FENOMENUL PITESTI

VIRGIL IERUNCA

-Eseu istoric-

"Fenomenul Piteşti" mi se pare a conţine cea mai clară evaluare psihologică a tentativei
de "imitaţie a psihicului omenesc", organizată şi desfăşurată sub supravegherea iniţiatorului ei,
Nicolschi. Conlucrarea la elaborarea cărţii a două cugete aparţinând unor personalităţi de
excepţie, a căror vastă cultură universală le-a conferit o familiaritate - cu toate că discutabilă,
am văzut - cu ceea ce se petrece în inima şi mintea semenilor, a dus la o cunoaştere altfel greu
de dobândit în afara contactului de o viaţă cu literatura. Menţionez că această afirmaţie se cere
amendată printr-o stupefiantă remarcă: înşişi Ţurcanu, şeful Organizaţiei Deţinuţilor cu
Convingeri Comuniste, Nicolschi şi aceia care se aflau îndărătul lui şi au rămas, pentru moment,
neidentificaţi, au dat dovezi sinistre şi de neinfirmat că erau aşi în recompunerea fantezistă a
naturii psihologice umane, atunci când cultura şi ştiinţa le lipseau cu desăvârşire. Săvârşirea
crimei nu necesită o şcolire specială, dar Crima la care ne referim rămâne o formidabilă
instigare la meditarea asupra 'maeştrilor' din umbră ce au pregătit-o, care 'maeştri' cu siguranţă
proveneau de pe teritoriul U.R.S.S.-ului, mojarul unei vechi fanatizări (negative, de tip religios),
ce a împins la adorarea ideii de "creare a unui om nou", fanatizare care a stat la baza
pedagogiei comuniste.

Constatarea cea mai subtilă a lui Virgil Ierunca este că singurătatea urmând anchetei, pentru
unii, sau, dimpotrivă, mângâierea adusă altora de prezenţa celorlalţi codeţinuţi, îl ajută pe cel
ieşit dintre fălcile cleştilor opresivi ai anchetorilor, îl ajută, spuneam, să-şi recompună structura
lăuntrică a persoanei, să se regăsească, să se reîntărească. În cadrul reeducărilor, cele două
situaţii au fost înlocuite de prezenţa permanent ameninţătoare a călăului, zi şi noapte, dând
iluzia perfectă că de ea nu se va scăpa absolut niciodată, şi aceasta conducând la disoluţia
grabită a eului (o formă a autoapărării subconştiente, a acţiunii oarbe a instinctului de
autoconservare). Cu alte cuvinte, Răul s-a impus ca o permanenţă, ca "stare naturală",
definitivă, ireversibilă. Sunt pe deplin convinsa că autorul (de fapt, cei care i-au istorisit lui
Ovidiu Cotruş propria lor decădere) a găsit cheia condiţiilor lăuntrice generând acceptarea
următoarei trepte a modificărilor urmărite de experiment, aceasta fiind pierderea în absolut
a nădejdii (ne reamintim că psihologia creştină îi atribuie ei rolul principal în îmbunătăţirea
omului). A doua mutaţie a fost scoaterea la lumină a complexului sado-masochist şi impunerea
lui ca unic mod de existenţă (automată). (Un tânăr supus în chip îndelungat şi repetat la
cufundarea până la limita sufocării a capului în tineta cu urină şi fecale a continuat să-şi aplice
singur acest regim timp de vreo două luni.) A treia operaţie a desfiinţării umanităţii a fost
uciderea morală, stârnirea scârbei de sine şi creşterea ei până la a deveni unicul simţământ
viabil pe tot parcursul existenţei. Ea s-a realizat, pe de o parte, prin obligaţia de a-şi inventa
amintiri noi, falsificate, înjositoare, prin autodegradarea în faţa tuturora şi, pe de altă parte,
prin impunerea denunţării unor fapte necomise de către cei denunţati - prim grad al crimei - şi
participarea la omuciderea (în sens concret) colectivă sau personală: crearea"complicităţii
crimei" (p. 18-20). "La Piteşti, constată Virgil Ierunca fără risc de greşeală, categoria martorului
inocent a fost pur şi simplu suprimată" (p. 10). Ar fi fost de dorit ca aceste etape să le găsim
expuse cronologic în cuprinsul lucrării şi cu nuanţările de rigoare, ce să le impună limpede ca
definitive.

