Luceafărul

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, „poetul nepereche” (G. Călinescu) al literaturii române, este ultimul mare
poet romantic european, prin viziunea căruia romantismul din spațiul românesc și-a atins expresia
plenară.
Publicat în 1883 în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România Jună” din Viena,
dar și in revista „Convorbiri literare”, Luceafărul este un poem epico-lirico-dramatic de factură
romantică, deopotrivă filosofic și alegoric, fiind o sinteză a întregii lirici eminesciene. Operă de
maturitate, poemul ilustrează cu fidelitate viziunea despre lume a romanticului, redând o
arhitectură a sufletului ce se suprapune în totalitate cu cea a creației. Genurile și speciile literare
fuzionează și capătă rezonanță prin intermediul alegoriei: epicul - succesiunea diegetică a
întâmplărilor, existența unei voci naratoriale, măștile lirice (echivalențe ale personajelor), conflict
specific basmului, chemările, dramaticul - dialogul, dramatismul și intensitatea sentimentelor,
împărțirea pe tablouri, liricul - meditația filosofică, expresivitatea, alegoria, profunzimea
sentimentelor, pastelul.
Caracterul romantic este susținut de inspirația folclorică, categoria estetică a fantasticului și
planul oniric, conceperea în antiteză a planurilor poetice (antiteza OM - GENIU, antiteza ÎNGER-
DEMON, antiteza TELURIC-CELEST), fuziunea genurilor și a speciilor literare, tema iubirii imposibile, a
naturii, a condiției omului de geniu.
La nivel tematic se dezvoltă două teme fundamentale: Pe de-o parte, incompatibilitatea
iubirii dintre două ființe ce aparțin unor lumi diferite(lumea omului de geniu și lumea oamenilor de
rând), iar pe de altă parte, condiția tragică a geniului într-o societate ostilă, incapabilă să înțeleagă și
să aprecieze adevăratele valori.

Titlul devine o sugestie a dualității, a vieții și a morții, întrucât își extrage seva atât din
mitologia românească, unde Luceafărul, numit și Lucifer, este steaua călăuzitoare a ciobanilor,
revărsându-și lumina asupra planului terestru, cât și din mitologia greacă, unde Hyperion, fiul cerului,
Uranus și al pământului, Geea, devine ,,înaintemergătorul" sau ,,cel care merge pe deasupra", o ființă
astrală, superioară, care-și întoarce fața de la planul terestru, contopindu-se cu cripticul.

La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se structurează pe patru
tablouri, iar acestea, la rândul lor, sunt constituite de interfața dintre planul individual terestru și
planul universal cosmic.

Primul tablou cuprinde catrenele 1-43 și prezintă nașterea poveștii de iubire, relevând
cadrul, personajele și întâlnirea într-un plan atât ceresc, cât și terestru. Caracterul romantic este
susținut încă de la început: Incipitul este sub semnul basmului ,,A fost odată ca-n povești/A fost ca
niciodată", se prezintă atât portretul fetei de împărat ,,O prea frumoasă fată" , ,,Cum e Fecioara între
sfinți/Și luna între stele", cât și al Luceafărului ,,Un mort frumos cu ochii vii", întâlnirea este realizată
la nivelul visului, iubirea fetei de împărat are accent cotidian, iar cea a Luceafărului are nevoie de ,,
cristalizare": ,,Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe", iar cele două chemări au forma unui
descântec.

Din basmul popular ,,Fata din grădina de aur" al germanului Richard Kunish, Eminescu
păstrează doar cadrul sugerat de primele versuri, înlocuind zmeul cu Luceafărul, numit spre finalul
poemului, Hyperion. În mitologia greacă, Hyperion era un titan, stăpân al lunii și al soarelui, iar în
poemul lui Eminescu este un erou romantic, chinuit de o pasiune mistuitoare, reprezentând însuși
visul erotic al unei tinere fete de împărat.
 Fata creează un drum ascendent, în timp ce Luceafărul creionează un drum descendent,
revoltându-se împotriva condiției sale de ființă superioară: La prima chemare a fetei, el se întrupează
din cer și mare sub forma unui tânăr angelic, cu părul auriu și pielea albă ca de ceară, iar la cea de-a
doua chemare, se întruchipează din a ,,chaosului văii" cu o înfățișare demonică, având părul negru și
ochii lucind himeric. Palid și gânditor, Luceafărul ,,un mort frumos cu ochii vii", confruntând
respingerea fetei incapabile să-și depășească condiția, este hotărât să renunțe la nemurire în numele
iubirii.

