Manifestarea anxietăţii la orfanii sociali (exercițiu

Metodologia cercetării)

Introducere

Experienţa a demonstrat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan

afectiv, în special în cazul copiilor, se regăsesc, cel mai adesea, în familie, acolo unde
copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului, acolo unde au loc primele experienţe
şi se stabilesc cele dintâi relaţii, acolo unde este educat şi format ca om şi
personalitate. Cele mai acute probleme educative, culminând cu insuccesul şcolar,
provin adesea din absenţa sau ignorarea atenţiei părinţilor faţă de dezvoltarea şi
supravegherea copilului, dar mai ales datorită „eroziunii” afective din familiile
dezorganizate şi cele dezintegrate.

S-au scris multe despre importanţa „legăturii” dintre copil şi părinţi. Majoritatea
psihologilor sânt de părere că, în lipsa legăturii emoţionale, evoluţia afectivă a
copilului va fi marcată de sentimente de nesiguranţă. Bineînţeles, în cazul în care
părinţii nu sânt disponibili, datorită decesului, divorţului sau abandonării familiei,
legătura afectivă nu se poate forma. Condiţia de bază care trebuie împlinită pentru
dezvoltarea acesteia este prezenţa părinţilor. Orice relaţie presupune un timp petrecut
împreună. Respectivele principii sânt valabile pentru toate etapele copilăriei, inclusiv
pentru vârsta adolescenţei (Chapman, 2002).

Lucrul esenţial în creşterea unui copil este afecţiunea dintre acesta şi părintele său.
Nimic nu va merge cum trebuie atâta timp cât nevoia de dragoste a copilului nu este
împlinită. Numai dacă se simte îngrijit şi iubit din tot sufletul va putea da ce-i mai bun
din el. Când copilul se simte iubit, este mult mai uşor să îl educi şi să îl disciplinezi
decât atunci când acest „rezervor emoţional” este gol. Într-adevăr, nevoia de afecţiune
este cea mai mare nevoie a copilului, vorbind din punct de vedere afectiv, iar felul
cum este satisfăcută va influenţa puternic relaţia lui cu părinţii. Alte necesităţi, în
special cele de ordin fizic, sânt mai uşor de constatat şi de satisfăcut (de cele mai
multe ori), însă ele nu au nici pe departe un asemenea impact asupra vieţii copilului.
Desigur, trebuie să-i asigurăm o locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte, dar, în acelaşi timp,
suntem datori să veghem la dezvoltarea lui sănătoasă, pe plan mental şi afectiv.

Un copil lăsat în grija buneilor, rudelor sau vecinilor poate fantasma că a fost
abandonat de către părinţi şi în linii generale el are dreptate, părinţi afectiv nu sunt
lângă ei. Nu se bucură de evenimentele importante din viaţa propriului lui copil –
prima dragoste, balul de absolvire, etc. – astfel copii ajung să se simtă izolaţi de
proprii lui părinţi. Se simt în nesiguranţă şi se tem pentru părinţi lor care de asemenea
nu sunt în siguranţă, se simt vinovaţi – că doar părinţii au plecat din cauza lor.

„Sentimentul izolării duce la anxietate. Să fii izolat înseamnă să fii dat la o parte, lipsit
de posibilitatea de a folosi puterile umane. Să fii izolat înseamnă să fii neajutorat,
incapabil de a înfrunta lumea – lucrurile şi oamenii” (Fromm, 1995).

Ca urmare a dezechilibrului produs prin separarea de unul sau ambii părinţi, familia
nu mai poate oferi un climat afectiv şi educaţional cu repercusiuni benefice asupra
personalităţii copilului. Mai mult ca atât, se constată că părinţii nu conştientizează pe
deplin modul în care aceste aspecte de structură şi climat familial îi poate afecta pe
copii, considerând că dacă cerinţele de bază le sunt asigurate mecanismul
funcţionează perfect.

Fenomenul familiilor dezintegrate a devenit un subiect actual de cercetare pentru

ştiinţele socio-umane. Literatura de specialitate prezintă date insuficiente privind
relaţia părinţi-copii din familiile dezintegrate, din care motiv studiul de faţă şi-a
propus să determine în ce măsură lipsa unuia sau ambilor părinţi poate genera
sentimentul de anxietate la copii.

Obiectul cercetării îl constituieparticularităţile manifestării anxietăţii la copii a căror

părinţi sunt plecaţi peste hotare

Scopul lucrării de faţă este studierea anxietăţii la orfanii sociali

Ipoteza: presupunem că manifestarea anxietăţii generalizate este caracteristică

orfanilor sociali

Bazele metodologice şi teoretice ale cercetării. În vederea atingerii obiectivului

investigat, urmărind abordarea graduală a problemelor enunţate, în procesul elaborării
lucrării de faţă a fost selectat material cu privire la anxietate şi cel cu referire la
efectele migraţiei.

Suportul teoretico-ştiinţific al lucrării îl constituie:

a. Teoria psihanalitică a lui S.Freud conform căreia anxietatea este o teamă

neorientată, adesea nu-i putem depista sursa ca pe un obiect specific;

b. Taylor şi Spence (1950) care elucidează bazele genetico-ereditare ale anxietăţii ;

Metodele de cercetare:1.Empirice: Scala de anxietate Taylor – pentru determinarea
nivelului anxietăţii;

2 Statistico-matematice : calcularea mediei, stabilirea diferenţei dintre două medii

pentru eşantioane mai mici de 30 persoane.

Valoarea teoretică

 Evidenţierea formelor şi complexul simptomatic al anxietăţii ;

 Evidenţierea problematicii anxietăţii generalizate la orfanii sociali.

Valoarea practică a lucrării este determinată de semnificaţia ei ca argument ştiinţific

în vederea evidenţierii particularităţilor manifestări anxietăţii la orfanii sociali. Faptele
şi legităţile constatate sunt importante îndeosebi pentru realizarea măsurilor de
profilaxie. Prezentul studiu se recomandă specialiştilor în psihologie, profesorilor,
psihologilor şcolari, dar şi părinţilor.

Capitolul I. Fundamente teoretice ale anxietăţii la orfanii sociali

1.1. Epidemiologia şi caracteristicile anxietăţii

Anxietatea reprezintă o problema foarte frecvent întâlnita în viaţa de zi cu zi.

Se estimează ca aproximativ 6.5% din populaţia lumii suferă sau a suferit de anxietate
diagnosticata medical, dar sunt mult mai mulţi cei care suferă simptome supuratoare
de stres sau anxietate.

La copilul mic până la faza pubertăţii, angoasa de separare patologică pare să fie
manifestarea cea mai frecventă (Khsahani şi Orvashel, 1990: 25,7% la 8 ani). Ar fi o
predominanţă a fetelor.

„Anxietatea” este un termen general şi din aceste considerente este util să analizăm
separat fiecare dintre cele trei componente ale stării de anxietate:

1. Modificări somatice – cele mai obişnuite fiind: dispneea, adică respiraţia dificilă,
ameţeala, tahicardia, tremurăturile, creşterea tonusului muscular, transpiraţie,
amorţeală, furnicăturile, uscăciunea gurii, disconfort abdominal şi greţurile.

2. Cogniţii disfuncţionale – caracteristica principala a acestora este sentimentul de

frica sau/şi gânduri cronice, repetitive, de îngrijorare, care reprezintă un element de
stres pentru persoana respectivă şi care interferează cu activităţile din viaţa sa. De
exemplu cineva căruia îi este frică de situaţiile publice poate gândi: „Sunt
supravegheat”, în timp ce altul ce trece printr-o criză de panică poate crede că a avut
un atac de inimă. În general gândurile anxioase sunt legate de sentimentul unui pericol
personal sau al punerii altora în pericol.

3. Pe plan comportamental – cel mai specific este comportamentul de evitare. Există

multe forme de evitare; de exemplu, evitarea unei anumite situaţii sau ieşirea grabnică
dintr-o situaţie. Acest comportament de evitare poate fi destul de subtil, de exemplu,
persoana poate întreprinde o anumită acţiune, deoarece crede că aceasta ar reduce
şansele apariţiei altei situaţii nedorite, cum ar fi „bătutul î lemn” pentru a evita un
viitor ghinion. Faptul ca are gânduri negative şi evaluează iraţional situaţiile care îi
provoacă anxietate, emoţii negative foarte intense, reacţii fizice puternice, şi eventual
experienţe negative, plasează persoana într-un cerc vicios, din care nu poate să iasă.

În plus, persoanele care au anxietate generalizata adesea au şi o altă tulburare de

anxietate, cum sunt atacurile de panica, tulburări obsesiv – compulsive şi fobii, sau
suferă de depresie, abuz de substanţe sau alcool. Din aceste considerente atunci când
evaluăm o persoană ca fiind sau nu anxioasă este important să avem în vedere toate
componentele ei – simptome somatice, gânduri şi comportamente.

Anxietate (neurotism) este o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de

insecuritate, de tulburare difuză. Cauzele anxietăţii se datorează în primul rând
schimbărilor radicale ce au loc în viaţa noastră şi evenimentelor care ne induc stări de
nelinişte şi stres, dar aceasta dereglare poate apare şi fără sa existe un anumit factor
sau o relaţie cauza-efect. 

Anxietatea comporta trei caracteristici principale: presentimentul unui pericol vag şi

iminent, reacţii psihice variate (pe care le-am descris mai sus), impresia penibila a
neputinţei sau slăbiciunii în faţa pericolului, fiecare simptom întărind sentimentul de
punere în garda. Clasic, termenul de anxietate este dat laturii psihice a tulburării, în
timp ce laturii somatice i se rezerva termenul de angoasa. Bolnavul poate fi agitat,
poate merge fără ţintă sau poate rămâne pironit pe loc de panica ce creşte in el.
Durata unei crize de anxietate este, în general, de una-doua ore. Când crizele se repeta
la un subiect care prezintă un fond anxios permanent, se vorbeşte de nevroza de
angoasa.

Cel mai bine a ilustrat diferenţele dintre anxietate şi angoasă Daniel Marcelli în
lucrarea sa Tratat de psihopatologia copilului:

Anxietatea – afect penibil asociat cu o atitudine de aşteptare a unui eveniment

neprevăzut, dar trăit dezagreabil.
Angoasă – senzaţie de rău extrem însoţită de manifestări somatice. Angoasa apare
atunci când nivelul de maturitate psihică a individului nu-i permite acestuia să
răspundă adecvat unei tensiuni trăite ca ameninţătoare (de origine internă sau externă).

Marcelli afirmă că „angoasa survine atunci când echipamentul maturativ al individului

nu poate răspunde într-o manieră adecvată unei tensiuni trăite ca ameninţătoare: nici
această tensiune de origine internă sau externă, nici echipamentul maturativ deficitar
sau încă ne experimentat, nu schimbă cu nimic din natura afectului. Se înţelege
totodată că manifestările clinice ale angoasei sunt variate, multiple şi schimbătoare”.
(Marcelli, 2003, p. 349)

Tulburarea de anxietate generalizata (TAG) reprezintă frica exagerata şi grija

legata de lucruri comune. Centrul anxietăţii poate fi reprezentat de prieteni, familie,
sănătate, munca, bani sau ratarea unei întâlniri importante (de fapt tot ceea ce este
important persoanei poate sa capteze centrul atenţiei ca focus al anxietăţii). Stimulii
declanşatori de regulă nu sunt cunoscuţi, cum este în cazul anxietăţii fobice. Simplul
gând de a face faşă unei noi zi provoacă anxietate. La copii se manifestă prin
sentimente de teamă, ca şi cum ceva îngrozitor se poate întâmpla. Asemenea ca la
adulţi se exprimă prin nelinişte cu privire la viitor, îi e frică că celor apropiaţi sau lui i
se poate întâmpla ceva rău. Prin nevoia de a avea un adult în preajmă, nervozitate,
furie, gânduri depresive de devalorizare şi vinovăţie.

Oamenii cu anxietate generalizata nu par sa poată sa se scuture de preocupările lor,

chiar daca realizează că anxietatea lor este mai intensa decât o cere situaţia.
Persoanele cu tulburare de anxietate generalizata, par de asemenea incapabili sa se
relaxeze. Ele devin agitate mai repede decât alte persoane, sunt irascibile. Tind să se
simtă obosite fără un efort vădit, au probleme de concentrare (nu se simte capabil sa
gândească), insomnie s-au câteodată suferă de depresie.