Un alt merit al lui Virgil Ierunca - ce-l scoate dintre rândurile celorlalţi autori de cărţi privitoare
la reeducările ce au avut loc în România - este de a pune în paralel "desfiinţarea personalităţii
umane"practicată la noi cu "spălarea creierului"realizată în penitenciarele chinezeşti, în aceeaşi
perioadă, prin citarea lui Dries Van Coille ("S inuciderea entuziastă") şi a lui Jean Pasualini
("Prizonier al lui Mao") (p. 76-93). Dacă această comparaţie ar putea fi dusă mai departe, să
cuprindă dezvăluiri asupra metodelor folosite în toate penitenciarele şi lagărele din câte ţări
comuniste au fiinţat şi mai există, utilizate în scopul perturbării echilibrului psihic al
opoziţioniştilor (să nu uităm uluitoarele procese politice dintr-acestea, cu prilejul cărora cel din
boxă îşi este principalul acuzator public), s-ar ajunge şi la determinarea iniţiatorilor acestei
crime împotriva umanităţii, fără precedent fie şi în actele nazismului, fratele mai mare al
comunismului. Deoarece teoria pedagogică a lui Makarenko stă la baza "creerii omului nou", nu
este dificil să înţelegem de unde au plecat indicaţiile cu caracter mondial de distrugere a spiţei
noastre.

Cititorul paginilor lui Virgil Ierunca, intitulate "Fenomenul Piteşti", are o singură datorie faţă de
martiri, atunci când le parcurge firul tragediei; anume, să se întrebe permanent: 'nu sunt şi eu
plămădit din acelaşi aluat sfânt şi mizerabil?' (De ce oare Geneza ne spune că omul a fost făcut
doar din noroi?)
 Frică, pedeapsă, traumă

 Eseu despre spaţiul concentraţionar

Perspectiva semiotică foucaultiană 

Perspectiva semiotică inaugurată de Michel Foucault asupra pedepsei (ca “semn” al crimei
pedepsite, ca mecanică a semnelor, a avantajelor şi a duratei – a se vedea Michel Foucault, A
supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii) ar putea constitui un punct de referinţă în analiza
fenomenului de contagiune a fricii în România comunistă. În primul rând, crima care generează
pedeapsa este o invenţie acoperită de legislaţia comunistă, astfel că “semnul” traduce exclusiv
omnipotenţa represivă a regimului comunist. Vom face câteva observaţii ce se originează în
dihotomia semnificant-semnificat: 

1. Pedeapsa deţine un caracter preventiv şi revelatoriu. Ea transmite parţial ceea ce se află

dincolo de semn, ceea ce trebuie intuit şi instituie modul, grila de organizare a realităţii. 

2. Frica devine ea însăşi un sistem de referinţă pentru realitatea psihică, ce este modificată
înainte de a se modifica realitatea însăşi. Organizarea mentală a realităţii se face prin grila unor
structuri de securitate; nu sentimentul fricii în sine este important, ci propriile noastre idei despre
frică. Odată modificaţi parametrii psihici, aceştia reorganizează viziunea individului asupra
realităţii şi, în consecinţă, alterează însăşi realitatea. 

Informaţiile din interiorul spaţiului concentraţionar înspre “lumea liberă” urmau de regulă un
drum sinuos, prin intermediul canalelor semi-oficiale sau neoficiale. Alteori însă, aceste
informaţii erau “remise” deliberat de către agenţii represiunii, într-o manieră “naturală”,
“deschisă”, ce brusca psyche-ul colectiv şi provoca violente contagiuni ale terorii. Camera de
anchetă din sediile Securităţii a rămas în memoria colectivă a deţinuţilor ca topos al “iniţierii” în
Gulag, “accesibil” însă numai celor care dobândiseră statutul de deţinut politic. Securitatea din
Bistriţa, începând cu primii săi ani de existenţă, instrumenta “iniţieri” colective şi pentru populaţia
ne-concentraţionară: 

În ăst timp, oraşul tăcea cuprins de spaimă în faţa mâniei lui Irod. Locatarii caselor ce se aflau
în jurul clădirii securităţii nu mai dormeau de multă vreme, bântuiţi de insomnii şi coşmaruri din
cauza vaietelor, a gemetelor şi-a loviturilor ce se auzeau zi şi noapte din camera de anchetă –
adică de tortură -, aşezată anume la etaj şi de multe ori cu ferestrele deschise, pentru ca
oamenii să audă bine şi să se lase educaţi în spiritul noii religii. Mulţi părăseau locuinţele,
mutându-se aiurea, femei gravide avortau de spaimă. Irodului Gligor Viorel, maiorul comandant
al securităţii din Bistriţa, îi plăcea să simtă că i se ştie de frică. (Teohar Mihadaş, Pe muntele
Ebal, p.31) 

