Curs nr.

Introducere în studiul modalităţilor şi metodelor folosite în elaborarea

diagnosticului . Necesitatea stabilirii unui diagnostic corect.
Foaia de observaţie în medicina dentară. Istoricul bolii. Anamneza

Baza unui tratament de succes este elaborarea unui diagnostic corect. Succesul
unui medic dentist constă în capacitatea acestuia de a sintetiza datele clinice şi
anamnestice în vederea stabilirii unui diagnostic corect, pe baza căruia va efectua
tratamentul adecvat.

Importanţa formulării diagnosticelor

În contextul viziunii medicale intersistemice care consideră fiinţa umană ca un

ansamblu de biosisteme ce se intercondiţionează reciproc prin mecanisme nervoase
intime directe şi inverse de tip feed-back, semiologia a primit noi valenţe, devenind o
disciplină prioritară şi în medicina dentară (Ieremia şi colab. 1999, 2006). Ea s-a dovedit
necesară în vederea depistării unei patologii diversificate, caracterizată adeseori prin
tulburări cranio-mandibulare, pe baza respectării într-o manieră cronologică a mai multor
etape ale formulării procesului de diagnostic pozitiv şi diferenţial cu alte entităţi
morbide (schema 1).
Numai în felul acesta se poate asigura acordarea unei terapii individualizate cu
pondere profilactică.
Pentru a se putea ajunge la identificarea unei afecţiuni (denumirea de diagnostic
provenind tot de la cuvintele greceşti: dia = prin + gnosis = cunoaştere), medicul trebuie
să fie capabil să aprecieze comparativ starea de sănătate a biosistemului stomatognat cu
cea de boală. În acest scop are la dispoziţie nu numai procedeele de examinare clinică:
inspecţie, palpare, percuţie, auscultaţie în specificul medicinei dentare, ci şi cele de
investigaţie epidemiologică (indexe anamnestice coroborate cu altele obiective ce stau la
baza unor programe computerizate), mijloace paraclinice (radiologice tradiţionale sau
moderne de imagistică cu rezonanţă magnetică – I.R.M.), complementare de laborator –
şi nu în ultimă instanţă, numeroase posibilităţi de testare psihologică.

SCHEMA 1 FORMULAREA DIAGNOSTICELOR

2. 3. 4.
DIAGNOSTIC DIAGNOSTIC DIAGNOSTIC
DE BOALĂ ETIOLOGIC PATOGENIC
A. DIAGNOSTICUL STADIULUI DE EVOLUŢIE
B. DIAGNOSTICUL COMPLICAŢIILOR
1.
5. 6. 7.
DIAGNOSTIC
DIAGNOSTIC DIAGNOSTIC DIAGNOSTIC
DE SINDROM
POZITIV DIFERENŢIAL RADIOLOGIC
9. 10.
8.
DIAGNOSTIC DIAGNOSTIC
DIAGNOSTIC
ANATOMO − DE
BACTERIOLOGIC
PATOLOGIC LABORATOR

1
 O astfel de metodologie a contribuit la stimularea şi perfecţionarea activităţii
medicale preventive prin stabilirea unor diagnostice precise, ţinând cont de cunoaşterea
factorilor de risc etiologici, care oferă posibilitatea orientării în evaluarea prognosticului
fiecărei afecţiuni analizate.
Diagnosticul, afirma încă în 1964 R. Hegglin: “se află la baza oricărei practici
medicale”, el nereprezentând un scop în sine, ci o posibilitate de a acorda o terapie
individualizată cu pondere profilactică.
În contextul menţionat, se adevereşte afirmaţia lui I. Goia (1970) valabilă şi
pentru medicina dentară, aceea că:”stagiul clinic al studenţilor constituie adevăratul
atelier de formare profesională” pe baza însuşirii propedeuticii medicale, ce constituie
ştiinţa care face legătura organică între studiile preclinice şi cele clinice, pe fondul
iniţierii noţiunilor generale ale asimilării morfofiziologiei şi morfopatologiei sistemului
stomatognat, în cadrul căruia semiologia reprezintă “abecedarul clinic” al
disciplinelor stomatologice.

