Ninge-n viul dimineții cu scântei din raiuri albe.

Bradul din colțul grădinii, care, toată vara, a topit aur

verde și rășini pentru ierburile prețioase din brazdă, vrăjit de zăpezile ce i se scriu subțire pe ramuri,
scoate munții din ocnele lor de întuneric și-i aduce în pragul ușii.

…Ninge mlădios în răspântii de brad. … Și pentru că ninge cu miez de noapte tocat în copite de reni,
odaia râde cu obraz de măr, o crizantemă galbenă aprinde focul în vatră, fumul încheagă desene
ciudate și sufletul, se pierde-n colinde. Un cal, un lup, o sanie. Mi-e dor, acum, să fiu în tot locul unde
ninge, dar mai ales acasă, în malul rupt al gârlei, s-ascult cum foșnește tăcerea și cum din adâncuri de
timp s-apropie legenda, iar împrejur se zbat mari dropii albe, încercând să ridice pământul în spații,
într-acolo unde lebede astrale rodesc fantasmele acestei minuni ce face ca bradul din grădina mea să
cheme munții și ei să vină să se așeze în pragul casei.(Fănuș Neagu)

…Când ninge, mă simt așezat în timpul dus, ca lenea aromelor în petalele unui trandafir. Ninsorile
sunt pentru mine mările sudului, corabia sfâșiindu-și pânza în recife de corali, botul jderului prins în
ghețurile izvorului, ademenire morganatică, drum peste munți la o casă de lemn (…) și unde cetina
miroase a Dumnezeu călătorind prin văzduhuri…

…Îndrăzniți, căci afară ninge pe înțelesul tuturor călătorilor. Ninge. Domol acoperit de zăpezi, crângul
meu se lasă colindat de două vâsle, luna și umbra ei – două ocoluri gemene prin care trec cai înaripați
spre fruntea Bucegilor.

În Munții Bucegi găsesc puterea de-a mă lăsa cucerit până la lacrimă de mireasma lemnului și
legendara trecere prin vaduri a unui cârd de cerbi. Simt viforul ca pe un frate bun și-alerg cu palma pe
geamul odăii ca să-mi amestec sângele cu desăvârșirea blândă a zvonului de colinde curgând prin
păduri. O, nopți ale zăpezilor, largi evocări ale podurilor pe care se rotesc stelele norocului nostru,
îngenunchez înfrigurat în cărarea Mioriței și vorbele mi se aburesc cu sare și cu descântec din fluier
și ascult securea Crivățului scriind în axa neamului românesc :

Dă-mi o scară să mă sui

Sus în Vârful Dorului…

Zăpezi hipnotice, vis de argint, ogari albi, șușoteala brazilor, vorbăria depărtărilor, frigul care mă
înțeapă la tălpi ca o miriște din ținutul fantastic al Brăilei și brazii, voluptosul decembrie lăsând loc lui
ianuarie cel îndopat cu sănii.