Acest tip de practică poate fi identificată cu o dimensiune publică a supliciului, deşi începând cu
secolul XIX penalitatea preferă o exercitare mai discretă a pedepsei, interpunând zidurile
închisorii între aceasta şi piaţa publică. Supliciul redobândeşte caracterul public de odinioară,
însă diseminarea ororii se produce doar în regim “audio”, ceea ce potenţează intensitatea fricii,
lăsând ca dimensiunea vizuală a supliciului să fie actualizată de către raţiunea sau imaginaţia
fiecărui individ în parte şi îndeplineşte o funcţie socială: aceea de a genera comportamente şi
atitudini standardizate de obedienţă faţă de putere. 
Nu numai revelarea directă, prin tehnica “ferestrelor deschise” de la Securitatea bistriţeană, a
ceremonialului suferinţei înspre cei “liberi” este înspăimântătoare, ci şi efectele acesteia: femeile
avortează de spaimă ori coşmarurile determină părăsirea proximităţii locului grozăviilor de către
populaţia adiacentă. (T. Mihadaş, p.31) Un incident prin care se produce o “divulgare” către
exterior a ororii din partea victimelor de această dată, este cel de la închisoarea din Tg. Ocna,
unde deţinuţii înspăimântaţi de începutul reeducării comunică grozăviile la care sunt supuşi
participanţilor la un meci de fotbal pe un teren aflat în imediata apropiere a închisorii. Demersul
este salvator, căci contagiunea se produce extrem de rapid, iar autorităţile sunt obligate să pună
capăt experimentului. 

Tot ca şi o “iniţiere colectivă”, autorităţile preferau uneori, la sosirea unui transport de deţinuţi,
să îi expună populaţiei, la poarta închisorii, pentru a produce o diseminare a fricii prin
prezentarea “însemnelor” puterii – trupuri schilodite şi înfometate: 

Când Securitatea aducea cu duba oameni în închisoare, şi uneori îi descărca la poarta închisorii
bătuţi, schilodiţi, lumea vocifera. Îi descărcau afară, deşi puteau s-o facă în incinta închisorii,
numai să înficoşeze populaţia. (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, p.29) 

Amnistierile operate asupra deţinuţilor politici au îndeplinit un rol foarte important pentru regimul
communist. Deşi ordinul Biroului Politic (Stenograma şedinţei B.P. al C.C al P.M.R. din 19
noiembrie 1952) cerea să se evite creearea unei “atmosfere” de nelinişte pentru populaţie,
deţinuţii eliberaţi au fost folosiţi ca instrumente de propagare a fricii prin expunerea semnelor
pedepsei; astfel, se reuşeşte creearea unui sistem de reprezentare colectivă a puterii (Michel
Foucault, op. cit., p. 140). Reîncarcerarea subiecţilor amnistierii din 1955 a arătat deţinuţilor şi
restului populaţiei cât de fragile erau graniţele între Gulag şi “lumea liberă” şi au întipărit frica de
cadrul fizic al fricii – condiţie sine qua non a instituirii registrului psihic al terorii. 

Pedeapsa este în primul rând individualizată şi apoi colectivă; are o funcţie socială: aceea de a
produce şi mai apoi de a propaga prin contagiune mentală semnele-obstacol impuse,
generatoare de comportamente standardizate. Un semn distinctiv al pedepsei este şi aplicarea
pentru populaţiile deportate în actul de identitate a literelor D.O.- domiciliu obligatoriu, expresie
a statutului aparte a acestor populaţii situate între cele două “lumi”. Aurel Vişovan este eliberat
în 1957 din închisoare şi trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Formalităţile operate de
autorităţi în buletinul de identitate, limitarea spaţiului de mişcare la 10 km precum şi multe alte
privaţiuni sunt percepute ca semne ale unui al treilea spaţiu concentraţionar, ca o a treia zonă a
Gulagului: 

În jurul oraşului Feteşti erau mai multe comune populate cu oameni trimişi în domiciliu
obligatoriu. Pe buletinele noastre a fost aplicat un DO mare. Securitatea putea fi liniştită. Cele
două litere erau lanţurile ce mă ţineau aproape de ea. (Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M`ai părăsit?, pp. 22-23). 