Cât priveşte debutul tulburărilor anxioase, majoritatea specialiştilor din domeniul

sănătăţii sunt de acord că tulburările anxioase pot apărea în urma unei combinaţii între
factori care predispun şi experienţa de viaţă. Adică copii care au avut părinţi anxioşi
au o mai mare vulnerabilitate în faţa anxietăţii. Fie că au preluat modelul parental, fie
că cadrul familial în acre au trăit a fost unul insecurizant. Totalitatea acestor
experienţe de viaţă plus fundalul genetic şi modul parental pot determina declanşare
anxietăţii atât la copil cât şi la adult.

Simptomele anxietăţii generalizate – peste patruzeci descrise în literatura de

specialitate – au fost reduse la optsprezece în DSM-III-R şi claste în trei grupe:

Tensiune motrică: tremurături, tresăriri sau impresia de zdruncinături; tensiune, dureri

sau impresia de durere abdominală; frebilitate; fatigabilitate
Simptomele anxietăţii generalizate – peste patruzeci descrise în literatura de
specialitate – au fost reduse la optsprezece în DSM-III-R şi claste în trei grupe:

Tensiune motrică: tremurături, tresăriri sau impresia de zdruncinături; tensiune, dureri

sau impresia de durere abdominală; frebilitate; fatigabilitate

Hiperactivitate neurovegetativă: „respiraţie întreruptă” sau senzaţie de sufocare;

palpitaţii sau accelerarea ritmului cardiac; transpiraţii sau mâini reci şi umede; uscarea
gurii; ameţeli sau lipotimii; greţuri, diaree sau alte probleme abdominale; bufeuri de
căldură sau frisoane; dificultăţi de deglutiţie sau „nod în gât”; frecvenţa crescută a
micţiunilor

Explorarea hipervigilentă a mediului: senzaţia de a fi supraîncărcat sau de a fi la

capătul puterilor; reacţia de tresărire exagerată; dificultăţi de concentrare sau goluri în
memorie în raport cu anxietatea; dificultăţi de adormire sau somn întrerupt;
iritabilitate.

Anxietatea generalizata (TAG) evoluează progresiv si afectează cel mai mult pe cei la
vârsta copilăriei sau adolescenţei, însă poate debuta şi la maturitate. Este mai
frecventa în cazul femeilor decât al bărbaţilor şi adesea se întâlneşte la rude sau
persoane atinse de o boală. 

Diagnosticul anxietăţii generalizate cere ca, pe lângă satisfacţia unor alte criterii,
pacientul să prezinte cel puţin şase din cele 18 simptome, ca anxietatea să fie
manifestată de cel puţin o lună, mai mult sau mai puţin permanent, şi să nu fie o
consecinţă unei alte tulburări psihice (Huber, 1997).

Portretul fizic al unei persoane cu anxietate generalizată: faţa pare încordată, fruntea
este brăzdată; postura este tensionată; nu stă liniştit şi adesea tremură. Pielea este
palidă şi transpiraţiile sunt frecvente, în special la nivelul mâinilor şi picioarelor.
Uşurinţa cu care persoana izbucneşte în lacrimi reflectă starea generală de
aprehensiune. Subiecţii se simt obosiţi, au probleme de concentrare şi uneori suferă de
depresie.

În general afectarea vieţii celor ce suferă de TAG e minora, ei nu se simt prea limitaţi
in împrejurările sociale sau profesionale. În cazul TAG spre deosebire de alte tulburări
de anxietate cei afectaţi nu evita în mod specific anumite situaţii. Cu toate acestea,
daca este severa, TAG poate fi foarte dizabilitantă mergând până la a face dificilă
îndeplinirea celor mai simple activităţi zilnice (pregătirea temelor).

Clinica anxietăţii la copii

De cincisprezece ani, studiile asupra anxietăţii şi angoasei la copil au fost reînnoite
prin perspectivele actuale ale unei psihiatrii descriptive care se vrea „a-teoretică”,
după expresia consacrată de DSM-III-R sau IV. Dacă pentru angoasa adultului numita
clasificare poate propune criterii descriptive care scot „simptomul” din cadrul nevrotic
obişnuit, pentru copil referirea la dezvoltare este inevitabilă. Prin urmare a aborda
problema angoasei doar prin intermediul descrierii semiologice conduce la un impas
relativ, deoarece domeniile psihopatologice sunt descrise în cvasi-totalitate ca o
acumulare de „comorbiditate”. Este deci important să ne întrebăm asupra locului
angoasei în dezvoltarea şi construirea personalităţii.

Anxietatea cronică sau hiperanxietatea

Copilul hiperanxios trăieşte în permanenţă cu un sentiment vag de teamă, ca şi cum

ceva teribil urmează să se întâmple. Această aşteptare anxioasă se manifestă în special
prin:

 nelinişte cu privire la viitor, însoţit adesea de teama că ar putea surveni un

accident, o boală (pentru copilul însuşi sau pentru apropiaţii lui);

 iritabilitate, furii, refuzuri, capricii;

 exigenţe sau nevoi de a avea un adult în preajmă, de a fi liniştit

 temeri privind atitudini trecute („am făcut rău că…”)

 gânduri depresive (devalorizare, culpabilitate).

Pe acest „fond anxios” pot surveni episoade acute, veritabile atacuri de angoasă, a
căror declanşare poate să fie datorată factorilor externi (boală, intrarea la şcoală,
schimbarea clasei, mutare, tabără de vacanţă etc.) sau interni.

Criza de angoasă acută sau atacul de panică

Descrise în DSM-III-R ca atac de panică (recurenţa acestor atacuri fiind definită ca

„tulburare de panică”), criza de angoasă acută prezintă un debut spontan şi paroxistic
marcat prin:

 semne somatice: palpitaţii, tahicardie, senzaţii de sufocare, dureri toracice,

abdominale, greaţă;

 semne motorii: agitaţie sau prostraţie;

  semne vasomotorii: transpiraţii, bufeuri de căldură sau frisoane;

 semne psihice: senzaţie de straniu, de pierdere a reperelor, de teama de moarte,

de a înnebuni.

Cu cât copilul este mai mic cu atât contextul somatic este mai bogat. Copilul pare
terifiat, transpirat, greu accesibil „raţionamentului”. Când este mic, înainte de 7-8 ani,
doar prezenţa unui părinte, tatăl sau mama, este susceptibilă de a calma acest acces de
angoasă. Exemplul cel mai tipic în acest sens este teroare nocturnă.

Efectele tulburărilor anxioase. O tulburare de anxietate poate sa conducă la izolare

sociala şi la depresie clinica, poate sa altereze capacitatea persoanei de a lucra, a
învăţa şi a efectua activităţi de rutina. Poate sa dăuneze relaţiilor cu prietenii, familia
şi colegii. Dacă este asociată cu o depresie poate sa fie o boala foarte serioasa cu un
risc crescut de tendinţe de autodistrugere şi suicid.

Ţinând cont că anxietatea este o tulburare endogenă, la copii este greu de diagnosticat.
Dar aceasta nu absolvă copii de suferinţele cauzate de anxietatea generalizată.

O analiză superficială a simptomului poate chiar lăsa să se creadă în absenţa angoasei:

„frumoasa indiferenţă” a copilului purtător al unei conversii isterice, inhibiţia reuşită
care a şters angoasa. Însă analiza mai atentă, abordarea empatică şi terapeutică relevă
inevitabil prezenţa angoasei sub diferite forme (teamă hipocondriacă, angoasa de
moarte sau boală, tulburări de somn…), în spatele acestor simptome angoasa fiind şi
mai evidentă când încep să cedeze.

← De ce alegem ghicitul si nu psihologul?

“Scala Rosenberg – scala de evaluare a stimei de sine” →

Manifestarea anxietăţii la orfanii sociali (exercițiu

Metodologia cercetării)
Posted on aprilie 11, 2011 by Parascovia Topada

Introducere

Experienţa a demonstrat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan

afectiv, în special în cazul copiilor, se regăsesc, cel mai adesea, în familie, acolo unde
copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului, acolo unde au loc primele experienţe
şi se stabilesc cele dintâi relaţii, acolo unde este educat şi format ca om şi
personalitate. Cele mai acute probleme educative, culminând cu insuccesul şcolar,
provin adesea din absenţa sau ignorarea atenţiei părinţilor faţă de dezvoltarea şi
supravegherea copilului, dar mai ales datorită „eroziunii” afective din familiile
dezorganizate şi cele dezintegrate.

S-au scris multe despre importanţa „legăturii” dintre copil şi părinţi. Majoritatea
psihologilor sânt de părere că, în lipsa legăturii emoţionale, evoluţia afectivă a
copilului va fi marcată de sentimente de nesiguranţă. Bineînţeles, în cazul în care
părinţii nu sânt disponibili, datorită decesului, divorţului sau abandonării familiei,
legătura afectivă nu se poate forma. Condiţia de bază care trebuie împlinită pentru
dezvoltarea acesteia este prezenţa părinţilor. Orice relaţie presupune un timp petrecut
împreună. Respectivele principii sânt valabile pentru toate etapele copilăriei, inclusiv
pentru vârsta adolescenţei (Chapman, 2002).

Lucrul esenţial în creşterea unui copil este afecţiunea dintre acesta şi părintele său.
Nimic nu va merge cum trebuie atâta timp cât nevoia de dragoste a copilului nu este
împlinită. Numai dacă se simte îngrijit şi iubit din tot sufletul va putea da ce-i mai bun
din el. Când copilul se simte iubit, este mult mai uşor să îl educi şi să îl disciplinezi
decât atunci când acest „rezervor emoţional” este gol. Într-adevăr, nevoia de afecţiune
este cea mai mare nevoie a copilului, vorbind din punct de vedere afectiv, iar felul
cum este satisfăcută va influenţa puternic relaţia lui cu părinţii. Alte necesităţi, în
special cele de ordin fizic, sânt mai uşor de constatat şi de satisfăcut (de cele mai
multe ori), însă ele nu au nici pe departe un asemenea impact asupra vieţii copilului.
Desigur, trebuie să-i asigurăm o locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte, dar, în acelaşi timp,
suntem datori să veghem la dezvoltarea lui sănătoasă, pe plan mental şi afectiv.

Un copil lăsat în grija buneilor, rudelor sau vecinilor poate fantasma că a fost
abandonat de către părinţi şi în linii generale el are dreptate, părinţi afectiv nu sunt
lângă ei. Nu se bucură de evenimentele importante din viaţa propriului lui copil –
prima dragoste, balul de absolvire, etc. – astfel copii ajung să se simtă izolaţi de
proprii lui părinţi. Se simt în nesiguranţă şi se tem pentru părinţi lor care de asemenea
nu sunt în siguranţă, se simt vinovaţi – că doar părinţii au plecat din cauza lor.

„Sentimentul izolării duce la anxietate. Să fii izolat înseamnă să fii dat la o parte, lipsit
de posibilitatea de a folosi puterile umane. Să fii izolat înseamnă să fii neajutorat,
incapabil de a înfrunta lumea – lucrurile şi oamenii” (Fromm, 1995).

Ca urmare a dezechilibrului produs prin separarea de unul sau ambii părinţi, familia
nu mai poate oferi un climat afectiv şi educaţional cu repercusiuni benefice asupra
personalităţii copilului. Mai mult ca atât, se constată că părinţii nu conştientizează pe
deplin modul în care aceste aspecte de structură şi climat familial îi poate afecta pe
copii, considerând că dacă cerinţele de bază le sunt asigurate mecanismul
funcţionează perfect.
Fenomenul familiilor dezintegrate a devenit un subiect actual de cercetare pentru
ştiinţele socio-umane. Literatura de specialitate prezintă date insuficiente privind
relaţia părinţi-copii din familiile dezintegrate, din care motiv studiul de faţă şi-a
propus să determine în ce măsură lipsa unuia sau ambilor părinţi poate genera
sentimentul de anxietate la copii.

Obiectul cercetării îl constituieparticularităţile manifestării anxietăţii la copii a căror

părinţi sunt plecaţi peste hotare

Scopul lucrării de faţă este studierea anxietăţii la orfanii sociali

Ipoteza: presupunem că manifestarea anxietăţii generalizate este caracteristică

orfanilor sociali

Bazele metodologice şi teoretice ale cercetării. În vederea atingerii obiectivului

investigat, urmărind abordarea graduală a problemelor enunţate, în procesul elaborării
lucrării de faţă a fost selectat material cu privire la anxietate şi cel cu referire la
efectele migraţiei.

