constitui un sindicat sau de a adera la acesta, ca şi
dreptul de a se retrage dintr-un sindicat, sau de a nu adera la el10.
Exercitarea acestei libertăţi, prin aspectul său individualist are ca rezultat
crearea unei colectivităţi distincte de cea a persoanelor care au contribuit la
naşterea sa. Libertatea sindicală, mai întâi simplă manifestare a libertăţii
individuale, devine progresiv o libertate mai complexă: ea are ca subiect – în afară
de individ – şi sindicatul, creaţia sa. Ca urmare a acestei evoluţii, noţiunea de
libertate sindicală capătă noi sensuri; alături de individ şi de interesul său
particular, trebuie plasat şi interesul său general.
O examinare de ansamblu a Convenţiei europene la care ne referim duce la
concluzia că dispoziţiile sale se regăsesc în prevederile Constituţiei ţării noastre şi
ale altor acte normative. Aşa fiind, se poate aprecia că legislaţia română este
compatibilă cu dispoziţiile acestei convenţii, care, de altfel a şi fost ratificată.

8
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. vol. I. Drepturi şi
libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 825.
9
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi dreptul comparat, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 534.
10
Libertatea sindicală consacrată de Constituţia spaniolă are la nivelul lucrătorului individual un conţinut
cvadruplu: libertatea de a constitui sindicate, libertatea de a se afilia la un sindicat; libertatea de neafiliere, libertatea
de a participa democratic în structurile funcţionale ale sindicatului (Leodegario Fernández Marcos, Leodegario
Fernández Sánchez, op. cit., p. 409).
6
Bibliografie:

Bîrsan Corneliu, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului; unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor
omului?, în „Revista română de drept comunitar” nr. 1/2003, p. 19-20;
Bîrsan Corneliu, Noul sistem european de protecţie a drepturilor omului, în
„Revista română de drept umanitar” nr. 5-6/1998, p. 24-28;
Deleanu Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi
dreptul comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Stoica Valeriu, Cristina Irinel Stoica, Convenţia europeană şi impactul
acesteia asupra sistemului juridic roman, în Dreptul, nr. 10-11/1994, p. 3-10;
Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii. Legislaţie. Doctrină.
Jurisprudenţă, Ediţia a X-a, actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2016;
Voiculescu Nicolae, Drept social european, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014.