Deşi condiţiile de viaţă sunt extrem de grele, în această a treia “zonă” a spaţiului
concentraţionar, se creează o lume în sine, iar cei dislocaţi, din cauza faptului că nu mai au
unde pleca, rămân în aceste localităţi chiar şi după încetarea domiciliului obligatoriu. 

Spaţiul concentraţionar de tip “container” 

În conştiinţa colectivă a ruşilor, apoi a tuturor popoarelor cărora le-a fost aplicat Gulagul, graniţa
între Gulag şi aşa-zisa “lume liberă” era extrem de labilă, iar sârma ghimpată nu marca cu
certitudine un punct de trecere între acestea. În argoul prizonierilor politici ruşi captivitatea
instituţionalizată era desemnată ca “mica închisoare”, iar “lumea liberă drept “marea închisoare”
(Anne Applebaum, Gulag – A History). Această viziune a spaţiului concentraţionar de tip
“container” este specifică pentru memoria colectivă a tuturor ţărilor satelit ale Moscovei. Şi în
conştiinţa deţinuţilor politici români, graniţa între cele două spaţii este percepută tot ca o
“trecere” dintr-un spaţiu concentraţionar nedisimulat în altul disimulat (Michel Foucault, p.286 :
Ce poate fi de mirare în faptul că închisoarea seamănă cu uzinele, cu şcolile, cu cazărmile, cu
spitalele, care, toate, seamănă cu nişte închisori?), iar condiţia umană este identificată cu
condiţia de întemniţat: 

Ispăşirea celor şapte ani de temniţă nu însemna şi terminarea condiţiei mele de întemniţat.
Ieşeam de fapt dintr-o închisoare reală şi intram în alta şi mai reală; dintr-una propriu-zisă în
alta altfel zisă. Zidurile care împrejmuiau prima închisoare erau vizibile, fixe; ale celeilalte erau
însă invizibile şi foarte mobile. În prima ţi se dădea – indiferent cât şi de ce – de două, trei ori pe
zi mâncare, în timp ce în cea liberă erai obligat să-ţi procuri singur mâncarea – şi, vai, cum şi
cât de greu anume. Între zidurile închisorii propriu-zise puteai vorbi mai deschis, mai liber, te
simţeai mai altfel, tocmai pentru că zidurile apăsau direct, concret asupra ta, nu… dialectic ca-n
cealaltă. Cuvântul nu constituia un pericol pentru noua, edenică, ordine socială, din moment ce
părea a fi rostit de sub lespedea unui mormânt de unde nu răzbeşte decât tăcerea. În cealaltă
însă era o mare primejdie să-ţi vorbeşti chiar ţie însuţi, în şoaptă.(Teohar Mihadaş, Pe muntele
Ebal, p.298) 

În timpul detenţiei, contactul cu lumea se realiza extrem de greu şi de rar. Un prim moment
semnificativ era cel al procesului, în timpul transportului de la o închisoare la alta, prin
intermediul coletelor sau al geamului celulei. Întemniţaţii politic dobândesc încă din timpul
detenţiei intuiţia marelui “container” din afară, cu privaţiunile lui: 

Şi totuşi suferinţa noastră însemna doar un dram din tragedia creată de comunism în toată ţara.
Privind prin câte-o scrijelitură cât un fir de pai în vopseaua de pe geamuri, poate de 3-4 ori în
cei doi ani, îmi părea că afară, în stradă, în oraş – în cotidian, lumea îşi trăia soarta ei, apăsările
ei, tot atât de întristătoare ca şi trăirile noastre. (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre,
p.37) 

Doru Radosav (Donbas. O istorie deportată) consideră că solidarizarea populaţiei ruse cu

suferinţa celor deportaţi în Donbas, stă sub semnul percepţiei că întreaga ţară aflată sub
stăpânirea comunistă era in extenso un adevărat lagăr. Informaţiile din exterior pătrundeau în
Gulag rareori prin intermediul cuvântului tipărit – şi bineînţeles, pe căi “subterane”: 