Suportul teoretico-ştiinţific al lucrării îl constituie:

a. Teoria psihanalitică a lui S.Freud conform căreia anxietatea este o teamă

neorientată, adesea nu-i putem depista sursa ca pe un obiect specific;

b. Taylor şi Spence (1950) care elucidează bazele genetico-ereditare ale anxietăţii ;

Metodele de cercetare:1.Empirice: Scala de anxietate Taylor – pentru determinarea

nivelului anxietăţii;

2 Statistico-matematice : calcularea mediei, stabilirea diferenţei dintre două medii

pentru eşantioane mai mici de 30 persoane.

Valoarea teoretică

 Evidenţierea formelor şi complexul simptomatic al anxietăţii ;

 Evidenţierea problematicii anxietăţii generalizate la orfanii sociali.

Valoarea practică a lucrării este determinată de semnificaţia ei ca argument ştiinţific

în vederea evidenţierii particularităţilor manifestări anxietăţii la orfanii sociali. Faptele
şi legităţile constatate sunt importante îndeosebi pentru realizarea măsurilor de
profilaxie. Prezentul studiu se recomandă specialiştilor în psihologie, profesorilor,
psihologilor şcolari, dar şi părinţilor.
Capitolul I. Fundamente teoretice ale anxietăţii la orfanii sociali

1.1. Epidemiologia şi caracteristicile anxietăţii

Anxietatea reprezintă o problema foarte frecvent întâlnita în viaţa de zi cu zi.

Se estimează ca aproximativ 6.5% din populaţia lumii suferă sau a suferit de anxietate
diagnosticata medical, dar sunt mult mai mulţi cei care suferă simptome supuratoare
de stres sau anxietate.

La copilul mic până la faza pubertăţii, angoasa de separare patologică pare să fie
manifestarea cea mai frecventă (Khsahani şi Orvashel, 1990: 25,7% la 8 ani). Ar fi o
predominanţă a fetelor.

„Anxietatea” este un termen general şi din aceste considerente este util să analizăm
separat fiecare dintre cele trei componente ale stării de anxietate:

1. Modificări somatice – cele mai obişnuite fiind: dispneea, adică respiraţia dificilă,
ameţeala, tahicardia, tremurăturile, creşterea tonusului muscular, transpiraţie,
amorţeală, furnicăturile, uscăciunea gurii, disconfort abdominal şi greţurile.

2. Cogniţii disfuncţionale – caracteristica principala a acestora este sentimentul de

frica sau/şi gânduri cronice, repetitive, de îngrijorare, care reprezintă un element de
stres pentru persoana respectivă şi care interferează cu activităţile din viaţa sa. De
exemplu cineva căruia îi este frică de situaţiile publice poate gândi: „Sunt
supravegheat”, în timp ce altul ce trece printr-o criză de panică poate crede că a avut
un atac de inimă. În general gândurile anxioase sunt legate de sentimentul unui pericol
personal sau al punerii altora în pericol.

3. Pe plan comportamental – cel mai specific este comportamentul de evitare. Există

multe forme de evitare; de exemplu, evitarea unei anumite situaţii sau ieşirea grabnică
dintr-o situaţie. Acest comportament de evitare poate fi destul de subtil, de exemplu,
persoana poate întreprinde o anumită acţiune, deoarece crede că aceasta ar reduce
şansele apariţiei altei situaţii nedorite, cum ar fi „bătutul î lemn” pentru a evita un
viitor ghinion. Faptul ca are gânduri negative şi evaluează iraţional situaţiile care îi
provoacă anxietate, emoţii negative foarte intense, reacţii fizice puternice, şi eventual
experienţe negative, plasează persoana într-un cerc vicios, din care nu poate să iasă.

În plus, persoanele care au anxietate generalizata adesea au şi o altă tulburare de

anxietate, cum sunt atacurile de panica, tulburări obsesiv – compulsive şi fobii, sau
suferă de depresie, abuz de substanţe sau alcool. Din aceste considerente atunci când
evaluăm o persoană ca fiind sau nu anxioasă este important să avem în vedere toate
componentele ei – simptome somatice, gânduri şi comportamente.

Anxietate (neurotism) este o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de

insecuritate, de tulburare difuză. Cauzele anxietăţii se datorează în primul rând
schimbărilor radicale ce au loc în viaţa noastră şi evenimentelor care ne induc stări de
nelinişte şi stres, dar aceasta dereglare poate apare şi fără sa existe un anumit factor
sau o relaţie cauza-efect. 

Anxietatea comporta trei caracteristici principale: presentimentul unui pericol vag şi

iminent, reacţii psihice variate (pe care le-am descris mai sus), impresia penibila a
neputinţei sau slăbiciunii în faţa pericolului, fiecare simptom întărind sentimentul de
punere în garda. Clasic, termenul de anxietate este dat laturii psihice a tulburării, în
timp ce laturii somatice i se rezerva termenul de angoasa. Bolnavul poate fi agitat,
poate merge fără ţintă sau poate rămâne pironit pe loc de panica ce creşte in el. Durata
unei crize de anxietate este, în general, de una-doua ore. Când crizele se repeta la un
subiect care prezintă un fond anxios permanent, se vorbeşte de nevroza de angoasa.

Cel mai bine a ilustrat diferenţele dintre anxietate şi angoasă Daniel Marcelli în
lucrarea sa Tratat de psihopatologia copilului:

Anxietatea – afect penibil asociat cu o atitudine de aşteptare a unui eveniment

neprevăzut, dar trăit dezagreabil.

Angoasă – senzaţie de rău extrem însoţită de manifestări somatice. Angoasa apare

atunci când nivelul de maturitate psihică a individului nu-i permite acestuia să
răspundă adecvat unei tensiuni trăite ca ameninţătoare (de origine internă sau externă).

Marcelli afirmă că „angoasa survine atunci când echipamentul maturativ al individului

nu poate răspunde într-o manieră adecvată unei tensiuni trăite ca ameninţătoare: nici
această tensiune de origine internă sau externă, nici echipamentul maturativ deficitar
sau încă ne experimentat, nu schimbă cu nimic din natura afectului. Se înţelege
totodată că manifestările clinice ale angoasei sunt variate, multiple şi schimbătoare”.
(Marcelli, 2003, p. 349)

Tulburarea de anxietate generalizata (TAG) reprezintă frica exagerata şi grija

legata de lucruri comune. Centrul anxietăţii poate fi reprezentat de prieteni, familie,
sănătate, munca, bani sau ratarea unei întâlniri importante (de fapt tot ceea ce este
important persoanei poate sa capteze centrul atenţiei ca focus al anxietăţii). Stimulii
declanşatori de regulă nu sunt cunoscuţi, cum este în cazul anxietăţii fobice. Simplul
gând de a face faşă unei noi zi provoacă anxietate. La copii se manifestă prin
sentimente de teamă, ca şi cum ceva îngrozitor se poate întâmpla. Asemenea ca la
adulţi se exprimă prin nelinişte cu privire la viitor, îi e frică că celor apropiaţi sau lui i
se poate întâmpla ceva rău. Prin nevoia de a avea un adult în preajmă, nervozitate,
furie, gânduri depresive de devalorizare şi vinovăţie.

Oamenii cu anxietate generalizata nu par sa poată sa se scuture de preocupările lor,

chiar daca realizează că anxietatea lor este mai intensa decât o cere situaţia.
Persoanele cu tulburare de anxietate generalizata, par de asemenea incapabili sa se
relaxeze. Ele devin agitate mai repede decât alte persoane, sunt irascibile. Tind să se
simtă obosite fără un efort vădit, au probleme de concentrare (nu se simte capabil sa
gândească), insomnie s-au câteodată suferă de depresie.

Cât priveşte debutul tulburărilor anxioase, majoritatea specialiştilor din domeniul

sănătăţii sunt de acord că tulburările anxioase pot apărea în urma unei combinaţii între
factori care predispun şi experienţa de viaţă. Adică copii care au avut părinţi anxioşi
au o mai mare vulnerabilitate în faţa anxietăţii. Fie că au preluat modelul parental, fie
că cadrul familial în acre au trăit a fost unul insecurizant. Totalitatea acestor
experienţe de viaţă plus fundalul genetic şi modul parental pot determina declanşare
anxietăţii atât la copil cât şi la adult.

Simptomele anxietăţii generalizate – peste patruzeci descrise în literatura de

specialitate – au fost reduse la optsprezece în DSM-III-R şi claste în trei grupe:

Tensiune motrică: tremurături, tresăriri sau impresia de zdruncinături; tensiune, dureri

sau impresia de durere abdominală; frebilitate; fatigabilitate

Hiperactivitate neurovegetativă: „respiraţie întreruptă” sau senzaţie de sufocare;

palpitaţii sau accelerarea ritmului cardiac; transpiraţii sau mâini reci şi umede; uscarea
gurii; ameţeli sau lipotimii; greţuri, diaree sau alte probleme abdominale; bufeuri de
căldură sau frisoane; dificultăţi de deglutiţie sau „nod în gât”; frecvenţa crescută a
micţiunilor

Explorarea hipervigilentă a mediului: senzaţia de a fi supraîncărcat sau de a fi la

capătul puterilor; reacţia de tresărire exagerată; dificultăţi de concentrare sau goluri în
memorie în raport cu anxietatea; dificultăţi de adormire sau somn întrerupt;
iritabilitate.

Anxietatea generalizata (TAG) evoluează progresiv si afectează cel mai mult pe cei la
vârsta copilăriei sau adolescenţei, însă poate debuta şi la maturitate. Este mai
frecventa în cazul femeilor decât al bărbaţilor şi adesea se întâlneşte la rude sau
persoane atinse de o boală. 
Diagnosticul anxietăţii generalizate cere ca, pe lângă satisfacţia unor alte criterii,
pacientul să prezinte cel puţin şase din cele 18 simptome, ca anxietatea să fie
manifestată de cel puţin o lună, mai mult sau mai puţin permanent, şi să nu fie o
consecinţă unei alte tulburări psihice (Huber, 1997).

Portretul fizic al unei persoane cu anxietate generalizată: faţa pare încordată, fruntea
este brăzdată; postura este tensionată; nu stă liniştit şi adesea tremură. Pielea este
palidă şi transpiraţiile sunt frecvente, în special la nivelul mâinilor şi picioarelor.
Uşurinţa cu care persoana izbucneşte în lacrimi reflectă starea generală de
aprehensiune. Subiecţii se simt obosiţi, au probleme de concentrare şi uneori suferă de
depresie.

În general afectarea vieţii celor ce suferă de TAG e minora, ei nu se simt prea limitaţi
in împrejurările sociale sau profesionale. În cazul TAG spre deosebire de alte tulburări
de anxietate cei afectaţi nu evita în mod specific anumite situaţii. Cu toate acestea,
daca este severa, TAG poate fi foarte dizabilitantă mergând până la a face dificilă
îndeplinirea celor mai simple activităţi zilnice (pregătirea temelor).

Clinica anxietăţii la copii

De cincisprezece ani, studiile asupra anxietăţii şi angoasei la copil au fost reînnoite

prin perspectivele actuale ale unei psihiatrii descriptive care se vrea „a-teoretică”,
după expresia consacrată de DSM-III-R sau IV. Dacă pentru angoasa adultului numita
clasificare poate propune criterii descriptive care scot „simptomul” din cadrul nevrotic
obişnuit, pentru copil referirea la dezvoltare este inevitabilă. Prin urmare a aborda
problema angoasei doar prin intermediul descrierii semiologice conduce la un impas
relativ, deoarece domeniile psihopatologice sunt descrise în cvasi-totalitate ca o
acumulare de „comorbiditate”. Este deci important să ne întrebăm asupra locului
angoasei în dezvoltarea şi construirea personalităţii.

Anxietatea cronică sau hiperanxietatea

Copilul hiperanxios trăieşte în permanenţă cu un sentiment vag de teamă, ca şi cum

ceva teribil urmează să se întâmple. Această aşteptare anxioasă se manifestă în special
prin:

 nelinişte cu privire la viitor, însoţit adesea de teama că ar putea surveni un

accident, o boală (pentru copilul însuşi sau pentru apropiaţii lui);
 iritabilitate, furii, refuzuri, capricii;
 exigenţe sau nevoi de a avea un adult în preajmă, de a fi liniştit
 temeri privind atitudini trecute („am făcut rău că…”)
 gânduri depresive (devalorizare, culpabilitate).
Pe acest „fond anxios” pot surveni episoade acute, veritabile atacuri de angoasă, a
căror declanşare poate să fie datorată factorilor externi (boală, intrarea la şcoală,
schimbarea clasei, mutare, tabără de vacanţă etc.) sau interni.

