Despre cărări și sfârșitul lumii

Când eram mic, din grădina bunicilor aveam o cărare care ducea la moș Costică și mătușă
Teodora, altă cărare ducea la moș Vasile Loghin și mătușa Ana, una ducea la moș Jan și
mătușa Marcica, iar alta la moș Ionel și mătușa Ileana. Dintre toate cărările pomenite, singura
care mai există și astăzi este ultima. În rest, au dispărut atât cărările, cât și oamenii. Mai avem
în schimb o cărare care pornește de poartă, către tanti Viorica a lui nenea Petrucă. Aceasta va
mai rezista câțiva ani, cu siguranță.
A dispărut cărarea care ne ducea prin țarnă Divale, peste deal, la Răbâia. Nu cred să mai
existe nici cea care trecea pe lângă cimitir și ne scotea în capătul satului, spre pădurea
Reghiului, după cum am constat acum două veri că a dispărut și cărarea care trecea prin
curtea școlii și ne scotea la asfalt, aproape de drumul care ne duce la Schitul de la Brădățel.
Cam gata cărările. Mai sunt câteva, ținute în viața de persoane trecute de 65 de ani, care mai
țin la aceste scurtături ce uneau pe timpuri familiile și oamenii. Deoarece cărarea nu este
numai o potecă care scurtează distanța dintre două gospodării sau două locuri. Ea însemnă
mai mult de atât.
Cărarea are intimitatea ei. Cărarea înseamnă discreție și măsură. Pe ea mergi când nu vrei să
te vadă toată lumea, când ai ceva de împărtășit numai cu omul care se află la capătul ei. Pe ea
mergi numai la cei care știi că te primesc cu zâmbetul pe buze ori de câte ori le apari în cale,
la cei care știi că te ajută indiferent de situație, la cei cei care poți găsi un sfat bun, o povață,
la cei care nu se sfiesc a te primi în casă dacă e dezordine sau n-au măturat pe jos. Pe
respectivii oameni îi simți ca niște frați, iar cărarea vă leagă unii de alții tot mai mult, cu cât o
străbateți mai des. Oamenia este cea care bătătorește cărările repective, mai mult decât tălpile
celor care o străbat. Iar cărările au început să dispară și odată cu ele omenia din noi devine tot
mai puțină.
Și legat de asta, poate nu trebuie să uităm întâmplarea cu călugărul Galaction Ilie de la
Mânăstirea Sihăstria, care mergând cu oile la munte, s-a întâlnit cu un eremit sfânt pe care-l
cunoștea și îl întrebă:
„Spune-mi, părinte, când va fi sfârșitul lumii?”
Și venerabilul eremit, suspinând din inima sa, spuse:
„Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la
vecin! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârşitul lumii.”