Singurele informaţii ce pătrundeau în lagăr erau din Scânteia. Cred că niciodată şi nicăieri, în
istoria lui, ziarului aceluia mincinos nu i s-a acordat atâta interes ca în lumea puşcăriilor politice.
Aveam acces la el datorită deprinderilor de curăţenie ale caraliilor. Nu erau chiar ziare întregi, ci
fragmente, folosite de sergenţi, cu vinovată lipsă de respect pentru organul partidului, în loc de
hârtie igienică. Deţinuţii îşi învingeau scârba, culegeau bucăţi de ziar găsite pe câmp, le spălau,
cu grija muzeografului restaurator de tipărituri preţioase, şi le introduceau în lagăr. Riscul de a fi
prinşi cu ele la intrarea pe poartă era mare: bătaie şi izolator. (Florin Constantin Pavlovici,
Tortura pe înţelesul tuturor, pp. 217-218) 

Deţinuţii decantau evenimentele importante, în special cele care ar fi putut avea influenţă
asupra regimului de detenţie, iar acestea deveneau motive de frică sau, dimpotrivă, de linişte.
Astfel, evenimente ca moartea lui Stalin sau Conferinţa de la Geneva (1955) dau o rază de
speranţă deţinuţilor. În preajma amnistiei din 1964, comportamentul mai uman al gardienilor
anunţa – fără a mai fi nevoie de ştiri din afară – iminenţa eliberării. 
Cercetările clinice au stabilit că violenţa organizată produce traume severe ce se manifestă
psihologic pe termen lung, persistând până la vârste înaintate. Mai ales dacă traumele
psihologice se produc la vârsta tinereţii, cum este cazul majorităţii victimelor politice ale
regimului comunist din România, indivizii pot manifesta o serie complexă de simptome
traumatice pe tot parcursul vieţii, acest fapt indicând adaptarea la traumele psihologice suferite
la nivel cognitiv, afectiv şi comportamental. Atât persoanele din interiorul Gulagului cât şi cele
din afara spaţiului concentraţionar sunt afectate de frică, însă deţinuţii o experimentează
preponderent în registru fizic, iar ceilalţi în registru psihic. Traumele severe suferite în timpul
detenţiei determină o vulnerabilitate crescută şi după depăşirea cadrului fizic al fricii, mai ales la
vârste înaintate, când, din cauza imposibilităţii procesării emoţionale a traumelor transgresate în
registru psihic, se resimt grave simptome depresive şi somatice. (ibidem) 

Atât istoricii (Stephan Courtois, Cartea Neagră a Comunismului) cât şi psihologii sunt de acord
că România s-a remarcat printr-o notă de cruzime sporită faţă de alte ţări cărora le-a fost impus
comunismul. Psihologii au arătat că în cazul deţinuţilor politici stresul post-traumatic este
frecvent asociat cu dezordini disociative sau cu abuzul de substanţe medicamentoase, fapt ce
duce la concluzia că dezordinile psihologice în general se cronicizează. La acest fapt au
contribuit şi cruzimea sporită a metodelor de tortură, varietatea acestora, durata îndelungată a
detenţiei, mobilitatea prizonierilor în interiorul sistemului penitenciar şi nu în ultimul rând
supravegherea şi persecuţia constantă după eliberare. Deşi amnistierile ar fi trebuit să asigure
eliberarea din cadrul fizic al terorii, “memoria terorii” va face efectivă represiunea chiar dacă
aceasta se va manifesta predilect în registru psihologic. Încă din timpul detenţiei, spaţiul de
după sârma ghimpată se inserează în imaginarul deţinuţilor ca o altă închisoare. Nesiguranţa
pătrunderii într-un spaţiu profund schimbat şi neliniştea revederii celor dragi, determină trăirea
unui timp viitor al fricii încă din primele momente ale eliberării: 

Mă neliniştea gândul că, dacă mama mai trăia, s-ar fi putut speria prea tare dacă o trezeam din
somn. Bătrână şi plăpândă cum era după atâta amar de suferinţă, mă temeam să nu facă vreun
şoc (Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M`ai părăsit?, p. 104). 

Contactul cu noile realităţi în raport cu care vor fi percepuţi ca personaje spectrale aparţinând
unei alte lumi, proprietăţile pierdute, perspectiva unei iminente noi arestări, supravegherea
continuă şi frica de alteritate constituie numai câteva dintre obiectele permanente ale fricilor
victimelor. Putem astfel afima că pedeapsa şi frica de pedeapsă a fost inserată în durata medie
şi lungă a istoriei, consecinţele ei putând fi identificate în mentalul colectiv până în zilele
noastre.