Criza de angoasă acută sau atacul de panică

Descrise în DSM-III-R ca atac de panică (recurenţa acestor atacuri fiind definită ca

„tulburare de panică”), criza de angoasă acută prezintă un debut spontan şi paroxistic
marcat prin:

 semne somatice: palpitaţii, tahicardie, senzaţii de sufocare, dureri toracice,

abdominale, greaţă;
 semne motorii: agitaţie sau prostraţie;
 semne vasomotorii: transpiraţii, bufeuri de căldură sau frisoane;
 semne psihice: senzaţie de straniu, de pierdere a reperelor, de teama de moarte,
de a înnebuni.

Cu cât copilul este mai mic cu atât contextul somatic este mai bogat. Copilul pare
terifiat, transpirat, greu accesibil „raţionamentului”. Când este mic, înainte de 7-8 ani,
doar prezenţa unui părinte, tatăl sau mama, este susceptibilă de a calma acest acces de
angoasă. Exemplul cel mai tipic în acest sens este teroare nocturnă.

Efectele tulburărilor anxioase. O tulburare de anxietate poate sa conducă la izolare

sociala şi la depresie clinica, poate sa altereze capacitatea persoanei de a lucra, a
învăţa şi a efectua activităţi de rutina. Poate sa dăuneze relaţiilor cu prietenii, familia
şi colegii. Dacă este asociată cu o depresie poate sa fie o boala foarte serioasa cu un
risc crescut de tendinţe de autodistrugere şi suicid.

Ţinând cont că anxietatea este o tulburare endogenă, la copii este greu de diagnosticat.
Dar aceasta nu absolvă copii de suferinţele cauzate de anxietatea generalizată.

O analiză superficială a simptomului poate chiar lăsa să se creadă în absenţa angoasei:

„frumoasa indiferenţă” a copilului purtător al unei conversii isterice, inhibiţia reuşită
care a şters angoasa. Însă analiza mai atentă, abordarea empatică şi terapeutică relevă
inevitabil prezenţa angoasei sub diferite forme (teamă hipocondriacă, angoasa de
moarte sau boală, tulburări de somn…), în spatele acestor simptome angoasa fiind şi
mai evidentă când încep să cedeze.

Cu precădere mă voi referi la inhibiţiile conduitelor exterioare şi sociale. Există deci

copii care vor fi întotdeauna calmi, uşor submisivi, care nu vorbesc niciodată despre
ei, care sunt calificaţi ca fiind prea cuminţi, nu ridică probleme de disciplină, dar care
păstrează totuşi o posibilitate de contact cu ceilalţi copii: se joacă sau lucrează cu
plăcere. Dar se pot întâlni şi copii întotdeauna izolaţi, neîndrăznind, uneori în pofida
dorinţei recunoscute să se apropie de alţi copii sau adulţi, rămân acasă în vacanţă, nu
se implică în activităţi de grup, ajungându-se până la mutismul extrafamilial.

Inhibiţia poate atinge corpul copilului: puţin mobil, puţin activ, cu o mică săracă, dar
şi funcţionarea mentală.

Marcelli distinge în inhibiţia mentală:

Inhibiţia fantasmatică – inhibiţia visării, imaginaţiei, manifestă deseori trăsături

conformiste (mai bine recopiază un desen decât să creeze unul nou). Sunt obsesionali
şi conformişti. Ei pot fi eminenţi le şcoală, dar uneori pot atinge imbecilitatea
nevrotică (nu înţeleg glumele, sunt deseori ţintă a glumelor răutăcioase, sunt uşor
exploataţi), le lipseşte inteligenţa emoţională.

Inhibiţie intelectuală – din cauza conflictelor interioare, a sentimentelor de vinovăţie

ei inhibă potenţialul lor cognitiv, se inhibă chiar dacă au învăţat şi posedă materialul şi
zic că nu pot spune nimic pentru că au uitat. Au senzaţia de vid în cap, de ceaţă.

Conversia sau manifestările isterice – la copii aceste se întâlnesc mai rar şi nici nu
pare să existe o prevalenţă certă pentru un sex, sunt caracteristice mai mult perioadei
adolescentine. Frecvenţa creşte începând cu 12-13 ani mai ales la fete. De la 14-15 ani
se pot întâlni simptomatologii isterice apropiate de cele a adulţilor. Prin
urmare,trebuie să fim foarte atenţi când punem acest diagnostic copiilor de până la 10
ani. Trebuie să fie fixat doar după un examen riguros şi avizat de un grup de
specialişti. Cele mai frecvente manifestări isterice la copii sunt: conversii, crize, fugi
sau stări crepusculare, etc.

2. Perspective ale anxietăţii

Nu ştim de ce unii indivizi devin extrem de anxioşi, dar ştim că reacţiile lor par să
reflecte sentimentele unei inadecvări în situaţiile pe care ei le percep ca
ameninţătoare. Teoriile referitoare la tulburările anxioase sau centrat asupra
conflictelor interne, răspunsurile învăţate la evenimentele externe, cogniţiile
inadecvate şi asupra factorilor biologici.

Perspectiva psihanalitică

Teoria psihanalitică postulează că determinaţii majori ai tulburărilor anxioase sunt

conflictele interne şi motivele inconştiente. Freud făcea distincţie între anxietatea
obiectivă, care este un răspuns rezonabil la o situaţie nocivă, şi anxietatea nevrotică,
care este disproporţionată faţă de pericolul real.
Părintele psihanalizei consideră că anxietatea nevrotică îşi are originea în conflictele
inconştiente ale individului dintre pulsiunile inacceptabile ale sinelui (în special
pulsiuni sexuale şi agresive) şi constrângerile impuse de eu şi supraeu.

Când aceste pulsiuni ajung la nivelul conştiinţei, se declanşează anxietatea, care

serveşte ca semnal al unui potenţial pericol. Întrucât sursa anxietăţii este inconştientul,
persoana nu cunoaşte motivul temerilor sale.

În lucrările sale Freud descria trei categorii de angoasă (anxietate uşoară, anxietate
fobică, accesele de angoasă), numindu-le angoase traumatice pe cele puternice şi
intense, şi anxietatea de semnalare.

Concepţiile psihanalitice presupun că anxietatea este trăită pentru prima dată la

naştere. Se consideră că nou – născutul este copleşit de anxietate în momentul
separării de mamă.

Adler abordează anxietatea ca fiind o “atitudine ostilă a unui om faţă de mediul său”.
Anxietatea este un fenomen care-l însoţeşte pe om din frageda copilărie şi deseori
până la bătrâneţe, amărându-i într-o imaginabilă măsură existenţa.

Perspectiva comportamentală

În cadrul teoriei comportamentale, psihologii văd anxietatea ca fiind mai degrabă

declanşată de evenimente externe specifice, decât de conflicte interne. Anxietatea
generalizată apare atunci când persoana se simte incapabilă să controleze multe din
situaţiile de zi cu zi şi, în consecinţă, o stare de aprehensiune în cea mai mare parte a
timpului. Fobiile sunt văzute ca răspunsuri de evitare ce pot fi învăţate fie în mod
direct din experienţa provocatoare de teamă (de exemplu, teama de câini după ce
persoana a fost atacată de unul), fie în mod substitutiv, prin observarea răspunsurilor
de teamă la alţii.

Perspectiva cognitivă

Analiza cognitivă a tulburărilor anxioase se concentrează asupra modului în care

persoanele anxioase gândesc despre situaţiile şi pericolele potenţiale. Indivizii care
suferă de anxietate generalizată tind să facă evaluări nerealiste ale unor situaţii mai
ales a celor în care posibilitatea pericolul este vagă. Ei supraestimează atât gradul cât
şi potenţialul de nocivitate.

Teoria cognitivă a obsesiilor afirmă că fiecare dintre noi, ocazional avem gânduri
nedorite şi repetitive. Cu cât conţinutul obsesiei provoacă mai multă anxietate cu atât
mai dificilă este eliminarea gândurilor – obsesie sau ne-obsesie – din minte. Şi cu cât
suntem mai stresaţi, cu atât mai frecvente şi intense sunt aceste gânduri. Dacă o
persoană este pe cale de a deveni anxioasă, gândurile obsesive vor fi mai tulburătoare
şi mai dificil de eliminat.

Dacă un eveniment declanşează un gând tulburător la o persoană care în general, nu

prezintă gânduri obsesive, ea va socoti gândul inacceptabil, dar nu va deveni anxioasă
şi-l va elimina cu uşurinţă.

Prin contrast, persoana cu gânduri obsesive va deveni anxioasă, iar anxietatea va

reduce abilitatea ei de a o elimina. Gândurile obsesive vor persista, iar inabilitatea
persoanei de a nu le lua în considerare va conduce la favorizarea anxietăţii ceea ce va
mări susceptibilitatea unei gândiri nepotrivite.

Perspectiva biologică

Taylor şi Spence (1950) , accentuează bazele genetico-ereditare ale anxietăţii. Taylor

(1951) a elaborat un instrument de măsurare a nivelului de anxietate numit TMAS
( Taylor Manifest Anxiety Scale) , compus din itimi preluaţi din chestionarul MMPI.

Există tendinţa că tulburările anxioase să fie transmise ereditar. Aproape 15% din
părinţii şi fraţii persoanelor care prezintă tulburări de anxietate sunt afectaţi în mod
asemănător studiilor efectuate pe gemeni prevăd o dovadă mai fermă a unei
predispoziţii ereditare pentru atacurile de panică.

Dovada unei baze biochimice a tulburărilor de panică provine din studiile de laborator
care arată că o serie de substanţe (cofeina, lactatul de sodiu) pot declanşa atacuri de
panică la persoanele care suferă de atacuri de panică spontane.

Acelaşi substanţe nu au de obicei nici un efect asupra persoanelor normale sau asupra
celor cu fobii care răspund prin anxietate la un stimul extern.

În completare cercetătorii au identificat o substanţă cerebrală (colecistokinina) care

produce un atac la pacienţii cu tulburări de panică. Medicamentele care sunt capabile
să prevină atacurile de panică par să blocheze acestei substanţe asupra neuronilor
(Bradwejn, Meterissia, 1990).

Aceste date au convins teoreticienii abordării biologice că tulburările de panică

reprezintă mai degrabă o boală somatică decât o tulburare mentală. Totuşi,
teoreticienii cognitivişti nu sunt aşa de siguri. Ei pretind că tulburarea de panică
rezultă dintr-o interpretare greşită catastrofică a senzaţiilor somatice.

1.3. Fenomenul migraţiei şi implicaţiile acestuia asupra copiilor

Conceptul de orfan social în Republica Moldova apare prin anii 2000 şi este atribuit
copiilor a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare. Aceşti copii în virtutea faptului că au
părinţi şi nu sunt abandonaţi formal, locuiesc singuri sau în grija altor rude lipsiţi de
afecţiunea părintească şi de context familial care să îi permită o bună dezvoltare. Din
aceste considerente au fost numiţi orfani sociali.

Fenomenul migraţiei, una dintre marele drame ale timpurilor moderne, este favorizat
de posibilităţile mari de transport, de circulaţia informaţiilor, de tensiunile sociale şi
situaţiile economice precare. Conform rezultatelor studiilor sociologice, actualmente,
328 de mii de migranţi lucrează sau sunt in căutare de lucru în străinătate, 66% din
migranţii moldoveni au vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani, În anul 2008 migranţii au
trimis acasă peste 1,6 miliarde dolari SUA. Cât priveşte copiii migranţilor în
Republica Moldova avem următoarele date: 21% din copii au cel puţin un părinte
plecat peste hotare, din care 10% – au ambii părinţi plecaţi peste hotare; 7% din copiii
din instituţiile rezidenţiale sunt copiii migranţilor; 89% dintre părinţii din familii fără
migranţi si 74% – cu migranţi cred că migraţia are un impact negativ asupra educaţiei
morale şi performanţelor şcolare a copiilor.