Simptomul este definit ca o modificare la nivelul organismului, perceptibilă

pentru pacient.
Semnul clinic reprezintă ca orice modificare a organismului, percepută de un
observator instruit.
Diagnosticul oro-dentar de multe ori nu este lesne de stabilit, acesta fiind
complicat de o serie de factori, cum ar fi:
1. Simptomatologia diferitelor afecţiuni poate fi similară (durerea dentară
poate avea cauze diferite);
2. Diferite patologii se manifestă obiectiv prin semne asemănătoare ( de
exemplu o ulceraţie a mucosei orale poate fi de origine traumatică,
virală, sau debutul unor afecţiuni oncologice);
3. Semnele şi simptomele aceleiaşi boli, la pacienţi diferiţi pot apărea
diferit. Astfel, durerea este percepută diferit de către pacienţi, semnele
obiective ale aceleiaşi afecţiuni nu apar identice în cazul diferiţilor
pacienţi, sau altfel spus, din păcate, nu la toţi pacienţii găsim o anumită
afecţiune aşa cum este descrisă ca la carte.
4. De multe ori, semnele şi simptomele specifice unei afecţiuni să fie
ascunse. Aici intervine simţul diagnostic şi experienţa clinică a
medicului pentru a observa aceste semne.
5. Uneori, pacientul intenţionat poate ascunde unele aspecte, obiceiuri,
afecţiuni care au relevanţă pentru afecţiunea oro-dentară. Astfel,
consumul de alcool, de droguri, unele afecţiuni virale sau microbiene cu
posibilitate de transmitere (hepatită virală, SIDA, TBC) pot fi trecute cu
vederea de pacient pe parcursul anamnezei. Cunoaşterea unor
manifestări bucale ale unor astfel de afecţiuni generale de către medicul
dentist poate duce spre evidenţierea şi înregistrarea acestora.
6. În mod invers, recunoaşterea de către medic a unor leziuni orale
specifice poate îndrepta pacientul spre un examen de specialitate,
ajutând astfel la diagnosticarea acestora .

2
Specificul consultaţiei în medicina dentară
Examinarea pacientului reprezintă etapa prioritară în contextul aprecierii
statusului de disfuncţie a sistemului stomatognat, condiţionată de factori de risc
pluricauzali în cadrul unei patologii complexe, cu posibilitatea identificării entităţilor
morbide în vederea adoptării pe baza formulării unor diagnostice corect enunţate, a unei
strategii terapeutice cu caracter individualizat şi pondere profilactică.
Sistemul de identificare a afecţiunilor existente în medicina dentară implică trei
importante elemente coroborate: istoricul bolii, examinarea clinică şi utilizarea unor
teste de diagnostic.

Metodologia stabilirii diagnosticlui în medicina dentară implică parcurgerea

obligatorie a trei etape în examinarea clinică:
1. Anamneza
2. Examenul obiectiv
3. Examenele complementare cu valoare diagnostică
Toate aceste trei etape sunt sintetizate alcătuind foaia clinică de examinare sau foaia
clinică de observaţie (FO).
Aceasta reprezintă punctul de plecare al oricărui tratament, având în plus următoarele
roluri:
a. Reprezintă document medical, fiind înscrise date asupra stării de îmbolnăvire, se
stabileşte diagnosticul, este consemnată evoluţia în timp a statusului oro-dentar, se
trece planul de tratament, apoi toate etapele tratamentului şi asigură un timp un
istoric bazat pe date obiective al statusului oro-dentar al unui individ.
b. Reprezintă document medico-legal, pe baza datelor obiective înregistrate se poate
recunoaşte la nevioe o persoană după oglinda dentară.
c. Este document juridic, pe baza ei putându-se aprecia corectitudinea sau
incorectitudinea deciziilor vis a vis de tratamentele efectuate.
d. Este un document ştiinţific putând servi drept sursă pentru întocmirea unor lucrări
ştiinţifice, studii epidemiologice.

1. Anamneza
Dacă şti să îţi aculţi pacientul, acesta îţi va spune diagnosticul...
Reprezintă primul contact medic-pacient, bazându-se pe întrebări şi interpretarea
răspunsurilor date de pacient, având următoarele obiective:
-stabilirea unui contact medic-pacient, care să ducă la realizarea unei bune colaborări,
pacientului insuflându-i-se încredere si o atitudine pozitivă faţă de actul medical.
-strângerea şi totodată înregistrarea de suficiente date pentru orientarea spre un
diagnostic prezumptiv.
-înţelegerea de către medic a dorinţelor şi aşteptărilor pacientului faţă de tratamentul
care se va institui.
Rolurile şi caracteristicile anamnezei:
a. Reflectă viziunea pacientului asupra problemei care îl aduce la medic
b. De multe ori reprezintă partea cea mai importantă în stabilirea
diagnosticului
c. În anumite circumstanţe poate reprezenta singurul element diagnostic

3
 d. Unlele categorii de pacienţi, cum ar fi copiii mici, pacienţii cu handicap
psihic pot fi în imposibilitatea de a relata aspecte coerente în cadrul
anamnezei. În aceste situaţii întrebările se vor adresa părinţilor sau
aparţinătorilor.
Conducerea anamnezei trebuie făcută cu discernământ şi tact de către medic.
Acesta are posibilitatea cunoaşterii particularităţilor psihice ale pacientului , a
gradului său de cooperare, pentru insituirea unui program de educaţie privind
igiena bucală şi a unui tratament eficient.
Pentru pacient, anamneza poate fi un element de relaxare, sau dimpotrivă. În
prima parte a anamnezei pacientul trebuie lăsat să relateze fără a fi întrerupt, însă,
după câştigarea încrederii pacientului, medicul poate scurta expunerile lungi, prin
întrebări ţintite.
Maniera de conducere a anamnezei trebuie să fie caldă, discret prietenoasă,
dar nu familiară.

O anamneză completă include trei etape principale:

Etapa 1. Scurtă fază introductivă
Etapa 2 Ascultarea acuzelor pacientului
Etapa 3 Direcţionarea întrebărilor de către medic.