Al doilea tablou cuprinde catrenele 44-64, fiind în antiteză cu primul tablou, prezentând
imaginea iubirii în planul obișnuit. În scenă intră pajul Cătălin, ipostază a izbucnirilor instinctuale,
încercând să restabilească normalitatea prin seducerea fetei de împărat, devenită acum simetric
,,Cătălina". Dintr-o dată, se estompează unicitatea protagonistei, iar iubirea coboară în derizoriu,
copleșită de impactul carnalului, marcată de imprudență și de constatarea pripită a seducătorului:
,,Vom pierde dorul de părinți și visul de luceferi".

Al treilea tablou cuprinde catrenele 65-85 și prezintă zborul intergalactic către Demiurg și
dialogul cu acesta într-un plan cosmic, poemul întorcându-se la asumarea genialității, la grandios,
relevând refacerea sobrietăți astrale, fapt realizat chiar de la început prin intermediul unui enunț
scurt, dar mobilizator: ,,Porni Luceafărul". Verbul la perfectul simplu reprezintă o acțiune săvârșită în
trecut și încheiată reversibil: Drumul Luceafărului printre aștri când acesta se lasă mânat de elanuri
erotice înseamnă întoarcerea lumii de la rosturile ei firești.

În consonanță cu ,,Scrisoarea I" și cu ,,Stelele în cer", evocarea sideralului(=privitor la aștri)

este un act de virtuozitate(=măiestrie, iscusință, dexteritate), căci anticipează frumuseți inedite,
explorând tema timpului nepieritor, o macrotemă (=idee principală susținută de o serie de teme
subordonate) numită de Eminescu însuși ,,râul timp", fiind prelucrarea bine-cunoscutului motiv al lui
Heraclit: ,,Totul curge. Nu ne scăldăm de două ori în apele aceluiași râu".

Dialogul Luceafărului cu Demiurgul este o pledoarie înțeleaptă pentru păstrarea stabilității

date de legi străvechi și o descriere veridică(=adevărat, real) a soartei omului nepieritor. Soarta
omului este sinonimă dispariției, iar asumarea ei este inerentă(=care aparține în mod firesc la
ceva): ,,Părând pe veci a răsări/Din umbră moartea-i paște/Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a
se naște". Cu atât mai mult se impune ca Hyperion să-și accepte condiția eternă, reevaluând
implicațiile unei iubiri devastatoare. Astfel, Hyperion restabilește autoritatea Luceafărului, făcându-l
să se detașeze de o pasiune nedemnă, generatoare de perturbări incomensurabile în mersul firesc al
lumii.

Tabloul al patrulea cuprinde catrenele 86-98 și readuce în scenă confruntarea măștilor,

proiectând cuplul iubiților Cătălin și Cătălina ,,sub șirul lung de mândri tei".

Geniul redevine astru, iar fata își pierde unicitatea, numele, frumusețea, înfățișarea, ipostaza
femeii în acest tablou fiind aceea de muritoare, de ,,chip de lut". Eliberat de patima iubirii, Luceafărul
se detașează de lumea superficială și meschină, exprimându-și desconsiderarea față de incapacitatea
acestei lumi de a-și depăși limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare: ,,Ce-ți pasă ție,
chip de lut/Dac-ai fi eu sau altul?".

Așadar, povestea Luceafărului a cărei originalitate animă elanurile creatoare ale lui Eminescu
însuși a devenit prin teme, motive, expresivitate și virtuozitate, chintesența liricii eminesciene, poem
de măreție glaciară, un memento al condiției umane, putându-se stabili similitudini cu celebra
,,Glossă", cu ,,Odă(în metru antic)", cu ,,Scrisoarea I", justificându-se astfel atributul de ,,poet
nepereche".