Devenind o realitate incontestabilă, familia temporar dezintegrată atrage atenţia tot

mai multor cercetători, în special a celor din domeniul ştiinţelor sociale [2, p. 402].
Concluziile formulate nu sunt însă întotdeauna concordante. Astfel, se trag semnale de
alarmă privind riscurile pe care le prezintă acest tip de familie pentru copil, în sensul
că atunci când unul dintre părinţi este absent pentru o perioadă mare de timp, familia
îşi pierde abilitatea de a funcţiona într-o manieră sănătoasă. Pe lângă faptul că
responsabilităţile casnice cad pe umerii copiilor şi sau copii sunt antrenaţi într-o
relaţionare matură pentru care nu sunt pregătiţi, ei suferă şi de sentimentul de
singurătate, li e frică că familia lor se poate destrăma, că cu părinţi lor sau chiar cu ei
se poate întâmpla ceva rău. Însă copiii nu pot să-şi exprime sentimentele şi trăirile
tensional-conflictuale, de regulă le demonstrează sub diferite forme „mascate” de
reacţie, cum ar fi cazul unor somatizări sau conduite nevrotice (anxietatea
generalizată).

Copiii au nevoie de susţinere pentru a deveni adulţi sănătoşi şi productivi ai societăţii.

Ei trebuie motivaţi să studieze, necesită grijă părintească, susţinere emoţională şi
modele pozitive de familie.

Capitolul II. Design-ul experimental

2.1. Scop, ipoteză, obiective, eşantion

Scopul lucrării de faţă este studierea anxietăţii la orfanii sociali

Ipoteza: presupunem că manifestarea anxietăţii generalizate este caracteristică
orfanilor sociali

În concordanţă cu scopul studiului avem următoarele obiective:

Obiectivele cercetării:

O1 Analiza abordărilor teoretice ale anxietăţii;

O2; Descrierea fenomenului migraţiei şi impactul acestuia asupra copiilor

O3 Elaborarea ipotezei;

O4Selectarea metodelor necesare cercetării;

O5 Identificarea eşantionului experimental;

O6 Aplicarea pe eşantionului supus cercetării a scalei de anxietate Taylor;

07 Formularea concluziilor generale în baza datelor obţinute;

Descrierea eşantionului: În experimentul de constatare, au participat 10 subiecţi (4

băieţi şi 6 fete) care au unul sau ambii părinţi plecaţi peste hotare, tineri de la liceul
Teoretic Dmitrie Cantimir din s. Văsieni, r-nul Ialoveni, vârsta cuprinsă între 14-17
ani. Toţi subiecţii chestionaţi frecventează Centru de Resurse pentru Tineri din aceeaşi
localitate.

2.2. Experimentul de constatare

2.2.1. Descrierea instrumentului de investigare

În corespundere cu scopul, ipotezele şi obiectivele lucrării, a fost selectată o metodă

folosită în cadrul experimentului de constatare. S-a utilizat :Scala de anxietatea
Taylor.

Scala Taylor a fost adaptată din Minnesota Multiphastic Personality Inventory , cu

selectarea articolelor bazată pe definiţia clinică a anxietăţii . Scala de anxietate
( Taylor Manifest Anxiety Scale) , a fost compus din itimi preluaţi din chestionarul
MMPI. Chestionarul este destinat examinării gradului de anxietate. El conţine 50 de
afirmaţii, la care persoana examinată răspunde prin „ da” cînd conţinutul afirmaţiei
corespunde felului de a fi şi prin „ nu” când nu corespunde . Testarea se face
individual sau colectiv şi durează 15 – 30 minute.
Rezultatele se calculează în felul următor:

 se calculează numărul răspunsurilor „ da” la afirmaţiile 14 – 50;

 se calculează numărul răspunsurilor „ nu” la afirmaţiile 1 – 13 ;

 se calculează suma rezultatelor „ a” şi „b” ;

Rezultatele sumare

40 – 50 de puncte denotă un grad foarte ridicat de anxietate;

25 – 40 de puncte relevă un grad ridicat de anxietate;

15 – 25 de puncte indică un grad mediu ( cu tendinţă spre un grad ridicat) de

anxietate;

5 – 15 puncte denotă un grad mediu ( cu tendinţa spre un grad scăzut) de anxietate.

0 – 5 puncte relevă un grad scăzut de anxietate

2.2.2. Procedura administrării

Testele le-am aplicat înafara orelor de curs. În incinta Centrului de Resurse pentru
Tineri pe care subiecţii îl frecventează. M-am apropiat de fiecare subiect individual şi
i-am cerut acordul de a participa la un studiu. Toţi subiecţii au răspuns benevol la
chestionar, nu au fost constrânşi în timp.

Tinerii au manifestat interes pe parcursul cercetării, au adresat întrebări de clarificare.

Au întâlnit dificultăţi în înţelegerea unor termeni.

2.2.3. Rezultatele cercetării

Pentru a determina în ce măsura a fost realizat scopul cercetării şi dacă s-a confirmat
sau infirmat ipoteza înaintată, am supus analizei rezultatele obţinute în cadrul
experimentului constativ.

În urma aplicării Scalei de anxietatea Taylor pe cei 10 subiecţi am obţinut următoarele

rezultate:

Diagrama Nr.1. Nivelul manifestării anxietăţii la orfanii sociali

Conform datelor din această diagramă putem vedea următoarele rezultate:

← De ce alegem ghicitul si nu psihologul?
“Scala Rosenberg – scala de evaluare a stimei de sine” →

Manifestarea anxietăţii la orfanii sociali (exercițiu

Metodologia cercetării)
Posted on aprilie 11, 2011 by Parascovia Topada

Introducere

Experienţa a demonstrat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan

afectiv, în special în cazul copiilor, se regăsesc, cel mai adesea, în familie, acolo unde
copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului, acolo unde au loc primele experienţe
şi se stabilesc cele dintâi relaţii, acolo unde este educat şi format ca om şi
personalitate. Cele mai acute probleme educative, culminând cu insuccesul şcolar,
provin adesea din absenţa sau ignorarea atenţiei părinţilor faţă de dezvoltarea şi
supravegherea copilului, dar mai ales datorită „eroziunii” afective din familiile
dezorganizate şi cele dezintegrate.

S-au scris multe despre importanţa „legăturii” dintre copil şi părinţi. Majoritatea
psihologilor sânt de părere că, în lipsa legăturii emoţionale, evoluţia afectivă a
copilului va fi marcată de sentimente de nesiguranţă. Bineînţeles, în cazul în care
părinţii nu sânt disponibili, datorită decesului, divorţului sau abandonării familiei,
legătura afectivă nu se poate forma. Condiţia de bază care trebuie împlinită pentru
dezvoltarea acesteia este prezenţa părinţilor. Orice relaţie presupune un timp petrecut
împreună. Respectivele principii sânt valabile pentru toate etapele copilăriei, inclusiv
pentru vârsta adolescenţei (Chapman, 2002).

Lucrul esenţial în creşterea unui copil este afecţiunea dintre acesta şi părintele său.
Nimic nu va merge cum trebuie atâta timp cât nevoia de dragoste a copilului nu este
împlinită. Numai dacă se simte îngrijit şi iubit din tot sufletul va putea da ce-i mai bun
din el. Când copilul se simte iubit, este mult mai uşor să îl educi şi să îl disciplinezi
decât atunci când acest „rezervor emoţional” este gol. Într-adevăr, nevoia de afecţiune
este cea mai mare nevoie a copilului, vorbind din punct de vedere afectiv, iar felul
cum este satisfăcută va influenţa puternic relaţia lui cu părinţii. Alte necesităţi, în
special cele de ordin fizic, sânt mai uşor de constatat şi de satisfăcut (de cele mai
multe ori), însă ele nu au nici pe departe un asemenea impact asupra vieţii copilului.
Desigur, trebuie să-i asigurăm o locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte, dar, în acelaşi timp,
suntem datori să veghem la dezvoltarea lui sănătoasă, pe plan mental şi afectiv.

Un copil lăsat în grija buneilor, rudelor sau vecinilor poate fantasma că a fost
abandonat de către părinţi şi în linii generale el are dreptate, părinţi afectiv nu sunt
lângă ei. Nu se bucură de evenimentele importante din viaţa propriului lui copil –
prima dragoste, balul de absolvire, etc. – astfel copii ajung să se simtă izolaţi de
proprii lui părinţi. Se simt în nesiguranţă şi se tem pentru părinţi lor care de asemenea
nu sunt în siguranţă, se simt vinovaţi – că doar părinţii au plecat din cauza lor.

„Sentimentul izolării duce la anxietate. Să fii izolat înseamnă să fii dat la o parte, lipsit
de posibilitatea de a folosi puterile umane. Să fii izolat înseamnă să fii neajutorat,
incapabil de a înfrunta lumea – lucrurile şi oamenii” (Fromm, 1995).

Ca urmare a dezechilibrului produs prin separarea de unul sau ambii părinţi, familia
nu mai poate oferi un climat afectiv şi educaţional cu repercusiuni benefice asupra
personalităţii copilului. Mai mult ca atât, se constată că părinţii nu conştientizează pe
deplin modul în care aceste aspecte de structură şi climat familial îi poate afecta pe
copii, considerând că dacă cerinţele de bază le sunt asigurate mecanismul
funcţionează perfect.

Fenomenul familiilor dezintegrate a devenit un subiect actual de cercetare pentru

ştiinţele socio-umane. Literatura de specialitate prezintă date insuficiente privind
relaţia părinţi-copii din familiile dezintegrate, din care motiv studiul de faţă şi-a
propus să determine în ce măsură lipsa unuia sau ambilor părinţi poate genera
sentimentul de anxietate la copii.

Obiectul cercetării îl constituieparticularităţile manifestării anxietăţii la copii a căror

părinţi sunt plecaţi peste hotare

Scopul lucrării de faţă este studierea anxietăţii la orfanii sociali

Ipoteza: presupunem că manifestarea anxietăţii generalizate este caracteristică

orfanilor sociali

Bazele metodologice şi teoretice ale cercetării. În vederea atingerii obiectivului

investigat, urmărind abordarea graduală a problemelor enunţate, în procesul elaborării
lucrării de faţă a fost selectat material cu privire la anxietate şi cel cu referire la
efectele migraţiei.

Suportul teoretico-ştiinţific al lucrării îl constituie:

a. Teoria psihanalitică a lui S.Freud conform căreia anxietatea este o teamă

neorientată, adesea nu-i putem depista sursa ca pe un obiect specific;

b. Taylor şi Spence (1950) care elucidează bazele genetico-ereditare ale anxietăţii ;

Metodele de cercetare:1.Empirice: Scala de anxietate Taylor – pentru determinarea
nivelului anxietăţii;

2 Statistico-matematice : calcularea mediei, stabilirea diferenţei dintre două medii

pentru eşantioane mai mici de 30 persoane.

Valoarea teoretică

 Evidenţierea formelor şi complexul simptomatic al anxietăţii ;

 Evidenţierea problematicii anxietăţii generalizate la orfanii sociali.

Valoarea practică a lucrării este determinată de semnificaţia ei ca argument ştiinţific

în vederea evidenţierii particularităţilor manifestări anxietăţii la orfanii sociali. Faptele
şi legităţile constatate sunt importante îndeosebi pentru realizarea măsurilor de
profilaxie. Prezentul studiu se recomandă specialiştilor în psihologie, profesorilor,
psihologilor şcolari, dar şi părinţilor.

Capitolul I. Fundamente teoretice ale anxietăţii la orfanii sociali

1.1. Epidemiologia şi caracteristicile anxietăţii

Anxietatea reprezintă o problema foarte frecvent întâlnita în viaţa de zi cu zi.

Se estimează ca aproximativ 6.5% din populaţia lumii suferă sau a suferit de anxietate
diagnosticata medical, dar sunt mult mai mulţi cei care suferă simptome supuratoare
de stres sau anxietate.

La copilul mic până la faza pubertăţii, angoasa de separare patologică pare să fie
manifestarea cea mai frecventă (Khsahani şi Orvashel, 1990: 25,7% la 8 ani). Ar fi o
predominanţă a fetelor.

„Anxietatea” este un termen general şi din aceste considerente este util să analizăm
separat fiecare dintre cele trei componente ale stării de anxietate:

1. Modificări somatice – cele mai obişnuite fiind: dispneea, adică respiraţia dificilă,
ameţeala, tahicardia, tremurăturile, creşterea tonusului muscular, transpiraţie,
amorţeală, furnicăturile, uscăciunea gurii, disconfort abdominal şi greţurile.

