Despre casele părăsite

Fiecare casă părăsită mă emoționează. Între pereții ei, uneori generații la rând și-au trăit poveștile de
dragoste, bucuriile, dezamăgirile, nemulțumirile. Acolo, în casa lor și-au împărtășit secretele, au luat
hotărâri cu privire la destinul lor, s-au închinat, s-au iubit, s-au urât, au visat, s-au odihnit. În casa lor
s-au simțit protejați. Acolo au râs, au plâns, au stat de vorbă. Este uimitor câte poate cunoaște o casă
din viața omului. O putem considera cel mai important confident al nostru, un prieten de încredere
care nu ne lasă la greu. Într-o lume a incertitudinilor, casa a fost și încă mai este pentru țăranul român
elementul central al existenței sale. Dacă avea o casă, deja avea un rost pe pământ și toate celelalte
veneau mai apoi în viața sa în ordinea firească și pe măsura eforturilor depuse. Dar fără casă, toate se
lăsau așteptate și indiferent de eforturi, nimic nu se cunoștea. Căci fără casă, omul nici nu avea o
direcție anume în viață. Umbla așa...bezmetec. Dar așa, oriunde ar fi fost plecat, la finalul zilei, sau la
finalul călătoriei, omul se întorcea acasă. La casa lui. Care devenea punct de plecare și de întoarce. O
ancoră care îl ținea cu picioarele pe pământ și îi oferea certitudinea că are și el un rost pe lume. Acolo
își aducea soția, acolo își creștea pruncii, acolo îmbătrâne și își creștea nepoții. Acolo murea iar casa,
de obicei, era lăsată moștenire copiilor sau cuiva drag. Rareori se întâmpla ca o casă să rămână
părăsită.
Astăzi în schimb, tot mai multe case rămân părasite. Parcă le vezi cum se sting de dorul stăpânilor lor.
În fond și caselor le pace să aibă cineva grija de ele. E și asta o formă de afecțiune. Lipsite de atenția
omului, se transfomră îmediat într-o imagine tristă și dezolantă. Iar asta se întâmplă uimitor de repede.
În Botești este plin de case părăsite. Aproape că-s mai multe decât oamenii. Culmea e că orice casă
locuită, chiar dacă stă în ea un bătrân lipsit de puteri care nu mai poate să o îngrijească cum trebuie de
ani de zile, are un aer demn. Și la numai o săptămână după ce bătrânul respectiv moare, aceeași casă
îți inspiră milă. Asiști efectiv la o transformare totală care nu poate fi explicată rațional. Parcă știe
casa că a rămas singură, a nimănui și asta pare să o distrugă, să o macine, să o slăbească din toate
încheieturile. O vezi cum intra în pământ de la sine și, dacă nu-și găsește repede un nou proprietar, în
câțiva ani zici că nici n-a existat.
Cam așa e și cu oamenii care când văd că nimeni nu le mai poartă de grijă, că rămân singuri, că
nimeni nu se mai interesează de soarta lor, se pregătesc să intre în pământ. Că și omul e un fel de casă
care trăiește mai mult pentru ceilalți decât pentru sine și tare repede se mai distruge când vede că nu-i
mai este de folos nimănui.