2. Cogniţii disfuncţionale – caracteristica principala a acestora este sentimentul de

frica sau/şi gânduri cronice, repetitive, de îngrijorare, care reprezintă un element de
stres pentru persoana respectivă şi care interferează cu activităţile din viaţa sa. De
exemplu cineva căruia îi este frică de situaţiile publice poate gândi: „Sunt
supravegheat”, în timp ce altul ce trece printr-o criză de panică poate crede că a avut
un atac de inimă. În general gândurile anxioase sunt legate de sentimentul unui pericol
personal sau al punerii altora în pericol.

3. Pe plan comportamental – cel mai specific este comportamentul de evitare. Există

multe forme de evitare; de exemplu, evitarea unei anumite situaţii sau ieşirea grabnică
dintr-o situaţie. Acest comportament de evitare poate fi destul de subtil, de exemplu,
persoana poate întreprinde o anumită acţiune, deoarece crede că aceasta ar reduce
şansele apariţiei altei situaţii nedorite, cum ar fi „bătutul î lemn” pentru a evita un
viitor ghinion. Faptul ca are gânduri negative şi evaluează iraţional situaţiile care îi
provoacă anxietate, emoţii negative foarte intense, reacţii fizice puternice, şi eventual
experienţe negative, plasează persoana într-un cerc vicios, din care nu poate să iasă.

În plus, persoanele care au anxietate generalizata adesea au şi o altă tulburare de

anxietate, cum sunt atacurile de panica, tulburări obsesiv – compulsive şi fobii, sau
suferă de depresie, abuz de substanţe sau alcool. Din aceste considerente atunci când
evaluăm o persoană ca fiind sau nu anxioasă este important să avem în vedere toate
componentele ei – simptome somatice, gânduri şi comportamente.

Anxietate (neurotism) este o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de

insecuritate, de tulburare difuză. Cauzele anxietăţii se datorează în primul rând
schimbărilor radicale ce au loc în viaţa noastră şi evenimentelor care ne induc stări de
nelinişte şi stres, dar aceasta dereglare poate apare şi fără sa existe un anumit factor
sau o relaţie cauza-efect. 

Anxietatea comporta trei caracteristici principale: presentimentul unui pericol vag şi

iminent, reacţii psihice variate (pe care le-am descris mai sus), impresia penibila a
neputinţei sau slăbiciunii în faţa pericolului, fiecare simptom întărind sentimentul de
punere în garda. Clasic, termenul de anxietate este dat laturii psihice a tulburării, în
timp ce laturii somatice i se rezerva termenul de angoasa. Bolnavul poate fi agitat,
poate merge fără ţintă sau poate rămâne pironit pe loc de panica ce creşte in el. Durata
unei crize de anxietate este, în general, de una-doua ore. Când crizele se repeta la un
subiect care prezintă un fond anxios permanent, se vorbeşte de nevroza de angoasa.

Cel mai bine a ilustrat diferenţele dintre anxietate şi angoasă Daniel Marcelli în
lucrarea sa Tratat de psihopatologia copilului:

Anxietatea – afect penibil asociat cu o atitudine de aşteptare a unui eveniment

neprevăzut, dar trăit dezagreabil.
Angoasă – senzaţie de rău extrem însoţită de manifestări somatice. Angoasa apare
atunci când nivelul de maturitate psihică a individului nu-i permite acestuia să
răspundă adecvat unei tensiuni trăite ca ameninţătoare (de origine internă sau externă).

Marcelli afirmă că „angoasa survine atunci când echipamentul maturativ al individului

nu poate răspunde într-o manieră adecvată unei tensiuni trăite ca ameninţătoare: nici
această tensiune de origine internă sau externă, nici echipamentul maturativ deficitar
sau încă ne experimentat, nu schimbă cu nimic din natura afectului. Se înţelege
totodată că manifestările clinice ale angoasei sunt variate, multiple şi schimbătoare”.
(Marcelli, 2003, p. 349)

Tulburarea de anxietate generalizata (TAG) reprezintă frica exagerata şi grija

legata de lucruri comune. Centrul anxietăţii poate fi reprezentat de prieteni, familie,
sănătate, munca, bani sau ratarea unei întâlniri importante (de fapt tot ceea ce este
important persoanei poate sa capteze centrul atenţiei ca focus al anxietăţii). Stimulii
declanşatori de regulă nu sunt cunoscuţi, cum este în cazul anxietăţii fobice. Simplul
gând de a face faşă unei noi zi provoacă anxietate. La copii se manifestă prin
sentimente de teamă, ca şi cum ceva îngrozitor se poate întâmpla. Asemenea ca la
adulţi se exprimă prin nelinişte cu privire la viitor, îi e frică că celor apropiaţi sau lui i
se poate întâmpla ceva rău. Prin nevoia de a avea un adult în preajmă, nervozitate,
furie, gânduri depresive de devalorizare şi vinovăţie.

Oamenii cu anxietate generalizata nu par sa poată sa se scuture de preocupările lor,

chiar daca realizează că anxietatea lor este mai intensa decât o cere situaţia.
Persoanele cu tulburare de anxietate generalizata, par de asemenea incapabili sa se
relaxeze. Ele devin agitate mai repede decât alte persoane, sunt irascibile. Tind să se
simtă obosite fără un efort vădit, au probleme de concentrare (nu se simte capabil sa
gândească), insomnie s-au câteodată suferă de depresie.

Cât priveşte debutul tulburărilor anxioase, majoritatea specialiştilor din domeniul

sănătăţii sunt de acord că tulburările anxioase pot apărea în urma unei combinaţii între
factori care predispun şi experienţa de viaţă. Adică copii care au avut părinţi anxioşi
au o mai mare vulnerabilitate în faţa anxietăţii. Fie că au preluat modelul parental, fie
că cadrul familial în acre au trăit a fost unul insecurizant. Totalitatea acestor
experienţe de viaţă plus fundalul genetic şi modul parental pot determina declanşare
anxietăţii atât la copil cât şi la adult.

Simptomele anxietăţii generalizate – peste patruzeci descrise în literatura de

specialitate – au fost reduse la optsprezece în DSM-III-R şi claste în trei grupe:

Tensiune motrică: tremurături, tresăriri sau impresia de zdruncinături; tensiune, dureri

sau impresia de durere abdominală; frebilitate; fatigabilitate
Hiperactivitate neurovegetativă: „respiraţie întreruptă” sau senzaţie de sufocare;
palpitaţii sau accelerarea ritmului cardiac; transpiraţii sau mâini reci şi umede; uscarea
gurii; ameţeli sau lipotimii; greţuri, diaree sau alte probleme abdominale; bufeuri de
căldură sau frisoane; dificultăţi de deglutiţie sau „nod în gât”; frecvenţa crescută a
micţiunilor

Explorarea hipervigilentă a mediului: senzaţia de a fi supraîncărcat sau de a fi la

capătul puterilor; reacţia de tresărire exagerată; dificultăţi de concentrare sau goluri în
memorie în raport cu anxietatea; dificultăţi de adormire sau somn întrerupt;
iritabilitate.

Anxietatea generalizata (TAG) evoluează progresiv si afectează cel mai mult pe cei la
vârsta copilăriei sau adolescenţei, însă poate debuta şi la maturitate. Este mai
frecventa în cazul femeilor decât al bărbaţilor şi adesea se întâlneşte la rude sau
persoane atinse de o boală. 

Diagnosticul anxietăţii generalizate cere ca, pe lângă satisfacţia unor alte criterii,
pacientul să prezinte cel puţin şase din cele 18 simptome, ca anxietatea să fie
manifestată de cel puţin o lună, mai mult sau mai puţin permanent, şi să nu fie o
consecinţă unei alte tulburări psihice (Huber, 1997).

Portretul fizic al unei persoane cu anxietate generalizată: faţa pare încordată, fruntea
este brăzdată; postura este tensionată; nu stă liniştit şi adesea tremură. Pielea este
palidă şi transpiraţiile sunt frecvente, în special la nivelul mâinilor şi picioarelor.
Uşurinţa cu care persoana izbucneşte în lacrimi reflectă starea generală de
aprehensiune. Subiecţii se simt obosiţi, au probleme de concentrare şi uneori suferă de
depresie.

În general afectarea vieţii celor ce suferă de TAG e minora, ei nu se simt prea limitaţi
in împrejurările sociale sau profesionale. În cazul TAG spre deosebire de alte tulburări
de anxietate cei afectaţi nu evita în mod specific anumite situaţii. Cu toate acestea,
daca este severa, TAG poate fi foarte dizabilitantă mergând până la a face dificilă
îndeplinirea celor mai simple activităţi zilnice (pregătirea temelor).

Clinica anxietăţii la copii

De cincisprezece ani, studiile asupra anxietăţii şi angoasei la copil au fost reînnoite

prin perspectivele actuale ale unei psihiatrii descriptive care se vrea „a-teoretică”,
după expresia consacrată de DSM-III-R sau IV. Dacă pentru angoasa adultului numita
clasificare poate propune criterii descriptive care scot „simptomul” din cadrul nevrotic
obişnuit, pentru copil referirea la dezvoltare este inevitabilă. Prin urmare a aborda
problema angoasei doar prin intermediul descrierii semiologice conduce la un impas
relativ, deoarece domeniile psihopatologice sunt descrise în cvasi-totalitate ca o
acumulare de „comorbiditate”. Este deci important să ne întrebăm asupra locului
angoasei în dezvoltarea şi construirea personalităţii.

Anxietatea cronică sau hiperanxietatea

Copilul hiperanxios trăieşte în permanenţă cu un sentiment vag de teamă, ca şi cum

ceva teribil urmează să se întâmple. Această aşteptare anxioasă se manifestă în special
prin:

 nelinişte cu privire la viitor, însoţit adesea de teama că ar putea surveni un

accident, o boală (pentru copilul însuşi sau pentru apropiaţii lui);
 iritabilitate, furii, refuzuri, capricii;
 exigenţe sau nevoi de a avea un adult în preajmă, de a fi liniştit
 temeri privind atitudini trecute („am făcut rău că…”)
 gânduri depresive (devalorizare, culpabilitate).

Pe acest „fond anxios” pot surveni episoade acute, veritabile atacuri de angoasă, a
căror declanşare poate să fie datorată factorilor externi (boală, intrarea la şcoală,
schimbarea clasei, mutare, tabără de vacanţă etc.) sau interni.

Criza de angoasă acută sau atacul de panică

Descrise în DSM-III-R ca atac de panică (recurenţa acestor atacuri fiind definită ca

„tulburare de panică”), criza de angoasă acută prezintă un debut spontan şi paroxistic
marcat prin:

 semne somatice: palpitaţii, tahicardie, senzaţii de sufocare, dureri toracice,

abdominale, greaţă;
 semne motorii: agitaţie sau prostraţie;
 semne vasomotorii: transpiraţii, bufeuri de căldură sau frisoane;
 semne psihice: senzaţie de straniu, de pierdere a reperelor, de teama de moarte,
de a înnebuni.

Cu cât copilul este mai mic cu atât contextul somatic este mai bogat. Copilul pare
terifiat, transpirat, greu accesibil „raţionamentului”. Când este mic, înainte de 7-8 ani,
doar prezenţa unui părinte, tatăl sau mama, este susceptibilă de a calma acest acces de
angoasă. Exemplul cel mai tipic în acest sens este teroare nocturnă.

Efectele tulburărilor anxioase. O tulburare de anxietate poate sa conducă la izolare

sociala şi la depresie clinica, poate sa altereze capacitatea persoanei de a lucra, a
învăţa şi a efectua activităţi de rutina. Poate sa dăuneze relaţiilor cu prietenii, familia
şi colegii. Dacă este asociată cu o depresie poate sa fie o boala foarte serioasa cu un
risc crescut de tendinţe de autodistrugere şi suicid.

Ţinând cont că anxietatea este o tulburare endogenă, la copii este greu de diagnosticat.
Dar aceasta nu absolvă copii de suferinţele cauzate de anxietatea generalizată.

O analiză superficială a simptomului poate chiar lăsa să se creadă în absenţa angoasei:

„frumoasa indiferenţă” a copilului purtător al unei conversii isterice, inhibiţia reuşită
care a şters angoasa. Însă analiza mai atentă, abordarea empatică şi terapeutică relevă
inevitabil prezenţa angoasei sub diferite forme (teamă hipocondriacă, angoasa de
moarte sau boală, tulburări de somn…), în spatele acestor simptome angoasa fiind şi
mai evidentă când încep să cedeze.

Cu precădere mă voi referi la inhibiţiile conduitelor exterioare şi sociale. Există deci

copii care vor fi întotdeauna calmi, uşor submisivi, care nu vorbesc niciodată despre
ei, care sunt calificaţi ca fiind prea cuminţi, nu ridică probleme de disciplină, dar care
păstrează totuşi o posibilitate de contact cu ceilalţi copii: se joacă sau lucrează cu
plăcere. Dar se pot întâlni şi copii întotdeauna izolaţi, neîndrăznind, uneori în pofida
dorinţei recunoscute să se apropie de alţi copii sau adulţi, rămân acasă în vacanţă, nu
se implică în activităţi de grup, ajungându-se până la mutismul extrafamilial.

Inhibiţia poate atinge corpul copilului: puţin mobil, puţin activ, cu o mică săracă, dar
şi funcţionarea mentală.

Marcelli distinge în inhibiţia mentală:

Inhibiţia fantasmatică – inhibiţia visării, imaginaţiei, manifestă deseori trăsături

conformiste (mai bine recopiază un desen decât să creeze unul nou). Sunt obsesionali
şi conformişti. Ei pot fi eminenţi le şcoală, dar uneori pot atinge imbecilitatea
nevrotică (nu înţeleg glumele, sunt deseori ţintă a glumelor răutăcioase, sunt uşor
exploataţi), le lipseşte inteligenţa emoţională.

Inhibiţie intelectuală – din cauza conflictelor interioare, a sentimentelor de vinovăţie

ei inhibă potenţialul lor cognitiv, se inhibă chiar dacă au învăţat şi posedă materialul şi
zic că nu pot spune nimic pentru că au uitat. Au senzaţia de vid în cap, de ceaţă.

Conversia sau manifestările isterice – la copii aceste se întâlnesc mai rar şi nici nu
pare să existe o prevalenţă certă pentru un sex, sunt caracteristice mai mult perioadei
adolescentine. Frecvenţa creşte începând cu 12-13 ani mai ales la fete. De la 14-15 ani
se pot întâlni simptomatologii isterice apropiate de cele a adulţilor. Prin
urmare,trebuie să fim foarte atenţi când punem acest diagnostic copiilor de până la 10
ani. Trebuie să fie fixat doar după un examen riguros şi avizat de un grup de
specialişti. Cele mai frecvente manifestări isterice la copii sunt: conversii, crize, fugi
sau stări crepusculare, etc.

2. Perspective ale anxietăţii

Nu ştim de ce unii indivizi devin extrem de anxioşi, dar ştim că reacţiile lor par să
reflecte sentimentele unei inadecvări în situaţiile pe care ei le percep ca
ameninţătoare. Teoriile referitoare la tulburările anxioase sau centrat asupra
conflictelor interne, răspunsurile învăţate la evenimentele externe, cogniţiile
inadecvate şi asupra factorilor biologici.

Perspectiva psihanalitică

Teoria psihanalitică postulează că determinaţii majori ai tulburărilor anxioase sunt

conflictele interne şi motivele inconştiente. Freud făcea distincţie între anxietatea
obiectivă, care este un răspuns rezonabil la o situaţie nocivă, şi anxietatea nevrotică,
care este disproporţionată faţă de pericolul real.

Părintele psihanalizei consideră că anxietatea nevrotică îşi are originea în conflictele

inconştiente ale individului dintre pulsiunile inacceptabile ale sinelui (în special
pulsiuni sexuale şi agresive) şi constrângerile impuse de eu şi supraeu.

Când aceste pulsiuni ajung la nivelul conştiinţei, se declanşează anxietatea, care

serveşte ca semnal al unui potenţial pericol. Întrucât sursa anxietăţii este inconştientul,
persoana nu cunoaşte motivul temerilor sale.

În lucrările sale Freud descria trei categorii de angoasă (anxietate uşoară, anxietate
fobică, accesele de angoasă), numindu-le angoase traumatice pe cele puternice şi
intense, şi anxietatea de semnalare.

Concepţiile psihanalitice presupun că anxietatea este trăită pentru prima dată la

naştere. Se consideră că nou – născutul este copleşit de anxietate în momentul
separării de mamă.

Adler abordează anxietatea ca fiind o “atitudine ostilă a unui om faţă de mediul său”.
Anxietatea este un fenomen care-l însoţeşte pe om din frageda copilărie şi deseori
până la bătrâneţe, amărându-i într-o imaginabilă măsură existenţa.

Perspectiva comportamentală

În cadrul teoriei comportamentale, psihologii văd anxietatea ca fiind mai degrabă

declanşată de evenimente externe specifice, decât de conflicte interne. Anxietatea
generalizată apare atunci când persoana se simte incapabilă să controleze multe din
situaţiile de zi cu zi şi, în consecinţă, o stare de aprehensiune în cea mai mare parte a
timpului. Fobiile sunt văzute ca răspunsuri de evitare ce pot fi învăţate fie în mod
direct din experienţa provocatoare de teamă (de exemplu, teama de câini după ce
persoana a fost atacată de unul), fie în mod substitutiv, prin observarea răspunsurilor
de teamă la alţii.

Perspectiva cognitivă

Analiza cognitivă a tulburărilor anxioase se concentrează asupra modului în care

persoanele anxioase gândesc despre situaţiile şi pericolele potenţiale. Indivizii care
suferă de anxietate generalizată tind să facă evaluări nerealiste ale unor situaţii mai
ales a celor în care posibilitatea pericolul este vagă. Ei supraestimează atât gradul cât
şi potenţialul de nocivitate.

Teoria cognitivă a obsesiilor afirmă că fiecare dintre noi, ocazional avem gânduri
nedorite şi repetitive. Cu cât conţinutul obsesiei provoacă mai multă anxietate cu atât
mai dificilă este eliminarea gândurilor – obsesie sau ne-obsesie – din minte. Şi cu cât
suntem mai stresaţi, cu atât mai frecvente şi intense sunt aceste gânduri. Dacă o
persoană este pe cale de a deveni anxioasă, gândurile obsesive vor fi mai tulburătoare
şi mai dificil de eliminat.

Dacă un eveniment declanşează un gând tulburător la o persoană care în general, nu

prezintă gânduri obsesive, ea va socoti gândul inacceptabil, dar nu va deveni anxioasă
şi-l va elimina cu uşurinţă.

Prin contrast, persoana cu gânduri obsesive va deveni anxioasă, iar anxietatea va

reduce abilitatea ei de a o elimina. Gândurile obsesive vor persista, iar inabilitatea
persoanei de a nu le lua în considerare va conduce la favorizarea anxietăţii ceea ce va
mări susceptibilitatea unei gândiri nepotrivite.

Perspectiva biologică

Taylor şi Spence (1950) , accentuează bazele genetico-ereditare ale anxietăţii. Taylor

(1951) a elaborat un instrument de măsurare a nivelului de anxietate numit TMAS
( Taylor Manifest Anxiety Scale) , compus din itimi preluaţi din chestionarul MMPI.

Există tendinţa că tulburările anxioase să fie transmise ereditar. Aproape 15% din
părinţii şi fraţii persoanelor care prezintă tulburări de anxietate sunt afectaţi în mod
asemănător studiilor efectuate pe gemeni prevăd o dovadă mai fermă a unei
predispoziţii ereditare pentru atacurile de panică.
Dovada unei baze biochimice a tulburărilor de panică provine din studiile de laborator
care arată că o serie de substanţe (cofeina, lactatul de sodiu) pot declanşa atacuri de
panică la persoanele care suferă de atacuri de panică spontane.

Acelaşi substanţe nu au de obicei nici un efect asupra persoanelor normale sau asupra
celor cu fobii care răspund prin anxietate la un stimul extern.

În completare cercetătorii au identificat o substanţă cerebrală (colecistokinina) care

produce un atac la pacienţii cu tulburări de panică. Medicamentele care sunt capabile
să prevină atacurile de panică par să blocheze acestei substanţe asupra neuronilor
(Bradwejn, Meterissia, 1990).

Aceste date au convins teoreticienii abordării biologice că tulburările de panică

reprezintă mai degrabă o boală somatică decât o tulburare mentală. Totuşi,
teoreticienii cognitivişti nu sunt aşa de siguri. Ei pretind că tulburarea de panică
rezultă dintr-o interpretare greşită catastrofică a senzaţiilor somatice.

1.3. Fenomenul migraţiei şi implicaţiile acestuia asupra copiilor

Conceptul de orfan social în Republica Moldova apare prin anii 2000 şi este atribuit
copiilor a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare. Aceşti copii în virtutea faptului că au
părinţi şi nu sunt abandonaţi formal, locuiesc singuri sau în grija altor rude lipsiţi de
afecţiunea părintească şi de context familial care să îi permită o bună dezvoltare. Din
aceste considerente au fost numiţi orfani sociali.

Fenomenul migraţiei, una dintre marele drame ale timpurilor moderne, este favorizat
de posibilităţile mari de transport, de circulaţia informaţiilor, de tensiunile sociale şi
situaţiile economice precare. Conform rezultatelor studiilor sociologice, actualmente,
328 de mii de migranţi lucrează sau sunt in căutare de lucru în străinătate, 66% din
migranţii moldoveni au vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani, În anul 2008 migranţii au
trimis acasă peste 1,6 miliarde dolari SUA. Cât priveşte copiii migranţilor în
Republica Moldova avem următoarele date: 21% din copii au cel puţin un părinte
plecat peste hotare, din care 10% – au ambii părinţi plecaţi peste hotare; 7% din copiii
din instituţiile rezidenţiale sunt copiii migranţilor; 89% dintre părinţii din familii fără
migranţi si 74% – cu migranţi cred că migraţia are un impact negativ asupra educaţiei
morale şi performanţelor şcolare a copiilor.

Devenind o realitate incontestabilă, familia temporar dezintegrată atrage atenţia tot

mai multor cercetători, în special a celor din domeniul ştiinţelor sociale [2, p. 402].
Concluziile formulate nu sunt însă întotdeauna concordante. Astfel, se trag semnale de
alarmă privind riscurile pe care le prezintă acest tip de familie pentru copil, în sensul
că atunci când unul dintre părinţi este absent pentru o perioadă mare de timp, familia
îşi pierde abilitatea de a funcţiona într-o manieră sănătoasă. Pe lângă faptul că
responsabilităţile casnice cad pe umerii copiilor şi sau copii sunt antrenaţi într-o
relaţionare matură pentru care nu sunt pregătiţi, ei suferă şi de sentimentul de
singurătate, li e frică că familia lor se poate destrăma, că cu părinţi lor sau chiar cu ei
se poate întâmpla ceva rău. Însă copiii nu pot să-şi exprime sentimentele şi trăirile
tensional-conflictuale, de regulă le demonstrează sub diferite forme „mascate” de
reacţie, cum ar fi cazul unor somatizări sau conduite nevrotice (anxietatea
generalizată).

Copiii au nevoie de susţinere pentru a deveni adulţi sănătoşi şi productivi ai societăţii.

Ei trebuie motivaţi să studieze, necesită grijă părintească, susţinere emoţională şi
modele pozitive de familie.

Capitolul II. Design-ul experimental

2.1. Scop, ipoteză, obiective, eşantion

Scopul lucrării de faţă este studierea anxietăţii la orfanii sociali

Ipoteza: presupunem că manifestarea anxietăţii generalizate este caracteristică

orfanilor sociali

În concordanţă cu scopul studiului avem următoarele obiective:

Obiectivele cercetării:

O1 Analiza abordărilor teoretice ale anxietăţii;

O2; Descrierea fenomenului migraţiei şi impactul acestuia asupra copiilor

O3 Elaborarea ipotezei;

O4Selectarea metodelor necesare cercetării;

O5 Identificarea eşantionului experimental;

O6 Aplicarea pe eşantionului supus cercetării a scalei de anxietate Taylor;

07 Formularea concluziilor generale în baza datelor obţinute;

Descrierea eşantionului: În experimentul de constatare, au participat 10 subiecţi (4

băieţi şi 6 fete) care au unul sau ambii părinţi plecaţi peste hotare, tineri de la liceul
Teoretic Dmitrie Cantimir din s. Văsieni, r-nul Ialoveni, vârsta cuprinsă între 14-17
ani. Toţi subiecţii chestionaţi frecventează Centru de Resurse pentru Tineri din aceeaşi
localitate.

2.2. Experimentul de constatare

2.2.1. Descrierea instrumentului de investigare

În corespundere cu scopul, ipotezele şi obiectivele lucrării, a fost selectată o metodă

folosită în cadrul experimentului de constatare. S-a utilizat :Scala de anxietatea
Taylor.

Scala Taylor a fost adaptată din Minnesota Multiphastic Personality Inventory , cu

selectarea articolelor bazată pe definiţia clinică a anxietăţii . Scala de anxietate
( Taylor Manifest Anxiety Scale) , a fost compus din itimi preluaţi din chestionarul
MMPI. Chestionarul este destinat examinării gradului de anxietate. El conţine 50 de
afirmaţii, la care persoana examinată răspunde prin „ da” cînd conţinutul afirmaţiei
corespunde felului de a fi şi prin „ nu” când nu corespunde . Testarea se face
individual sau colectiv şi durează 15 – 30 minute.

Rezultatele se calculează în felul următor:

 se calculează numărul răspunsurilor „ da” la afirmaţiile 14 – 50;

 se calculează numărul răspunsurilor „ nu” la afirmaţiile 1 – 13 ;
 se calculează suma rezultatelor „ a” şi „b” ;

Rezultatele sumare

40 – 50 de puncte denotă un grad foarte ridicat de anxietate;

25 – 40 de puncte relevă un grad ridicat de anxietate;

15 – 25 de puncte indică un grad mediu ( cu tendinţă spre un grad ridicat) de

anxietate;

5 – 15 puncte denotă un grad mediu ( cu tendinţa spre un grad scăzut) de anxietate.

0 – 5 puncte relevă un grad scăzut de anxietate

2.2.2. Procedura administrării

Testele le-am aplicat înafara orelor de curs. În incinta Centrului de Resurse pentru
Tineri pe care subiecţii îl frecventează. M-am apropiat de fiecare subiect individual şi
i-am cerut acordul de a participa la un studiu. Toţi subiecţii au răspuns benevol la
chestionar, nu au fost constrânşi în timp.

Tinerii au manifestat interes pe parcursul cercetării, au adresat întrebări de clarificare.

Au întâlnit dificultăţi în înţelegerea unor termeni.

2.2.3. Rezultatele cercetării

Pentru a determina în ce măsura a fost realizat scopul cercetării şi dacă s-a confirmat
sau infirmat ipoteza înaintată, am supus analizei rezultatele obţinute în cadrul
experimentului constativ.

În urma aplicării Scalei de anxietatea Taylor pe cei 10 subiecţi am obţinut următoarele

rezultate:

Diagrama Nr.1. Nivelul manifestării anxietăţii la orfanii sociali

Conform datelor din această diagramă putem vedea următoarele rezultate:

50 % – denotă un grad ridicat de anxietate. În acest caz se dezvoltă o frică persistentă,

iraţională şi dorinţa de a evita situaţiile în care subiectul poate fi observat de alte
persoane. Individul are o teamă, frică mai mult sau mai puţin permanentă de a vorbi
sau de a se manifesta în public, de a mânca sau de a scrie în prezenţa altora de a roşi
sau de a se comporta într-un mod mai puţin natural, frică accentuată de a fi umilit în
situaţii sociale.

50% – denotă un grad mediu ( cu tendinţă spre un grad ridicat ) de anxietate. La acest
nivel anxietatea se caracterizează prin teamă excesivă şi griji în legătură cu
evenimentele de zi cu zi. Persoanele tind să se aştepte tot timpul la dezastre şi nu se
pot opri să se îngrijoreze în legătură cu sănătatea, banii, familia sau şcoala. Adesea
aceste griji sunt nerealiste sau disproporţionate faţă de situaţie.

Nota: Nici un subiect nu a înregistrat un grad scăzut sau foarte ridicat de anxietate.

Concluzii

Tulburările anxioase sunt printre cele mai frecvente tulburări psihice, care
conduc la perturbări serioase în funcţionarea socială, interpersonală şi profesională,
precum şi multă suferinţă şi trăiri dezagreabile şi disconfortante, cu consecinţe majore
în planul calităţii vieţii. Studierea aprofundată a acestui fenomen şi rezultatele
obţinute în urma cercetării noastre ne permit să formulăm următoarele concluzii
generale:
  Anxietatea este una din stările dominante şi frecvente în această perioadă a
modernizării Prin anxietate înţelegem “emoţia neplăcută caracterizată prin
termeni cum ar fi nelinişte, aprehensiune, tensiunea şi teamă” pe care fiecare
din noi le resimţim în diverse situaţii cu diferite intensităţi şi care este
“disconfortabilă” din punct de vedere psihologic”.
  Elementul central al anxietăţii îl constituie îngrijorările – anxioşii se
concentrează asupra gândurilor negative, consumând în acest mod o mare parte
din energia disponibilă.
  Oamenii se simt bine când viaţa lor este stabilă şi previzibilă. Noutatea şi
schimbările ne aduc întotdeauna îngrijorare, stres şi ne cer să ne adaptăm.
Plecare părinţilor peste hotare este o astfel de situaţie pentru copil.
  Pentru copil susţinerea este cuvântul cheie, mai ales că el are nevoie să
înţeleagă lumea în care trăieşte şi să îşi găsească un loc în ea. Lipsa părinţilor îl
privează de această susţinere şi autodefinire.
  Conform scopului lucrării au fost propuse şi realizate toate obiectivele
cercetării noastre;
  Ipoteza studiului nostru a fost confirmată. Subiecţii au obţinut scor mediu
(cu tentă spre ridicat) – 50 % şi scor ridicat – 50%.

 Prin urmare copii a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare sun mai predispuşi să
dezvolte anxietate generalizată, deoarece este lipsit de afecţiunea părintească, de
echilibrul pe care îl oferă o familie integrată, de susţinerea părinţilor care îi este atât
de necesară pentru autodefinire, maturizare şi îRecomandări:

Fără îndoială anxietatea face parte din viaţa fiecăruia dintre noi. La un nivel scăzut,
este bună, chiar necesară, acţionînd ca un motivator pentru acţiunile noastre. La un
nivel ridicat însă, anxietatea poate incapacita o persoană. Pentru majoritatea
oamenilor, îngrijorarea afectează viaţa de zi cu zi, fie că impune un anumit grad de
restricţii, fie că o umbreşte cu totul.

Recomandări pentru tineri:

Proceduri de restructurare cognitiva care schimba modalitatea cognitiva de ajustare la

situaţiile anxiogene,

generând un coping cognitiv adaptativ. Se observa ca obiectul procedurilor de

restructurare cognitiva poate fi atât modul în care subiectul prelucreaza evenimentul
activator de tip situaţie externă, cât şi modul disfuncţional/iraţional în care acesta îşi
interpretează evenimentul activator de tip situaţie subiectiva (coping cognitiv
adaptativ):
 1. Reflectaţi, în loc să vă lăsaţi măcinaţi de gânduri. Aveţi în minte un motiv de
nelinişte care vă impacientează, ceea ce vă împiedică să vă concentraţi asupra
căutării de soluţii. Încercaţi să reflectaţi mai mult asupra situaţiilor axiogene,
asupra problemelor dumneavoastră, nu vă fie frică să luaţi decizii şi să
acţionaţi. Încercaţi să schimbaţi cogniţia: ce mă fac, cât mie de frică pe ce pot
eu să fac pentru a nu-mi mai fi frica.
2. 2. Evitaţi să vă transformaţi îndoielile în certitudini. Gândirea anxioasă este
limitată şi nu ia în considerare toate ipotezele posibile, ci pe cea mai
ameninţătoare, pe care o consideraţi probabilă. Astfel, încercaţi să ia în calcul
mai multe ipoteze, atunci când vă confruntaţi cu incertitudini.
3. 3. Refuzaţi să vedeţi o catastrofă în spatele oricărui incident. Scenariile
catastrofale ale persoanelor anxioase nu sunt percepute în mod conştient, dar
sunt întotdeauna duse până la capăt. Conştientizarea acestui mod de funcţionare
vă va ajuta să înţelegeţi că, dacă vă concentraţi întotdeauna asupra părţii rele a
lucrurilor, nu faceţi decât să vă amărâţi inutil viaţa.
4. 4. Învăţaţi să aveţi încredere. Anxietatea se tratează prin îmbunătăţirea
toleranţei la incertitudine şi învăţarea dvs. să nu mai vedeţi în mod sistematic
pericolul în spatele a ceva nesigur. Opusul anxietăţii nu este naivitatea, ci
realismul.
5. 5.Acordaţi o importanţă deosebită dietei, odihnei si exerciţiilor fizice. Prin
îmbunătăţirea sănătăţii fizice şi cultivarea unor atitudini mentale pozitive, cei
mai mulţi dintre noi ne vom putea ameliora stările de anxietate şi vom putea
reveni la o viaţă productivă şi plină de sens.

Câteva exerciţii de relaxare:

Exerciţiile pot fi însoţit de muzoterapie şi aromoterapie.

a) Staţi întins, relaxat, aproximativ doua minute, cu ochii închişi. Încercaţi sa va

imaginaţi încăperea în care va aflaţi, iniţial imaginativ plimbaţi-va prin camera (de-a
lungul pereţilor), iar apoi parcurgeţi aceasta cale prin tot corpul – de la cap până la
călcâie şi vice versa.

b) Urmăriţi cu atenţie respiraţia, conştientizând pasiv cum respiraţi pe nas. Realizaţi în

gând ca aerul inspirat este ceva mai rece decât cel expirat. Concentraţi-va atenţia
asupra respiraţiei calme, pe parcursul a unu-doua minute (fixându-va atenţia într-un
anumit punct). Încercaţi sa nu va gândiţi la nimic.

c) Inspiraţi uşor şi reţineţi aerul în plămâni 3 secunde şi apoi expiraţil încet. Inspiraţi
şi expiraţi în timpi egali. Respectaţi acest stil de respiraţie timp de cinci minute. Daca
nu e greu sa va ţineţi respiraţia timp de 3 secunde, încercaţi si mai mult (până la 10
secunde). Inspiraţi pe nas şi expiraţi pe gură. Totodată, încordaţi brusc toţi muşchii
pentru câteva secunde, încercaţi să simţiţi încordarea în tot corpul, la expirare relaxaţi-
va. Repetaţi de trei ori. Apoi staţi relaxat câteva minute încercând să simţiţi greutatea
propriului corp. Delectaţi-va cu aceasta senzaţie plăcuta.

d) Relaxaţi-vă muşchii. Aşezaţi-va într-o poziţie confortabila. Respiraţi adânc.

Începeţi de la picioare şi încercaţi sa conştientizaţi tensiunea. Apoi faceţi tensiunea să
dispară. Cum? Lăsaţi-o pur şi simplu să treacă. Continuaţi procedeul cu gleznele,
pulpele, genunchii, coapsele, fesierii, spatele, umerii, braţele, gâtul şi capul.

e) Faceţi-vă un masaj. Lăsaţi bărbia în piept. Gâtul trebuie întins, dar nu forţat. Lăsaţi
muşchii gâtului să se relaxeze şi masaţi-vă gâtul. Masaţi-va urechile şi tâmplele,
frecându-le uşor şi circular. Mişcaţi-va degetele înapoi spre gât, în sus si în jos.
Ridicaţi-vă uşor pielea capului cu palmele aşezate peste urechi. Rotiţi palmele uşor
întro mişcare circulara. Continuaţi exerciţiul timp de cinci minute.

Bliografie:

1. Biroul Naţional de Statistică, Forţa de muncă în RM: ocuparea şi şomajul în

trimestru IV 2008
2. Cambell, R., Chapman, G., Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, 2000.
3. Cambell, R., Educaţia prin iubire, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001
4. CIDDC, Copilul meu e singur acasă, Chişinău, 2007
5. Chelcea Septimiu, Iluţ Petru, Enciclopedie de psihosociologie, Editura
Economica, – Bucureşti, 2003
6. Daniel Marcelli, Tratat de psihopatologie a copilului, Editura Fundaţiei
Generaţi, 2003
7. Ene Sorin, Cum să ne învingem teama, Polirom, Iaşi, 2005
8. ErichFromm, „Artadeaiubi”,EdituraAnima,Bucureşti,1995
9. HuberWinfrid,Psihoterapiile,Ed.ŞtiinţificăşiTehnică,Bucureşti,1997
10. Sillamy Norbert, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, 1996
11. Strategia Naţională de Dezvoltare, 2008-2011
12. UNICEF, Sărăcia copiilor, Chişinău, 2007
13. UNICEF-EU-TACIS, Evaluare instituţiilor rezidenţiale, Chişinău